„Hora înfometaților” de Lilia Calancea – Despre foame, familie şi căldură, dar mai ales despre suflet

„Gări. Strigăte. Bocete. Vagoane pline de oameni, de păduchi, de tristeţe, de năduf. Ba se opresc, ba pornesc. Unde? Încotro? Numai Dumnezeu ştia..”

Nimeni şi nimic nu te pregăteşte pentru un drum fără nicio direcţie sau garanţie a întoarcerii, pentru regăsirea credinţei şi a speranţei într-o lume care se pierde odată cu tine, pentru întâlnirea cu o realitate în care tot ce îţi era cunoscut se destramă în tăcere.

„Hora înfometaților”, carte semnată de Lilia Calancea, este despre limitele umanității și despre ceea ce rămâne din om atunci când totul îi este luat, este o lectură dureroasă, pe alocuri tragică, dar umană, sinceră şi vie.  Foamea reprezintă o forță care modelează oameni, relații și destine, care se infiltrează în gânduri, în visuri, în felul în care personajele privesc lumea, care destramă și, paradoxal, uneşte. Dar, dincolo de această foame a trupului, „lupta cu maţele care te sug întruna”,  există o foame mai profundă- foamea de iubire, de siguranță, de sens.

Lilia Calancea reuşeşte să contruiască un univers ce pare astăzi cu totul distopic, dar care ilustrează, în sine, realitatea bunicilor sau a strabunicilor noştri, de acum mai puţin de un secol, ori singurul mod de trai experimentat de copiii stinşi de frig şi foame. Totul pare suspendat între viață și moarte, între speranță și resemnare, între plecare și întoarcere, iar satul devine viu, respiră odată cu oamenii săi, suferă odată cu ei, se pierde treptat pe măsură ce sacrificiul înaintează ca o umbră densă. În acest spațiu, timpul nu mai curge liniar, ci se frânge în momente de așteptare, de pierdere, de tăcere, ca și cum fiecare zi ar fi o reluare a aceleiași lupte, dar cu tot mai puține resurse și lumină.

Povestea ne așază în față oglinda unei familii fragmentate pe malul Nistrului. Figura paternă, Nicanor, reprezintă aici trădarea responsabilității de a fi scut în fața furtunii. Plecarea lui, urmată de dispariția câinelui familiei, Leonard, lasă în urmă un gol care nu poate fi umplut cu explicații, în acest sens, absența devenind un personaj în sine. În contrast, Serafima întruchipează sacrificiul suprem, iar atunci când ea pleacă spre Ucraina, încărcată cu ultimele amintiri materiale ale casei pentru a le schimba pe hrană, ea nu caută doar supraviețuirea copiilor săi, ea încearcă să aducă înapoi „pâinea” care a devenit, între timp, echivalentul fanteziei. Drumul ei este un pelerinaj al disperării, o călătorie prin infernul unei lumi în care grâul a fost transformat în instrument de control politic.

Ștefan Câlția, Culegătoarea de vâsc

Într-un sat în care bărbații sunt fie absenți, fie zdrobiți de alcool și vinovăție, femeile- Serafima, Gafița, Baba Marta, tânăra Marița- devin păstrătoarele focului sacru. Ritualurile descrise, cum este cel al Paparudei, sunt acte de rebeliune împotriva absurdului, pentru că atunci când femeile plâng peste pruncul modelat din aluat, ele plâng pentru întreaga lor lume care se sfărâmă, un plâns care are puterea de a curăța sufletul de frică. Această legătură dintre soacră și noră, dintre mamă și fiică, transformă suferința într-un spațiu de solidaritate, iar feminitatea devine o rețea de rădăcini adânci care țin pământul din a le fuge de sub picioare. Aceste obiceiuri ne amintesc că omul are nevoie de sacru pentru a suporta profanul unei existențe mizere, chiar și în momentele în care autorităţile vin să ia tot grâul din pod, spiritul comunității găsind căi de a se exprima prin rugăciune și prin păstrarea tradițiilor de nuntă sau de înmormântare, transformând suferința într-o formă de demnitate colectivă.

Poate cea mai puternică imagine din întregul roman este cea a podului cu icoane care devine o axă a lumii, un loc unde spiritul se refugiază pentru a nu fi strivit. În timp ce la nivelul pământului viața se scurge sub amenințarea sovieticilor și a foamei care devorează trupurile, podul casei suferă o metamorfoză, transformându-se dintr-un depozit de grâu, de hrană trupescă, într-o „Arcă a lui Noe”. Prin gestul Mariței de a aduna icoanele din casele rămase pustii, ea recuperează identități și memorii colective, ea își asumă rolul de paracliser al acestui templu improvizat, înțelegând că responsabilitatea ei este de a ține legătura cu cerul pentru tot satul care a dispărut. Dezamăgită de tăcerea Sfântului Nicolae, ocrotitorul casei şi al călătorilor care nu a reușit să o aducă pe mama acasă, ea își îndreaptă rugăciunile către Maica Domnului, figura Mariei fiind singura divinitate care o înţelege, deoarece este o „mamă” care cunoaște suferința propriului copil. Astfel, podul încetează să mai fie un loc al izolării și devine un spațiu al solidarității, unde o fată pământeană și o mamă cerească își împărtășesc, în liniște, aceeași durere.

