Poezia - O lume creată precum un buncăr împotriva suferinței, o fortăreață menită să te protejeze de distopia lumii: Întâlnire cu Sorina Rîndașu și Șerban Axinte (II)

FOTOGRAFII: MELANIA HUZUM, 10 E

Elena Iordache, 9 A

Reflecție asupra trecutului și confruntarea directă cu prezentul

Într-o perioadă în care suntem adesea grăbiți și preocupați de lucruri practice, întâlnirea cu poezia contemporană poate deveni un moment de reflecție și descoperire. Vizita poeților Șerban Axinte și Sorina Rîndașu la școala noastră ne-a oferit ocazia de a intra în contact direct cu două voci autentice ale literaturii actuale, prin volumele ,,Scrâșnetul dinților” și ,,Regatul disfuncției”.

Poeziile lui Șerban Axinte din volumul ,,Scrâșnetul dinților” surprind stări intense și conflicte interioare, construind imagini care combină durerea, tensiunea și fragmentarea realității.

În poezia „rana”, Șerban Axinte construiește o metaforă puternică: persoana iubită este asociată cu o rană deschisă, ceea ce sugerează o relație care nu vindecă, ci continuă să doară. Versul „mă gândesc la tine ca la o rană/ fără de carne” transmite ideea unei suferințe dezgolite, care nu mai are protecție. Imaginea îndepărtării leucoplastului „dintr-o singură mișcare” accentuează brutalitatea gestului, în timp ce „urlu cu gura închisă” sugerează o durere reprimată, trăită în tăcere. Spațiul „în transbordare” creează impresia unei stări de trecere, de instabilitate, ca și cum eul liric nu mai aparține nici trecutului, nici prezentului. Finalul, în care timpul se măsoară „în junghiuri și atacuri de panică”, arată că suferința devine unitatea de măsură a existenței.

O altă poezie cu o puternică încărcătură emoțională din volumul ,,Scrâșnetul dinților” este „unul dintre noi trebuie să-l ucidă pe celălalt” care propune un discurs în care realitatea pare distorsionată, iar identitatea este pusă sub semnul întrebării. Figura bărbatului care cade, se târăște și încearcă să revină „printre oameni” poate simboliza încercarea de reintegrare într-o societate care judecă și etichetează. Imaginile corporale - pielea care se dezlipește, acele, respirația „prin pori” - creează o atmosferă aproape claustrofobică, sugerând alienarea și disconfortul eului. Ideea multiplicării și a existenței unei „holograme” a altei lumi accentuează ruptura dintre aparență și esență, dintre lumea celor privilegiați și cea a celor marginalizați. Finalul, „unul dintre noi trebuie să-l ucidă pe celălalt”, capătă o valoare simbolică: pentru a supraviețui, omul trebuie să renunțe la o parte din sine, fie la vulnerabilitate, fie la autenticitate

Poeziile Sorinei Rîndașu din ,,Regatul disfuncției” explorează fragilitatea trupului și a emoțiilor, aducând în prim-plan vulnerabilitatea, introspecția și tensiunea dintre control și pierdere.

În poemul „aceste două mâini pe care nu le-am putut atinge”, autoarea abordează tema morții într-un mod direct, aproape clinic, construind imagini reci, dar sugestive. Descrierea trupului - „carnea s-a retras, osul sparge pielea” - accentuează fragilitatea și degradarea fizică, transformând corpul într-un obiect al observației. Repetiția structurii „aceste două picioare”, „acești doi ochi”, „acest trup” creează un ritm apăsător, ca o inventariere a elementelor care compun ființa, dar care acum sunt lipsite de viață. Legătura „cu o sfoară bine camuflată” sugerează o constrângere invizibilă, poate destinul sau imposibilitatea de a interveni. Versul final, care afirmă că morții „parcă n-au semănat niciodată cu viii”, subliniază ruptura definitivă dintre cele două stări și senzația de înstrăinare pe care o provoacă moartea.

Poezia „cred, Doamne, ajută necredinței mele” din volumul Sorinei Rîndașu surprinde o tensiune continuă între credință și îndoială, între dorința de control și conștientizarea fragilității. Imaginea trupului comparat cu o „caroserie” sugerează mecanizarea existenței și vulnerabilitatea ascunsă sub aparența rezistenței. Repetițiile „mai lovesc o dată”, „noi avem”, „noi spargem” creează un ritm intens, aproape agresiv, care reflectă nevoia de a demonstra forță într-un context instabil. În același timp, rugăciunea din titlu introduce o dimensiune spirituală, arătând că dincolo de siguranța afișată există o inimă „slăbită” care caută sprijin. Referințele la algoritm și la o lume ce funcționează „conform planului” sugerează iluzia controlului, spulberată în momentul în care îl pierzi.

În ceea ce privește întâlnirea cu cei doi poeți, cea mai interesantă parte a fost momentul în care au vorbit despre „combustibilul” poeziilor lor. Șerban Axinte a mărturisit că pentru el poeziile se alimentează din amintiri, fiecare experiență sau trăire trecută devenind material pentru versuri, în timp ce Sorina Rîndasu a spus că suferința este sursa care îi hrănește creația, transformând durerea în expresie artistică. Diferența dintre cei doi este clară: pentru Șerban, poezia ia naștere din reflecție asupra trecutului și a memoriei, iar pentru Sorina, din confruntarea directă cu prezentul, cu emoțiile intense și cu fragilitatea existenței. Acest contrast m-a făcut să meditez asupra modului în care fiecare poet găsește propria „scânteie” creativă și cum experiențele personale pot fi transformate în artă, fie prin introspecție, fie prin emoție pură.

