“Sufletul îmi este plin de speranțe. Intuiesc ceva. Vin vremuri noi?” - Memorie și destin în romanul-document și mărturie ,,Patimile după Iov” de Val Butnaru

Sofia Butnariu, clasa a X-a E

            O oglindă mișcătoare în care se reflectă destinele noastre

Adesea se întâmplă ca dorințele noastre să nu se alinieze cu ceea ce ne-a pregătit destinul. Totuși, nu renunțăm. Continuăm să luptăm în fiecare zi, fie că e vorba de lucruri banale cotidiene sau, în cazul familiei Iov – de foamete, război și destrămare.

De ce noi, oamenii, continuăm să ne ridicăm după fiecare căzătură? Poate că fiecare are răspunsul său, dar pe mine romanul ,,Patimile după Iov”, scris de Val Butnaru, m-a făcut să înțeleg că lupta din prezent este singurul lucru care dă sens suferințelor îndurate în trecut. Această carte nu este doar o simplă lectură, ci o oglindă mișcătoare în care se reflectă destinele noastre, ale celor care încercăm să înțelegem cine suntem și de unde venim.

 În loc să ne prezinte o simplă cronologie, autorul ne așează în față povestea a cinci generații din neamul Iovilor, țărani gospodari din sudul Basarabiei, condamnați parcă să repete un blestem biblic. Călătoria prin labirintul istoriei începe cu Ioan Iov, cel care a luptat în Războiul de Independență de la 1877, unde și-a pierdut un picior, după ce își pierduse și soția care îl adusese pe lume pe primul lor copil, Dimitrie. La rândul său, Dimitrie, abandonat de soție, pleacă pe frontul Primului Război Mondial, lăsându-și singuri cei trei copii: Alexie, Toma și Petra. Alexie este nevoit să se dezrădăcineze de propria familie, iar Toma este purtat luni de zile într-un vagon de vite și aruncat în condițiile inumane ale unui lagăr, unde se refugiază în muzică.

Dar poate cea mai răvășitoare oprire în această dinastie a durerii este Petra. O fată izolată de societate, Petra a preferat să-și petreacă tinerețea printre cărțile împrumutate din biblioteca învățătoarei, în detrimentul companiei oamenilor. În timpul foametei cumplite din 1946, acele cărți au ajuns să nu-i hrănească doar sufletul, ci și corpul. Într-o demonstrație de determinare absolută de a trăi, Petra a fiert coperțile din piele ale volumelor iubite și le-a condimentat cu busuioc, mâncându-le pentru a supraviețui. Imaginea ei mâncând coperțile cărților este o metaforă tulburătoare a perseverenței de a trăi, dar și de a rezista prin cultură.

Dacă deschidem romanul la prima pagină, ne lovește o replică scurtă: ,,Dar de ce?”. Vă sună cunoscut? Nouă, tinerilor de azi, ne este extrem de familiară. Adesea ne întrebăm: De ce nouă? De ce acum? De ce? Personajele lui Val Butnaru oglindesc exact această curiozitate dureroasă pe care o purtăm în noi vizavi de felul în care funcționează destinul. Într-o lume în care tot mai mulți oameni se întreabă ce se va întâmpla, mulți uită să caute ce s-a întâmplat până în acest punct. Petra, cea care are darul de a vedea în viitor, ne avertizează: ,,E ușor a profeți viitorul, e mai greu să deslușești trecutul”. Pentru a înțelege ce va fi, trebuie să știm ce a fost înaintea noastră. Altfel, istoria se va repeta, la fel ca așteptarea în frică a tătarilor timp de zeci de ani.

  Spre finalul cărții, Petra rostește un adevăr crud: ,,Peste tot în lume e război”. Dincolo de războaiele oficiale, care lasă ruine vizibile, Mitru ne vorbește despre cele care nu lasă sânge în jur, ci înăuntrul omului – cum au fost deportarea Petrei, moartea Sofiei și distrugerea totală a familiei Iov.

Privind în profunzimea acestei tragedii, dincolo de strigătele istoriei, există o constantă – gara. Gara reprezintă în roman un spațiu blestemat și dureros al despărțirilor basarabene. În timp ce destinul îl smulge pe Toma din rădăcini și îl trimite spre calvarul Siberiei și al lagărelor, Alexie are un parcurs complet diferit, marcat de rătăciri și încercări de a se adapta sau de a supraviețui. Despărțirea lor nu este doar una fizică, ci devine o separare a destinelor sub forța nemărginită a istoriei.

