Memoria scrisă prinde aripi și se înalță la cer - "Media aritmetică" de Filip Florian
Rareș Corneanu, clasa a XI-a E
„M-am pricopsit cu o fierbințeală ușoară în buricele degetelor.”
Acesta este, cu siguranță, primul simptom al bolii scrisului; apare pe neașteptate și te obligă, sub presiunea sufocării (cred că mai acută decât efectul unei țigări), să-ți ascuți creionul, să scoți teancurile de hârtii și să începi să-ți schițezi propriile amintiri. Astfel se întâmplă și în romanul lui Filip Florian, "Media aritmetică": Tudi (Tudor Vlădoianu), fost sublocotenent în cel de-al Doilea Război Mondial, este nevoit să se izoleze în podul mătușii sale, Simina, găsindu-și alinarea în scris. Retrăiește traumele frontului și realitățile dure ale perioadei interbelice, respectiv instaurarea regimului comunist, împletindu-le cu poveștile celor dragi lui. Așadar, acest jurnal de memorii devine atât un document istoric, cât și un testament al existenței protagonistului.
Prima parte a cărții încheagă amintirile din timpul Marelui Război, amintiri învăluite într-un abur straniu, cu arome de putrefacție. Din cerul clar, noros, prin care Tudi își ghicea viitorul, se scurge un puroi gălbui, grețos, care se strecoară în sufletele tuturor soldaților. În acest mediu coroziv, din flacăra speranței rămâne doar licărirea din vârful țigării și fumul care se ridică la cer.
„noi”
În singurătatea din pod, Tudi se refugiază în pronumele „noi”, amintindu-și de vremurile în care existența lor depindea de acea ultimă țigară „Ion Antonescu” pe care o împărțeau cu grijă, trecând fumul din piept în piept. Acest pact îl va lega de camarazii săi de război pentru totdeauna, dramele fiecăruia fiind consemnate în poveștile pe care le scrie. Războiul este descris drept un bucătar uriaș ce îi arde și îi cojește pe soldați, amestecând frica, scârba, durerea, rușinea, oboseala și dorul într-o mare salată de nervi.
După cum am spus, cartea este o radiografie a unei părți importante din istoria României, tatăl lui Tudi fiind ofițer decorat cu gradul de cavaler în Primul Război Mondial, după ce a luptat la Mărășești și Turtucaia. În urma căderii comunismului, în țara noastră s-a creat o imagine idealizată a perioadei interbelice, din cauza lipsei de surse istorice în perioada regimului și prin faptul că oamenii comparau niște timpuri necunoscute cu un prezent pe care nu îl mai puteau suporta. "Media aritmetică" vine să clarifice evenimentele epocii, pe care le privim prin intermediul trăirilor protagonistului.
Nu trebuie să uităm de dictatura lui Carol al II-lea, care izolează partidele politice (pe cel liberal și cel țărănist), folosindu-se de partidele de extrema dreaptă pentru a-și crește prerogativele monarhice. Ca prim-ministru, Octavian Goga va instaura o politică antisemită, inspirată din modelul nazist. În același timp, popularitatea Legiunii Arhanghelului Mihail este în plină creștere: tot mai mulți oameni de rând, dar și intelectuali, sunt fermecați de fanatismul și misticismul ortodox și de apologia morții, care va duce la numeroase asasinate politice. Amenințat de celebritatea lui Corneliu Zelea Codreanu, liderul mișcării, regele Carol îi orchestrează execuția. Aproape doi ani mai târziu, în 1940, Carol al II-lea abdică sub presiunea conducerii legionare, fiind acuzat de pierderea României Mari, survenită în urma Pactului Ribbentrop-Molotov. Un moment cutremurător pentru Tudi este bombardarea Bucureștiului de către aviația britanică. Pentru el, distrugerea orașului natal reprezintă o rupere față de rădăcinile sale. Amintirile copilăriei („ca o insulă însorită”), ale părinților și prietenilor săi sunt stropite cu smoală fierbinte, scufundându-se sub o baie de sânge.