Așadar, întâlnirea cu Șerban Axinte și Sorina Rîndașu a fost o experiență de neuitat, care ne-a apropiat de poezia contemporană și de felul în care un poet își construiește lumea interioară. Volumele ,,Scrâșnetul dinților’’ și ,,Regatul disfuncției’’ ne-au oferit exemple clare ale abordărilor diferite ale celor doi autori: Șerban surprinde tensiunea, conflictele interioare și fragilitatea umană prin imagini puternice și fragmentate, iar Sorina explorează vulnerabilitatea și introspecția, transformând emoțiile și fragilitatea prezentului în versuri impresionante. Întâlnirea cu ei a făcut ca poeziile să prindă viață, iar discuțiile și lectura lor ne-au arătat că poezia nu este doar un text, ci o experiență care provoacă reflecție, empatie și conexiune cu propriile trăiri.

Cătălina Iov, 10 B

            Poezia ne rafinează întrebările

Întâlnirea cu Șerban Axinte și Sorina Rîndașu mi-a lăsat senzația că poezia poate fi o platformă care facilitează puternic comunicarea între oameni, o platformă în care oamenii își pun întrebări și caută răspunsuri, răspunsuri care nu vin niciodată complet. Am plecat cu bucuria unei conversații plăcute, dar și cu câteva nelămuriri pe care nu am mai apucat să le rostesc, fiindcă întrebările au curs repede din public, ca și cum fiecare dintre noi voia să deschidă, măcar pentru o clipă, o ușă către ceea ce se ascunde în spatele versurilor.

La Sorina Rîndașu, m-a surprins felul în care poezia poate include foarte puternic, modernitatea prin trimiteri la canale media, la youtube, la fragmente de limbaj contemporan care, în mod obișnuit, par a nu se încadra într-un poem. În momentul acela mi-am dat seama că nu modernitatea e problema, ci privirea noastră asupra ei, ce acceptăm ca fiind „demn” de poezie. În poemele ei am simțit că această realitate cu ecrane, comentarii, fluxuri de informație, nu e un decor, ci un mediu în care creștem și ne formăm vulnerabilitățile. Tocmai de aceea mi-ar fi plăcut să o întreb ce sfat ar da elevilor care scriu, dar se tem că nu scriu destul de bine sau că vor fi judecați în social media. Cum faci să păstrezi autenticitatea când te simți expus, „public”, înainte de a fi pregătit?

Un alt aspect care m-a urmărit a fost rolul sincerității. În multe poeme am simțit că sinceritatea e o tensiune, o obligație aproape obsesivă de a spune adevărul până la capăt, chiar dacă doare sau te pune într-o lumină incomodă. Nu știu dacă sinceritatea trebuie să fie totală ca să fie valoroasă, dar mi se pare că poezia ei sugerează că adevărul e, uneori, singura formă de apărare împotriva dezordinii interioare, care devine regulă și te conduce. În sensul acesta, poezia nu e neapărat o modalitate de confesiune ci un instrument, îți ia frica, o întoarce pe toate fețele și o transformă în limbaj. M-a atras imediat simbolul „apei încă necunoscute”, care apare chiar ca titlu la unul dintre texte, Pe malul unei ape încă necunoscute. Nu am reușit să înțeleg dacă apa aceea e frică sau speranță, iar poate tocmai ambiguitatea o face puternică. În general apa necunoscută e locul unde nu mai ai control, unde nu știi dacă vei fi înghițit sau vei învăța să înoți. Malul, în schimb, e ezitarea, e acel moment în care stai aproape de schimbare, dar încă te ții de ceea ce îți e familiar.

Mi-a rămas impresia că poezia lui Șerban Axinte lucrează mult cu granițe între boală și vindecare, între corp și minte, între trecut și prezent, și de aceea „necunoscutul” nu e doar amenințare, ci și o posibilitate de ieșire dintr-o formă veche a eului. M-a intrigat și multitudinea detaliilor medicale. Oare cât era autobiografie și cât construcție poetică? În unele pagini, tonul e aproape clinic, dar emoția e departe de a fi rece. Mai degrabă simți că termenii medicali devin un fel de limbă a durerii, un mod de a pune ordine în haos. Și apoi apare poezia 9, extrem de scurtă, „nimic nu te mutilează mai eficient decât propria sensibilitate”, care m-a făcut să mă gândesc că, uneori, o idee nu trebuie „dezvoltată” ca să fie completă. Există propoziții care sunt ca un diagnostic, nu au nevoie de explicații, fiindcă tocmai lipsa lor de detalii te obligă să le porți cu tine și să le umpli cu propria experiență.

La final, cred că întâlnirea mi-a arătat ceva simplu și greu în același timp, poezia nu ne dă răspunsuri, ci ne rafinează întrebările. Poate că nu am apucat să lămuresc toate neclaritățile, dar am plecat cu gândul de a le păstra vii și cu o speranța că voi mai avea ocazia să întreb, și că între timp îmi voi construi propriile răspunsuri, citind, recitind și acceptând că „necunoscutul” din poezie e, de fapt, o formă de a rămâne deschisă către lume și către mine.

Anastasia Nechifor, 10 B

            Suferința nu este o condamnare, ci o condiție a existenței

Volumul de poezii al Sorinei Rîndașu, "Regatul disfuncției", și cel al lui Șerban Axinte, "Scrâșnetul dinților", se întâlnesc în suferință și singurătate, împletindu-se în iubire.

Prima parte a volumului Sorinei, intitulată "Pe malul unei ape încă necunoscute", dezvăluie latura întunecată a „regatului”, în care supraviețuirea este teribilă, mașinăriile au mai multe șanse de supraviețuire, iar singurul lucru care iese la suprafață din gândurile care se îneacă este mantra: „tu nu ai suflet tu nu ai suflet tu chiar nu ai suflet”. Autoarea pare să își explice sau chiar să se asigure de acest fapt pentru a putea continua mai departe.

Poezia "supraviețuirea e teribilă" vorbește despre o bătălie continuă pentru a exista într-o lume în care a avea suflet este o slăbiciune și unde viața reprezintă o succesiune de lupte al căror sens nu este victoria sau împlinirea, ci pauza dintre ele. Existența devine obositoare. Autoarea își propune să fie „un om ca toți oamenii”, adică adaptată, integrată și normală, însă apar „ieșiri dizgrațioase” și „disonanțe între interese”. Versul „amăgirea e zodia mea de foc” sugerează ideea că deziluzia capătă identitate și apare ca un destin sau o umbră ce o urmărește peste tot.