Romanul se încheie cu o întrebare tulburătoare: ,,Vin vremuri noi?”. Este datoria generației noastre să schimbăm acest semn al întrebării cu cel al exclamării. Să privim spre viitor, să ne scuturăm de uitare și să ne spunem cu demnitate, nouă și lumii întregi: Da, vin vremuri noi!

Ana Luiza Cojocariu, clasa a X-a B

            Bisericuța - un miez luminos și protector în jurul căruia gravitează toate conștiințele

Într-un univers încadrat de mitic, de poveste, frumusețea se înalță mai presus de ororile umane prin credința stoică a unei reuniri cu trecutul sacralizat, care înglobează în sine viețile unor suflete alinate de speranța aureolată a amintirii, chiar și în cele mai tumultuoase cadre ale destinului, atât colectiv, cât și personal, căci, precum sugerează și Iona al lui Marin Sorescu, „Răzbim noi cumva la lumină”, avântându-ne în necunoscut, purtați de conștiința unei meniri primordiale a suferinței ca parte a devenirii umane, însă fără a da uitare drumul înapoi spre propria noastră Bisericuța, pământul inocenței și al bucuriei simple, din care izvorăsc fântâni, dar și doruri ardente, necruțătoare de mamă și patrie.

În textul document și mărturie Patimile după Iov, Val Butnaru construiește nu doar un roman al războiului, al deportării, ci o vastă elegie a destinului basarabean, suspendat perpetuu într-o răscruce de drumuri, asemenea morii din universul lui Slavici, loc al trecerii și al damnării, unde omul se află între două lumi, incapabil să mai aparțină pe deplin niciuneia. Bisericuța devine, astfel, un spațiu mitic, aproape edenic, un miez luminos, protector în jurul căruia gravitează toate conștiințele romanului, iar numele satului capătă valoarea unei hierofanii cu rezonanță vie, sugerând ultimul refugiu al sufletului înaintea istoriei devoratoare, pline de o cruzime sfidătoare.

Totuși, între acest spațiu sacralizat și universul demonic, de o violentă voluptate, al războiului se află fâșia celor două ceasuri, simbol recurent și aproape apocaliptic, o frontieră metafizică ce separă familiarul unei vieți trăite cu simplitate de infernul sovietic, fiind asemenea unui prag dintre două timpuri și două adevăruri, dintre memoria organică a locului și mecanismul rece al unei istorii impuse. Odată cu venirea sovieticilor, această fâșie se rupe, iar ruptura nu este doar una politică, ci una ontologică, oamenii fiind smulși cu brutalitate din ritmul firesc al vieții și forțați să își abandoneze de propriile credințe și povești, acum profanate cu sângele învolburat de ură, într-o realitate unde timpul nu mai curge fluid, învăluind umanul, ci torturează mințile necunoscătoare ale suferinței viscerale, brute.

Blestemul lui Iov devine, în acest context, blestemul trecutului însuși, toate personajele aflându-se în robia unei memorii care nu se poate concepe ca fiind abandonată, căci ar însemna o renegare a propriilor apartenențe spirituale și morale, o dezrădăcinare. Aceștia sunt condamnați la a purta în ei și prin ei ecoul unei lumi pierdute, o ruină a farmecului copilăriei care trezește în suflet un dor ireconciliabil de frumos, de lumină. Toma trăiește aproape exclusiv prin trecut, identificându-se cu el până la anularea propriei individualități, ca și cum destinul său ar fi fost deja scris în cărțile groase, legate în piele ale Petrei, secvența aniversării sale ca adult oglindindu-se în clipa plecării mamei, când prezentul pare suspendat pentru o clipă sub semnul unei prevestiri fatidice.

Într-o dimensiune contradictorie, Alexie încearcă să fugă de trecut, să își construiască propria „bisericuță” lăuntrică, un spațiu al supraviețuirii sufletești, dincolo de strictețea unei încadrări ideologice, refugiindu-se în propria conștiință, salvarea sa din moarte, din lagăr, chiar dacă aceasta nu poate fi niciodată deplină, doar evocată în tainice clipe de frumusețe pură, reflectate într-o banală, dar devenită aproape mistică, ceașcă de cafea, fântâna cu apă limpede, miraculoasă, a copilăriei care însă nu a secat, căci Alexie rezidește în sine căminul ce i-a fost furat din brațele-i inocente, pe atunci nepătate de sânge. Remarcăm faptul că doar Mitru privește înainte, către viitor, refuzând să transforme suferința într-o identitate definitivă, pare singurul care înțelege că omul nu poate locui veșnic în ruinele memoriei și se desprinde de ele, fără însă a se dezice de propriile rădăcini, pe care le îmbrățișează, purtându-le în suflet pe tot parcursul său existențial, căci nu mai există un drum exact de întoarcere, poate doar prin amintire. 

