„Elefantul lui Carol cel Mare” de Cătălin Pavel sau Cum să înveți istorie fără să înveți istorie - Cultură generală, reflecție, interpretare și înțelegere critică a realității
- Alexie Bărbieru, Ilinca Ciobanu, Maria Dănilă
- 2 hours ago
- 12 min read
Alexie Bărbieru, clasa a IX-a A
Istoricul este omul care înțelege lumea în care trăiește
Elefantul lui Carol cel Mare, anti-manualul de istorie al lui Cătălin Pavel mi-a remodelat perspectiva pe care o am asupra studiului istoriei. În carte, autorul îl citează pe filosoful Friedrich Nietzsche, care spune că a învăța istoria e riscant, din cauza educației istorice greșite. Putem rămâne prea atașați de trecut, dezobișnuindu-ne să trăim clipa, nu mai putem fi astfel fericiți. Istoria ar trebui să sporească vitalitatea și creativitatea, are permanent nevoie să unească studiul celor morți cu al celor vii, spune istoricul francez Marc Bloch. Prin urmare, istoria, deși studiază trecutul, nu ține doar de trecut, ci și de prezent, adică de noi, cei care trăim. Istoria este, așadar, foarte importantă, iar Cătălin Pavel, prin cartea sa, conturează acest aspect și începe prin a face educație istorică de calitate, ieșind din monotonia manualelor tradiționale, îmbinând puține elemente de istorie prezentate într-un mod atractiv cu gândire critică și umor.
Studiul istoriei trebuie să răspundă la întrebarea paradoxală Cum să împiedici informațiile să-ți strice bucuria cunoașterii? Cum să nu lași școala să-ți distrugă educația? Problema aceasta e cu atât mai interesantă, ridicată fiind de către un profesor universitar. Dacă ne raportăm la definiția lui Einstein, „Educația este ceea ce rămâne după ce ai uitat tot ce ai învățat în școală”, care vine în completarea întrebării autorului, ne gândim că trebuie să învățăm lucrurile care ne plac, altfel procesul educațional din școală va fi făcut în van. Desigur, nu putem schimba materia sau iniția o revoluție în domeniu (cel puțin eu nu sunt în stare), așa că ceea ce ne rămâne de făcut este să ne schimbăm pe noi. Lucrul acesta ne stă în putere, să ne minunăm de istorie, de viață, să privim elefantul de deasupra, nu doar trompa sau urechile.
Auzim deseori afirmația că învățăm istorie ca să nu repetăm greșelile trecutului, afirmație clișeizată și nu prea grozavă, ne spune autorul. Greșelile acestea se vor tot repeta pentru că, de fapt, ele nu au fost greșeli, nici erori de calcul, ci rezultanta unor forțe sociale conflictuale sau a unor pulsiuni psihologice, adică rezultatul firii noastre umane imperfecte, care mereu va dori să obțină putere sau control. Oricâtă istorie am studia, nu vom putea prezice viitorul, deoarece contextul și actorii vor fi mereu diferiți. Foarte interesantă această explicație a profesorului, care demontează scopul (clișeizat, de altfel) al multor oameni de a învăța istorie și lasă loc pentru altă întrebare: De ce să studiem istoria? Răspunsul se găsește tot în carte, ni-l dă filozoful german Friedrich Nietzsche în eseul său Folosul și neajunsurile istoriei pentru viață. Istoria ar trebui să deservească viața, să sporească vitalitatea și creativitatea. Totuși, o educație istorică greșită ne poate copleși cu prea mult respect și admirație față de modele vechi, prevenind apariția ideilor noi. Ne va împiedica să uităm trecutul, și deci să trăim clipa, lucru fără de care nu putem fi fericiți. Studiul istoriei ne oferă inteligență fără să ne ofere înțelepciune, ajungem să cădem în capcana de a judeca mult oamenii, acțiunile și deciziile lor din trecut. Personal, am făcut de multe ori greșeala asta, iar cartea m-a făcut să o conștientizez.
