În rolul nebunului pe scena lumii: ,,Praf de rege” - adaptare după tragedia ,,Regele Lear” de William Shakespeare, cu trupa Artwork, coordonator - Diana Roman

Sofia Butnariu, 10 E

Ambiția și inteligența într-un joc nebun

Spectacolul ,,Praf de rege”, adaptat de trupa ARTWORK, coordonată de Diana Roman, după Regele Lear de William Shakespeare, mi s-a părut mult mai interesant decât mă așteptam inițial. După ce am citit textul, aveam deja o idee despre personaje și despre acțiune, dar piesa de teatru a reușit să aducă totul mult mai aproape de mine. A fost o diferență mare între a citi și a vedea povestea jucată pe scenă, pentru că emoțiile erau mult mai puternice și mai reale. Cel mai mult m-a impresionat faptul că actorii erau de vârsta mea. Sincer, nu mă așteptam să joace atât de bine, mai ales că unii dintre ei fac teatru de doar un an. Mi s-a părut fascinant cum au reușit să intre atât de bine în roluri și să transmită emoții autentice. În unele momente uitam complet că sunt elevi și aveam impresia că mă uit la actori profesioniști.

Personajul meu preferat a fost Edmund, iar actorul care l-a interpretat mi s-a părut unul dintre cei mai convingători. Mi-a plăcut că nu l-a jucat doar ca pe un personaj negativ, ci a reușit să arate și ambiția și inteligența lui într-un joc nebun. Se simțea dorința lui de a reuși și de a-și depăși condiția, chiar dacă alege metode greșite. Felul în care vorbea și se mișca pe scenă m-a făcut să fiu atentă de fiecare dată când apărea.

Un alt lucru care mi-a atras atenția a fost modul în care au adus povestea în prezent. Elementele moderne, cum ar fi telefoanele, au făcut totul mai realist și mai apropiat de noi. Parcă nu mai era doar o poveste veche, ci una care s-ar putea întâmpla și azi. Surpriza plăcută au fost momentele muzicale care m-au lăsat uimită de creativitatea din spatele piesei.

Experiența a fost completată de întâlnirea pe care am avut-o cu actorii la școală. Mi s-a părut foarte interesant să îi văd în afara scenei și să își povestească experiențele. Am realizat cât de multă muncă este într-un astfel de spectacol și ce încercare a fost să își iasă din zona de confort jucând personaje complet opuse caracterului fiecăruia. Faptul că am putut să le punem întrebări și să aflăm cum se pregătesc pentru roluri m-a făcut să apreciez și mai mult ceea ce am văzut pe scenă.

 Așadar, pot spune sincer că ,,Praf de rege” a fost o experiență nouă, care m-a făcut să privesc altfel povestea ascunsă din „Regele Lear”.

Eliza Brătuleanu, 10 E

În urma regelui rămâne doar praful

"Regele Lear", scrisă de William Shakespeare, bine-cunoscutul făurar de tragedii, prezintă o decădere a umanului în urma lingușelii și a vicleniei. Dramaturgul, atât în această operă, cât și în multe alte lucrări ale sale, demonstrează cum trădarea propriei familii și mândria conduc spre degradare, putreziciunea scormonind sufletul înainte ca personajele să își dea seama.

O adaptare cu totul specială și captivantă a acestei piese este jucată de către trupa Artwork în spectacolul "Praf de rege", care a abordat mai ales relațiile familiale dintre personaje și a conturat intențiile fiecăruia. O deosebire importantă față de textul lui Shakespeare, care a contribuit la dinamizarea piesei, a fost introducerea de noi personaje. Am fost surprinsă și impresionată deopotrivă de îmbinarea autenticității poveștii cu originalitatea viziunii regizorului Diana Roman. Întruchipările celor patru anotimpuri și Lady Misery au jucat rolul unor mediatori dintre lumea ficțională prezentată în spectacol și public. De fiecare dată când acestea interveneau, privitorii ieșeau pentru un moment din tensiunea evenimentelor și deveneau spectatori ai unei lumi asemănătoare cu a noastră, criticând cu o urmă de umor fiecare acțiune a protagoniștilor. Astfel, rolul publicului crește semnificativ, devenind noi înșine judecătorii, cei provocați la a face dreptate personajelor ale căror relații și motivații deveneau tot mai complexe.

De asemenea, un alt element al piesei mi-a atras atenția, și anume preschimbarea Cordeliei în bufon, fiica cea mai mică a lui Lear, care îi fusese întotdeauna credincioasă, în ciuda atitudinii tatălui său. Astfel, aceasta joacă un rol dublu, îndrumându-l pe rege prin vorbele sale aparent neînsemnate, dar pline de înțelepciune. Fata nu doar îl apără pe tatăl ei fără ca acesta să știe, dar și cunoaște cruzimea și viclenia celorlalți apropiați ai săi. În piesa trupei Artwork se empatizează semnificativ cu relația rezistentă dintre fiică și tată, care, din păcate, află prea târziu adevărul a ceea ce se întâmpla în jurul său. În același timp, detaliul că, în spectacol, Lear moare înaintea fiicei lui oferă speranța și promisiunea unei schimbări și a unei conduceri drepte. Dar această speranță a fost pătată de regret și cedarea binelui în confruntarea cu răul absolut, existent de prea mult timp în familie.

În urma regelui rămâne doar praful, praf ce se așterne treptat asupra tuturor moștenitorilor și a supraviețuitorilor acestui război nesfârșit pentru putere. Titlul piesei este special ales pentru a simboliza deznodământul tragic și singurătatea Cordeliei, ulterioară morții tatălui pentru care luptase atât de mult. Piesa jucată de trupa Artwork nu a urmărit atât decăderea regelui, cât ridicarea mezinei împotriva destinului său pentru a-și salva familia.

Astfel, "Praf de Rege" este o piesă pusă în scenă cu multă atenție la detalii, îmbinând remarcabil textul original cu elemente proprii, care oferă spectacolului o interpretare diferită dar la fel de semnificativă pentru personaje, actori, dar și spectatori.

Ștefan Ciobanu, 10 E

Nebunii, purtători ai lucidității

Spectacolul „Praf de rege”, după tragedia „Regele Lear” de William Shakespeare, surprinde prăbușirea unei lumi construite pe aparențe, orgoliu și relații familiale deformate de putere. În centrul operei se află două fire narative paralele, povestea regelui Lear și a fiicelor sale, respectiv povestea contelui de Gloucester și a fiilor săi, care se oglindesc, evidențiind ideea fundamentală că incapacitatea oamenilor de a distinge adevărul de minciună duce inevitabil la haos și distrugere.

Încă din scena de început, Lear decide să își împartă regatul în funcție de declarațiile de iubire ale fiicelor sale. Această alegere se transformă într-un moment decisiv al tragediei, deoarece regele confundă sinceritatea cu discursul exagerat și lingușitor al lui Goneril și Regan, care înțeleg imediat avantajul situației și își exprimă iubirea într-un mod teatral, calculat, în timp ce Cordelia refuză să participe la acest joc al cuvintelor goale. Lear interpretează acest refuz ca lipsă de afecțiune, ceea ce declanșează ruptura dintre ei, lăsând pământul doar celor două fete mai mari. Odată ce puterea este împărțită, Goneril și Regan încep să își îndepărteze tatăl din poziția de autoritate. Relația se inversează complet. Lear, odinioară figura absolută a puterii, devine un personaj vulnerabil, respins și umilit. Această degradare nu este doar externă, ci și interioară. Pe măsură ce își pierde statutul, Lear începe să își piardă și echilibrul mental, ajungând să înțeleagă, la final, adevărul despre fiicele sale și despre propria sa greșeală.