Romanul este, astfel, dominat de această dualitate a adevărului, reflectată magistral în relația dintre cei doi frați, fiecare purtând o altă raportare la istorie, în lumea devastată de război, adevărul nemaiexistând ca o certitudine absolută, ci ca o perspectivă fragmentară, împletită cu suferința celui care îl rostește, un om considerând destinul ca fatalitate predestinată de Dumnezeu, asemenea traseului lui Dimitrie Cantemir, prins între imperii și imposibilitatea unei apartenențe limpezi, în timp ce celălalt încearcă să smulgă omenescul din ghearele istoriei. Dar adesea se pierde pe sine în acest zbucium al trăirii, războiul distrugând nu doar trupuri materiale, obiecte prețuite, patrimonii culturale ale frumuseții, ci și capacitatea oamenilor de a mai distinge dreptatea în gândire de o vină furibundă, salvare sinelui de trădarea principiilor, a umanului.

Astfel, întreg romanul freamătă într-o o stare de frică perpetuă, de așteptare, personajele trăind într-un amurg nesfârșit, suspendat între speranță catastrofală și conștiința pericolului iminent. Scenele din lagăr, șanțurile întunecate din spatele barăcilor, fasciculele de lumină care urmăresc trupurile oamenilor, conversațiile șoptite și întrerupte obsesiv sugerează tocmai această existență redusă la instinctul supraviețuirii, chiar și gesturile odată firești, aparținând cotidianului, precum o simplă o ceașcă de cafea sau un cântec la acordeon dobândind o rezonanță aproape ritualică, devenind frânturi ale unei normalități pierdute.

În acest univers devastat, figura maternă apare mai întâi ca absență dureroasă și apoi ca idealizare aproape sacră, aceasta nu mai este doar o ființă, ci o formă a memoriei protectoare, călăuză afectivă spre care personajele se întorc obsesiv, oricât de departe în lume s-ar duce, precum niște valuri al acestui flux al memoriei. Moartea violentă a femeii idealizate sfâșie definitiv legătura cu lumea veche a inocenței, constituind un moment esențial în devenirea și acceptarea destinului tragic de către fiecare bărbat al familiei Iov, nostalgia maternă cufundându-se treptat în nostalgia patriei, căci dorul de mamă devine dorul de pământ, de limbă, de copilărie, de acea Bisericuță a visării imposibil de recuperat, dărâmată treptat de lipsa umanului și a credinței, acesta fiind motivul pentru care personajele romanului nu caută atât salvarea fizică, dar mai ales recuperarea acelei călduri sufletești originare.

Această nevoie de salvare spirituală sugerează și rolul fundamental al muzicii, căci Toma și ceilalți nu iartă omenirea pentru atrocitățile ei, însă iartă umanul prin frumusețea muzicii, dând uitare suferinței spre a dărui lumii o clipă de liniște, o sclipire de speranță, frumusețea fiind relevată doar prin prezența inerentă a suferinței și a pierderii. În lagăr, armonica lui Mihai, marșurile și doinele, tangoul cutremurător, fredonat stângaci, devin forme fragile de rezistență împotriva dezumanizării, muzica vindecând rănile sufletului, suspendând pentru câteva momente acel zbucium lăuntric și readucând omului rătăcitor sentimentul propriei demnități. Astfel îl renaște ca stăpân atotputernic al clipei efemere, căci omul poate fi închis fizic, însă frumusețea rămâne imposibil de încătușat, sugerând faptul că arta răzbună suferința fără violență, „nu cu arma în mână”, ci prin puterea de a transforma durerea în emoție universală, ca un ecou de protest împotriva morții, o ultimă suflare disperată precum cea de pe buzele Stefanei, dedicându-și întreaga ființă frumuseții, într-un tangou infinit de bocete stinse, tangoul Magnolia al lui Alexander Vertinsky, care răsună dincolo de mulțimile însângerate, până în Bisericuța cea dragă.

Astfel, basmul, tradiția și realitatea se întrepătrund continuu în roman, iar granița dintre ele devine aproape imposibil de distins, personajele trăind într-o lume în care legenda și realitatea frustă coexistă, unde fatalitatea biblică a lui Iov se prelungește asupra unui întreg popor, iar răscrucea de drumuri nu mai este doar un simbol cumplit, ci însăși condiția existenței basarabene și imposibilitatea omului de a se desprinde complet de trecut, continuând să spere, chiar și atunci când toate drumurile par să ducă spre întuneric, căci, poate, în negurile sale se ascund chipul iubit al mamei, foșnetul lin al morii și o fântână pentru cei însetați, după atâta rătăcit prin patimile istoriei.

