Rănile capătă sens din perspectiva ecoului frumuseții - “tot ce-i suav produce tăieturi” de Codruța Simina

 Ioana Diaconița, clasa a XI-a B

Cartea “tot ce-i suav produce tăieturi”, de Codruța Simina, formează un univers poetic coeziv, blând, în al cărui centru se află însuși sufletul uman, ce se dovedește a fi frumos în imperfecțiunea sa și, mai presus de toate, viu, sensibil, demn de a fi îngrijit și prețuit. Într-un context artistic în care sentimentul capătă corporalitate, traducându-se prin senzații fizice de o mare intensitate, durerea continuă totuși să răzbată ca o trăire ambivalentă, ce cuprinde în sine atât întunericul, însingurarea, cât și o altă forță călăuzitoare, rezistentă în timp: speranța. Nici fericirea nu poate fi în întregime euforică, aceasta dezvăluindu-și efemeritatea, completată ulterior de nostalgia și regretele ce lovesc tandru, dar de efect, provoacă rupturi care devin însă simboluri ale unei împliniri căutate cu îndârjire, regăsită ocazional chiar în cele mai simple gesturi, imagini. Astfel, are loc o uniformizare a contrastelor, ce nu fac decât să reflecte, cu o acuratețe deosebită, complexitatea sinelui: felul în care omul se zbate fără a ști întotdeauna de ce, continuă să viseze după ce s-a îndepărtat irefutabil de ideal, iubește lumea în ciuda faptului că l-a dezamăgit de nenumărate ori. Cartea Codruței Simina devine o oglindă a esenței spiritului celui ce nu se teme să-și confrunte propriile antiteze interioare, poeziile conturând perspectiva unei ființe care, după multe constrângeri și apăsări, alege să trăiască, să se lase luminată, clădindu-și un scop acolo unde poate nici nu există.

Încă din primele pagini ale volumului, poezia “cel mai bun dintre oameni la ceva” accentuează atmosfera suavă, încărcată cu o nostalgie blândă, care este de altfel indicată și de titlul cărții. Astfel, cititorul devine părtaș la o istorie ce de fapt îi aparține la nivel fundamental: perspectiva persoanei aflate într-o patrie cu posibilități restrânse, care se vede nevoită să își accepte condiția de privitor pasiv în lume și începe chiar să o prețuiască în simplitatea sa. Totuși, viziunea lirică nu se reduce la ceea ce poate fi văzut cu ochiul liber: versurile devin o reflecție a omului inadaptat intern, ce nu se poate conforma până la capăt contextelor sociale, “uitând să spună ceva adecvat”, preferând deci să privească lumea, internalizând-o. Această voce cunoaște că, într-un peisaj la care alții nu văd nimic special, ea găsește alinarea de care are nevoie: continuă deci să viseze, păstrând sacralitatea unui secret sufletesc neîmpărtășit. Durerea singurătății apare tăcut, dar aceasta se contopește cu frumusețea blajină de a avea ceva ce-ți aparține: un gând, un tabiet intim, ce permite evadarea din calea forfotei universale.

Într-o manieră simetrică, textul “poemul pentru fiica mea” urmărește tot imposibilitatea de a transmite în cuvinte anumite sentimente, de data aceasta din perspectiva părintelui care încearcă să-i ofere copilului său tot ceea are nevoie. Astfel, rolul de “mamătată” devine oarecum ironic, căci tocmai intensitatea profundă a iubirii față de cel născut din același sânge duce la o aparentă banalitate în cadrul conversațiilor lumești, ce se poate reduce la cerințe, întrebări triviale, fără a cuprinde transmiterea încrederii în aproape, realizarea unei dezvoltări continue, armonioase, pe care părintele totuși le conștientizează la nivel intern. Totuși, vocea poetică realizează importanța cuvintelor de afirmare, a gesturilor delicate, blajine, pe care nu le poate exterioriza mereu: astfel, poezia devine un limbaj de exprimare liber, o cale de a decodifica intensitatea incomensurabilă a sentimentului, dar și o modalitate de a păstra intactă amintirea iubirii în timp. Cel mai mare regret al părintelui este că nu îi va putea fi mereu alături copilului său, că îl va lăsa se confrunte de unul singur cu “monstrul fricii”: acesta nu ar trebui însă să se lase păgubaș, alegând să își construiască o imagine luminoasă, acea “voce blajină” menționată în versurile poeziei, capabilă să aline durerea, să trateze rănile neîmpărtășite ale sufletului.