În scena confruntării cu Goneril, coroana regelui cade în brațele Cordeliei, aflată ascunsă în spate, simbolizând faptul că puterea nu mai este a lui Lear, dar și că acea coroană este menită celor ce țin la  adevăr. Un alt moment important din spectacol este apariția lui Edmund, care își expune în solilocviu planurile, susținută vizual de proiecția unui șarpe în fundal, imagine care trimite la simbolul biblic al ispitei și al răului care se strecoară subtil în ordinea firească a lucrurilor. Edmund devine astfel o figură a destabilizării, un personaj care acționează din resentiment și din dorința de a-și depăși condiția, dar prin mijloace distructive. Relația dintre Edmund și Edgar este reprezentată și prin scena în care ei împart un măr, referință la episodul biblic despre Adam și Eva. Această asociere transformă conflictul dintre cei doi frați într-un simbol al putrezirii dreptății, ruptura lor nefiind doar familială, ci și morală, în care dorința de putere duce la pierderea armoniei inițiale.

Tema orbirii este esențială în întreaga piesă. Lear este orb în sens simbolic, incapabil să vadă realitatea relațiilor sale până când este prea târziu. În paralel, Gloucester trăiește aceeași experiență în mod fizic, este orbit și ajunge dependent de fiul său Edgar, deghizat în Tom. Ironia tragică este că abia după pierderea vederii Gloucester capătă claritate morală, iar Edgar, fiul pe care îl credea trădător, devine ghidul său și îl ține în viață.

De asemenea, spectacolul accentuează rolul personajelor marginale în transmiterea adevărului. Bufonul, Edgar și chiar Cordelia, în anumite momente, devin purtători ai lucidității, deși sunt percepuți ca nebuni sau excluși. Această inversare a rolurilor subliniază ideea că adevărul nu aparține întotdeauna celor aflați la putere, ci mai degrabă celor care văd lumea din exteriorul acesteia.

Rareș Corneanu, 10 E

Pustiul furtunii din interior

Pentru a întregi experiența de lectură a piesei "Regele Lear", am fost prezent la o creație a trupei de teatru Artwork, respectiv "Praf de Rege", după piesa și sonetele shakespeariene. Iar mai apoi, o parte din actori, alături de coordonatoarea lor, Diana Roman, ne-au încântat cu prezența lor în Colegiul Național, în cadrul unei întâlniri în care am discutat atât despre spectacol, cât și despre drumul spre actorie.

Reprezentația "Praf de Rege" m-a impresionat, deoarece oferă o perspectivă diferită, abordând original textul de bază. În plus, costumele au fost extrem de bine alese, potrivindu-se cu diferitele personalități ale personajelor și incluzând detalii ingenioase. Încă din prima parte a piesei putem observa nebunia și trufia regelui Lear atunci când își cheamă fetele pentru a-și împărți regatul. Urechile sale sunt fermecate la auzul laudelor fiicelor mai mari, dar atunci când Cordelia alege sinceritatea dragostei autentice, refuzând să-și laude tatăl peste măsură, acesta se mânie și o blestemă, anulându-i existența. Dar timpul va scoate la iveală faptul că aceste blesteme pe care Lear le trimite asupra fiicele sale oglindesc de fapt interiorul său. Regan este asemuită cu o pasăre de pradă, în timp ce Goneril este văzută drept un chip de piatră, "cioplită după chipul lui Satan". Toate aceste jigniri se vor răsfrânge asupra sa prin trădarea fiicelor sale, nedreptățite de propriul tată ce o iubește mai mult pe fiica cea mică. De fapt, trădarea este cea a regelui Lear, care, orbit de orgoliul și tirania sa, abandonează adevărul și se răstește către zei, impunându-se ca rege, când coroana sa este una de carton. Meritul de a fi rege trebuie dovedit prin conducerea semenilor spre mai bine și prin slujirea fiicelor sale, pe când acesta și le subordonează încă de la început, punându-le într-o poziție de vasalitate, în timp ce el rămâne rege.

De aceea căderea regelui Lear este atât de dură, deoarece greutatea faptele sale trebuie purtată chiar de el prin pustiul furtunii din interiorul său. Acesta trebuie să se prăbușească pentru a se înălța ca om și conducător. Aici apare viziunea inedită a piesei de teatru, ce o pune pe Cordelia în ipostaza bufonului, care devine umbra regelui Lear, spunându-i, prin învățăturile sale, nevinovate adevăruri ce îl vor purta prin uraganul pe care l-a dezlănțuit. Rolurile se răstoarnă, Tom săracul devine filozof atenian, iar bufonul, cel înțelept ("nebunii îi călăuzesc pe orbi"), din regele Lear rămânând doar un om slab, orbit de trădarea fiicelor sale. Astfel, prin acest drum, el își reconstruiește personalitatea, iar în pragul morții este alături de iubita sa fiică, Cordelia, cu care vrea să privească fluturii și să vorbească cu supușii săi. Lear descoperă frumusețea în lucrurile aparent neînsemnate, nu în minciuni pompoase, și se coboară la nivelul semenilor săi, revendicându-și în mod simbolic coroana.

În cealaltă parte a regatului, Edmund pregătește trădarea tatălui și fratelui său, fiind, la început, supus legilor naturii. În solilocviu, momentul de maximă intimitate și sinceritate, acesta recunoaște supremația naturii, denunțând nedreptatea umană ce l-a botezat drept netrebnic. În aceste condiții se observă elementul tragic, fiecare personaj având un adevăr propriu în care crede și pentru care luptă până la final. Astfel, Edgar devine vânat de propriul tată, din nou, ordinea lumii fiind tulburată. Edmund preia autoritatea tatălui, Gloucester devenind conștient de trădare în momentul orbirii.

Totuși, devotamentul și dragostea părintească rămân la suprafață prin Tom, care își salvează tatăl de la moarte, și prin Cordelia, care are puterea de a-și ierta tatăl și de a-i fi alături în continuare. Sfidarea lui Edmund față de natură, prin negarea poziției sale inițiale, este pedepsită prin sfârșitul său alături de Regan și Goneril, toți trei logodindu-se în final cu moartea. Piesa a surprins foarte bine mârșăvia de care dă dovadă Edmund, astfel încât toată costumația sa era neagră, sufletul fiindu-i învăluit în întunericul urii pe care o purta. Un alt element de noutate al spectacolului a fost prezența misterioasei Lady Misery, reprezentată de o figura tomnatică, în vârstă, ce apare în momentele importante, privind de fiecare dată cu un chip netulburat haosul ce i se dezlănțuie în față. De asemenea, aceasta mătura paginile de pe scenă, putând fi asociată cu o ipostază a destinului în fața cărții vieții ce nu poate fi întreruptă.

În timpul întâlnirii cu actorii, am fost uimit văzându-i pe tineri în afara rolurilor lor, deoarece ca persoane sunt foarte diferiți de personajele pe care le întruchipaseră. Ne-au povestit despre experiența lor în domeniul teatrului și despre cum putem depăși unele bariere prin acesta, arta scenică ajutându-ne să creștem că oameni.

Piesa de teatru a trupei Arwork a fost foarte vie și expresivă, înglobând costume și detalii fascinante ce au adus la viață textul shakespearean, iar întâlnirea cu tinerii actori ne-a oferit o imagine asupra dezvoltării personale ce se întâmplă odată cu actoria.

