Fotografii: Melania Huzum, 10 E Maria Alexa, 9 A               Curiozitatea devine alternativa salvatoare   Am avut ocazia de a participa la o întâlnire cu actorul Marius Manole , în cadrul căreia am discutat despre cartea sa Fericirea este în actul următor . Volumul Fericirea e în actul următor  de Marius Manole depășește granițele unei simple biografii artistice, configurându-se drept o confesiune despre felul în care un destin se construiește din lipsă, neliniște și vulne

amintirea cu tine rupe ziua în bucăți, / în zorii zilei am văzut atât de mulți fluturi căzuți, / nu ți-am zis nimic, / tu mi-ai ieșit prin piele, / mai liberă de mine ca viața lăsată în urmă; / asta a fost ziua, să pășim prin ea / să ne zvârcolim în lumină răpuși de neîncredere; / să ne imaginăm lumea fără noi și să tremurăm de frică.   Șerban Axinte  reușește, prin intermediul volumului „Scrâșnetul dinților” , să creeze o apă învolburată a sinelui, nu sub forma unui ocean c

de aici, din centrul lucrurilor care / nu se vor întâmpla niciodată / privesc în ansamblu. / o durere mecanică / un scurtcircuit. / migrarea viermelui din capul tău / în capul meu   Într-o lume în care sfârșitul pare iminent, iar transformarea, începutul este înecat în nesiguranță, o generație întreagă de suflete se desprinde de orice altă credință, întorcându-se la singura forță care mai poate bandaja din rănile acumulate: iubirea. Ea însăși se scurge ca nisipul într-o clep

dumnezeu îngăduie blasfemia / da, repet de zece ani da, / poate îmi iese viermele din cap / picioarele – șenile ale unui tanc rusesc / mă ajută să mă preling pe pământ / aerul, cal la intrare, e rece la ieșire. / îngenunchez în fața imaginii din oglindă / și scuip cu sete Cine s-ar fi gândit că visul poetic poate lua forma unei coborâri, nu a unei evadări? „Scrâșnetul dinților” nu este o lume idilică, așa cum nici poezia nu este despre acea relativă „perfecțiune”. Volumul l

noi vom ieși la plimbare când se înserează, când nimeni / nu ne vede, iar fasciculele / intermitente ale farurilor se vor stinge / până când vom trece de ele. / undeva, sub balcoanele pixelate ale acestui bloc / ne așezăm cât mai aproape / unul de celălalt, undeva, în orașul acesta / căruia îi datorez / tot ce-am trăit în liniște deplină / până acum. Cine s-ar fi gândit că frumusețea în lumea contemporană nu mai reprezintă idealurile divine, că nu mai există creația în forme

„ dacă vrei să mă spulberi,/ rupe o păpădie de la marginea drumului/ și suflă!” Putem privi viața ca pe un sanatoriu? Un spațiu unde nimic nu mai contează, unde memoria se zbate să depășească limitele, să lase să cadă în uitare și iubirea, și trauma și lumea în care trăim. Suntem internați într-un spital al subconștientului, rupți de trup și de suflet, controlați de un univers interior incert, dezordonat și haotic, unde dragostea e doar un mit, iar pentru a mai auzi, măcar o