Ștefan Câlția, Călător cu aripi

După plecarea Serafimei, viața Mariței, a lui Vasilică și a lui Andrieș se reorganizează în jurul unor gesturi repetate zilnic cu o seriozitate care aparține unei lupte pentru a rezista. Se culcă devreme, într-o încercare aproape calculată de a scurta timpul, de a încheia ziua înainte ca foamea să devină prea apăsătoare, însă nici măcar urletul lupilor auzit in apropierea casei nu acoperă strigătul interior după ajutor. În lipsa hranei, Marița ajunge să fiarbă opinci, tocmai de aceea, cioricii, usturoiul și sarea lăsate de Savelie capătă o valoare enormă, devenind dovada unei griji discrete care le amintește că nu sunt complet abandonați. Relația cu vecinii lor, copiii Nasticăi, se construiește în aşteptarea simultană a mamei, în aceeaşi speranţă, prin semne indirecte, precum fumul care se ridică zilnic de pe horn, simbol al vieții care continuă și dincolo de casa lor. În momentul în care absența focului devine evidentă, în Marița se instalează o vinovăție greu de definit, legată de faptul că nu a înțeles la timp, că nu a intervenit, că a privit fără să poată schimba ceva. În acest fel, copilăria lor se transformă într-un spațiu al responsabilității și al conștiinței apăsătoare, în care fiecare zi adaugă nu doar oboseală, ci și destine pe care sunt nevoiți să le înțeleagă prea devreme.

Ștefan Câlția, Ziua de Crăciun - Pasăre iarna

În acest peisaj dezolant, figurile lui Valentin și Moș Clempuș devin pilonii unei realități în care viața și moartea se întrepătrund zilnic , fiind cei care adună trupurile celor răpuși de foame și frig. Moș Clempuș reprezintă tragedia tatălui, pentru că, deși munca lui este de a ridica morții din casele pustiite, durerea personală este insuportabilă, căci fiii săi mor înainte de a apuca să se căsătorească. Singura lui dorință, înecată în votcă pentru a amorți realitatea, este să le ofere un sicriu și o groapă adâncă, protejându-i chiar și după moarte de corbii ce veghează satul, el refuzând „pâinea însângerată” de la sovietici, alegând viciul alcoolului. În antiteză, Valentin întruchipează maturizarea forțată, tânărul învăţând să navigheze printre cadavrele înghețate- care, în mod ironic, nu miroseau, lăsând loc doar unui frig metafizic- purtând busuioc în haine pentru a păstra o urmă de sacru şi de curat. Plecarea lui la școala de meșteri ai lemnului pare o șansă de salvare, dar devine o altă formă de captivitate sub regimul sovietic, culminând cu arestarea și deportarea lui într-un vagon de vite, purtând cu sine doar icoana cu chipul Mariței. Sunt ilustrate şi măsuri disperate de supraviețuire care ating absurdul și cruzimea- oamenii își părăsesc casele, femeile își ascund grâul în păr la trecerea graniței, iar o mamă, într-un gest de o disperare absolută, își leagă copiii cu sârmă pentru a-i împiedica să se mai miște și să simtă foamea, preferând să-i vadă liniștiți decât sfâșiați de durere.

Ștefan Câlția, Înserare

În final, „Hora înfometaților” se transformă într-o experiență care continuă să existe în cititor după ce ultima pagină a fost închisă, pentru că tot ce se întâmplă în acest univers nu poate fi redus la suferință sau la lipsă, dincolo de acestea, conturându-se o formă de rezistență care ţine de capacitatea oamenilor de a rămâne legați unii de alții, chiar și atunci când totul îi împinge spre destrămare. Această lume este una în care umanitatea se retrage în gesturi mici ce capătă o greutate imensă, tocmai pentru că sunt ultimele modalităţi prin care oamenii mai pot spune că există împreună. În relațiile dintre personaje, în modul în care își poartă dorul, vinovăția, speranța sau neputința, se construiește un adevăr simplu și dur: că a fi om nu înseamnă doar a supraviețui, ci a continua să simți, să îți pese, să îți amintești.

Pentru mine, această carte este despre memorie, despre felul în care trecutul nu dispare, ci se așază în oameni și îi însoțește, uneori ca o rană, alteori ca o formă de identitate. Rămâne, în cele din urmă, tabloul unei comunități care, deși prinsă în foamete și pierderi, nu se destramă complet, pentru că legăturile dintre oameni continuă să existe, chiar și în forme fragile, chiar și în tăcere. Și poate că tocmai această fragilitate, această încăpățânare de a rămâne împreună în fața unui dezastru, este cea mai puternică lecție a cărții.

Antonia Besmeciuc, clasa a IX-a A