Alexia Adăscăliței, clasa a VI-a C Prietenia adevărată respectă libertatea și identitatea fiecăruia Romanul „Marea cu ferestre”, scris de Cătălin Pavel, este o carte care mi s-a părut aparte prin atmosfera ei și prin felul în care combină sensibilitatea și reflecția asupra vieții. Este un roman care nu se bazează pe acțiuni spectaculoase, ci pe emoții, observații fine și pe felul în care personajele încearcă să înțeleagă lumea din jurul lor. Încă din titlu, „

Alexie Bărbieru, clasa a IX-a A Istoricul este omul care înțelege lumea în care trăiește Elefantul lui Carol cel Mare, anti-manualul de istorie al lui Cătălin Pavel mi-a remodelat perspectiva pe care o am asupra studiului istoriei. În carte, autorul îl citează pe filosoful Friedrich Nietzsche, care spune că a învăța istoria e riscant, din cauza educației istorice greșite. Putem rămâne prea atașați de trecut, dezobișnuindu-ne să trăim clipa, nu mai putem fi as

„Gări. Strigăte. Bocete. Vagoane pline de oameni, de păduchi, de tristeţe, de năduf. Ba se opresc, ba pornesc. Unde? Încotro? Numai Dumnezeu ştia..” Nimeni şi nimic nu te pregăteşte pentru un drum fără nicio direcţie sau garanţie a întoarcerii, pentru regăsirea credinţei şi a speranţei într-o lume care se pierde odată cu tine, pentru întâlnirea cu o realitate în care tot ce îţi era cunoscut se destramă în tăcere. „Hora înfometaților”, carte semnată de Lilia Calancea, este d

Ca un dans ale cărui mișcări se contrazic, ca o spirală continuă ce, în loc să lumineze, să bucure prin jocul blând, reunește acum suferință, conceptele opuse, nefirești devenind în mod absurd parteneri în fluxul voioșiei... această imagine mi-a rămas întipărită în imaginație, ca un tablou dinamic, clar și totuși parcă încărcat de anormalitate, atunci când am auzit titlul cărții Liliei Calancea - „Hora înfometaților”. Ce e dureros, tot ceea ce apasă cu o infinită cruzime sufl

Foto Colegiul Național: Melania Huzum, X E Foto spectacol: facebook Diana Roman Bianca Ababei, VI C Câteodată copiii reușesc să transmită, prin gesturi simple, emoții pe care adulții le pierd odată cu timpul. Ei ne surprind prin sinceritatea și naturalețea lor, fără să își dea seama de impactul pe care îl au asupra celor din jur. Mergând la piesa de teatru „Crocodilii din orașul meu”, cu trupa de teatru ARTWORK Junior, coordonată de actrița Diana Roman, mi-am dat seama că

Tatiana Țibuleac, alături de liceenii din clasele a X-a E și a X-a B de la Colegiul Național Iași, la redacția revistei Observator cultural Fotografii eveniment: Melania Huzum, X E și redacția revistei Observator cultural De la stânga: Matei Martin, Tatiana Țîbuleac, Carmen Mușat, Victor Cobuz, Lavinia Ungureanu, Michael Makarovsky - la redacția revistei Observator cultural Pictură inspirată de romanul Tatianei Țîbuleac, realizată de Emilia Florea, clasa a X-a B Eliza Brătule

Melania Huzum, 10 E A trăi pentru a te bucura și pentru a aduce bucurie "Maia Morgenstern este un tezaur viu" spune scriitoarea Nicoleta Dabija. Prin toată forța și pasiunea pe care le emană când este pe scenă, își transformă sufletul într-unul nemuritor, insuflând și spectatorilor speranța veșniciei, care se poate găsi numai în teatru. Actoria reprezintă experimentarea a sute de vieți într-una singură, adunând bucuriile din fiecare, iar omul nu se plictisește nicioda

FOTOGRAFII: MELANIA HUZUM, 10 E Daria Bortică, 10 E Arta - o formă de adevăr trăit, rostit și împărtășit Întâlnirea cu Maia Morgenstern a fost, fără îndoială, unul dintre acele momente rare în care arta încetează să mai fie doar un spectacol și devine o formă de adevăr trăit, rostit și împărtășit. Privilegiul de a o avea în fața noastră, în liceu, nu a însemnat doar întâlnirea cu o mare actriță, ci și cu un om care își asumă cu luciditate și sensibilitate pro

O nouă vizită la Galeria ARTEP, o nouă experiență care a transformat imaginile expuse în repere ale unei călătorii spre înțelegerea de sine și a locului nostru în lume. Expozițiile PĂMÂNT PALEOLITIC și PÂINEA DOAMNEI le-au oferit liceenilor din clasa a X-a E ocazia de a descoperi, alături de cei doi artiști, două dimensiuni fundamentale ale existenței – spațiul comunitar și propriul corp. Provocați de Leo Bîrcu , adolescenții au reflectat asupra valorilor, creativității și re

FOTOGRAFII: MELANIA HUZUM, 10 E Daria Bortică, 10 E Nuanțe necunoscute ale propriei identități Întâlnirea cu Marius Manole a fost mai mult decât un dialog cu un actor cunoscut. A fost o lecție subtilă despre cum să trăim în prezent. Gândul m-a dus inevitabil la celebrul citat al lui Lao Tzu: „Cine este deprimat trăiește în trecut, cine este anxios trăiește în viitor, iar cine este împăcat trăiește în prezent.” . Exact această împăcare cu clipa de acum a fost