Casiana David, 10 E

Un martor mut al destinului tragic

Spectacolul ,,Praf de rege" spune prin alți ochi tragedia lui Shakespeare ,,Regele Lear"  într-o manieră mult mai apropiată publicului tânăr, prin costume expresive, comunicare paraverbală, decor și chiar cântece. Această reprezentare îndrăzneață ne arată o prezentare dureroasă a momentului în care puterea se scutură precum frunzele unui copac bătut de vânt, rămânând în urmă doar adevărul crud. Scena era acoperită cu paginile din care par să iasă personajele care vor fi mereu vii pentru cititor. Totuși, suferința reprezentată de Lady Misery care mătură aceste pagini ca pe niște  frunze căzute, pare a fi o înfățișare a însuși timpului care desfășoară întreaga poveste cuprinsă între pagini, un martor mut al destinului tragic. Într-o viziune care amestecă urâtul cu momentele de o frumusețe rară, piesa ne arată cum o coroană nu valorează nimic prin aurul ei, ci prin sângele și suferința care apar la final. În această lume, coroana capătă valoare abia când regele moare, transformându-se dintr-un simbol al conducerii într-o dovadă a sacrificiului.

Totul pornește de la greșeala împărțirii regatului. Lear nu își dă doar pământurile, ci își pierde propria identitate. Ce mai rămâne dintr-o coroană când ea ajunge să fie doar o frunză purtată de vânt? În textul original al lui Shakespeare, ni se spune că din nimic nu se naște nimic, dar pe scenă, acest „nimic” este cât se poate de real. Regele apare cu mâinile negre, un semn vizual care ne duce cu gândul la mizeria puterii și la păcatul celui care a crezut că iubirea poate fi cumpărată cu moșii. Mâinile lui murdare sunt în contrast total cu bunătatea Cordeliei, fiica ce refuză să intre în jocul mincinos al surorilor ei.

În același timp, drama lui Gloucester se oglindește în figura lui Edmund, fiul nelegitim care poartă scrisoarea trădării ca pe o armă. Scena în care Edmund ține scrisoarea în gură când intră tatăl său este plină de o energie sălbatică. Nu e doar un complot politic, ci o foame disperată de a fi luat în seamă. Edmund pare că cerșește iubirea tatălui, dar, în același timp, se ferește de mâna lui, arătând rana unui copil care s-a simțit mereu pe dinafară. O imagine puternică îi pune pe cei doi frați, Edmund și Edgar, spate în spate. Sunt binele și răul, două forțe care stau lipite, dar privesc în direcții total opuse. În timp ce tatăl său citește scrisoarea care îi va aduce nenorocirea, Edmund schimbă fețele întruna. El mimează tristețea cu gura lăsată în jos, ca o mască de teatru veche, arătând cât de ușor poate fi mimată durerea. Această joacă de-a minciuna atinge apogeul când Edmund o păcălește pe Regan prin cuvinte alese. Pe fundal apar niște cercuri care amețesc privirea, ca ochii unui șarpe care își hipnotizează prada înainte să o atace.

În această lume care se destramă, nebunia ajunge să fie singura cale de scăpare pentru toți. Lear nu mai este regele de altădată, ci doar umbra lui, un om care rătăcește prin furtună căutând ce a pierdut prin propria vină. Cordelia și Bufonul par să fie două fețe ale aceleiași monede; ei se rotesc pe rând în jurul regelui, fiind singurii care îi spun adevărul. Când unul lipsește, apare celălalt, ca și cum conștiința lui Lear nu l-ar lăsa niciodată în pace.

Momentul în care Lear se regăsește cu fiica sa cea mică este cel mai emoționant punct al piesei. ,,Unde e Cordelia? Mai am o fiică. Am pierdut-o!" strigă el în gol. Când Cordelia își dă masca de bufon jos, vedem dincolo de titluri și mândrie. Ea nu mai e o prințesă alungată, ci doar un copil care își vede tatăl distrus. Din nefericire, regele moare înainte să vadă cu adevărat că fiica lui era acolo, lângă el, în tot acel timp. Căderea coroanei de pe capul regelui reprezintă prăbușirea lui ca tată și ca lider. Puterea s-a scuturat, iar tot ce a rămas este un om care cere iertare în genunchi, dându-și seama prea târziu de greșeala sa.

Finalul ne arată o imagine neașteptată și tot atât de luminoasă. Surorile mai mari o îmbrățișează pe Cordelia, arătând că ele nu au urât-o de fapt niciodată, iar adevărul și iubirea familiei sunt mai puternice decât certurile care dezbină și decât moartea.

Sebastian Deju, 10 B

Sub aparențe înșelătoare

Întâlnirea cu trupa de teatru Artwork coordonată de actrița Diana Roman și participarea la spectacolul lor, ,,Praf de rege'', inspirat din ,,Regele Lear'' de William Shakespeare, au fost ca o incursiune într-un univers în care emoțiile capătă formă, iar ideile devin vizibile pe scenă. Deși actorii sunt adolescenți, au reușit să transmită o intensitate surprinzătoare, construind o atmosferă dramatică profundă și convingătoare.

Spectacolul s-a remarcat prin forța imaginilor scenice, iar una dintre cele mai sugestive a fost scena trădării, marcată de apariția unui șarpe. Acesta nu a fost doar un element vizual spectaculos, ci un simbol puternic al vicleniei și al răului care se strecoară tăcut în relațiile dintre oameni. Prezența lui a accentuat tensiunea momentului, sugerând că trădarea nu apare brusc, ci se insinuează treptat, asemenea unui pericol ascuns. Imaginea trimite clar la comportamentul fiicelor lui Lear, care își maschează intențiile sub aparențe înșelătoare, până când adevărul iese la iveală.

La fel de impresionant a fost momentul în care coroana regelui ajunge în brațele bufonului. Acest gest simbolic sugerează pierderea puterii și destrămarea autorității, dar și ideea că adevărul nu aparține întotdeauna celor aflați la conducere. Asemenea piesei lui Shakespeare, bufonul devine vocea lucidității, cel care spune lucrurilor pe nume, chiar dacă este privit ca un personaj marginal.

Piesa ,,Praf de rege'' nu este o simplă adaptare, ci o reinterpretare plină de expresivitate, care aduce în prim-plan teme universale precum trădarea, puterea și fragilitatea umană, dar lasă speranța salvării prin dragostea de familie. Întâlnirea cu trupa mi-a arătat că teatrul are forța de a transforma povești clasice în experiențe vii, capabile să emoționeze și să provoace reflecție.

Diana Drugu, 10 E

Luciditate prin masca nebuniei

Tragedia celebră a lui Shakespeare, "Regele Lear", explorează relațiile familiale, trădarea, superficialitatea umană, impulsivitatea,  nebunia care devoalează adevărul.

În prim-plan avem două familii, cea formată din rege și fiicele lui, Regan, Goneril și Cordelia, dar și cea formată din contele de Gloucester și Edgar, fiul său legitim, dar și Edmund, fiul nelegitim.

Scena de la început, a împărțirii regatului fiicelor lui Lear ca zestre, dezvăluie imediat superficialitatea regelui, faptul că acesta prețuia mult mai mult cuvintele alese cu viclenie pentru a-i satisface orgoliul, lingușeala, și nu onestitatea aparent brutală a mezinei. Goneril și Regan, primindu-și jumătățile de regat, încearcă să se simtă în sfârșit în control. Prin modelul reprezentat de către tatăl lor încă din copilărie, acestea și-au dorit dintotdeauna să aibă capacitatea de a-și exercita puterea asupra supușilor, să se simtă parte cu adevărat din familia regală, atâta timp cât până atunci au fost forțate să-i facă pe plac tatălui lor, în așteptarea recompensei.

