Alexia Adăscăliței, clasa a VI-a C Prietenia adevărată respectă libertatea și identitatea fiecăruia Romanul „Marea cu ferestre”, scris de Cătălin Pavel, este o carte care mi s-a părut aparte prin atmosfera ei și prin felul în care combină sensibilitatea și reflecția asupra vieții. Este un roman care nu se bazează pe acțiuni spectaculoase, ci pe emoții, observații fine și pe felul în care personajele încearcă să înțeleagă lumea din jurul lor. Încă din titlu, „

Alexie Bărbieru, clasa a IX-a A Istoricul este omul care înțelege lumea în care trăiește Elefantul lui Carol cel Mare, anti-manualul de istorie al lui Cătălin Pavel mi-a remodelat perspectiva pe care o am asupra studiului istoriei. În carte, autorul îl citează pe filosoful Friedrich Nietzsche, care spune că a învăța istoria e riscant, din cauza educației istorice greșite. Putem rămâne prea atașați de trecut, dezobișnuindu-ne să trăim clipa, nu mai putem fi as

„Gări. Strigăte. Bocete. Vagoane pline de oameni, de păduchi, de tristeţe, de năduf. Ba se opresc, ba pornesc. Unde? Încotro? Numai Dumnezeu ştia..” Nimeni şi nimic nu te pregăteşte pentru un drum fără nicio direcţie sau garanţie a întoarcerii, pentru regăsirea credinţei şi a speranţei într-o lume care se pierde odată cu tine, pentru întâlnirea cu o realitate în care tot ce îţi era cunoscut se destramă în tăcere. „Hora înfometaților”, carte semnată de Lilia Calancea, este d

FOTOGRAFII: MELANIA HUZUM, 10 E Elena Iordache, 9 A Reflecție asupra trecutului și confruntarea directă cu prezentul Într-o perioadă în care suntem adesea grăbiți și preocupați de lucruri practice, întâlnirea cu poezia contemporană poate deveni un moment de reflecție și descoperire. Vizita poeților Șerban Axinte și Sorina Rîndașu la școala noastră ne-a oferit ocazia de a intra în contact direct cu două voci autentice ale literaturii actuale, prin volumele ,,Scrâșnetul d

Laura Nechifor, 10 B ,,De ce te-ai născut?” ,,La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era întru început la Dumnezeu. Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor. Și lumina luminează în întuneric și întunericul nu a cuprins-o.“ (Evanghelia după Ioan, 1: 1 – 5). La început era teatrul… Dumnezeu ne-a născut în această lume să ne bucurăm de creația Lu

amintirea cu tine rupe ziua în bucăți, / în zorii zilei am văzut atât de mulți fluturi căzuți, / nu ți-am zis nimic, / tu mi-ai ieșit prin piele, / mai liberă de mine ca viața lăsată în urmă; / asta a fost ziua, să pășim prin ea / să ne zvârcolim în lumină răpuși de neîncredere; / să ne imaginăm lumea fără noi și să tremurăm de frică. Șerban Axinte reușește, prin intermediul volumului „Scrâșnetul dinților” , să creeze o apă învolburată a sinelui, nu sub forma unui ocean c

de aici, din centrul lucrurilor care / nu se vor întâmpla niciodată / privesc în ansamblu. / o durere mecanică / un scurtcircuit. / migrarea viermelui din capul tău / în capul meu Într-o lume în care sfârșitul pare iminent, iar transformarea, începutul este înecat în nesiguranță, o generație întreagă de suflete se desprinde de orice altă credință, întorcându-se la singura forță care mai poate bandaja din rănile acumulate: iubirea. Ea însăși se scurge ca nisipul într-o clep

dumnezeu îngăduie blasfemia / da, repet de zece ani da, / poate îmi iese viermele din cap / picioarele – șenile ale unui tanc rusesc / mă ajută să mă preling pe pământ / aerul, cal la intrare, e rece la ieșire. / îngenunchez în fața imaginii din oglindă / și scuip cu sete Cine s-ar fi gândit că visul poetic poate lua forma unei coborâri, nu a unei evadări? „Scrâșnetul dinților” nu este o lume idilică, așa cum nici poezia nu este despre acea relativă „perfecțiune”. Volumul l

noi vom ieși la plimbare când se înserează, când nimeni / nu ne vede, iar fasciculele / intermitente ale farurilor se vor stinge / până când vom trece de ele. / undeva, sub balcoanele pixelate ale acestui bloc / ne așezăm cât mai aproape / unul de celălalt, undeva, în orașul acesta / căruia îi datorez / tot ce-am trăit în liniște deplină / până acum. Cine s-ar fi gândit că frumusețea în lumea contemporană nu mai reprezintă idealurile divine, că nu mai există creația în forme

„ dacă vrei să mă spulberi,/ rupe o păpădie de la marginea drumului/ și suflă!” Putem privi viața ca pe un sanatoriu? Un spațiu unde nimic nu mai contează, unde memoria se zbate să depășească limitele, să lase să cadă în uitare și iubirea, și trauma și lumea în care trăim. Suntem internați într-un spital al subconștientului, rupți de trup și de suflet, controlați de un univers interior incert, dezordonat și haotic, unde dragostea e doar un mit, iar pentru a mai auzi, măcar o