Adela Vasile, clasa a IX-a A

            “Sufletul îmi este plin de speranțe. Intuiesc ceva. Vin vremuri noi?”

Romanul “Patimile după Iov” de Val Butnaru poartă cititorul printr-un labirint de fire roșii, conexiuni între personaje, ca o pânză de păianjen prinsă în stâlpii unui blestem biblic, ce îmbină contextul istoric și politic cu cel personal al neamului Iovilor.

Astfel, prima ipostază în care se stabilește acest blestem este prin intermediul Fâșiei celor două ceasuri, în cazul lui Ioan Iov și al soției lui, Tinca, împiedicând orice apropiere ce întrecea limitele firului. Orice forțare sau încercare de strângere a acestuia era parcă în chip divin interzisă, întrucât cei doi l-au avut pe Dimitrie de abia după ce Ioan s-a rugat ca următorul copil să nu sfârșească la fel ca ultimii doi, murind la naștere. Rugăciunea lui a fost motivul unui compromis divin, al sacrificiului femeii iubite, în schimbul darului copilului care, ca toți succesorii lui, a căzut pradă blestemului Fâșiei celor două ceasuri. De ce, totuși, vine întrebarea, de ce nu a fost Ioan un caz izolat? De ce fiul lui, fiul fiului lui, fiul fiului fiului lui și fiul fiului fiului fiului lui au cărat cu toții această povară? Motivul este justificat atât de caracterul generațional al blestemului, cât și de alegerea personală a fiecărui membru, de a vizita sau nu fâșia, în care pare să fi dezvoltat o anume credință, considerând-o mai mult o legendă, o poveste din strămoși, o predicție ce urma să se adeverească, în loc de o greutate ce avea să se așeze asupra întregii sale familii.

Astfel, intervine pilda biblică a lui Iov, ce ilustrează testul divin înfăptuit în cazul unui bărbat cu viața perfectă și credința intactă, cu scopul verificării purității acestei credințe, la îndemnurile diavolului. Omului i se ia totul – familia, averea, sănătatea, fără să își piardă încrederea în Dumnezeu, iar în acel moment, el recapătă totul. În cazul Iovilor din carte, această fidelitate față de fâșie a fost testată prelungit, prin această pânză de păianjen, al cărei stâlp central pare să fi fost chiar Toma, situându-se chiar în generația de mijloc. El s-a legat de cele mai multe persoane, care, la rândul lor, s-au conectat cu altele, formând între timp un legământ mai puternic decât un fir, cu Mihai, prin intermediul unui acordeon. Astfel, conexiunea nu se mai realiza la nivelul sufletului, ci absorbea conturul fiecărui capăt, stăpânind viețile acestora, garantând nu numai reconcilierea celor doi, dar și un sfârșit simultan.

Revenind în interiorul familiei, cele mai multe fâșii se prindeau la un nivel romantic, între Ioan și Tinca, Dimitrie și Stefana, Toma și Sofia, însă există excepții de la această regulă, trecând la un nivel platonic, chiar genealogic, întrucât Alexie și fratele său s-au intersectat în fiecare punct al vieții lor, oricât de multe încercări de separare a adus destinul sau istoria între ei: plecarea Stefanei, fuga peste Nistru, dezicerea lui Alexie de neamul lui, înrolarea în armată, diferențele lor de idei și statut, deportările – toate au fost inutile.

Cu toate acestea, cei doi nu constituie singura abatere, astfel încât pentru Petra și Stefana, nodul avea o înfățișare slabă, o aparență lipsită de putere, ce ascundea, de fapt, o adâncă semnificație, fiind bazat pe disprețul pe care mama îl purta față de fiică, determinat de invidia Stefanei în raport cu abilitățile spirituale și înțelepciunea fetei, ființa ei vindecătoare și clarvăzătoare, pe care nu a putut niciodată să o întrupeze. În acest sens, Petra nu este numai o excepție la regula generală a blestemului, ci și la cea secundară, ce constată faptul că în balanța celor “două ceasuri”, mereu se afla unul mai jos decât altul, deseori acel loc fiind atribuit femeii, a cărei fragilitate și vulnerabilitate erau mereu o slăbiciune într-o lume stăpânită de război și violență. Toate aceste lupte și dispute familiale, sociale, istorice au întrerupt atât îndeplinirea rolului matern, cât și a celui cel patern, acțiune ce a avut un efect semnificativ asupra generațiilor viitoare, asigurând continuitatea blestemului, dar și a factorilor negativi exteriori, printre care se află neamul “Pur-și-simplu”, a cărui ceartă cu “Unirea-Principatelor” a început odată cu Dimitrie și Andrei.