După trei ani de lupte de partea Axei, regele Mihai ordonă arestarea generalului Ion Antonescu pentru a întoarce armele de partea Națiunilor Unite. Deși ne-am întors la 180 de grade, situația de pe front rămâne aceeași, chiar dacă foștii inamici devin aliați, iar războiul este din ce în ce mai absurd. Tudi începe să se întrebe: „Ce era patria și de ce îmi pretindea să ucid și să stârnesc suferință?”
„un coșmar s-a prăvălit pe pământ”
O stea roșie cu cinci colțuri, ca un meteorit de fier încins, începe să-l urmărească în vis, marcându-l atât pe el, cât și pe întreaga țară, cu o cicatrice care nu se va șterge niciodată. Acesta este semnul începutului ocupației rusești în România, care se manifestă în prima fază prin actele violente ale trupelor ruse, care au lăsat armata română fără echipamente și arme, folosindu-se de soldații noștri drept carne de tun. Un alt episod surprins în carte este eliberarea Budapestei, care se datorează în cea mai mare măsură trupelor române, victoria fiind asumată în totalitate de către armata sovietică. În aceste momente de cumpănă, „un coșmar s-a prăvălit pe pământ”: un proiectil lovește în mijlocul echipei de soldați, lăsându-l pe Tudi inconștient și cu o rană la cap. Această secvență arată cât de brusc se șterg toate lucrurile pe care le cunoaștem și iubim în fața morții.
"Îmi doresc să fiu lup, să pot să alerg, să atac, să urlu"
În această perioadă, Tudi o întâlnește pe Livia, care îi aduce o fărâmă de pace în viață. Aburul războiului dispare, dezvăluind milioanele de stele de pe cer. "Iubirea îi lovește pe oameni în moalele capului" arată golul pe care îl umple Livia, acoperind exact acea parte din Tudi care fusese afectată în timpul luptelor.
Un alt lucru interesant se referă la schimbările numelor străzilor. Tatăl rămâne confuz atunci când află că strada Victor Emanuel se numește mai nou I.C. Frimu. După ocupația rusă, piața Adolf Hitler, fostă Mihai Eminescu, fostă Jianu, ia numele de piața Generalissimul I.V. Stalin. Deși e doar un mod de a acoperi urmele fostei dominații, cred că în același mod se comportă și memoria umană, cu amintirile care se suprapun și cu experiența acumulată în timp, care schimbă modul în care ne percepem trecutul.
Urmează falsificarea alegerilor din 1946, cu cele două milioane de buletine de vot distruse și înlocuite cu unele ale partidului comunist. Iar în 1947, după ce partidelor din opoziție li se înscenează fuga din țară, fiind în cele din urmă desființate, partidele de stânga rămase se unesc într-un singur partid, PMR. Protagonistul aseamănă cupola rusă cu „un mare circ moscovit, care a venit în turneu pe la sfârșitul războiului și și-a întins și la noi un cort roșu, gigantic”. Acest spectacol tragic, cu dresori și clovni, șerpi și cuști pentru animale, ascunde tot felul de creaturi stranii care își fac apariția în noua societate. „Dihania” Sovrom Transport, alcătuită din mai multe companii româno-ruse, avea unicul scop de a exploata statul român, URSS-ul obținând controlul asupra economiei României. O altă „sălbăticiune” care îi va supraveghea și teroriza pe români vreme de încă patru decenii este Miliția, cu cele patru litere stridente, NKVD. Din cauza despăgubirilor de război, a crizei economice și a jafurilor, alimentele și obiectele obișnuite de trai se împuținează sau nu se mai găsesc deloc. Astfel, până și miracolul copilăriei, zahărul cubic care scânteiază în întuneric sub plapuma Irinei, dispare, bucuria fiind distrusă. Spiritul umoristic al tatălui, ultima armă împotriva tristeții și prin care își putea exprima nemulțumirile, se stinge.