Pe de altă parte, „regatul” are și o altă latură, "disequilibrium", în care, dacă singurătatea nu se risipește în totalitate, apare speranța și iertarea: „I guess I forgive you”. Ultimele versuri ale poeziei "liniștea la coborâre" („cerul e clar și sub el nicio lume nu se va mai prăbuși”) ilustrează o siguranță și o stabilitate a emoțiilor autoarei, astfel încât, chiar dacă se întâmplă ceva în exterior, nu va mai conta.

Titlul volumului lui Șerban Axinte provine dintr-un citat din Biblie, care sugerează ideea că aceia care nu își cultivă darurile vor fi „aruncați în întunericul de afară”, unde va fi „plânsul și scrâșnetul dinților”. Astfel, poetul trebuie să scrie mai departe, altfel va fi condamnat la „întunericul veșnic”. Dar poate însăși această condiție de scriitor este menită pentru suferință.

Poezia "unui fiu" vorbește despre o mărturisire târzie a tatălui către fiu, în pragul finalului. Gestul de a sufla într-o păpădie devine un act de speranță, un moment de credință inocentă: „voi ști că tu ai fost singurul om care a suflat vreodată dintr-o păpădie”. Se naște un sentiment de recunoștință față de fiu, tocmai din faptul că a fost singurul care a sperat.

În concluzie, atât în "Regatul disfuncției", cât și în "Scrâșnetul dinților", suferința nu este o condamnare, ci o condiție a existenței. În singurătatea lor, cei doi autori găsesc totuși o formă de lumină, fie în iertare, fie în gestul simplu al speranței.

Renata Norocea, 10 E

            Un volum al lucidității dureroase

Dialogul purtat în jurul poeziei Sorinei Rîndașu a fost unul dintre acele momente în care înțelegem că textul continuă să trăiască dincolo de pagină. Discuția despre volumul „Regatul disfuncției” a făcut ca poemele să capete o transparență nouă. Sorina a spus că literatura este pentru ea un mod de a ține sub control ceea ce i se întâmplă. Nu o formă de vindecare, nu un refugiu, ci mai degrabă un mecanism de supraveghere a propriei instabilități. A mărturisit chiar că poezia nu a ajutat-o să se vindece, ci i-a reactualizat suferința, făcând-o mereu prezentă. Această idee plutește peste întregul volum.

În poemele ei, lumea nu se rupe brusc, ci se destramă lent, aproape imperceptibil. „Nu s-au întâmplat multe / dincoace de prăpastie”, iar tocmai această lipsă a evenimentului major devine apăsătoare. Casele se mută noaptea una peste cealaltă, oamenii nu mai dorm, trupurile și identitățile încep să se confunde. Nimic nu explodează, nimic nu se termină clar. „lumea / nu s-a prăbușit/ nici când/ m-am rugat/ din răsputeri / s-o facă.” Există aici o oboseală profundă, o așteptare a colapsului care nu mai vine.

Apa apare recurent și poate fi citită ca viața însăși, indiferentă la dramele individuale. „apa trece pe sub aceleași pietre/ în ambele sensuri” curge fără să aștepte, fără să se oprească pentru cei rămași pe mal. Viața își urmează cursul, în timp ce ființa poetică rămâne suspendată într-o neîncredere totală: în oraș, în mâini, în corp, în sens. Chiar și credința devine opțională, nu salvatoare: „dacă mai e loc/pentru încredere, am, iar dacă nu, nu”.

,,Pe malul unei ape încă necunoscute”, promisiunea întoarcerii acasă nu aduce liniște, ci prelungește confuzia. Suferința este trăită ca o stare normală, aproape firească. „Obişnuiam să cred nopți la rând/ că numai așa se poate trăi. în amețeală/ și confuzie.” Ființa poetică ajunge să știe mai mult despre celălalt decât despre sine, semn al unei pierderi de contur interior. Poezia nu ordonează această dezorientare, ci o fixează, o face vizibilă.

În poemul „regatul disfuncției”, spațiul este unul al celor care nu sunt revendicați de nimeni, al structurilor care se demolează din interior. Imaginea inimii care ar putea cuprinde totul și reconstrui este una dureroasă: dorința de a absorbi suferința, de a repara, chiar dacă asta presupune propria distrugere. Insecta cu aripile desprinse de trup vorbește despre neputință, despre conștiința unei capacități pierdute. Când pierderile sunt numărate, ea și le ascunde pe ale sale, semn al unei obișnuințe cu dezastrul.

Întrebarea „unde e poezia aceea miraculoasă” vine firesc. În momentele de frică, de epuizare, după ce ai îndreptat „umerii altuia” până la a rămâne fără putere, poezia nu mai promite nimic. Nu pentru că ar dispărea, ci pentru că este prea aproape de rană. Devine chiar rana însăși.

 În „liniștea la coborîre”, apa reapare ca traseu al unei apropieri fragile. Cei doi merg împreună, se țin de mână, dar frumusețea locului este afirmată mai degrabă prin credința în celălalt decât printr-o percepție proprie: „îmi spui că e frumos aici și te cred.” După ce ai văzut cruzimea lumii, sensul nu mai e ușor de recunoscut. Finalul, „nicio lume nu se va mai prăbuși / de acum”, nu sună ca o promisiune, ci ca o epuizare a speranței.

Astfel, „Regatul disfuncției” rămâne un volum al lucidității dureroase. Poezia nu vindecă, nu repară, nu salvează. Ea ține sub control haosul interior, chiar dacă asta înseamnă să îl reactiveze mereu. Nu oferă ieșiri, ci o formă de a rămâne înăuntru, atent, prezent, într-o lume care continuă să curgă mai departe, indiferent de cei care nu mai pot ține pasul.

Ianis Orhei, 9 A

            Amintirile sunt „combustibilul poeziei”

Volumul Scrâșnetul dinților de Șerban Axinte poate fi înțeles ca un conflict permanent între realitate și aparență. Chiar titlul sugerează încordare și tensiune, ca un gest involuntar care trădează o luptă interioară. Poezia devine un câmp de bătălie în care eul liric încearcă să se împace cu propriile contradicții.