Astfel, se observă felul în care consecințele se transmit ereditar, iar fiecare ramură a arborelui genealogic Iov începe a se destabiliza în momentul în care cea anterioară cade de tot, iar la fundația acestui copac stă divinitatea, ca și cum toate aceste dureri urmează drumul destinului. Spiritualitatea se transfigurează în sufletele tuturor personajelor, însă mai ales în interiorul Petrei și al Stefanei, care formează o pereche simetrică, oglindită în Maica Domnului, al cărei element definitor, vindecarea, este regăsit în ceea ce se constată a fi “doar un vis” al Vetei, deportata cu care se împrietenește Toma în lagărul Ulan-Ude, însă reprezintă mult mai mult decât atât. Este, de fapt, o apariție divină, salvatoare a Petrei, proiectată prin Fecioara Maria, în imaginea intrării în ieslea în care s-a născut Isus Hristos, odată cu intrarea femeii în vagon, oferind viață, sfat și sănătate celor în cea mai mare nevoie de ele, din acele trenuri ale morții. Întreaga scenă și puterea acestui spirit reprezintă tot ce Stefana nu a putut niciodată să fie, fiindcă una vedea ce nu știa, iar cealaltă nu știa ce vedea, contrastul continuând atunci când viziunile Petrei dispar, deschizând ușa sfintei ce ședea în sufletul ei, pentru a ieși în sprijinul lumii înconjurătoare.

Contextul socio-cultural al dezvoltării Iovilor este ca o funcție periodică, repetându-și istoria din generație în generație, de la război la război, tren la tren, având mereu destinația finală Bisericuța. Nu Novosiolovka, nu Chișinău, nu sovietul sătesc, nu primăria, ci doar simpla, originara, Bisericuța. Până și Alexie, “produsul unei Basarabii împărțite în două” cum se autointitulează, are în miezul său acest sat modest, în care a copilărit, din care a fost smuls și în care și-a dorit toată viața lui să rămână, dacă nu ar fi fost oprit de obstacolele sovietice și materne, în mijlocul căruia s-a regăsit oarecum involuntar. Personalitatea acestuia mereu a fost ca o răscruce de drumuri, un compromis a două părți concurente, un compromis basarabean și bulgar, un compromis ideologic al regimului sovietic și al primăriei Bisericuței, un compromis dintre mamă și tată, un fiu mijlociu. Alexie și-a trăit toată viața într-o mare dilemă, fie confruntându-le, fie ocolindu-le, fie fugind de ele, așa cum a procedat până în ultimul moment, până la ultima împușcătură, inițiată de blestem, dar executată de un dușman. Apropierea interzisă și de context dar și de fir în lagăr, strângerea acestuia peste limitele prestabilite duce la moartea lui Alexie, în schimbul supraviețuirii miraculoase a pilonului existenței Iovilor, Toma.

La finalul cărții, odată cu Mitru, vine sfârșitul acestei greutăți transmise din generație în generație sau cel puțin un început de sfârșit. Sentimentul că vremurile bune urmează își face apariția și demonstrează substanțialitatea asocierii cu pilda biblică a lui Iov, ajungând la momentul recăpătării averii inițiale, ca și cum Fâșia celor două ceasuri s-a convins că neamul “Unirea-Principatelor” a trecut prin destule pentru a-și merita viața și continuitatea. Cu toate acestea, naratorul lasă o atmosferă de suspans în urma lui, învolburat de gânduri de speranță, cu replica: “Sufletul îmi este plin de speranțe. Intuiesc ceva. Vin vremuri noi?”. Așadar, nu este, oare, o coincidență, că această scenă a fost marcată de decesul lui Toma? Al stâlpului? Al celui ce garanta rezistența blestemului?

Prin urmare, romanul “Patimile după Iov” de Val Butnaru ilustrează lupta ereditară, dar și împăcarea cu destinul, într-un context istoric frământat și complex, trecând din război în război, fie interior, fie exterior, dar cel mai important, emoțional, moral și aflat sub semn divin.

Fotografii din spectacolul PATIMILE DUPĂ IOV - TEATRUL NAȚIONAL MIHAI EMINESCU, CHIȘINĂU - https://tnme.md/spectacole/patimile-dupa-iov/