Regele Lear, încercând să se bazeze acum pe Regan și pe Goneril, este gonit nu doar din ingratitudine, dar și pentru că acesta nu le respectă. Din acest moment Lear este orbit simbolic de abundența de greșeli pe care acum le poate vedea. Ochiul este un simbol-cheie în acest text. Un alt moment reprezentativ este cel în care Edgar, deghizat în "Săracul Tom", își ajută tatăl orb, devenind, cumva, ochii lui, călăuzindu-l sub masca nebuniei.

O multitudine de personaje iau, pe rând, rolul bufonului, ascunzând cea mai mare luciditate prin masca nebuniei. În spectacolul "Praf de rege" al trupei Artwork, Cordelia devine un dublu al bufonului, atât cu scopul de a-și ascunde identitatea reală de tatăl său pentru a-l putea sluji în continuare cu loialitate și iubire deplină, precum Edgar, dar și pentru a-l ghida spiritual pe acest rege care nu acceptă învățături decât de la bufonul lui credincios. În momentul în care Lear își confruntă fiica cea mai mare, pe Goneril, aceasta se apleacă deasupra scaunului său cu rotile, ca un tron patetic al unui regat putred, țipându-și frustrarea și ura, iar coroana regelui cade în brațele Cordeliei, care se ascundea în spatele scaunului. Privirea inițial confuză, apoi temătoare pe care și-o întipărește pe chip mezina ne arată că nu coroana îl orbește  pe deținător și îl învăluie în răutate, ci sufletul regelui care este la fel de putred precum propriul regat.

În acest spectacol, Edmund este asemănat cu un diavol, apariția lui în scenă fiind marcată de imaginile unui măr, respectiv ale unui șarpe proiectate în fundal, invocând căderea în păcat a lui Adam și a Evei, cumva el fiind cel ce își trage întreaga familie spre acest haos ce o destramă. Totuși, el are un motiv întemeiat pentru a-și disprețui tatăl, faptul că este nelegitim și că nu va primi nicio moștenire. Edmund este la fel de capabil, de înzestrat și de inteligent precum fratele său Edgar, cel legitim, însă această etichetă sub care s-a născut îi răpește drepturile de moștenitor de care ar fi trebuit să se bucure, toate acestea din cauza tatălui său. În același timp învinuirea fratelui său iubitor și sincer este prima greșeală pe care acesta o săvârșește, fiind cuprins în totalitate de păcat și de răutate.

Bianca Hrib, 10 E

„Nimic nu iese din nimic.”

Asta spune regele Lear, personajul principal din piesa de teatru „Praf de rege”, adaptată după piesa de teatru scrisă de William Shakespeare și câteva sonete ale aceluiași autor, ca un răspuns către Cordelia, mezina lui, care refuză să îl mintă cu vorbe frumoase doar pentru a primi o treime din regat, așa cum au făcut surorile ei mai mari, Goneril și Regan.

Shakespeare a vrut să pună în lumină două mari teme: relațiile familiale și lupta pentru putere într-un regat. „Praf de rege” se axează mai mult pe prima temă, concentrându-se în mod special pe iubirea constantă purtată de cei prost-judecați pentru părinții lor, care au fost judecători.

Încă de la început, știm cu cine avem de a face, chiar dacă niciun personaj nu vorbește, în afară de Lady Misery, care acționează ca un povestitor, un martor care ridică vălul de mister și ne ajută să intrăm în această lume. Toate personajele par a gravita în jurul lui Lear și au un aer de parcă așteaptă ceva de la el. Numai Cordelia stă deoparte, știind, sau măcar presimțind, ce avea să se întâmple.

Un detaliu interesant este faptul că Lear se află într-un scaun cu rotile. Pe lângă simbolizarea evidentă a bătrâneții regelui și a posibilelor deficiențe mintale ale acestuia, acest obiect poate fi și o reprezentare a vulnerabilității lui și a ușurinței cu care este purtat dintr-o parte în alta. De cele mai multe ori, pe Lear îl vedem tras, împins sau smucit în timp ce el stă pe scaun, fie de Cordelia, de bufon sau de alte personaje. Foarte rar se ridică, și cu atât mai puțin mai și merge, ceea ce e un mod minunat de a arăta cum el este la mila celor din jur, în repetate rânduri.

Un prim moment în care îl vedem pe rege stând este imediat după ce Cordelia mărturisește faptul că nu poate să își mintă tatăl cu privire la cât de mult îl iubește, că dacă și-ar iubi doar tatăl, nu s-ar mai căsători, așa cum au făcut surorile ei. Când Lear se ridică, toate celelalte personaje încep să se cutremure, de parcă furia lui era atât de gravă, încât afecta natura și universul.

La polul opus, două momente de absolută vulnerabilitate sunt atunci când Lear este certat de Goneril și atunci când bufonul și Cordelia se joacă cu el, și chiar cu mintea lui. În cel dintâi, furia lui Goneril este aproape înveninată, iar atunci când ea se vâră în sufletul propriului tată — figurativ, dar poate și literal, întrucât cuvintele ei chiar îi strivesc într-o anumită măsură sufletul lui Lear — el se afundă și mai tare în scaun, care i-a devenit unicul suport constant pe parcursul piesei de teatru, în afară de Cordelia și Kent, care i-au fost alături la fiecare pas, chiar dacă sub alte identități. Tot în această scenă, coroana lui Lear cade: fix în brațele Cordeliei, care era ascunsă în spatele lui Lear. Așa cum ne-au spus și membrii trupei de teatru „Artwork”, cei care au pus în scenă această interpretate, această alunecare a coroanei a fost intenționată, cu scopul de a ne arăta cum autoritatea lui Lear nu mai există.

Coroana lui este o bucată de carton oarecare, aspectul ei fiind copilăresc, exagerat și fragil. E absurd, așa cum este și Lear. Nu ne insuflă niciun sentiment al autorității, ci mai degrabă ne face să simțim milă față de cel care poartă acest obiect. Spre finalul piesei, coroana chiar ajunge să fie mânjită cu sânge, care poate fi singurul mod în care aceasta poate căpăta valoare, prin sângele vărsat cu scopul de a atinge idealul întruchipat de coroană: puterea.

Pentru că, pe lângă Lear și fiicele lui, mai există o familie dezbinată de ambiții. Edmund, al doilea fiu, și totodată cel ilegitim, al lordului Gloucester, vrea să se asigure că el va fi cel care va fi moștenitorul tatălui său, și nu Edgar, fiul legitim al lordului. Pentru a-și atinge scopul, el trebuie să joace pe degete aproape toate celelalte personaje din piesă. Se preface, de foarte multe ori, că stă la dispoziția unei persoane sau a alteia, își oferă serviciile și lingușește când este nevoie. Acționează întocmai ca un șarpe, animalul care apare pe fundal de fiecare dată când Edmund se apropie de idealul său.

„Regele Lear” este o tragedie. Toți au dreptatea și adevărul lor. Noi, ca spectatori, nu putem condamna pe nimeni. Nici măcar personajele ”negative” — Edmund, Goneril, Regan și poate Lear — pentru că fiecare are, mai mult sau mai puțin, motivele sale. Nu știm tot, doar ce ne este prezentat în piesă, și poate este destul atât pentru a înțelege.

Moartea lui Lear vine ca o amintire a primei scene din spectacol. El este întors cu spatele către public, iar Cordelia stă în centrul scenei, cu surorile ei de-o parte și de alta. Ceilalți gravitează din nou în jurul regelui, acum mort și inert, așa cum era la început. Iertarea și împăcarea vin prea târziu pentru Lear, dar nu și pentru cele trei surori, care pot să restabilească un echilibru, atât în familia lor, cât și în regatul rămas fără conducător.