În acest volum, amintirile sunt „combustibilul poeziei”. Ele nu sunt doar rememorate, ci transformate în energie pentru scris. Vocea poetică  este fragmentata construita din opoziții: dorința de a face și dorința de a nu face, rezistență și abandon. Această nesiguranță creează un volum contrastant și paradoxal. În prima parte predomină suferința și fragilitatea. Există o oboseală a existenței și o căutare a unei „poezii miraculoase”. Însă această poezie pare pierdută. Apare ideea că poezia este neputincioasă, că nu poate vindeca totul. Totuși, această neputință nu este definitivă. Chiar dacă nimic nu se vindecă complet, în ultima parte apare speranța că prin cuvinte se poate ajunge la iubire. Astfel, poezia nu anulează suferința, dar o transformă într-o posibilitate de apropiere și sens.

În Regatul disfuncției, Sorina Rîndașu construiește un univers al fragilității și al imperfecțiunii. Titlul sugerează un spațiu în care disfuncția este prezentă peste tot, chiar și în lucrurile mici și obișnuite. Este un „regat ascuns”, în care rănile nu sunt vizibile la suprafață. Pentru Sorina, suferința este esențială în nașterea poeziei. Ideea că „nu poți scrie poezie fiind fericită” arată că scrisul vine dintr-o ruptură interioară. Poezia este o formă de salvare, „m-a scos bine din asta” dar cu un preț. Ea nu închide rana, nu vindecă complet, ci doar face durerea suportabilă. Un motiv important este iubirea, văzută ca o piesă vulnerabilă dintr-un puzzle al imperfecțiunii. Fără dragoste, suntem pierduți. Volumul explorează un spațiu al fragilității, iar vocea poetică oscilează între dorința de control și propria vulnerabilitate. Există contradicții, ezitări, rezistență și renunțare. În final, poezia nu este o soluție miraculoasă, dar nici nu este inutilă. Ea rămâne un drum prin care putem ajunge la iubire și la o formă de înțelegere a propriei imperfecțiuni.

Dimitrie Panțiru, 10 B

            Să lași lucrurile să se cicatrizeze

Miercuri, 25 februarie, am avut ocazia să participăm la întâlnirea cu Sorina Rîndașu și Șerban Axinte, o întâlnire care m-a marcat prin felul în care cei doi au vorbit sincer si direct despre scris, despre fragilitate și despre ceea ce rămâne în noi, după anumite experiențe negative.

Mi‑a plăcut întâlnirea pentru că nu a fost una formală sau distantă, ci una în care am simțit că autorii ne explicau cu naturalețe. De exemplu, printre altele, Sorina a spus că scrisul nu a fost pentru ea un instrument miraculos care vindeca de orice , că nu a „reparat-o”. A scris pentru că trecuse prin anumite experiențe, dar scrisul nu a avut efectul pe care mulți îl atribuie literaturii. A vorbit despre cât de important e uneori să lași lucrurile să se cicatrizeze, să nu le tot redeschizi. De aceea a ales să se oprească momentan din scris poeme, însă nu pentru că nu ar mai avea ce spune, ci pentru că nu vrea să reînvie momente care au durut deja suficient.

Sorina a spus că pentru ea acest volum nu a fost un jurnal de vindecare, deși i-a produs o senzație de eliberare, spre deosebire de alți poeți care susțin că prin poezie se descarcă și se vindecă, pentru ea scrisul nu funcționează ca o terapie salvatoare, ci e mai degrabă o formă de mărturie care nu garantează neapărat reparare.

Întâlnirea a fost interesanta pentru că a arătat că literatura nu este doar un exercițiu estetic, ci o formă de a te confrunta cu tine. Nu întotdeauna vindecă, nu eliberează, dar poate să clarifice si să pună în cuvinte ceea ce altfel ar rămâne nespus.

Eliza Prodan, 10 E

Cum transformi rana în limbaj fără să o închizi definitiv?

Întâlnirea cu Șerban Axinte și Sorina Rîndașu a avut aerul unei conversații purtate pe marginea unei ape adânci. Două cărți, două voci, două sensibilități diferite, dar parcă unite prin aceeași tensiune. Cum transformi rana în limbaj fără să o închizi definitiv?

În ,,Scrâșnetul dinților”, titlul însuși este o reacție fizică. Scrâșnetul apare atunci când memoria devine prea intensă, când amintirea unei iubiri sau a unei pierderi apasă prezentul până la durere. De fiecare dată când evocă ceva frumos, poetul pare să strângă din dinți, ca şi cum frumusețea ar fi inflamabilă. Imaginea ,,jonglării cu bilele de gaz” (,,când jonglăm cu bilele de gaz, scrâșnetul dinților “) mi s-a părut esențială, să ţii în aer ceva instabil, ceva ce poate exploda oricând. Poezia devine un exercițiu de echilibru între ardere şi control.

În volumul există permanent conversații cu sinele, ,,tu” este adresa unui ,,eu” mascat. Când spune ,,eu am trăit viaţa tatălui tău /tu trăieşti viaţa mea de acum”, am simţit că vorbește şi cu copilul din el, cu cel obligat să se maturizeze prea devreme. Moartea ambilor părinți pare să fi fost un prag, ,,e mortul meu de patruzeci de ani”, scrie ca şi cum s-ar fi născut direct la maturitate, fără dreptul la o copilărie deplină. ,,Fluturele de sub cămaşă”, atins de cineva de departe, devine imaginea fragilității, sensibilitatea care poate zbura, dar numai dacă e atinsă cu grijă.

La întâlnire, Şerban Axinte a spus două lucruri care mi-au rămas în minte: că un autor ar trebui să fie serios, dar să nu se ia pe sine în serios, şi că poezia trebuie scoasă vie, chiar cu riscul de a te pierde pe tine. În spatele acestor afirmații se află o etică a vulnerabilităţii, atunci când trebuie să rişti lumina, chiar dacă ea arde.

