Cât cântărește o viață? - aritmetica supraviețuirii în romanul lui Filip Florian „Media aritmetică”
Antonia Besmeciuc, clasa a X-a A
„În război, n-am niciun dubiu, tutunul ține loc și de familie, și de casă, și de fete cu inima largă, și de alcool, și de cărți, și de pâinea abia scoasă din vatră”
Există lucruri care, în mijlocul frontului, ajung să însemne totul. Un gest, un obicei, o amintire pot deveni singurele legături cu o viață care pare să nu mai existe. Când tot ce îți era familiar se destramă, ajungi să cauți alinare în cele mai simple lucruri, singurele care îți mai amintesc cine ai fost înainte ca lumea ta să se schimbe.
În romanul „Media aritmetică” de Filip Florian, războiul inundă gândurile, gesturile și amintirea celor care au participat la el, determinându-i să-și măsoare propria existență chiar și după ce eu ieșit din tranșee. Tudi Vlădoianu, fost sublocotenent de artilerie, își rememorează experiențele militare în timp ce se ascunde într-un pod din Bucureștiul ocupat de sovietici, iar prezentul său, dominat de izolare, teamă și așteptarea unor vești despre tatăl lui, se suprapune cu amintirile frontului, cu oamenii pierduți și cu episoadele care îi revin în minte. În acest sens, scrisul este folosit drept garanție a unui trecut, în care, prin jurnalele de luptă, memoria plutește pe hârtie, chiar și atunci cand vrea să uite.
Realitatea frontului este legată de schimbările politice și militare prin care trece România în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, în care sublocotenentul și artileriștii săi apar ca o mică unitate prinsă într-o mașinărie militară mult mai mare decât ei, în care supraviețuirea depinde de împrejurări pe care nu le pot controla. Pericolul reprezintă imposibilitatea de a înțelege pe deplin ce înseamnă să fii obligat să lupți succesiv pentru tabere care își schimbă raporturile de putere, în timp ce consecințele rămân asupra acelorași oameni, context în care Tudi începe să aprecieze faptul că nu a fost nevoit niciodată să apese pe trăgaci de la doi sau trei metri ori să ucidă cu mâinile goale.
„mama”
Una dintre incertitudinile care îl urmăresc pe Tudi este dacă oamenii care mor în război își strigă întotdeauna mama, întrebare pe care și-o pusese încă din perioada școlii de ofițeri, căci în amintirea sa, unii soldați rostesc „mama”, iar alții spun numele unei femei, precum „Maria”, aducând în prim-plan imaginea Maicii Domnului. În acest sens, ultimele cuvinte împiedică reducerea morții la un singur gest simbolic, arătând că fiecare se întoarce la începuturi, la căldura mamei, la geneză. Povestea mătușii Simina arată o altă formă a legăturii dintre mamă și copil, construită în jurul absenței care nu poate fi încheiată, atunci când, fiul ei, Fredi, pleacă pe front în 1941, odată cu armata română care trece Prutul.. În loc să primească o certitudine care să-i permită să accepte pierderea, tanti Simina rămâne prinsă într-o așteptare fără termen și începe să-și caute fiul în vise, în formele zațului de cafea, în cărțile de joc și în ședințe de spiritism la care participă spre sfârșitul războiului. Ea încearcă să găsească, prin orice mijloc, un semn că fiul ei încă există undeva, prin cele 304 scrisori trimise către liniile frontului în 1287 de zile.
