Confesiune despre absurdul lumii - volumul „Sufletul te face om” de Oana Paler

Volumul „Sufletul te face om” al Oanei Paler este o confesiune postmodernă despre viață, moarte, iubire și absurdul lumii moderne. Titlul volumului ne sugerează esența poeziei: sufletul, capacitatea de a simți, de a reflecta și de a rămâne oameni chiar și în fața durerii sau a pierderii.

Poezia Oanei Paler se naște din realitatea imediată, dar nu se limitează la banalul cotidian. Lipsa semnelor de punctuație oferă versurilor fluiditate, iar limbajul simplu și direct, adesea apropiat de conversația de zi cu zi, face ca aceste texte să fie foarte aproape de cititor. Prin această abordare, poeta creează o legătură intimă între lume și experiența personală, transformând momentele obișnuite în adevărate portrete emoționale.

Primele trei poezii, „Salut – telefonul”, „Salut – coșul de cumpărături” și „Salut – spamul”, imită stilul odelor antice, dar referentul nu mai e o zeitate tradițională, ci obiecte din viața modernă: telefonul, coșul de cumpărături sau mesajele de spam. Prin personificarea lor, acestea devin purtătoare de amintiri, nostalgii sau reflecții. Autoarea surprinde modul în care obiectele ne conectează cu trecutul, cu experiențele noastre, și cum uneori acestea poartă o greutate emoțională neașteptată. În aceste poezii, umorul și ironia se împletesc cu melancolia, iar nostalgia pentru lucruri și momente pierdute creează o atmosferă subtilă, foarte aproape de sufletul cititorului.

Poezia „O conversație cu mama” aduce un ton intim și cald. Dialogul aparent banal despre dureri, leacuri vechi: ,,nu pot să dorm prea bine mă mai dau/cu un unguent mi-am pus și varză/ pe un genunchi că mă doare și ăla/ de la o vreme” sau activități obișnuite: ,,corectat lucrări, citit cărți, ieșit în oraș”, ascunde o profunzime emoțională impresionantă. Prin aceste gesturi și cuvinte simple se simte grija, legătura afectivă și bucuria de a fi în viață. Poezia ne arată că momentele mărunte, aparent lipsite de importanță, pot transmite emoții complexe și pot avea o valoare profund umană.

În poezia „Timp”, tema iubirii se împletește cu meditația asupra morții și singurătății. E o poezie melancolică, care pare să continue mitul lui Orfeu și Euridice, dorința de a-l readuce pe cel iubit din moarte, de a-l păstra aproape prin poezie. Timpul devine un personaj viu, o prezență cu care eul poetic dialoghează. În spatele versurilor se simte frica de pierdere, dar și dorința de a învinge moartea prin cuvânt.

ai timp și totuși nu ai niciodată timp

sunt miliarde de oameni și totuși

ești mai mult singur

ai inventat cuvinte care descriu stări de bine

totuși nu ești niciodată cum trebuie

nu știu de ce mă tot uit la tine

de parcă ai fi murit

ești cât se poate de viu te miști

ocupi spațiu în urma ta se văd scântei

de viață atâta sentiment dar și umbre

aluneci dintr-o zi în alta ai aripi

nu-mi place gândul că o să-ți supraviețuiesc

totuși nu văd cum altfel

aș putea desface realitatea în bucăți

ca s-o lipesc la loc să inversez energii

eu să fiu moartă și tu încă viu

și din morți să-ți povestesc tot

ce mi s-a întâmplat în ultima vreme

la ce m-am gândit cum am croit

din nimicuri

clipe străvezii

trebuie să fii cu mine mereu

mereu să-ți spun

să-ți spun câte ceva

de unde s-o putea

cum s-o putea

    Poezia „Mai multe întrebări despre moarte” explorează aceeași temă dintr-o perspectivă ironic-lucidă. Autoarea vorbește despre moartea mamei, dar o face fără melodramă, ci cu un umor amar și sinceritate. Întrebările despre cum reacționăm în fața morții în era rețelelor sociale, dacă vom posta sau nu, dacă vom schimba poza de profil în negru, aduc în prim-plan opoziția dintre intimitate și expunere, dintre emoția reală și simularea afectului. Poeta nu judecă, ci observă, și tocmai de aceea mesajul devine atât de puternic.