Marii absenți din istoria tradițională sunt înșiși indivizii. Oamenii obișnuiți sunt uitați, iar marii conducători sunt reprezentați dezumanizat. Posteritatea și-i amintește numai pe oamenii mari, pe cei care au ținut discursuri și au învârtit sabia, astfel supraviețuirea omului în memoria colectivă este condiționată de poziția lui socială sau de realizările sale și nu de natura sa umană, ceea ce mi se pare descurajant. Omul se naște, trăiește, are parte de bucurii și tristețe, după care moare. Cei pe care ni-i amintim azi și-au sacrificat într-un fel sau altul confortul, timpul liber pentru a aduce ceva colectivului. Totuși, ce se întâmplă cu acei oameni care au făcut mult bine pe pământ și au rămas în anonimat, ce se întâmplă cu cei care au murit în războaie și revolte, ale căror destine nu vor fi putea niciodată recuperate de istorici? Este interesant de pus această problemă în contextul lumii de azi, în care cei mai cunoscuți oameni nu sunt neapărat cei mai virtuoși. Prin prisma acestui fapt, pot concluziona că valorile de referință ale societății, ale lumii, s-au schimbat în ultimii zeci de ani și nu în bine…
O altă idee interesantă cu care am rămas din carte este că istoria nu joacă biliard, adică evenimentele nu au niciodată o relație strictă de cauză-efect, lucru care mi-a răsturnat concepția asupra analizării a ceea ce s-a întâmplat și, totodată, oferă o mai mare profunzime acestei științe. Stabilirea cu exactitate a cauzalității este o sarcină aproape cu neputință de îndeplinit, istoria îndepărtându-se și mai mult de familia științelor exacte. Mergând mai departe, cred că istoricul poate fi, într-o oarecare măsură, poet. Acesta prezintă și trece întâmplările din trecut prin lumina propriei conștiințe și sensibilități. Am spus adineauri că istoria poate oferi inteligență și nu înțelepciune, făcându-ne să cădem în capcană, istoricul bun trebuie să posede și cea din urmă virtute, el trebuie să rămână într-o oarecare măsură și impasibil, spre a nu judeca excesiv trecutul. Pe de altă parte, intervine gândirea critică, iar acesteia autorul îi dedică un întreg capitol, fără de care un istoric nu-și poate duce până la capăt munca, el concentrându-se pe rezultate și evitând minciuna. Totuși, nici scepticismul total nu este bun.
Mă minunez acum de câtă grijă trebuie să aibă istoricul atunci când analizează surse, când scrie despre oameni și evenimente, câtă sensibilitate trebuie pentru a distinge această graniță fină dintre gândire critică și judecată. Odată înțelese aceste lucruri, cred cu tărie că istoria nu este despre trecut, ci mai mult despre prezent, istoricul fiind prin excelență omul care înțelege lumea în care trăiește.
Ilinca Ciobanu, clasa a X- B
Istoria este cultură generală, reflecție, interpretare și înțelegere critică a realității
Volumul „Elefantul lui Carol cel Mare”, carte scrisă de Cătălin Pavel, este un anti-manual de istorie, o carte ce nu trebuie învățată, ci ea îl învață pe cititor, fără ca el să își dea seama; ea este traversată alene de un elefant. Prin ilustrațiile și cele treisprezece capitole ale sale, în care sunt abordate diverse concepte precum gândirea critică, timpul, cauzalitatea, adevărul și arheologia, respectiv maniera în care se comportă un istoric în preajma acestora, Cătălin Pavel ne arată cum istoria devine o formă de salvare a existenței umane și cum nimeni nu se poate feri de ea, deoarece a studia această materie înseamnă a ști întotdeauna ce constrângeri istorice acționează asupra noastră și cum am putea să ne amenajăm libertatea în interiorul lor.
Așa cum este menționat în ultimul capitol, a rămâne constant interesați de trecut, prezent și viitor presupune capacitatea de a ne lăsa expuși la informație și de a reflecta sistematic asupra ei. Astfel, aceste perioade devin vii și intime prin prisma gândirii arheologului, iar în fiecare capitol sunt prezentate bucăți, fragmente din povestea elefantului lui Carol cel Mare – un dar ca formă de recunoaștere, cu numele Abul Abaz, venit din orient, trimis lui Carol cel Mare, împăratul francilor, de califul Harun al-Rașid la data de 20 iulie 802. Dar elefantul nu este, aparent, elementul central al cărții, ci un instrument prin care autorul vorbește despre memorie, limitele cunoașterii, reconstrucția trecutului și modul în care funcționează mintea istoricului, iar pentru a afla ce s-a mai întâmplat cu acesta sau alte detalii relevante despre el, este nevoie să parcurgem cartea în întregime, deoarece fiecare concept prezentat se leagă strâns de ființa necuvântătoare, dar care vorbește prin însăși existența și călătoria ei. Prin urmare, volumul demonstrează faptul că istoria nu reprezintă doar o reconstrucție a trecutului, ci și o modalitate de înțelegere a condiției umane.