Monarhul este centrul universului, un Soare în jurul căruia se învârt toate celelalte personaje. Când Soarele, astrul cel mai de preț, moare, ce se întâmplă cu restul lumii? Fără monarh nu există echilibru, așa cum ne dovedește piesa de teatru. După ce Lear și-a pierdut autoritatea și mințile, totul în jur s-a transformat în haos.

Iar din perspectiva relațiilor de familie, în piesă se observă cum, atunci când părintele nu este ascultat și copiii nu sunt sinceri, familia poate fi destrămată cu o ușurință uimitoare. Este un mesaj despre prețuirea a ce avem, o avertizare despre ambițiile proprii și grija purtată celor apropiați. Să nu ne lăsăm purtați de ego și să nu uităm să spunem „vă iubesc, tată, mamă”.

Melania Huzum, 10 E

În rolul de nebun pe scena lumii

„Ce e un tron fără rege? Ce e un regat fără o regină? Praf.”

Spectacolul de teatru „Praf de rege” reprezintă o adaptare a operei shakespeariene „Regele Lear”, realizată de Trupa Artwork, care este coordonată de Diana Roman, oferind un final alternativ al poveștii despre adevăr și dragoste.

Ce rămâne de pe urma unui război între două țări? Câmpuri de luptă înecate în sângele celor ce și-au dat viața, o parte învingătoare, ce a câștigat putere, precum și suferința oamenilor ce au văzut moartea înaintea ochilor lor. Însă ce rămâne de pe urma unui război din familie? Nimic, decât „jurăminte rupte, cuvinte grele și pașii celor care pleacă”- așa spune Lady Misery, personajul inventat de Trupa Artwork, fiind singurul care comunică cu publicul.

Regele Lear este cel care dezechilibrează balanța universului, din dorința sa imposibilă de a deveni liber de responsabilități, dar intenționând să își păstreze autoritatea. Însă aceasta i-a dispărut de mult, el însuși începând să se apropie de sfârșitul timpului său în lume, pe care o asociază cu „o scenă de nebuni”. Aspectul său fizic în spectacol aduce cu cel al unui mort, precum compozitorul Salieri din filmul „Amadeus”, ceea ce indică, de fapt, putreziciunea sufletelor lor. Decizia regelui de a împărți regatul se bazează pe mărturisirea dragostei față de el de către cele trei fiice ale sale, preferând spusele lui Goneril și ale lui Regan, ce ascund minciuni și interese personale, mai mult decât cuvintele Cordeliei, care mărturisește că este mai bogată în iubire, însă nu o poate exprima. Lear ordonă exilul ei, blestemând-o și rupând orice rădăcini care îl leagă de ea. Astfel începe coborârea sa în Infern, ajungând un nimeni în ochii celorlalte fiice. Coroana nu o mai are de mult, dar el tot se crede rege, ajungând, însă, să își recunoască identitatea de nebun, cu ajutorul bufonului ce rostește numai adevăr prin glumele sale, care, în piesa de teatru, nu este nimeni altul decât mezina sa: „Am fost nebun să cred că iubirea mea e dar ceresc.”

Dragostea se răcește, iar trădarea se cuibărește, căci de cealaltă parte a poveștii se relevă existența familiei lui Gloucester, care trăiește alături de fiul său biologic, Edgar, și de fratele lui, Edmund, care se simte mereu înconjurat de o umbră nesfârșită. Stârnește haos, căci șarpele i se strecoară în inimă, dorind să-și înșele apropiații, pentru a-și schimba identitatea. Chipul alb, marcat de un rânjet negru, semnifică, de fapt, invidia și ura ce i-au infectat inima, nemaifiind capabil să iubească, ceea ce face ca mărturisirile sale pentru Goneril și Regan să nu fie decât minciuni. „Cum poți pe alții să iubești, când tu săvârșești o crimă cu tine însuți?” Nu poate, căci și-a distrus familia, precum Lear, care reprezenta o parte din el însuși. Însă, bunătatea și dragostea adevărată răzbesc, îndurând toate sacrificiile, precum orbirea lui Gloucester sau batjocorirea lui Edgar, care devine Tom nebunul, întrucât cei doi se reunesc sub identitățile lor adevărate, așa cum Cordelia și-o dezvăluie pe a ei în fața tatălui său. Speranța este prezentă chiar și în momentul morții regelui, toate personajele reunindu-se în jurul lui, reparând legături ce fuseseră rupte.

Am întrebat membrii trupei Artwork, în cadrul întâlnirii cu ei la Colegiul Național, dacă prinderea coroanei lui Lear de către Cordelia, atunci când ea se ascunde în spatele său, a fost o întâmplare, iar Maria Oglinzeanu (cea care l-a interpretat pe conducător) a răspuns că totul a fost planificat, dorind să arate lumii că regele nu mai există, ci doar umbra lui. Puterea și autoritatea revin în mâinile celei mai sincere și mai inocente ființe, care se află într-o continuă căutare a adevărului și, în final, a frumosului, reprezentând, astfel, speranța regatului.

Omul trebuie, așadar, să ia aminte la rolul jucat de regele Lear pe scena lumii, și să spună ceea ce simte, nu ce i se cere, pentru a răzbi în fața vremurilor de chin la care va fi supus într-un act al vieții lui.

Elena Iordache, 9 A

„da’ ce-i o coroană? o frunză căzătoare”

Într-o lume în care totul pare un teatru, iar fiecare gest ascunde un adevăr sau o iluzie, am avut ocazia să pășesc dincolo de simplul rol de spectator. Participarea mea la spectacolul „Praf de rege”, o reinterpretare modernă a piesei „Regele Lear” de William Shakespeare, realizată de trupa de teatru Artwork, a fost o experiență memorabilă. Deși trupa este formată din liceeni, nivelul artistic și profunzimea mesajelor transmise au demonstrat pasiune, muncă și talent. În plus, întâlnirea cu tinerii actori la școală a completat această experiență, oferindu-mi o perspectivă din culise asupra procesului lor creativ.

Spectacolul începe cu replica „da’ ce-i o coroană? o frunză căzătoare”, care introduce încă de la început tema centrală a fragilității puterii, sugerând că autoritatea, deși pare absolută, este de fapt trecătoare și instabilă. Această idee este întărită vizual prin coroana regelui, realizată din hârtie și lipită, un detaliu aparent simplu, dar extrem de sugestiv, care transformă simbolul puterii într-un obiect fragil și lipsit de durabilitate, apropiind mesajul spectacolului de realitatea contemporană.

Momentul în care Edmund își trădează fratele este accentuat prin apariția șarpelui pe ecranul din spate, simbol al vicleniei, al ispitei și al trădării, amintind subtil de păcatul originar. Replica „prostia nu mai are margini” relevă disprețul său față de ceilalți și evidențiază atât inteligența sa manipulatoare, cât și lipsa de moralitate. Mărul mușcat, prezent în scena în care Edmund îl manipulează pe Edgar, simbolizează tentația și înșelăciunea, evidențiind modul în care minciuna poate corupe și distruge relațiile. Edgar devine astfel o victimă a aparențelor, fiind forțat să fugă pentru a-și salva viața.

Prezența lui Lear într-un scaun cu rotile încă de la început sugerează vulnerabilitatea sa, atât fizică, dar și psihică. Scena furtunii este deosebit de expresivă: bufonul îl trage cu o sfoară, în timp ce falsul bufon (Cordelia) încearcă să-l salveze, reflectând lupta dintre adevăr și iluzie și conflictul interior al regelui. Faptul că Lear este purtat prin furtună de Edgar și Cordelia, cei respinși și trădați, subliniază ironia situației: cei considerați slabi sau neimportanți se dovedesc a fi cei mai loiali.