Dar în ,,Regatul disfuncției”, Sorina Rîndaşu construiește o altă geografie a durerii. Aici defectul este norma, cartea începe pe ,,malul unei unei ape încă necunoscute”. Apa, simbol al purificării, al botezului, rămâne inaccesibilă. Deasupra capitolului scrie,,Tu nu ai suflet”. Asta, pe mal, înseamnă a nu intra, a nu te lăsa încă spălată de ceea ce poate fi salvare sau scufundare.

În poemul ,,canalul colector”, apa produce un scurt-circuit, picătura ajunsă unde nu trebuie. Purificarea devine astfel toxică ,,Nu suntem singuri când punem în funcțiune canalul colector”, ca şi cum durerea ar fi alimentată de ceva dincolo de el, de un mediu care definește sensibilitatea. Şi ea a vorbit despre poezie ca despre o rană reactualizată constant, nu ca despre un instrument de vindecare. Cartea a fost, spunea, o încercare de vindecare nereușită. Vindecarea nu există ca reţetă, există doar experienţe unice de supraviețuire.

Astfel, depresia în cazul ei aduce luciditate. ,,Lumea se va prăbuşi oricum”, nu ca o lamentaţie, ci ca o observație rece. În partea a doua, ,,disechilibrum”, moartea mamei devine un centru gravitaţional. ,,Mama mea care nu mai este în ceruri”, o rugăciune inversată, o credinţă ezitantă, un dialog cu absenţa. Dacă la el există riscul de a merge spre lumină, la ea există suspiciunea faţă de orice divin. Şi totuşi, cele două lumi se întrepătrund. Amândoi cred că amintirele sunt combustibil, amândoi ştiu că sensibilitatea este atât blestem, cât şi motor. El vorbeşte despre tristeţe ca spaţiu fertil pentru poezie, iar ea spune că un om fericit nu va scrie. Între scrânșet şi disfuncţie, între fluture şi scurtcircuit, se conturează aceeași convingere: ,,nimic nu te mutilează mai eficient decât propria sensibilitate”.

De aceea întâlnirea cu ei mi-a arătat că poezia nu vindecă definitiv, dar ține rana deschisă într-un mod suportabil. Și uneori a rămâne pe malul unei ape încă necunoscute este deja o formă de curaj.

Cosmin Rizea, 10 B

            Nevoia de respirație spirituală

Întâlnirea cu Șerban Axinte și Sorina Rîndașu nu a fost doar o discuție despre poezie, ci despre mecanismele interioare care o fac posibilă, despre fragilitate, despre luciditate și despre felul în care lumea actuală ne modelează.

Discuția despre volumul Regatul disfuncției a pus accent pe ideea de lume dereglată, pe o realitate care funcționează mecanic, dar fără suflet. Titlul însuși sugerează un spațiu în care defectul devine normă. Cei doi autori au vorbit despre cum poezia nu este o evadare din real, ci o formă de confruntare directă cu el. Șerban Axinte a subliniat adesea că poezia trebuie să rămână lucidă, atentă la detaliile concrete ale existenței, iar Sorina Rîndasu a vorbit despre vulnerabilitate ca forță creatoare.

În ceea ce privește titlul volumului, Sorina a menționat că expresia provine de la o trupă muzicală și face referire la un om bolnav, iar această imagine devine metafora unei suferințe profunde, copleșitoare și marcante. Scrâșnetul nu este doar un zgomot, ci o reacție involuntară la durere, la tensiune, la neputință. Astfel, poezia devine un reflex al unei lumi care „scrâșnește” din cauza presiunii interioare.

Un moment care m-a impresionat a fost când s-a spus o replică asemănătoare cu „combustibilul unui scriitor este ceva de esență naturală”. Am înțeles această afirmație ca pe ideea că inspirația nu vine din artificial sau din dorința de a impresiona, ci din trăire autentică, din experiențe reale, din contactul direct cu lumea și cu sinele. Scriitorul nu inventează emoția, ci o remodelează pentru a putea fi expusă.

Prin intermediul poeziei ,,cu motoarele așezate în ordine’’ observăm imaginea unei lumi mecanizate, reglementate, aproape dezumanizate. „Mașinăria” poate simboliza societatea contemporană, în care totul este organizat „conform normelor”. Oamenii sunt „în carapacea lor”, „aliniați, ghidați, sortați pe categorii” formând o imagine dură, care sugerează pierderea identității și reducerea ființei umane la o piesă într-un sistem. Așteptarea „la o gură de aer” devine metafora nevoii de libertate, de autenticitate, de respirație spirituală. Poezia transmite senzația de sufocare într-un univers lipsit de viață reală.

De asemenea, în poezia „Lipitorile”, tonul este mai intim, dar la fel de tensionat, poate un pic mai impunător. Aici, relația dintre „eu” și „tu” pare suspendată între sacru și cotidian, având în vedere remarca autorului privind faptul că adesea se adresează lui însuși folosind persoana a II-a. „Adierea de mir” sugerează puritate, ritual, o dimensiune aproape religioasă a apropierii. În contrast, „lumea celor care și-au băut deja cafeaua” reprezintă banalul, rutina zilnică. Mirosul nou din final și liniștea creează o atmosferă de împlinire, dar și de stagnare. Titlul „Lipitorile” poate sugera atașamentele invizibile, dependențele emoționale sau felul în care oamenii se „hrănesc” unii din energia celorlalți.

În concluzie, întâlnirea cu Șerban Axinte și Sorina Rîndașu mi-a arătat că poezia contemporană este profund conectată la realitate și mecanismele sale ascunse. „Regatul disfuncției” și „Scrâșnetul dinților” vorbesc despre o lume tensionată, mecanică, dar și despre încercarea de a găsi în interiorul ei un sens, o respirație, o formă de adevăr.