După dispariția lui Fredi, încearcă să păstreze o legătură cu fiul ei prin orice formă care îi mai permite să creadă că acesta nu a dispărut definitiv din lume. Ea începe să crească fluturi, pe care îi pune într-o cutie și i-i aduce lui Tudi în pod, moment pe care naratorul îl descrie prin cuvintele nepoatei Irina drept „Superbicie”. Fluturele trece prin mai multe stadii, de la ou la larvă, apoi la crisalidă și, în cele din urmă, la forma sa adultă, iar această transformare face vizibilă posibilitatea unei schimbări fără ca existența să fie întreruptă cu totul. Pentru tanti Simina, metamorfoza ar putea deveni o imagine prin care încearcă să înțeleagă ceea ce rațiunea nu îi poate explica, că dispariția nu înseamnă neapărat, în lumea ei interioară, un sfârșit definitiv, ci poate ascunde o trecere al cărei sens încă nu îi este dat să-l cunoască. Există o tandrețe dureroasă în această preocupare, fiindcă tanti Simina nu poate schimba nimic din ceea ce i s-a întâmplat fiului său, însă poate găsi în acest proces o formă de apropiere de ceea ce a pierdut, poate căuta acum în, însăși natura vie, o promisiune a revenirii, o promisiune a maternității ei și a unui spațiu al speranței. În același sens, Tudi conturează imaginea mamei lui Vanea și a lui Sașa drept această femeie care murmură în bărbie, care plânge că nu-i are acasă, sperând că sunt încă vii. Înainte să adoarmă, freacă busuioc de cămașa lui Vanea și de haina lui Sașa, scuipând cu năduf pe un chipiu militar, pentru a le purta amintirea în suflet și obiceiuri. Naratorul reușește să le creeze o poveste protectoare, în care figura maternă le este aproape prin „forța ei pătrunzătoare”, prin trăirile ei, prin visele și cele două realități paralele.
În acest context, afirmația lui Oscar Wilde, „Toate femeile devin ca mamele lor. Aceasta este tragedia lor. Niciun bărbat nu reușește să devină ca mama sa, iar aceasta este a lui”, deschide o perspectivă asupra felului în care legătura maternă continuă să modeleze identitatea unui om. Pentru Tudi, întrebarea despre ultimele cuvinte ale soldaților arată că imaginea mamei poate rămâne prezentă în conștiință ca un reper fundamental, către care omul se întoarce atunci când experiența războiului îi destramă toate celelalte certitudini. În cazul lui Fredi, absența sa transformă legătura într-o prezență care continuă să determine gesturile, gândurile și felul de a trăi ale Siminei. Citatul lui Wilde poate fi înțeles ca o reflecție asupra unei moșteniri afective de care omul nu se poate desprinde cu totul - chiar dacă nu ajunge să semene cu mama sa, poartă în sine urmele relației cu ea.
În contrast cu pierderile provocate de război, relația lui Tudi cu Livia păstrează legătura dintre experiența militară și posibilitatea unei vieți intime, în care corpul, atracția și apropierea nu sunt înlocuite complet de frică. Tudi o întâlnește la Severin, la teatru, pe faleza înaltă a Dunării, în perioada în care este la începutul experienței sale de război și încă se adaptează la prezența obuzelor, a avioanelor americane și a uniformelor germane care domină spațiul public. Mai târziu, când Tudi se află pe front, scrisorile Liviei ajung la el prin aranjamente neoficiale, în plicuri fără nume și fără timbru, dar cu un parfum pe care îl recunoaște, cu mirosul ce-i evocă o cameră secretă, foșnetul unei rochii, imaginea corporalității femeii iubite. Cu toate acestea, povestea lor de iubire poate fi văzută drept o iluzie care începe să se destrame odată cu momentul înșelării din partea Liviei, pe care Tudi pare să nu o accepte, păstrând acel capitol din viața sa cât mai departe de conștient și neaducând aminte de, poate, cea mai mare trădare.
„un bârlog primitor”, „o leprozerie cu un singur bolnav”
Alcoolul, țigările și obiceiul de a transforma întâmplările în note apar în roman ca modalități prin care Tudi și ceilalți soldați încearcă să suporte o realitate pe care nu o pot controla. Viciile ard limba și gâtul, întrerup pentru câteva ore șirul gândurilor care îi țin treji și creează pentru scurt timp o atmosferă în care soldații cântă, râd sau își permit să se comporte ca niște oameni care nu se află în apropierea unei prăpastii. Fumatul însoțește orele de singurătate și încercările de a-și organiza gândurile, fiind acel „antidot” care încă îl mai ține în viață, conturându-se ideea de comunitate atunci când împărțeau cate 5 bărbați o singură țigara, clipe în care singurele lucruri pe care le mai aveau erau ei înșiși. În timp ce scrisul și calculele îi dau impresia că poate ordona măcar o mică parte din haosul din jur, băutura îi oferă o pauză, deși efectul ei trecător este cu atât mai evident cu cât, după ce dispare, oamenii rămân în același război.