Trandafirul ofilit ce apare pe ecran atunci când Lear o caută pe Cordelia devine un simbol puternic al pierderii iubirii și al regretului întârziat, ilustrând fragilitatea sentimentelor și imposibilitatea de a repara unele greșeli. Scena orbirii tatălui lui Edmund și Edgar este redată simbolic, prin rujul roșu care sugerează sângele, iar gestul fiicelor de a se da cu acesta pe buze amplifică senzația de cruzime și lipsă de umanitate. Această abordare pune accent pe impactul emoțional și moral, mai mult decât pe violența fizică, evidențiind degradarea valorilor și plăcerea cu care personajele negative își exercită puterea.

Replica „nebunii călăuzesc pe orbi” reflectă inversarea valorilor din lume: cei considerați nebuni sunt de fapt cei care văd adevărul, în timp ce aparent „normalii” sunt orbi moral. Faptul că personajele loiale se deghizează în nebuni sugerează că adevărul trebuie ascuns într-o lume coruptă, accentuând atmosfera de haos și nesiguranță.

Finalul, cu Lear purtând o coroană însângerată și o mantie neagră, transmite suferință, vinovăție și acceptarea destinului tragic, iar replica „când ne naștem, plângem că intrăm pe această scenă de nebuni” sintetizează întreaga viziune a spectacolului asupra lumii, arătând că existența umană este adesea marcată de suferință și confuzie. Integrarea cântecelor inspirate din sonetele lui Shakespeare adaugă profunzime și sensibilitate, întărind trăirile personajelor și creând o legătură emoțională puternică cu spectatorul.

Întâlnirea cu membrii trupei Artwork a fost la fel de impresionantă ca spectacolul în sine. Am fost fascinată de unitatea echipei și de modul în care fiecare actor contribuie la rezultatul final. Aceștia ne-au povestit că înainte de a stabili distribuția, experimentează mai multe roluri, pentru a înțelege mai bine piesa și a colabora eficient. Mulți practică teatrul încă din copilărie, dar pentru alții acesta reprezintă o provocare și o modalitate de a ieși din zona de confort și de a-și depăși fricile. Experiența lor m-a inspirat să privesc teatrul ca pe un mod autentic de exprimare și m-a motivat să explorez mai mult propriile pasiuni și să am încredere în mine, chiar și atunci când ies din zona mea de siguranță.

Spectacolul „Praf de rege” și întâlnirea cu trupa Artwork au constituit o experiență complexă, plină de emoții și lecții valoroase despre muncă, ambiție, curaj și colaborare, demonstrând că pasiunea și dedicarea pot transforma o reinterpretare modernă într-un spectacol profund și memorabil.

Laura Pintilie, 10 E

Praful care se așază peste coroană

Vizionarea spectacolului „Praf de rege”, o adaptare după tragedia Regele Lear de William Shakespeare, a fost pentru mine o experiență aparte, care mi-a plăcut enorm tocmai prin modul în care a ales să exploreze fragilitatea umană. Încă de la primele scene, devine clar că nu ne aflăm în fața unei povești clasice despre lupta dintre bine și rău, ci în fața unei autopsii a sufletului uman, unde albul și negrul dispar pentru a lăsa loc unui gri dens și apăsător. Spectacolul reușește să surprindă esența universului shakespearean, în care nu există personaje pur bune sau pur rele, fiecare figură de pe scenă poartă o parte de vină, o fisură morală care funcționează ca un motor al propriei distrugeri.

Tragedia nu se naște dintr-un accident, ci din erorile cumulate ale unor oameni stăpâniți de mândrie sau resentimente. Îl vedem pe Gloucester, care, deși sfârșește ca o victimă fizică a cruzimii, este la rândul său vinovat de o indolență afectivă gravă; el este tatăl care nu l-a iubit pe Edmund, privindu-l ca pe o eroare biologică, o pată pe blazonul familiei. Această lipsă de iubire paternă este scânteia care aprinde focul răzbunării în fiul său nelegitim. În mod similar, Regele Lear nu apare ca un bătrân fragil încă de la început, ci ca un tiran narcisist care confundă adulația cu loialitatea. Aroganța sa de a cere dovezi publice de iubire și incapacitatea de a vedea dincolo de cuvintele goale ale fiicelor sale mai mari sunt actele de trufie care prăbușesc întreg regatul. În „Praf de rege”, vina este colectivă, iar personajele sunt, fără excepție, arhitecții propriului infern.

În centrul acestui mecanism al distrugerii se află Edmund, personajul care întruchipează cel mai bine dualitatea naturii umane. El nu este un rău plat, ci un individ complex în care binele potențial și răul asumat se ciocnesc violent. Solilocviul său, în care declară că se supune forțelor primordiale ale Naturii, ne dezvăluie un om făurit din pasiune, dar și dorința de a se răzbuna pe o ordine socială care l-a exclus prin naștere. Edmund este o prezență fascinantă tocmai pentru că suferința sa este reală, el nu caută doar puterea, ci o validare a propriei existențe pe care tatăl său i-a refuzat-o mereu.

Un moment de o simbolistică aparte, care fluidizează povestea și îi dă o notă de melancolie crudă, este cel în care frații Edmund și Edgar se întâlnesc pe scenă. Edgar mănâncă un măr — fruct care apare și pe proiecțiile de fundal ca un simbol al cunoașterii și al păcatului — iar cei doi încep să se joace, invocând scurte frânturi din copilăria lor. Însă această joacă inocentă se transformă rapid într-o manifestare a disperării lui Edmund. El devine obsedat de acel măr banal, care în ochii săi reprezintă tot ceea ce fratele său are prin drept de naștere: legitimitate, afecțiune și un loc sigur în lume. Această dorință febrilă de a poseda „mărul” altuia subliniază rănile adânci pe care Edmund le poartă și explică de ce, mai târziu, va alege să distrugă totul în calea sa.

Regia spectacolului folosește metafore vizuale puternice pentru a ne ghida prin labirintul psihologic al personajelor. La intrarea lui Edmund, imaginea unui șarpe proiectată pe fundal devine o prelungire a spiritului său: ura care i-a otrăvit sufletul și modul său de a acționa, strecurându-se printre ceilalți și hipnotizându-i cu o elocvență vicleană. Această forță de manipulare este ilustrată  în scenele de seducție politică și erotică. Atunci când interacționează cu Goneril, Edmund își strecoară mâinile pe la spate printre brațele ei așezate în șolduri, un gest de control ascuns care sugerează că el este cel care îi conduce mișcările, chiar și atunci când ea crede că deține puterea.

Arta manipulării lui Edmund atinge apogeul atunci când acesta decide să distrugă pilonii de încredere ai propriei familii, folosindu-se cu o precizie chirurgicală de frica lor. Edmund nu folosește forța brută pentru a-i înfrânge pe Gloucester și Edgar, ci le otrăvește percepția asupra realității, atacând exact acolo unde sunt mai vulnerabili. Pe Edgar îl proiectează într-o stare de teroare absolută, transformându-l într-un proscris vânat chiar de propriul tată; el îi fură identitatea de fiu protejat și o înlocuiește cu frica de moarte. În ceea ce-l privește pe Gloucester, Edmund îi exploatează teama de trădare și nesiguranța vârstei, făcându-l să creadă că fiul pe care l-a favorizat și în care a investit totul s-a întors împotriva lui. Prin această manevră, Edmund nu le ia doar libertatea sau siguranța, ci le fură legătura de iubire care îi definea ca familie. El îi lasă singuri în fața propriilor demoni, demonstrând că cea mai eficientă armă nu este sabia, ci îndoiala strecurată în inima celui drag.