Sebastian Teodoru, 10 B

            O meditație asupra responsabilității și a puterii de a te reface moral

Întâlnirea cu Șerban Axinte și Sorina Rîndașu a fost o experiență interesantă, întrucât am avut ocazia să descopăr mai bine poezia contemporană și modul în care aceasta exprimă trăiri reale și profunde. Poeziile următoare  m-au impresionat  prin felul în care surprind fragilitatea și complexitatea omului.

Poezia „Cearcănele” surprinde fragilitatea unei iubiri contemporane, marcate de oboseală, distanță și comunicare prin intermediul  tehnologiei. Titlul devine simbolul central al textului, cearcănele nu sunt doar semne ale lipsei de somn, ci urmele vizibile ale unei trăiri intense. Ele reprezintă epuizarea emoțională, dar și dovada unei iubiri care a consumat timp, energie și neliniște. Imaginile  sugerează nesiguranță și tensiune, „teniși fără șireturi” sau „o mână încleștată pe telefon” conturează un univers instabil, în care relația se sprijină pe gesturi fragile. Telefonul devine element de legătură, dar și simbol al dependenței și al distanței dintre cei doi. Iubirea este prinsă între realitate și ideal, între promisiune și deziluzie. Metafora „corpurilor de sticlă” accentuează vulnerabilitatea îndrăgostiților. Ei sunt transparenți, dar ușor de rănit. Finalul aduce o notă de tandrețe, a „săruta cearcănele” înseamnă a accepta imperfecțiunea și oboseala celuilalt. În esență, poezia exprima o iubire matură, care nu idealizează, ci explorează fragilitatea și transformă slăbiciunea în apropiere.

„Traheotomie” explorează ideea adevărului și a autenticității într-o lume dominată de compromis. Titlul sugerează o intervenție : pentru a putea respira, este necesară o incizie. Astfel, textul devine metafora unei generații care trebuie să-și provoace singură o rană simbolică pentru a supraviețui spiritual. Refuzul „căii de mijloc” exprimă respingerea neimplicării și renunțării la principii. Poetul sugerează că echilibrul aparent poate duce la pierderea identității și la rănirea interioară. Iubirea este asociat cu puritatea, într-un paradox care subliniază ideea că autenticitatea presupune implicare totală, nu reținere. Versul „adevărul îl împiedică pe Dumnezeu să respire” exprimă forța copleșitoare a adevărului absolut. În final, imaginea „bisturielor” care cresc în locul unghiilor sugerează transformarea naturii umane, relațiile și cuvintele devenind tăioase, , lipsite de inocență. Repetiția „adevărat, neadevărat” accentuează criza sensului și relativismul .

Poezia „dacă aș face-o” explorează tensiunea interioară a unui gest niciodată consumat, dar intens trăit la nivelul conștiinței.  Eul liric este dominat de rușine și teamă de expunere, iar această anticipare a vinovăției sugerează o conștiință hipersensibilă, care se judecă înainte ca lumea să o facă. Imaginile corporale — „mâinile la spate”, „ochii pompați de vinovăție” — creează o imagine a omului care  pare deja condamnat, deși fapta nu s-a produs. Această dramatizare a posibilului accentuează fragilitatea umană și presiunea morală . Expresia  „lăsați-l să se odihnească” introduce ideea: eul se privește din exterior, ca și cum ar cere îngăduință pentru propria slăbiciune. Căutarea „rămășițelor obiectelor necunoscute” simbolizează tentativa de a recupera sensul sau inocența pierdută. Finalul aduce însă o notă de demnitate. „m-aș ridica imediat”. Căderea este posibilă, dar nu definitivă. Poezia devine astfel o meditație asupra responsabilității și a puterii de a te reface moral, chiar și sub povara propriei conștiințe.

Poezia „Syd” propune un discurs al maturizării și al confruntării cu propriul trup. Versul „îți va veni și ție rândul”  are valoare inițiatică, sugerând un prag al conștientizării. Imaginea „vârstelor suprapuse” indică o identitate multipla, în care trecutul și prezentul coexistă. Mintea devine un spațiu al ordinii, unde „cuvintele se așază cuminți”, metaforă a echilibrului interior obținut după frământări.

Miruna Ursanu, 10 E

            Tranziția spre propria ființă

Suferința reprezintă o nouă identitate, o oglindire a dublei personalități de după "masca" atribuită. Ești nevoit să te înfrunți cu tine însuți, ca să stăvilești puterea pe care suferința o exercită asupra existenței tale.

Șerban Axinte și Sorina Rîndașu, prin volumele de poezii "Scrâșnetul dinților" și "Regatul disfuncției" accentuează propria luptă cu suferința, volumele chiar intersectându-se prin diferite elemente comune, precum "viermele". "Scrâșnetul dinților" dezvoltă tocmai această "ruptură" în sine, o dublă instanță în recompunere și o luptă de existență. În poezia "Cei doi", această reconstrucție este mărturisită:" inventez o armă care să rupă totul în mii de bucăți,/ celulele să se recompună,/ umbrele să se întrupeze într-un bărbat fericit și liber." Arma era chiar el însuși, "te-au placat cu sticlă,/ dar te vei sparge repede,/ iar cioburile vor produce ulcerații în tot universul", o armă creată cu scopul de autodistrugere. Însă, Șerban Axinte admite că fericirea a fost principala emoție folosită în poezii. În poezia "unul dintre noi trebuie să-l ucidă pe celălalt", apare sfârșitul luptei: "ca să putem supraviețui împreună, unul dintre noi trebuie/ să-l ucidă pe celălalt." Concepția unei "dubluri" este recunoscută, iar existența sa este reprimată. Autorul spune că a putut să materializeze atât întuneric, cât și lumină. Această putere divină a fost folosită chiar asupra sa, suferința fiind întunericul, iar lumina speranța, noua persoană. "Scrâșnetul dinților" nu reprezintă decât lupta pe care a fost nevoit să o aibă cu el însuși. O dovadă că biruitoare a fost lumina, fericirea, nu tristețea. Acest volum nu a fost scris din ipostaza învinsului, ci din ipostaza învingătorului.