Podul din casa mătușii Simina, „Sfânta ocrotitoare a fugarilor”, capătă, în funcție de emoțiile, trăirile, amintirile și condiția naratorului, mai multe forme: poate fi un „bârlog primitor”, un loc de refugiu împotriva frigului, dar și o „leprozerie cu un singur bolnav”, o cușcă, un grajd murdar sau un deșert în care singurătatea pare să nu aibă margini. Este un spațiu care îl protejează de lumea exterioară, dar îl și izolează de ea, îi oferă un loc în care poate rămâne în viață, însă îl obligă să petreacă ore întregi cu propriile amintiri. Tudi își calculează plecarea pentru orele două sau trei dimineața, când își dorea să ajungă la tatăl său ce tocmai făcuse un infarct, iar această hotărâre arată că, în pofida fricii de ocupația sovietică și a riscurilor deplasării prin oraș, legătura familială îl împinge să părăsească ascunzătoarea, căci întâlnirea lor nu mai poate fi amânată fără consecințe.
„media aritmetică”
Într-o lume de haos, în care Tudi încearcă să-și găsească sinele și să rămână în viață, singurul lucru care îl ține pe linia de plutire este echilibrul căutat în toate experiențele din tinerețea lui și de pe front. El își construiește un scut împotriva propriei negativități, această balanță dintre bine și rău caracterizată drept „media aritmetică” a momentelor din trecutul său. El oferă note amintirilor pentru a găsi o ordine în această realitate lipsită de sens, atribuind o valoare lucrurilor care îl copleșesc și având impresia că le poate cuprinde într-un sistem concret. Tudi nu poate schimba ceea ce a trăit, însă poate încerca să-i găsească un loc în propria existență, fără să lase suferința să ocupe singură întreaga măsură a vieții sale. La început, calculul îl conduce spre o medie scăzută, rezultat ce reflectă greutatea experiențelor negative și felul în care războiul pare să fi redus existența la lipsuri, primejdii și pierderi.
Totuși, Tudi observă că a omis din socoteală tocmai lucrurile care fac posibilă continuarea vieții: faptul că este încă în viață, că își poate folosi mâinile și picioarele, că poate gândi și că mai este capabil să simtă dragoste. Acordându-le valoarea maximă, el ridică media la „clasicul șapte”, nota pe care naratorul o numește familiară și care revine obsesiv în reflecțiile sale. Această cifră conturează imaginea unei existențe imperfecte, în care durerea și bucuriile coexistă, una care continuă fără a deveni ideală, în care supraviețuirea pare să însemne mai mult decât multitudinea momentelor de suferință. Pe plan spiritual, numărul șapte se referă la înțelepciunea interioară, la această legătură dintre sacru și pământean, la conexiunea lui Tudi cu menirea sa ori la încrederea în intuiție, exprimând echilibrul dintre ceea ce i-a fost luat și ce încă îi aparține.
În același timp, cifra 4 se referă la stabilitate, lumea materială, și structură, iar între bombardamente și colinde, ea leagă două ipostaze: fața profană a lumii, vulnerabilă violenței, și ordinea umană, refăcută prin apropiere, tradiție și comuniune. Această cifră capătă o dimensiune dramatică prin asocierea cu 4 aprilie 1944, ziua bombardamentelor asupra Bucureștiului, când spațiul cotidian devine un loc al fricii și al pierderii, în contrast cu imaginea celor patru băieți care cântă colinde, stabilindu-se o ordine divină în preajma Crăciunului, una modestă, construită prin prezența oamenilor și prin gestul lor de a rămâne împreună. Astfel, „media aritmetică” se referă la balanța dintre necesitatea de a trăi și ușurința morții, calculând importanța realității într-un univers izolat de tot ce a însemnat, cândva, acasă.
În final, supraviețuirea depășește orice calcul matematic, iar valoarea unei vieți se conturează prin toate legăturile care îi dau sens: familia, iubirea, memoria și nevoia de a aparține cuiva, echilibrul devenind o formă de împăcare cu propriul trecut, o încercare de a accepta fragilitatea existenței și de a continua să privești spre viitor, chiar și atunci când totul se destramă. Poate că adevărata măsură a unei vieți se află tocmai în această sumă nevăzută a sentimentelor și a experiențelor care ne alcătuiesc, într-un echilibru imperfect, dar profund uman, în care fiecare clipă trăită capătă o valoare pe care nicio cifră nu o poate cuprinde pe deplin.
Sursă imagini:
Comments