Primul capitol, „INTRODUCERE. Viața sau biografia?”, ne prezintă câteva detalii despre autor și motivele pentru care istoria trebuie studiată. Încă din tinerețe, Cătălin Pavel a fost pasionat de arheologie și de istorie antică, ceea ce l-a făcut să devină profesor care predă aceste domenii – astfel apare primul argument pentru care el a ales să continue cercetarea lor: pentru că îi place să o facă. El menționează faptul că medievistul francez Marc Bloch spune că „istoricul este un căpcăun”, pentru că oriunde el simte miros de om, așa cum simte căpcăunul în basme, știe că acolo se ascunde vânatul lui. Dar aflăm că pentru o asemenea persoană nu contează doar desfășurarea carierei, ci și autenticitatea angajamentului. Prin urmare, cântărețul Iggy Pop – care a interpretat câteva cântece din filmul „Arizona Dream” - devine o prezență însemnată în viața autorului, fiind și cel care a redactat articolul dedicat marelui istoric Edward Gibbon și cărții sale, „Istoria declinului și a prăbușirii Imperiului Roman”, printre care sunt notate și cinci mari motive pentru care istoria antică merită să fie citită. Primul spune că ne simțim mai puțin tiranizați de prezent dacă citim despre alții, care au trăit și murit, gândit și luptat cu mult timp în urmă, al doilea menționează că obținem o imagine de ansamblu aflând despre cum funcționau societățile din trecut din mai multe aspecte, al treilea, care prezintă engleza complexă folosită în redactarea cărții, ce nu se aseamănă cu limba curentă, al patrulea, ce evidențiază faptul că aflăm cât de puține știm, și ultimul, ce susține ideea că văzându-l pe Gibbon, care a putut să scrie un asemenea volum timp de 20 ani, cititorul se simte motivat.
De asemenea, tot în acest capitol este prezentată ideea că un istoric trebuie să cunoască în amănunt întreaga istorie a lumii, deoarece evenimentele se completează între ele – a privilegia doar un capitol al materiei este ca și cum ai călători spre aceeași destinație din nou și din nou. Precum în parabola poetului persan Rumi, povestită la începutul cărții și ilustrată minunat pe copertă, Istoricul trebuie să privească din toate unghiurile și se uită constant întâi la text, apoi la context.
În al treilea capitol, „Nero și Aaron. Messi. Usturoi”, cea mai importantă parte a cărții, așa cum spune Cătălin Pavel, este evidențiată problema surselor ca element central în cercetarea istorică, fiind exemplificată prin domnia împăratului Nero. Sursele sunt clasificate pe două categorii: cele primare, care prezintă informațiile despre Nero, ce vin direct din epoca respectivă, și sursele secundare, adică ceea ce au scris alții despre dânsul. Istoricii sunt mereu puși în situația de a trebui să scrie despre lucruri pe care nu le-au putut observa direct, de a cerceta despre toate documentele legate de subiect, chiar și ruine. În momentul în care izvoarele istorice nu sunt corespunzătoare, studiul nu va fi calitativ – deci, istoricul trebuie să fie atent la relevanța și corectitudinea surselor. Astfel, povestea lui Nero se construiește unind atât izvoarele istorice primare, cât și cele secundare, așa cum se realizează și aventurile elefantului Abul Abaz: el a plecat din orașul Bagdad, trimis lui Carol cel Mare de califul Harun al-Rașid și a ajuns în Aachen, un sat cu palat, ceea ce i-a impresionat profund pe istoricii aflați la fața locului.
