„E ușor a profeți viitorul. E mai greu a desluși trecutul.” - „Patimile după Iov”, Teatrul Național „Mihai Eminescu” Chișinău

Viața este și pe scenă, povestea este în jocul actoricesc, iar inima unui spectacol sălășluiește în mesajul pe care îl transmite și în cioburile din oglinda unei istorii ce pătrund în sufletul publicului. Cred că o piesă bună nu este doar o acțiune, un dialog între personaje, ci este modul prin care poveștile vii comunică, se contrazic, dar se reunesc sub adăpostul artei, care are rolul de a crea legături și punți între istorie și realitatea personală.

„Patimile după Iov”, spectacol al Teatrului Național „Mihai Eminescu” Chișinău, în regia Luminiței Țâcu, după romanul cu același titlu de Val Butnaru, reprezintă un liant între generații, deschizând o poartă către tainele Basarabiei și către trecutul său sângeros, de multe ori ascuns. Reprezentarea scenică a romanului-frescă semnat de Val Butnaru brodează aproape două secole de suferință și chin, aducând în inima publicului emoția și adevărul dur care reușește, totuși, să salveze.

Am avut bucuria de a vedea această piesă chiar în seara de 24 ianuarie, cu ocazia sărbătoririi Unirii Principatelor Române, în cadrul proiectului tradițional „ReUniuni Teatrale”, dedicat promovării identității și limbii române. Pe scena Teatrului Național din Iași nu  s-a scris doar istorie, ci aceasta  s-a și simțit, întrucât, așa cum este spus și în piesă de către Alexie, „Soarta mea este chiar soarta Basarabiei”. Bisericuța, satul Iovilor, devine o proiecție a trecutului Basarabiei, povestea unei familii înstărite, împletindu-se cu greutățile prin care este nevoită să treacă, de-a lungul timpului. Pe scenă, lumea restrânsă a Iovilor se lărgește, devenind modul prin care amintirea se preface în memorie colectivă și într-un trecut împărtășit. Povestea acestei familii începe chiar de la anexarea Basarabiei de către ruși și se desfășoară până în prezent.

Toma (Alexandru Pleșca), fiul lui Dimitrie Unirea Principatelor (Mihai Zubcu) și nepotul lui Ioan Iov, cel care a semnat actul Unirii la 1859, devine un simbol al rezistenței în fața schimbării, cea mai dureroasă formă de moarte, dar care reușește să renască speranța. Toma este cel care poartă pe umeri blestemul familiei, având încredere în puterea iubirii față de locul natal.  Acest neam de basarabeni este profund legat de pământul lor, de casa părintească, iar capitala este bariera dintre fericirea lor și aducerea noilor influențe sovietice. Totuși, în ciuda obstacolelor prin care trebuie să treacă, Iovii încearcă să găsească o lumină, să nu își uite credința într-o realitate dezumanizată, aflată în ruinele suferinței și ale răutății. Fiindcă oriunde se află, oricât de pierduți ar fi, pământul le vorbește și pot ajunge înapoi acasă.

Distribuția mi s-a părut foarte bine aleasă, actorii fiind complecși, iar rolurile excelent interpretate. S-a văzut mândria lor de a fi pe scenă, de a-și reprezenta țara și istoria, făcând parte din ei. Am observat câteva asemănări cu teatrul antic, de la corul de la începutul spectacolului până la interpretarea personajului Petra (Olga Triboi). În primul rând, vocea colectivă din începutul spectacolului a avut un impact puternic asupra mea, fiindcă, printr-un cântec, a reușit să creeze atmosfera reprezentării artistice, plasând întâmplarea într-un cadru al suferinței care nu se năruie, datorită speranței și tradiției. Tonalitățile grave au pus în lumină tocmai esențialul: păstrarea identității în timpuri tulburi.

În altă ordine de idei, am fost profund impresionată de personajul Petra, sora lui Toma, cea cu piciorul beteag. Aceasta putea vedea dincolo de Bisericuța, dincolo de acea lume izolată. Cartea ei, scrisă de Dimitrie Cantemir, din care putea citi viitorul, am văzut-o ca pe un oracol. Petra, până la urmă, este cea care amintește că „peste tot în lume este numai război.” Această putere a ei, de a citi până la urmă lumea, a devenit pe scenă legătura invizibilă dintre două planuri: cel al casei și cel al necunoscutului.

După cum afirma chiar regizoarea Luminița Țâcu într-un interviu: „Nu este un spectacol istoric, dar este un spectacol despre felul în care istoria ne macină destinele.” Abordarea aleasă de ea mi s-a părut foarte potrivită pentru adaptarea romanului și am simțit că fiecare monolog al personajelor a permis tocmai explorarea acestei istorii colective și personale, deopotrivă care nu se uită, ci rămâne. Unul dintre acestea a fost cel al Sofiei (Corina Rotaru), soția lui Toma, care și-a spus cuvântul despre suferință și despre povara pe care trebuie să o ducă o femeie dacă dorește să iubească. În plus, mi-a plăcut tocmai reprezentarea scenică a dragostei ei față de Toma, care nu a pălit, deși blestemul a produs o ruptură între sufletele celor doi. Astfel, relațiile dintre personaje au fost bine definite, iar conflictele principale nu s-au observat doar prin povestea spusă, ci și prin gesturi.