„ce importanță are fuga atunci când/ n-are cine să te caute” Suntem ființe defecte, iubim prea mult, simțim prea profund și, totuși, realitatea nu permite existența unor astfel de erori. Ar trebui să percepem viața ca pe un sistem, un mecanism conceput din durere și abandon, din minciună și acceptare. Însă fără dragoste suntem pierduți, de fapt. Ne rătăcim între ideal și speranță, ne chinuim să căutăm un adăpost într-o lume a conflictelor care nu permite imperfecțiuni. Și un

Elevi de clasa a X-a și a XI-a de la Colegiul Național au avut ocazia de a urmări spectacolul și de a intra în dialog la final cu regizorul Cristi Avram și actorii David Decă și Dragoș Codrescu. Activitate în cadrul Clubului Grow CNI, coordonatori: prof. Lavinia Ungureanu, prof. Lorina Iacob, prof. Anda Boțoiu. Melania Huzum, X E lumina care crește Un înger deformat ți-a luat mâna în ale sale și te-a salvat de la distrugere. Dar ce e distrugerea? Ceea ce alcătuiesc zilele

În regia lui Mick Davis , filmul „Modigliani” (2004) ne oferă o perspectivă unică asupra pictorului, prin întâmplări fictive, dar legate de viața adevărată a artistului. Zbătându-se între sărăcie și plăceri, între zi și noapte, între fericire și suferință, Modigliani alege calea sincerității, fiind deschis cu toată lumea și nepăsându-i de prejudecăți. Este sincer cu toți, mai puțin cu el însuși și cu copilul din el (Dedo), care îl urmărește peste tot și ajunge să fie văzut ș

Laura Pintilie Mai aproape de propria umanitate Experiența vizionării spectacolului „Casa cu stihii” , pus în scenă la Teatrul Național „Vasile Alecsandri” din Iași , la sala Uzina cu Teatru , a fost una care m-a marcat profund. Rareori întâlnești o producție care să reușească să îmbine atât de visceral planul metafizic cu cel psihologic, lăsându-te la final cu o senzație de eliberare, dar și cu o infinitate de întrebări. Mi-a plăcut enorm modul în care textul Stelei Giu

Foto: https://www.dor.ro/marius-manole/ A vorbi despre "Fericirea e în actul următor" înseamnă, de fapt, a vorbi despre o formă de neliniște care nu dispare odată cu succesul, ci dimpotrivă, se adâncește. Cartea lui Marius Manole nu caută să explice și să liniștească, ci asumă vulnerabilitatea ca stare de existență. Nu propune o poveste cu un parcurs previzibil, pentru că nici viața trăită cu intensitate nu este liniară, ci fragmentată în momente de maximă tensiune, asemene

Foto: https://www.dor.ro/marius-manole/ „Fericirea e în actul următor” nu e doar o biografie, ci este o poveste despre felul în care un om se construiește din lipsă. Cartea începe într-un spațiu fragil, aproape timid, într-o copilărie în care afecțiunea se exprima rar. „Te iubesc” apărea prea târziu, și tocmai de aceea apăsa, lăsând un gol care urma să ceară toată viața să fie umplut. Pe lângă lipsa afectivă, exista și o lipsă materială concretă, și anume copilăria petrecut

“Unele morți ar trebui rânduite mai bine, să se întâmple la timp.” Afirmația lui Marius Manole din cartea sa Fericirea e în actul următor mă duce cu gândul la un adevăr crud: odată cu înaintarea în vârstă, tot mai puține persoane arată că le pasă dacă trăiești sau nu. Dacă moare un bătrân, aceasta poate fi chiar o ușurare pentru rude, căci nu trebuie să îl mai îngrijească. Totuși, și un copil de vârstă mică trebuie îngrijit și dacă moare aduce o mare întristare celor din

Volumul de poezii „colțul liniștit al pernei” de Ada Lupu este un jurnal în care poeta își explorează cele mai întunecate cotloane ale minții și sufletului său, cele mai sufocante gânduri, găsind totuși momente de lumină și de pace, datorită amintirii oamenilor pe care i-a iubit și care au ajutat-o să-și găsească drumul în viață. Colțul liniștit al pernei devine un loc de refugiu al adultului cu suflet de copil rebel, dar inocent, care trebuie să joace cât mai convingător ro

Volumul Adei Lupu “colțul liniștit al pernei” se deschide ca o fereastră spre un trecut fluid, o radiografie a copilăriei anilor 90 văzută prin sticla unui acvariu al memoriei. Încă de la primele poeme se poate observa stilul sensibil și profund al Adei Lupu , care reușește să transforme fragilitatea amintirilor în imagini apăsătoare sau luminoase, oscilând între inocență și maturitatea dureroasă. Prin această incursiune se derulează o peliculă de imagini din sfera real

„numai cine și-a găsit prelungirea ființei în altcineva / înțelege.” Cât din trecutul nostru putem înfășura în versuri? Nevoia de a citi poezie adâncește întrebările din interiorul nostru, din miezul lumii și deschide, astfel, posibilitatea ca visătorii să își găsească locul. Cred că poezia nu înseamnă doar cuvinte, ci și viață într-o formă pură, prezentă, dar fragilă. Trebuie protejată, pentru că versurile sunt un limbaj al durerii, al sentimentelor, al liniștii și mai