Un capitol care mi-a plăcut foarte mult este „Gândire critică. Mai mult sau mai puțin clăpăugă”, care descrie acest concept din prisma istoricului. Cătălin Pavel începe cu ceea ce nu este ea: nu este o metodă de a respinge totul în bloc, de a nu fi de acord cu nicio idee și nu este un exercițiu de bun simț – uneori, el devine adversarul acestuia. Gândirea critică se concentrează pe rezultate și caută ceea ce se poate afirma fiind date informațiile disponibile. De asemenea, în acest fragment autorul prezintă și ideea că un istoric are o constantă nevoie de contextualizare, și oferă darurile trimise de Harun al-Rașid lui Carol cel Mare ca exemplu. În primăvara anului 768, soli ai califului al-Mansur au trimis și ei cadouri regelui Pepin cel Scurt, tatăl împăratului francilor, ca răspuns la o ambasadă trimisă la curtea abasidă cu trei ani înainte – dar nu se știe ce daruri anume a trimis al-Mansur și dacă nu cumva printre ele se strecurase și un elefant. Prin urmare, fără alte legături, istoria nu poate fi înțeleasă izolat – chiar și întrebarea despre posibilitatea existenței unui alt elefant devine importantă, deoarece arată cum istoricul încearcă să reconstituie trecutul pornind exclusiv de la golurile documentelor.
Un al doilea capitol care m-a impresionat este al treisprezecelea, intitulat „De ce studiem istoria? Orchestra explicată pe înțelesul tuturor”, care face o recapitulare a capitolelor anterioare. Cătălin Pavel spune că motivul principal pentru care trebuie să studiem istoria constă în titlul memoriilor lui Howard Zinn, numite Nu poți fi neutru într-un tren aflat în mișcare. Așa cum spune arheologul, suntem prizonieri ai mersului sau marșului istoriei, mereu sensibili la ea, precum delfinii într-o mare care devine mai rece sau mai caldă, mai sărată sau mai dulce. De asemenea, el vorbește și despre felul cum a studia această materie este adesea asociat cu toceala, cu învățarea mecanică. Însă observăm că memoria afectivă joacă un rol mult mai important în viața omului decât cea colectivă, deoarece fiecare înțelege trecutul prin atașament și curiozitate – mereu există un mic detaliu care ne intrigă. Spre deosebire de memorarea unor date care nu ne aduc nicio semnificație, experiențele personale trezesc diverse sentimente în noi și ne fac să le ținem minte exact pentru stările pe care ni le-au provocat. Astfel, anumite teme și perioade istorice ne angajează organic și informația începe să se fixeze singură, fiecare își găsește elefantul propriu. De aceea cartea este un anti-manual de istorie, citind capitolele cu exemple încă din istoria antică, reținem, fără intenția de a o face, detalii, fragmente semnificative pentru noi.
Volumul „Elefantul lui Carol cel Mare” demonstrează faptul că istoria nu trebuie redusă la o simplă succesiune de date, nume și evenimente memorate mecanic, ci trebuie privită ca o modalitate complexă de înțelegere a omului și a lumii în care acesta trăiește. Prin exemplele oferite, prin reflecțiile despre gândirea critică, surse, memorie și contextualizare, Cătălin Pavel reușește să transforme cercetarea trecutului într-un proces viu și profund uman. Elefantul Abul Abaz nu reprezintă doar un element decorativ, ci devine simbolul curiozității și al felului în care fragmente aparent neînsemnate pot deschide perspective ample asupra istoriei.
De asemenea, autorul evidențiază faptul că istoricul nu are rolul de a reproduce fidel trecutul, ci de a-l reconstrui cu atenție, pornind de la urme incomplete, goluri documentare și interpretări multiple. Astfel, istoria apare ca un domeniu aflat într-o continuă căutare a adevărului, fără a putea ajunge vreodată la o certitudine absolută. Prin maniera accesibilă în care sunt explicate concepte complexe, cartea reușește să apropie cititorul de istorie fără rigiditatea specifică unui manual școlar.
Prin urmare, lectura acestui volum ne ajută să înțelegem că trecutul influențează permanent prezentul și că studiul istoriei dezvoltă nu doar cultura generală, ci și capacitatea de reflecție, interpretare și înțelegere critică a realității.