O altă interpretare regizorală care a reușit să cuprindă exact cele mai ascunse sensuri ale romanului a fost dedublarea personajului Alexie (Sergiu Vîzdoagă). Acesta, pe parcursul spectacolului, se metamorfozează din fiul dezrădăcinat în trădătorul, omul sovieticilor, care își schimbă numele și pare că își uită de tot familia. Alexei Iovv (Valentin Zorilă) face un pact, astfel, cu sine însuși: continuă blestemul neamului doar pentru a se proteja. Tocmai atitudinea lui și această metamorfoză ilustrează cât de ușor este să fii manipulat și să te pierzi pe tine într-o lume care te schimbă. Frica transformă oamenii, îi dezumanizează, iar cei care au uitat de casa părintească sunt cei care nu mai au identitate proprie, ci sunt doar niște păpuși ale sistemului. Alegerea aceasta de punere în scenă a adâncit sensurile și a creat o discrepanță între Alexie cel care a fost și Alexei, omul care și-a uitat numele și țara doar pentru a nu se pierde pe sine.

Mitru (Ilie Pârlog), un fel de personaj-narator, accentuează drama acestei familii și suferințele prin care au trecut, fiind nepotul lui Toma, ce privește prin oglinda trecutului. Spectacolul a reușit să lase, prin prezența lui, câteva întrebări: va trebui să treacă și el prin blestemul familiei? Va îndura pierderea casei, a legăturii cu pământul la rândul său? Va răzbi? Întrebări fără răspuns deocamdată. Însă, imaginea cu familia de sărbători, adunată într-un cadru comunist, reface tabloul perfect al unei false fericiri.

În opinia mea, cele mai profunde roluri au fost interpretate de actorii Alexandru Pleșca, cel care îl întruchipa pe Toma, și Iurie Focșa, în rolurile lui Andrei și apoi Pintilie Pur-și-Simplu. În primul rând, Alexandru Pleșca a compus un personaj intens, care și-a susținut cauza și doleanțele cu o demnitate și o încăpățânare fără margini. S-a văzut pe scenă legătura aceea profundă dintre rol și actor, care captează, transformă teatrul într-o poveste vie. Gesturile sale, disperarea, faptul că s-a agățat de acoperișul casei despuiat au marcat momentele în care nu actorul, ci personajul a vorbit. Cred că tocmai acest mod de interpretare s-a potrivit foarte bine cu trăsăturile lui Toma din roman. Iurie Focșa a jucat două roluri memorabile, fiind cel care a interpretat cele mai importante personaje negative. Familia Pur-și-Simplu devine o cauză principală pentru toate greutățile neamului Iovilor. Ei au reprezentat tocmai oamenii care fac numai rău și, totuși, nu primesc nimic în schimb.

O altă parte esențială din spectacol este reprezentată de decorul minimalist, însoțit de proiecțiile sugestive, care au reușit să creeze spațiile unde personajele călătoreau și își purtau destinul. Un element important de decor a fost chiar casa, amplasată pe o turnantă care îi dezvăluia atât interiorul, cât și exteriorul. Practic, am putut asista la drama familiei Iov din toate perspectivele, pătrunzând în intimitatea lor. Totodată, „Fâșia celor două ceasuri” este  reprezentată printr-un podeț, sub care se afla o lumină verzuie, ce sclipea printre scânduri. Această alegere scenografică mi s-a părut că a ilustrat perfect glasul pământului, chemarea acestuia, dar și teama de năvălirea tătarilor, simbol al necunoscutului și al evenimentelor istorice devastatoare. Legătura profundă dintre oameni și locurile natale capătă o dimensiune simbolică, personajele părând capabile să interpreteze vibrațiile pământului și să trăiască într-o comuniune aproape instinctivă cu acesta.

În încheiere, o imagine care mi-a rămas întipărită în minte este cea cu Dimitrie Unirea Principatelor care aruncă o piatră prea grea și se prăvălește odată cu ea. Povara sa, istoria familiei sale nu vor putea fi uitate, pentru că sunt vii și pentru că reușesc să schimbe perspective. Dezumanizarea nu ne poate ajunge dacă știm să iubim, să avem speranță, fiindcă dincolo de durere ne așteaptă lumina viitorului.

regie: Luminița Țâcu

Scenografie: Irina Gurin

Proiecție-video: Rena Botezatu

Coloană sonoră: Vlad Adajuc

Distribuția: Mihai Zubcu; Diana Decuseară; Alexandru Pleșca; Sergiu Vîzdoagă; Olga Triboi; Doriana Zubcu-Marginean; Iurie Focșa; Mihaela Strâmbeanu; Ana TkacenKo, Corina Rotaru; Renata Țurcan; Nicu Ciumașu; Cătălina Varaniță; Petru Marginean; Ilie Pârlog; Valentin Zorilă

Foto: https://tnme.md/spectacole/patimile-dupa-iov/

SOFIANA DARABAN, clasa a VIII-a D