Poemul “splendida Maricica” revelează esența sufletului apăsat de o tristețe blândă, dar care își păstrează inocența pură, copilărească, dintr-o decizie lucidă, perfect conștientă. Maricica își începe ziua cu lacrimi, conștientizează destinul tragic al lumii în care se află, faptul că mereu vor exista oameni care nu vor putea fi salvați din ghearele morții, sau, mai rău, ale cruzimii umane: totuși, ea continuă să viseze, să spere la un viitor mai bun. Imediat ce simte căldura soarelui, faptul că ea însăși se menține intactă după trecerea tainicei nopți a minții, fata nu poate decât să zâmbească, să simtă frumusețea simplității ce o înconjoară. Maricica realizează faptul că mulți oameni au renunțat la felul ei de gândire, alegând să cadă pradă ideilor concrete, aplicabile: ea însă nu are de gând să cedeze, cale pe care și vocea poetică încearcă să o ghideze, întocmai precum o lumină călăuzitoare. Astfel, flacăra sa lăuntrică nu se stinge: ea visează la a deveni o ipostază de super-eroină, capabilă de cea mai pură formă a salvării, și anume cea dezinteresată, a aproapelui, a copiilor ale căror povești merită să le rămână alături până la ultima suflare.

Făcând trecerea către o senzație apăsătoare, ce pare inițial fără scăpare, și anume damnarea ființei umane în raport cu imposibilitatea atingerii perfecțiunii, poezia “vârsta la care știi că îți rămâne tot restul vieții să te căiești” surprinde eliminarea graniței dintre bine și rău, în favoarea unui uniform “greșit”.  Până la urmă, omul nu își poate da seama de adevăratele consecințe ale propriilor acțiuni asupra viitorului și a celor din jur, deci nu le poate împărți cu corectitudine pe categorii fixe, clare: salvarea de regretele obsedante constă tocmai în această realizare, precum demonstrează vocea poetică. Textul ne arată că imperfecțiunea stă însăși în geneza noastră, în ciclicitatea existențială de care nu ne putem lepăda: “căci ești gânduri și în gânduri te vei întoarce./ dar trăiești pe pământ.” Astfel, povara spirituală individuală a greșelii scade, aceasta căpătând forma păcatului originar, uniformizant, care nu omite pe nimeni și în raport cu care nu putem decât să ne căim.

În încheiere, poezia “nesfârșit” prezintă un alt fel de povară, și anume cea a lumii cotidiene, în care preferințele individuale nu devin nimic altceva decât date memorate de servere, în vederea construirii unei identități virtuale, reci, care să poată fi exploatată ulterior. Sinele este redus la o serie de cifre, la numărul de pași sau de calorii arse, contorizate fără acordul complet, lăsând o senzație apăsătoare asupra vocii poetice. Odată cu venirea nopții, lumea umană stagnează: procesoarele lucrează cu datele deja obținute, până la “resetarea” de următoarea dimineață, asociată unei renașteri aparente, în care totul pare să o ia de la zero, continuând însă tot cu același proces dezumanizant. Astfel, omul trăiește un ciclu într-un ciclu: pe lângă repetitivitatea a însuși conceptului de viață, în care sângele, esența cărnii, pompează în ritm constant, acesta și-a mai creat pentru sine încă o așa-zisă buclă temporală, reprezentată de monotonia acțiunilor societății cotidiene. Totuși, speranța ființei stă în posibilitatea de a întrerupe cursul nesfârșit al lucrurilor măcar pe plan intern, prin intermediul visului, sensibilității, a dorinței de a nu cădea pradă uniformizării psihice.

  Acesta este mesajul pe care mi l-a transmis volumul Codruței Simina, “tot ce-i suav produce tăieturi”: faptul că din suferință rămâne în timp felul în care a fost tratată, iar rănile capătă sens din perspectiva ecoului frumuseții pe care sufletul nu a reușit să îl atingă. În final, cel mai important este să continue să existe voci precum cea a “splendidei Maricica”, care să nu renunțe la sensibilitatea lor aparte, să nu se teamă de vulnerabilitate și, mai presus de toate, să rămână oameni până la capăt.