În această perioadă ajunge și Tudi să se ascundă în podul casei mătușii sale, fiind urmărit de către poliția comunistă în urma unui atentat la o fabrică de țigări. În acest loc cu dimensiunea de paisprezece pași, el trebuie să lupte cu frigul, singurătatea și, mai ales, cu propriile amintiri. Se simte claustrat și este redus la tăcere, "vreau să strig, dar nu strig", "Îmi doresc să fiu lup, să pot să alerg, să atac, să urlu".
„frontul din pod”
În urma războiului, din chipurile senine, vioaie ale băieților rămâne doar amintirea unui piept sfâșiat în noroi. Astfel, este nevoit să îmbrace pentru încă o dată uniforma de sublocotenent de artilerie, de data aceasta pentru a supraviețui pe „frontul din pod”.
Pentru a nu înnebuni și pentru a evada din lumea „smintită” în care trăiește, Tudi apelează la scris, care îi devine voce, refugiindu-se într-o lume creată de el însuși. El este atât dirijor, cât și martor al evenimentelor pe care le relatează, adunând „nimicurile și mărunțișurile” vieții sale, cărora le dă o nouă formă. La început se confruntă cu ortografia dezordonată, tăieturile, adăugirile și cu faptul că ceea ce scrie este adesea diferit față de imaginile clare pe care le are în minte. Pe parcursul traseului însă, realizează că bucuria reală a scrisului stă tocmai în a scrie ce vrei, când vrei, în logica ta, strunind sensurile cuvintelor și întotdeauna despicând firul în patru.
Observăm cum, în scris, Tudi își recapătă libertatea, limitele podului contopindu-se cu cerul pe care-l privește prin chepengul acoperișului. El însuși vede că, prin transcrierea amintirilor sale, o vrajă eliberatoare îi îndepărtează „gărgăunii” din cap. În acest spațiu ce mijlocește cerul și pământul, calendarul și ceasornicele devin inutile, întrucât scriitorul ajunge suspendat în propriul său timp, devenind el însuși un pendul care se balansează între prezent și trecut.
Faptul că Tudi își ascunde hârtiile scrise între cărămizile hornului mi-a amintit de "Epopeea lui Ghilgameș", unde scrierile importante ale vremii erau îngropate pentru a fi mai târziu descoperite de generațiile viitoare. Așadar, ceea ce face el de fapt este să-și creeze dovada propriei existențe, care devine testament atât pentru familia și prietenii săi, cât și pentru toți oamenii care au supraviețuit odată cu el în acele vremuri.
Imaginea care m-a impresionat cel mai mult este cu siguranță cea a fluturilor. La începutul cărții, Tudi prevede felul în care amintirile sunt sculptate în scris, precum niște coconi de fluture care încolțesc își iau zborul. Aproape de final, mătușa Simina îi lasă o cutie plină de coconi de fluture, care stârnesc în Tudi o bucurie imensă. Privește spectacolul înfloririi făpturilor miraculoase, învăluite într-o pulbere aurie, ce își iau zborul spre văzduh. Astfel, ni se arată din nou cum memoria scrisă prinde aripi și se înalță la cer, unde va rămâne pe vecie.
Concluzionând, "Media aritmetică" pune cap la cap cioburile unei existențe zbuciumate, care își găsește refugiu în propriile amintiri ce sunt aduse la viață. Vedem astfel cum cuvântul naște amintirea, o materializează, fiind cea mai importantă armă a sufletului împotriva uitării. Mai mult decât atât, Filip Florian împletește memoria personală a lui Tudi cu cea istorică, transportându-ne în mijlocul evenimentelor care au marcat România acum aproape un secol. Așadar, consider că Tudi merită recunoștința noastră, pentru că, în ciuda tuturor situațiilor limită prin care a trecut, el își găsește în final puterea și libertatea în scris, îngropând coconi cărora noi le-am dat viață deschizând această carte.
Sursă imagini:
Comments