FOTOGRAFII: MELANIA HUZUM, 10 E Elena Iordache, 9 A Reflecție asupra trecutului și confruntarea directă cu prezentul Într-o perioadă în care suntem adesea grăbiți și preocupați de lucruri practice, întâlnirea cu poezia contemporană poate deveni un moment de reflecție și descoperire. Vizita poeților Șerban Axinte și Sorina Rîndașu la școala noastră ne-a oferit ocazia de a intra în contact direct cu două voci autentice ale literaturii actuale, prin volumele ,,Scrâșnetul d

Laura Nechifor, 10 B ,,De ce te-ai născut?” ,,La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era întru început la Dumnezeu. Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor. Și lumina luminează în întuneric și întunericul nu a cuprins-o.“ (Evanghelia după Ioan, 1: 1 – 5). La început era teatrul… Dumnezeu ne-a născut în această lume să ne bucurăm de creația Lu

Fotografii: Melania Huzum, 10 E Maria Alexa, 9 A „Ce importanță are fuga atunci când n-are cine să te caute?” Întrebarea aceasta pare să concentreze întreaga tensiune a volumului Scrâșnetul dinților , o carte în care existența este percepută ca un spațiu al neliniștii continue, un teritoriu clinic al conștiinței, în care sensibilitatea nu este o virtute, ci o formă de vulnerabilitate expusă. Lumea descrisă de Șerban Axinte nu este una spectaculos apocaliptică, ci una er

Fotografii: Melania Huzum, 10 E Maria Alexa, 9 A Curiozitatea devine alternativa salvatoare Am avut ocazia de a participa la o întâlnire cu actorul Marius Manole , în cadrul căreia am discutat despre cartea sa Fericirea este în actul următor . Volumul Fericirea e în actul următor de Marius Manole depășește granițele unei simple biografii artistice, configurându-se drept o confesiune despre felul în care un destin se construiește din lipsă, neliniște și vulne

amintirea cu tine rupe ziua în bucăți, / în zorii zilei am văzut atât de mulți fluturi căzuți, / nu ți-am zis nimic, / tu mi-ai ieșit prin piele, / mai liberă de mine ca viața lăsată în urmă; / asta a fost ziua, să pășim prin ea / să ne zvârcolim în lumină răpuși de neîncredere; / să ne imaginăm lumea fără noi și să tremurăm de frică. Șerban Axinte reușește, prin intermediul volumului „Scrâșnetul dinților” , să creeze o apă învolburată a sinelui, nu sub forma unui ocean c

de aici, din centrul lucrurilor care / nu se vor întâmpla niciodată / privesc în ansamblu. / o durere mecanică / un scurtcircuit. / migrarea viermelui din capul tău / în capul meu Într-o lume în care sfârșitul pare iminent, iar transformarea, începutul este înecat în nesiguranță, o generație întreagă de suflete se desprinde de orice altă credință, întorcându-se la singura forță care mai poate bandaja din rănile acumulate: iubirea. Ea însăși se scurge ca nisipul într-o clep

dumnezeu îngăduie blasfemia / da, repet de zece ani da, / poate îmi iese viermele din cap / picioarele – șenile ale unui tanc rusesc / mă ajută să mă preling pe pământ / aerul, cal la intrare, e rece la ieșire. / îngenunchez în fața imaginii din oglindă / și scuip cu sete Cine s-ar fi gândit că visul poetic poate lua forma unei coborâri, nu a unei evadări? „Scrâșnetul dinților” nu este o lume idilică, așa cum nici poezia nu este despre acea relativă „perfecțiune”. Volumul l

noi vom ieși la plimbare când se înserează, când nimeni / nu ne vede, iar fasciculele / intermitente ale farurilor se vor stinge / până când vom trece de ele. / undeva, sub balcoanele pixelate ale acestui bloc / ne așezăm cât mai aproape / unul de celălalt, undeva, în orașul acesta / căruia îi datorez / tot ce-am trăit în liniște deplină / până acum. Cine s-ar fi gândit că frumusețea în lumea contemporană nu mai reprezintă idealurile divine, că nu mai există creația în forme

„ dacă vrei să mă spulberi,/ rupe o păpădie de la marginea drumului/ și suflă!” Putem privi viața ca pe un sanatoriu? Un spațiu unde nimic nu mai contează, unde memoria se zbate să depășească limitele, să lase să cadă în uitare și iubirea, și trauma și lumea în care trăim. Suntem internați într-un spital al subconștientului, rupți de trup și de suflet, controlați de un univers interior incert, dezordonat și haotic, unde dragostea e doar un mit, iar pentru a mai auzi, măcar o

„ce importanță are fuga atunci când/ n-are cine să te caute” Suntem ființe defecte, iubim prea mult, simțim prea profund și, totuși, realitatea nu permite existența unor astfel de erori. Ar trebui să percepem viața ca pe un sistem, un mecanism conceput din durere și abandon, din minciună și acceptare. Însă fără dragoste suntem pierduți, de fapt. Ne rătăcim între ideal și speranță, ne chinuim să căutăm un adăpost într-o lume a conflictelor care nu permite imperfecțiuni. Și un