Dacă pe tatăl și pe fratele său îi înfrânge prin frică, în cazul surorilor, strategia lui Edmund se ramifică subtil, adaptându-se orgoliilor fiecăreia. El înțelege că aceste femei au crescut într-un mediu tiranic unde puterea era singurul scop, dar unde tatăl lor le lăsase doar firimituri de autoritate. În relația cu Regan, el mizează pe o armă directă: lingușeala. Regan, conturată într-o notă de  inocență și o mare naivitate, cade pradă unei adulații calculate care îi hrănește vanitatea prin simple măguliri.

În schimb, interacțiunea cu Goneril se bazează pe o strategie mult mai profundă, oferindu-i acesteia iluzia că deține controlul absolut și că domină. În scena cuceririi ei, Edmund stă în genunchi, numind-o „regină”, un gest de o umilință teatrală care îi gâdilă orgoliul și îi dă senzația că a găsit în sfârșit un bărbat pe care îl poate conduce. Însă, în timp ce Goneril savurează această victorie aparentă, Edmund stă cu capul aplecat către spectatori. Este un detaliu sclipitor care ne arată că el este singurul care deține adevărul complet, în timp ce ea se hrănește cu amăgiri. El o lasă să se simtă superioară tocmai pentru a o conduce mai ușor spre prăpastia pe care el a săpat-o deja. Pentru Goneril, Edmund este un trofeu, dar pentru Edmund, ea este doar o piesă de șah pe care o va sacrifica fără ezitare.

Însă, dincolo de intrigi și trădări, elementul care m-a impresionat cel mai mult și care oferă cheia de lectură a întregului spectacol este coroana regelui Lear. Realizată din carton, aceasta pare inițial un obiect ridicol, un gunoi care subliniază cât de goală de conținut este puterea atunci când este purtată de un om care și-a pierdut umanitatea. Această coroană de carton este simbolul fragilității regale, dar până la urmă  este doar un obiect până când omul de dedesubt îi dă greutate.

Totuși, pe măsură ce tragedia se apropie de final, are loc o transformare tulburătoare: coroana devine însângerată. Acest detaliu al sângelui care pătează cartonul ieftin schimbă complet valoarea obiectului. Ceea ce era considerat un gunoi devine, prin suferință și moarte, un simbol sacru al martiriului. Sângele este cel care validează existența acestor personaje care nu au știut să iubească, dar care învață să fie umane prin durere. Un obiect fără valoare devine centrul universului atunci când prețul plătit pentru el este viața. Prin această metaforă, spectacolul „Praf de rege” ne transmite un mesaj crud dar profund: în universul shakespearian, valoarea nu se moștenește și nu se câștigă prin decrete, ci se obține prin procesul dureros de a pierde totul.

În final, rămânem cu imaginea prafului care se așază peste coroană și peste destinele frânte. Spectacolul reușește să demonstreze că, deși toți au greșit, suferința lor colectivă este cea care îi face tragici și demni de compasiune. „Praf de rege” este o meditație fluidă și tulburătoare despre cum puterea ne transformă în monștri, dar suferința, în cele din urmă, ne readuce la condiția de oameni, pătând cartonul existenței noastre cu sângele adevărului.

Renata Norocea, 10 E

Uneori înțelegerea vine prea târziu

Spectacolul inspirat din „Regele Lear” de Shakespeare mi s-a părut o reinterpretare reușită, mai ales prin modul în care textul clasic a fost adus în contemporaneitate. Am apreciat felul în care s-au introdus elemente comice într-o poveste profund tragică, fără ca acestea să diminueze impactul emoțional. De exemplu, scena în care regele Lear se află într-un scaun cu rotile, iar ridicarea lui pare să cutremure pământul, creează un contrast puternic și memorabil între fragilitate și forță, între ridicol și măreție.

Un alt aspect remarcabil este modul în care spectacolul reușește să mențină atenția publicului tânăr, transformând acțiunea într-o experiență aproape ludică, ca un joc. Astfel, greutatea specifică textului original nu mai apasă asupra spectatorului, ci este filtrată printr-o dinamică captivantă.

Mi-a plăcut în mod special contopirea personajelor Bufonul și Cordelia, o alegere regizorală care mi se pare foarte sugestivă. Această suprapunere evidențiază atât dragostea autentică și constantă pe care Cordelia i-o poartă lui Lear, cât și ideea că ambele personaje sunt purtătoare ale unei forme profunde de înțelepciune. În acest fel, ele devin nu doar personaje, ci simboluri ale adevărului pe care Lear îl descoperă prea târziu. Drama lui Lear este cu atât mai profundă prin faptul că el ajunge să înțeleagă esența lucrurilor abia la finalul vieții. Orbirea lui de la început nu este una fizică, ci una interioară: incapacitatea de a vedea iubirea sinceră și de a distinge adevărul de aparență.

Finalul spectacolului lasă o impresie puternică, tocmai prin simplitatea și sinceritatea cu care este construit. Transformarea lui Lear devine vizibilă prin felul în care începe, în sfârșit, să vadă adevărul din jurul său. Spectacolul reușește astfel să transmită, într-o formă accesibilă și actuală, ideea că uneori înțelegerea vine prea târziu, dar rămâne esențială pentru sensul întregii povești.

Eliza Prodan, 10 E

Am venit pe scena nebuniei

Am ieșit din sală cu senzația că nu am urmărit o piesă, ci că am fost purtată printr-un vis fragmentat, în care Regele Lear se destrăma și se recompunea sub un alt nume: Praf de rege. La discuția cu actorii imaginile încă îmi rămăseseră lipite în minte, ca niște urme de cenușă.

Nu pot spune că am înțeles totul atunci, dar poate tocmai de aceea am simțit mai mult. În spatele cuvintelor, apăreau acele simboluri, șarpele strecurat pe fundal când trădarea își făcea loc, ca o promisiune veche a răului. Totul părea o lume în care ordinea firească fusese răsturnată, iar fiecare gest devenea o ruptură.

Cordelia, devenită clovn, mi-a rămas cel mai clar în minte. Nu mai era doar tăcerea ei, ci o altă formă de adevăr spus prin joc, prin mască. Dacă nu a putut rosti iubirea pe înțelesul regelui, a învățat să o ascundă, așa cum bufonul ascunde adevărul în glumă. Și poate că tocmai de aceea ea era singura care părea cu adevărat mișcată, singura care purta o emoție care nu cerea nimic în schimb. Celelalte fiice aveau emoții doar în clipa în care lingușirea le aducea câștig.

Lear, în schimb, își ,,descojea” viața ca pe un fruct, prea adânc, până când nu mai rămânea nimic. „N-ai nici miez și n-ai nicio coajă” – replica bufonului nu era doar ironie, ci o sentință. Își împărțise inima în două și nu lăsase nimic la mijloc. Și astfel, ceea ce ar fi trebuit să fie un gest firesc, împărțirea, devenea greșeală, pentru că ordinea fusese deja încălcată. Tatăl își prigonea copilul, iar legea firii se rupea ca un nod slăbit.

În spectacol, nu există o furtună vizibilă, dar există, poate mai puternic, o dezordine interioară care se insinuează în fiecare gest. Nu natura se dezlănțuie, ci omul. Spațiul rămâne aproape gol, iar tocmai această lipsă apasă, fără sprijin exterior, totul cade. Cuvintele devin mai grele decât orice imagine, iar blestemele lui Lear nu mai par doar izbucniri, ci încercări disperate de a-și reface o ordine pe care el însuși a rupt-o. În acest gol, fiecare personaj pare că se dezleagă de sine, ca și cum ,,nodurile” care îi țineau împreună nu mai rezistă.