       Însă "Regatul disfuncției" exprimă o refugiere, o lume creată precum un buncăr împotriva suferinței, o fortăreață menită să te protejeze de distopia lumii. Suferința este o prezență angoasantă, existentă, în principal, în viața noastră. Această lume interioară, intitulată "regatul disfuncției" este o formă eternă, o construcție durabilă, spre deosebire de lumea actuală, o ruină. În poezia cu același nume, acest regat este interpretat drept o lumină: " când au venit să numere pierderile, le-am/ ascuns pe ale mele./ din mijlocul unui dezastru natural se vede/ paradisul suburban strălucind în întuneric,/ niciodată o altă lumină." Regatul, ca paradis suburban, simbolizează o formă de salvare, un ghid spre o formă de liniște. Sorina Rîndașu declară că jurnalul a fost scris într-un moment de anxietate, unde singura formă de control era limita.

"Regatul disfuncției" constituie o limitare a suferinței, o barieră, volumul în sine fiind o formă de eliberare decât de vindecare. În poezia "acesta va fi un poem lung", versurile " tot ce știu despre tine a fost mereu o/ tranziție către altceva,/ fiecare imagine care te conține nu poate fi/ decât o altă categorie senzorială/ a realității de acum." demonstrează tocmai esența acestui volum: de a se cunoaște pentru a-și înțelege suferința și pentru a stabili echilibrul. Autoarea spune că halucinația din volum se referă la neputința de a despărți pe cine trebuie să fie de cine este. Dublura este încorporată în propria persoană, neidentificabilă. Distingerea se formează în momentul în care formează limitele, reactualizarea fiind metoda de "despărțire". Tocmai Sorina Rîndașu mărturisește că jurnalul este o scriere care o face să reanalizeze și să vadă dacă putea aborda o altă metodă. Prin "reactualizarea" propriei vieți a reușit să-și stabilească identitatea și să elimine superioritatea suferinței asupra sa; să-și finalizeze tranziția spre propria ființă.

       Dacă emoția predominantă în realizarea volumului "Scrâșnetul dinților" a fost fericirea, în "Regatul disfuncției", emoția predominantă în realizarea volumului este tristețea. Și totuși, anumite elemente, precum viermele și țigările reușesc să formeze un liant între cele două volume. Viermele a fost interpretat de poeți că fiind o boală, o prezență parazitară care se transmite de la corp fizic la corp fizic.

         Așadar, viermele nu este decât o formă deteriorată, care se transmite doar de la fizic la fizic. Însă cele două volume reprezintă o luptă interioară, în care viermele rămâne prins în corpul celor doi autori, captiv într-o lume care se va distruge. Nu reușește să pătrundă în esența celor doi poeți.

Adela Vasile, 9 A

            Fuziunea emoțională și pierderea granițelor de sine

Întâlnirea din cadrul Colegiului Național Iași cu scriitorii Sorina Rîndașu și Șerban Axinte ne-a oferit nouă, pasionaților de literatură din public, o perspectivă nouă asupra complexității minții și a vieții. Volumele lor de poezii, „Regatul disfuncției” și „Scrâșnetul dinților”, își îmbină conceptele ca într-un câmp de luptă dintre realitate și aparență, plin de imperfecțiuni. Dacă ar fi fost imaginile perfecte ale suferinței, atunci ar fi fost pur și simplu o minciună, căci suferința este cea mai semnificativă parte din viață, iar viața este orice, numai nu perfectă. Pe scurt, volumele ne subliniază ideea pe care o auzim peste tot însă nu o ascultăm—viața nu-i viață dacă totul este la locul lui.

Aceste mici lucruri ieșite din comun ce compun fiecare detaliu al trăirii, și cele bune cât și cele mai puțin bune, le găsim în fapte uzuale, de la care nu ne-am fi așteptat să ne influențeze așa mult. Această idee este regăsită în volumul Sorinei Rîndașu, mai ales în poezia „nu e nici groază, nici oroare, nici măcar dezgust”, în care vocea vorbește despre o ființă care s-a închis în ea, și-a creat un spațiu sigur, limitat de anumite fixuri—centura pusă, dezvelirea în somn, creșterea unghiilor. Este vorba de o frică imensă de a ieși din zona de confort, idee de asemenea subliniată în multe alte poezii din volum. În acest caz totuși, se observă cum ființa și-ar dori, în adâncul sufletului ei, să facă un pas în afara acelei cutii, însă ceva o ține blocată. Ceva o trage în spate. Ce este acel ceva, oare? Neîncrederea. Nu în sine, nu în persoane sau ceva specific, ci în exterior. Neîncrederea în ce o poate aștepta în afara pereților transparenți. De aceea, își maschează dorința de a scăpa prin a o transforma în anumite standarde, așteptări la care trebuie să se ridice, astfel devenind fix opusul, adică dornică să NU scape. Își neglijează propriul suflet, propriul miez, în jurul căruia s-a construit această suferință.

O altă poezie care de asemenea implică atingerea unor standarde este „când m-am apropiat de treizeci de ani, a început vârtejul”, în care vocea alege calea cea bună, responsabilitatea, după ce a făcut atâtea greșeli, atâtea lucruri de care nu este mândră. Vede numai trecutul ei pătat și trăiește cu impresia că acesta o definește, că este un om rău, că se preface a fi ceva ce nu e, însă greșește. Instinctele ei, în această situație, o induc în eroare, intervenind și criza vârstei, ca și cum viața trece pe lângă ea și până în momentul de față ea nu a realizat nimic. De aceea, începe să evolueze, însă nu-și poate atinge niciodată scopul principal, mai ales văzând că dintre toți cei din preajma ei, ea este singura care se schimbă. Începe să se simtă poate ca dezgustată de faptul că alții trăiesc viața mizerabilă de care ea avea parte la un moment dat, dar nu poate să nu empatizeze cu ei, deoarece, la urma urmei, s-a aflat și ea în locul lor. Din noul ei miez, se ivește la suprafață dorința de a ajuta, a-i îndruma și pe ceilalți spre pace, pentru că atunci când ți-ai atins propriul rai, se ivește dorința naturală de a-i sprijini pe cei ce par pierduți.