Maria Dănilă, clasa a X-a E
Istoria și arheologia creează împreună o narațiune referitoare la evoluția umană
,,Elefantul lui Carol cel Mare” de Cătălin Pavel este un anti-manual, ce pătrunde în universul vast, dar intens al istoriei și, totodată, al arheologiei. Cartea nu este o simplă înșiruire a unor evenimente lipsite de semnificație, ci o adevărată lucrare în care sunt descrise atât mecanismele din spatele gândirii unui istoric, cât și provocările cu care sunt nevoiți să se confrunte aceștia.
În capitolul al șaptelea, numit ,,Progres. De la bicicletă la elefant”, este prezentată ideea că istoria nu poate fi limitată doar la aspectul de progres sau regres. Istoria este mai mult de atât. Ea este un proces complex, continuu, din care facem parte cu toții, fie că ne dorim, fie că nu. Cu toate acestea, au existat numeroși gânditori religioși care au susținut că istoria este o nesfârșită decădere, prin care omul se îndepărtează de măreția sa inițială sau, exact invers, că istoria este un progres continuu, stimulat de rațiune, de spirit, așa cum afirmau iluminiștii și idealiștii germani. Istoricul Pierre Chaunu considera că singurul declin obiectiv de care putem vorbi este cel demografic, în rest intervin factori precum subiectivitatea și contextualizarea.
Un inginer japonez, Tsutomu Yamaguchi, se afla pe 6 august 1945, la Hiroshima, într-o călătorie de afaceri, când a explodat bomba atomică. Acesta a supraviețuit, dar cu arsuri. A rămas peste noapte în oraș, iar ulterior s-a întors la Nagasaki, unde lucra. Pe 9 august în același an era deja la muncă, unde l-a prins explozia celei de-a doua bombe atomice. El a fost singurul supraviețuitor oficial al ambelor explozii. Acest exemplu ilustrează insignifianța oamenilor atât în fața destinului, cât și a istoriei, dar și povestea unei persoane nevinovate care a simțit îndeaproape brutalitatea și ororile provocate de război.
În capitolul al unsprezecelea, ,,Arheologie. Rezerva strategică de istorie”, este pusă în lumină importanța colaborării dintre istorie și arheologie. Istoria se folosește de mijloacele tradiționale, adică de sursele scrise, pe când arheologia se bazează pe resturile materiale, care, în acest context, devin dovezi palpabile. Însă, amândouă au un obiectiv comun, reconstituirea vieții din trecut, atât a civilizațiilor, cât și a indivizilor. În ciuda faptului că istoria are acces la anumite particularități, cum ar fi numele, care este o garanție a individualității, aceasta este, într-o oarecare măsură, limitată de apariția scrisului, unul dintre evenimentele care a marcat trecerea dintre Preistorie și Antichitate. În acest context, intervine arheologia, Preistoria putând fi studiată exclusiv cu ajutorul mijloacelor puse la dispoziție de acest domeniu. Prin suprapunerea reconstituirilor literar-istorice cu cele arheologice ia naștere, cu adevărat, istoria perioadei respective.
O altă idee evidențiată în acest capitol este modul în care tindem să simplificăm aspecte care, în esență, sunt destul de complicate. Un exemplu relevant, care este menționat și în carte, este cel al Imperiului Roman. În teorie, Imperiul Roman s-a prăbușit în 476, când Odoacru a trimis însemnele imperiale (diadema, mantia de purpură și sceptrul) la Constantinopol, ceea ce l-a forțat pe ultimul împărat roman din Apus, Romulus Augustulus, să abdice. Acesta a fost un sfârșit simbolic pentru Imperiul Roman de Apus. Deși structura politică s-a prăbușit, lumea romană a continuat să se reflecte în felul în care multe state au încercat să preia această măreție imperială, considerându-se pe sine drept moștenitori ai Romei.
Astfel, prin intermediul cărții ,,Elefantul lui Carol cel Mare”, Cătălin Pavel ne oferă o perspectivă mai profundă asupra a ceea ce înseamnă gândirea unui istoric și analiza minuțioasă a unui arheolog asupra trecutului. Cele două discipline se împletesc și creează, cu propriile instrumente, o narațiune referitoare la evoluția umană.
Comments