Finalul nu închide nimic, ci lasă totul suspendat, într-o neliniște care persistă. Nu există împăcare, doar conștiința că ceea ce s-a rupt nu mai poate fi refăcut. „Când venim pe această lume, plângem că am venit pe scena nebuniei”, iar Praf de rege, reinterpretare a tragediei Regele Lear, pare să arate tocmai acest lucru: nu o cădere spectaculoasă, ci o greșeală inițială din care totul se destramă.

Alexandra Timofte, 10 E

Iubirea răzbate chiar și în moarte

Una dintre cele mai mature și mai crude dintre piesele lui William Shakespeare, „Regele Lear” este o poveste despre relațiile familiale încurcate și ierarhia puterii, provenită din sânge și năravuri. Adaptată în nenumărate variante, atât cinematografic cât și teatral, acest text este unul maleabil, modificându-se pentru a pune în centrul său omul, determinat de vârsta și experiențele sale. Trupa de teatru Artwork, formată din adolescenții pasionați de teatru ai Iașiului, fac poate cea mai bună interpretare a operei lui Shakespeare pentru adolescenți, ilustrând esența acestor întâmplări și sentimente încâlcite: iubirea.

Fiecare personaj este dublat de o nebunie, portretizată ori printr-o identitate separată constrânsă de același corp, ori de un opus total încarnat al său. Actorii reușesc să pună în lumină dualitatea propusă de Shakespeare prin elemente ușor neconvenționale, recreând universul original. Aici, mielul de sacrificiu, Cordelia, nu se îndepărtează de tatăl său, ci îi stă aproape regelui, înfățișându-se ca o dublură a bufonului, cel care propovăduiește adevărul. Chiar și prin mișcarea scenică, cu brațele împletite, spate în spate, ca într-o îmbrățișare răsturnată sau o imagine a zeului Ianus, imaginea apare și într-un moment ce aparține surorilor Goneril și Regan. Dualitatea lui Edgar apare atât prin intermediul relației sale cu fratele său Edmund, dar și cu identitatea lui de nebun, numită Tom. Oglinda dintre frați este una îndoită, originile lor fiind asemănătoare, dar imaginea finală complet diferită.  De asemenea, imaginile regelui Lear și a lui Gloucester se află în această dualitate cu identitatea de nebun a regelui , și cea de orb a lordului, care vede din nou adevărul lumii.

Un alt rol esențial consider că l-au jucat decorul, recuzita și costumele. Dualitatea pe care am menționat-o este ilustrată și prin costumele actorilor, surorile mai mari ale Cordeliei fiind îmbrăcate în haine cu o structură geometrică riguroasă, linii clare și dure, cu un machiaj pe măsură, pe când ea era îmbrăcată în veșminte simple și fluide, lăsând imaginea sa nealterată. Costumele celor doi frați ilustrează statutul fiecăruia, în special neajunsurile lui Edmund. Pe când Edgar are pantaloni lungi, eleganți, bluză aurită și un machiaj ce pare să-l apropie de imaginea unei zâne din mitologia celtică, Edmund, cu pantalonii parcă sfâșiați, și chipul mânjit de întunecime, pare a fi chiar fața cealaltă a monedei. Astfel, neputința copilului din flori de a fi vreodată un om cu importanță, cineva văzut și respectat în contextul social al lumii sale, mereu blocat în umbră, într-un destin ce nu i se potrivește, este ilustrată și fizic, transmițând astfel publicului mesajul într-un mod excelent, și ușor neașteptat.

Fundalurile proiectate, imaginea șarpelui în timpul luptei pentru măr (simbolul atenției tatălui poate) cât și imaginea cenușii din final, adaugă încă un strat de înțelesuri întregului spectacol. Coroana regelui, de asemenea, făcută din carton, prin căderea ei de pe capul regelui, simbolizează superficialitatea cu care este tratată familia și puterea, viitorul rezumându-se la cuvintele goale pe care personajele le aruncă între ele.

Scena morții regelui este, de asemenea, foarte bine gândită și pusă în scenă. Trupa Artwork, pentru a putea juca un spectacol de adolescenți, pentru adolescenți, a modificat pe alocuri povestea, pentru ca ideologiile sociale ale vremii să nu stea în calea apropierii spectatorilor de personaje. Căsătoria tânără, omorul, nu fac parte din lumea majorității copiilor din acest secol, deși acestea încă îi bântuie pe mulți. Astfel, aceste două idei au fost reconfigurate, lăsând moartea regelui și plânsetele zdrobitoare ale Cordeliei în brațele surorilor sale să uimească publicul, prin profunzimea momentului.

Astfel, trupa Artwork a creat un spectacol ambițios și sensibil care lasă spectatorul uimit și emoționat. Fiecare detaliu a fost creat cu multă atenție, fiecare tușă de culoare contribuind la tabloul final al unor familii complicate, dar unde iubirea răzbate chiar și în moarte, în urma trădării și a tragediei. O adaptare minunată a operei lui William Shakespeare, „Regele Lear”, acest spectacol conține esența tragică a textului, dar și sufletul iubitor și sensibil al actorilor care l-au însuflețit.

Miruna Ursanu, 10 E

O posibilitate de a distruge măștile

Frumusețea teatrului constă tocmai în posibilitatea de "a-ți pune amprenta", materializându-ți creativitatea. Teatrul nu impune limite sau restricții, ci oferă oportunitatea de a te regăsi pe scenă prin propriile gânduri.

Tocmai de acest aspect s-a folosit trupa Artwork în piesa reinterpretată "Praf de rege", după celebra operă "Regele Lear" de William Shakespeare. Trupa a reușit să integreze elemente caracteristice, structura piesei fiind o înșiruire de idei venite de la fiecare membru în parte. Fiecare aspect a fost construit într-un mod propriu, creându-se o piesă de teatru cu totul nouă.

Începutul este singura secvență păstrată din textul original, un fragment menit să reliefeze punctul de plecare al ideii principale. Cu toate acestea, întâlnim schimbări minuțioase la nivelul personajelor: regele Lear apare într-un scaun cu rotile. Deși pare un detaliu infim raportat la vârsta acestuia, însemnătatea lui configurează întregul caracter al regelui, accentuând lipsa de control, chiar și asupra propriului corp.

Schimbările drastice au loc în timpul spectacolului, devenind mai vizibile pe parcurs, precum înfățișarea Cordeliei sub chipul bufonului. În "Praf de rege" remarcăm doi bufoni: cel principal și Cordelia. Deghizarea fiicei scoate în evidență falsitatea celorlalte personaje, care se ascundeau sub masca măgulirii. Ipostaza de bufon subliniază loialitatea Cordeliei, deoarece bufonul a fost permanent lângă rege, un simbol al adevărului. Cordelia a rămas constant alături de tatăl său sub masca "nebuniei" tocmai pentru a-i arăta realitatea, cei doi bufoni reprezentând granița dintre lumea falsă și cea reală.

De asemenea, un aspect inedit este afișarea unor imagini-cheie atribuite fiecărei scene sau fiecărui personaj, asemenea unui rezumat. Imaginile construiesc un „secret” împărtășit publicului, o posibilitate de a distruge măștile personajelor și de a vedea ce se află, cu adevărat, în interior. Elementele de contemporaneitate, precum telefonul și momentele de musical, introduc piesa într-o zonă comună, adolescentină, ca un semn de avertizare că aceste evenimente se pot întâmpla și în prezent.

FOTO ÎNTÂLNIRE: MELANIA HUZUM, CLASA A X-A E

FOTO SPECTACOL: FACEBOOK - MARIA SARA OGLINZEANU, FACEBOOK - SIMON VLAD