Similar, în operele lui Șerban Axinte, observăm cum fragilitatea și tristețea se transformă în iubire, folosind cuvintele atent alese. Această pace sufletească poate fi regăsită în poeziile dinspre finalul volumului, precum poemul „amintirile supraexpuse”, care exprimă fuziunea emoțională și pierderea granițelor de sine. Secvența „trăiesc viețile ei” sugerează identificarea profundă cu celălalt prin dorință și afecțiune. Corpul și reacțiile fizice indică o trăire intensă, instinctuală, dar și vulnerabilă. O altfel de vulnerabilitate, care îi permite să zâmbească. Astfel, râsul care „schimbă fețele din fotografii” evidențiază puterea emoției de a rescrie amintirile, arătând cum iubirea transformă percepția trecutului și identitatea celor implicați. Este ca o scrisoare de mulțumire față de sentimentul ce i-a întors viața pe partea fericită, ce l-a scos din tristețea în care trăia, în opere precum „melcul”, care asemănător cu poezia Sorinei, exprimă un sentiment profund de neîncredere, însă de această dată față de interior, nu exterior. Îi este frică să iasă din zona de confort nu pentru că îi este frică de lumea înconjurătoare, ci pentru că nu se încadrează. Ca și titlul, „melcul”, este mereu în urmă, la coadă, mereu nu destul, deși doar încearcă să supraviețuiască în ritmul lui. Pentru acest motiv, știe că orice speranță sau dorință nu poate fi adeverită, așa că în loc să îi ridice spiritul, îl perforează, îl mănâncă de pe interior. Prin urmare, volumele celor doi poeți explorează un puzzle al imperfecțiunii, contrastat de cele două mari sentimente ale existenței umane—iubirea/fericirea și tristețea, care jonglează fie într-o evoluție, fie într-un regat al disfuncțiilor.

Theodor Alexandru Vicol, 9 A

Poezia văzută de aproape

            Cine s-ar fi gândit vreodată că literatura poate fi o formă de viață? Întâlnirea cu cei doi poeți m-a purtat într-o călătorie spre toate dimensiunile artei, de la lirism la pictură, o experiență în care discursurile, ezitările, contradicțiile și răspunsurile sincere mi-au arătat că poezia nu se poate crea instantaneu, din nimic, ci este suma tuturor trăirilor, sentimentelor umane. M-am simțit parte unui univers literar parcă utopic, departe de influențele infernului din cele două volume de poezii, „Regatul disfuncției” și „Scrâșnetul dinților”, unde toți am avut acea libertate nu de a exista, ci de a trăi. Această întâlnire reprezintă unul din acele mici momente ale evadării din cotidian, în care nu am timp să meditez trecutul, nici să mă gândesc la viitor, ci să mă bucur de prezent.

            Volumul Sorinei Rîndașu, „Regatul disfuncției” conturează o lume poetică în care fragilitatea este unicul stil de viață, în care suferința nu este o simplă temă aleasă, ci un stadiu al existenței, o dimensiune din care ipostaza lirică este constrânsă să trăiască. Poeziile nu promit salvarea, nu pot vindeca, nu promit ieșirea din lumea distopică a disfuncției, în care vulnerabilitatea nu este ascunsă sau preschimbată. M-a frapat modul în care Sorina Rîndașu a creionat această stare de cumpănă în care se află vocea lirică, ea fiind conștientă că nu există calea salvării și, în ciuda acestei situații, continuă să mediteze pentru a nu se pierde complet pe sine. Această idee motivul literar central a mai multor poeme din volum, printre care „Mama mea care nu ești în ceruri”, care ne arată că până și figura maternă este neputincioasă în fața suferinței, în fața tragicului. În această poezie este descrisă lipsa momentelor de intimitate, de dragoste între instanța lirică și figura maternă („Mama mea care nu știi/ cum soarele intră într-o casă”). Un singur lucru poate fi considerat cert în privința semnificației ipostazei materne: mama nu se află nici alături de vocea poetică, nici în ceruri, ci se află într-un vid, îndreptându-se spre purificare, spre iertare.

            Dacă în volumul Sorinei Rîndașu fragilitatea reprezintă singura cale spre viață, în „Scrâșnetul dinților” este un adevărat „manifest” al suferinței: aici, lumea poetică parcă sucombează, totul este construit pentru a fi distrus. Volumul lui Șerban Axinte este despre acea obsesie repetitivă a stărilor sufletești prin mustrarea conștiinței. Poeziile amintesc de figuri mitologice, precum Shiva, zeul hindus cu al treilea ochi, ce simbolizează vigilența absolută. Distopia lirică este concepută în așa fel încât simplul act de a vedea, de a observa poate îngrădi dreptul de a trăi, iar conștiința să fie într-o stare permanentă de alertă, una aproape inumană, toate acestea ducând la închiderea totală. În poemul eponim, vocea poetică își amintește de clipele frumuseții, de momentele alături de ființa iubită și se căiește, scrâșnește din dinți. Însă cu toate că instanța meditativă caută salvarea, nimeni nu o poate ajuta, până și Avva („tată” în aramaică, limba pe care Iisus Hristos o vorbea) este neputincios în fața suferinței. Lumea descrisă în poezie amintește de ideea centrală a operei „Divina Comedie” a lui Dante Alighieri: singura cale de a ieși din Infern este iubirea, ce depășește orice formă a rațiunii.

            Am fost impresionat de ușurința cu care am reușit să discut aceste teme sensibile cu cei doi poeți, întrucât nu este comod a vorbi despre ceea ce ne apasă pe suflet. Atât Sorina Rîndașu, cât și Șerban Axinte au subliniat că este imposibil a scrie poezie atunci când suntem fericiți, „combustibilul” este mai degrabă acea stare de a ne da cu capul de pereți, însă în loc să facem asta, ajungem cu pixul și foaia în mână ori la masă la laptop. Întâlnirea cu cei doi poeți m-a învățat că există o diferență uriașă dintre a exista și a trăi și că singura cale către schimbare suntem doar noi înșine.