oare o să postez sau nu

când o să moară mama

presupunând că o să moară

înaintea mea

mama n-are facebook dar

cei rămași în viață care o știu au

și poate vor dori să vină la priveghi sau

la înmormântare

oare o să pun sau nu

negru la profil

oare o s-mi vină să fac așa ceva

printre colive slijbe oameni

de care nu-mi pasă

poate o să-mi pese mai mult de lacrimile

de pe facebook cine știe

în zilele alea cxare vor veni

care pentru toți vin

poate lacrimile alea mă vor consola

nu mi se vor mai părea plictisitoare

banale

șirul de condoleanțe inimile roșii

care se vor ivi una după alta ca roua

și mă voi uita pe furiș la ele ca să nu aud

clopote cum bat sau alte zgomote specifice

acelor zile

Un registru diferit, ușor comic, apare în „Chat GPT – școală”, o poezie în care vocea lirică surprinde relația elevilor cu inteligența artificială. În spatele umorului se află o reflecție serioasă despre raportul dintre om și tehnologie, despre nevoia noastră de validare și despre granița tot mai fină dintre autentic și artificial. Chiar și aici, ironia este blândă, iar finalul, când Chat GPT răspunde politicos unui reproș:,,îmi pare rău ca mă consideri așa/ te mai pot ajuta cu ceva”, ne amintește că poezia poate vorbi cu tandrețe chiar și despre lumea digitală.

  Altă poezie care mi-a plăcut este „Fata fără noroc”. Aici, poeta surprinde viața unei prietene care nu a avut noroc nici în iubire, nici în carieră, nici în sănătate. Prin acumularea detaliilor și prin tonul detașat, autoarea creează un portret al unei vieți marcate de lipsa coincidențelor favorabile, dar și de răbdarea de a continua să trăiești. Aceasta este o altă formă de observație asupra fragilității și asupra destinului uman, care se leagă subtil de tema morții prin versurile ,,mi-am luat la începutul lunii/ un pui de pisică alb/ și într-o dimineață l-am găsit mort” și a trecerii timpului.

Ultima poezie, „Freeze-frame mood”, este poate cea mai puternică și mai emoționantă din volum. Pornind de la povestea unui prieten bolnav de cancer, ființa poetică devine martor și participant la suferința acestuia. Imaginea remeneului: „ce-ar fi să pun și eu o poză / cu remeneul pe care tocmai l-am făcut”, simbolizează durerea, vulnerabilitatea și dorința de a păstra o urmă a vieții. Antiteza dintre această realitate dureroasă și viața ideală, „viața perfectă / pe care fiecare în parte / n-o putem trăi / niciodată”, subliniază imposibilitatea de a evita suferința, dar și frumusețea conștientizării acesteia. Deși în volum apar multe momente care stârnesc zâmbetul sau amuzamentul cititorului, prezența morții este mult mai puternică și conturează tonul general al cărții. Poezia devine astfel o meditație despre fragilitate, prietenie, pierdere și speranță, iar scrisul însuși este modul prin care ființa poetică încearcă să refacă legătura cu viața.

Oana Paler scrie cu o sinceritate dezarmantă. Fie că vorbește despre moarte, iubire, prietenie sau despre tehnologie, poeziile ei au mereu o vibrație autentică. Volumul „Sufletul te face om” arată că, în final, ceea ce contează este sufletul; capacitatea de a simți, de a iubi și de a ne păstra amintirile vii. Chiar și în fața durerii sau a pierderii, poezia ei ne amintește că rămânem oameni și că putem găsi frumusețe și sens în experiența vieții.

Renata Norocea, 10 E