Lirica lui Ștefan Ciobanu: O poezie a căutării de sine și a fragilității umane, unde, printre fisurile degradării cotidiene, se strecoară frumusețea salvatoare, iar sensibilitatea devine supraviețuire
- Spre lumină
- Jul 16
- 36 min read
Sofia Butnariu, X E
Volumul ,,de-a bușilea prin aer” de Ștefan Ciobanu a fost o surpriză plăcută pentru mine; a venit în cel mai neașteptat moment, în care, fără să realizez, aveam nevoie. Am simțit că rezonez cu el de la început, mai ales că transformă momentele simple din realitatea de zi cu zi în ceva foarte profund și personal. Pentru mine, acest volum este precum o colecție de stări și gânduri ascunse, care dispar în clipa următoare și pe care uneori mi-e greu să le pun în cuvinte. Poeziile vorbesc mult despre absență, iubire și detaliile mărunte din casă, care trec de obicei neobservate. Autorul reușește să surprindă perfect momentele acelea de liniște deplină sau de singurătate, în care începi să analizezi tot ce e în jurul tău.
Versurile mele preferate sunt din poezia pe spatele cărților de joc câtă liniște: „cum bine este felia de pâine așezată de timp / pe masa din bucătăria aflată / în alt univers”. Rândurile astea mi-au adus aminte de diminețile leneșe și ciudate, când ești singur în casă și totul în jur pare desprins dintr-o altă lume.
Un alt fragment care mi-a rămas în minte este din forrest gump: „iubirea este acel ceva enorm pe care îl vezi doar la microscop / sau cearșaful care nu vrea să stea pe pat”. Textul acesta m-a dus cu gândul la cât de complicată și fragilă este iubirea, acel sentiment uriaș, dar pe care îl simți cel mai bine în micile detalii sau în micile frustrări zilnice, cum e un cearșaf care alunecă mereu. Iar așa cum iubirea poate fi văzută doar la microscop, așa și lumea pe care Ștefan Ciobanu a găsit-o în jurul nostru poate fi zărită doar prin acest volum, ca mai apoi să se nască în noi și împrejurul nostru.
Ștefan Căciulă, X E
În poezia trecerea rinocerilor, din volumul ,,de-a bușilea prin aer”, Ștefan Ciobanu ne introduce într-o lume în care obișnuitul se destramă și lasă loc incertitudinii. Textul nu este doar despre o călătorie cu trenul, ci mai degrabă despre un gol interior, marcat încă de la început prin ideea de a-ți plimba „cuiburile goale din corp”. Această imagine a unei lipse, a unei stări de tristețe, devine centrul întregii atmosfere pe care o transmite poezia. Textul evocă o călătorie, nu neapărat fizică, ci una a memoriei. Imaginea trenului și a celuilalt pasager care citește un „ziar enorm” sugerează alienarea într-un spațiu public. Faptul că eul poetic nu poate vedea „nici un milimetru din chipul” celuilalt subliniază incapacitatea de comunicare și distanța dintre indivizi. Finalul poeziei este dramatic: „vagonul se rostogolea pe câmp / lovit de ceva din lateral”. Această ruptură bruscă a realității sugerează un eveniment traumatic sau o transformare violentă a percepției, unde „trecerea rinocerilor” devine un simbol pentru o forță incontrolabilă, masivă, care distruge ordinea cotidiană.
Limbajul este direct, ceea ce amplifică senzația de autenticitate și luciditate în fața haosului. Personal, poezia m-a dus cu gândul la cum viața ne dă uneori peste cap planurile fără să ne anunțe, iar noi trebuie să ne descurcăm cu resturile acelui moment. Este, la bază, o poezie despre cât de fragili suntem în fața unor forțe uriașe, reprezentate aici de „trecerea rinocerilor” ceva ce trece peste tine și te lasă să aduni piesele a ceea ce a mai rămas.
Ștefan Ciobanu, X E
Poezia sniper din volumul ,,pisica. început de igrasie” prezintă ciclicitatea răului din om printr-un gest repetitiv care, simultan, atacă și murdărește sufletul. Încă de la început, se repetă expresia „glonț pe țeavă”, sugerând că gestul este făcut automat, ca o obișnuință. Lunetistul este omul care nu stă să se gândească la gravitatea faptelor sale, fiind o mașinărie programată doar să ucidă. Tensiunea crește și mai mult prin imaginea „soarelui încordat”. Soarele, care de obicei aduce căldură și viață, este văzut acum agitat, de parcă întreaga natură s-ar opri în loc și ar aștepta cu groază următoarea împușcătură. Momentul în care sniperul apasă pe trăgaci este interesant pentru că nu se descrie victima, ci se arată cum arma se desface în bucăți, iar piesele ei plutesc în aer. Cel mai important simbol este vaselina de pe armă, care îi pătează lunetistului hainele și sufletul. Mesajul este că nu doar sângele victimei contează, ci și faptul că sufletul celui care folosește arma rămâne murdărit pe viață. Ultimul glonț îl trage chiar pe sniper, transpunându-l în ipostaza de victimă. Așa că povestea continuă prin noua victimă care preia imediat rolul, rolul scris în el ca la grădiniță, și pune din nou „glonț pe țeavă”. Poezia se încheie exact așa cum a început, prezentând cercul vicios al violenței .
Dacă în prima poezie asistăm la violența produsă de om, în morile sărate tema principală este moartea și frica în fața ei. Textul descrie o plimbare prin natură, ca spațiu al unei întâlniri directe și simbolice cu sfârșitul vieții. Moara e spațiul în care omul se ascunde și devine complet neputincios. Furtuna de afară, întunericul și gândul că întreaga clădire s-ar putea prăbuși îl fac pe om să înțeleagă că își poate pierde viața în orice secundă. „E bine” să facem o astfel de oprire, pentru că spaima de moarte trezește în om o admirație față de tot ce e viu și ajută ca el să se piardă „prin iarba abia ieșită din pământ, / din piatră seacă”. În aceste momente de maximă vulnerabilitate, omul este descris ca fiind „părăsit de puterea de a mai visa”. Rămâne doar dorința simplă de a supraviețui. Imaginea omului ghemuit într-un sac de rafie arată exact ideea că în fața morții suntem singuri, lipsiți de apărare și egali. Când vine dimineața, omul scapă cu viață, dar este complet transformat. El pleacă de acolo „ca o sălbăticiune”. Asta nu înseamnă că s-a sălbăticit în sensul rău, ci că a renunțat la constrângerile inutile ce îl înlănțuiau din a se mai pierde prin iarbă.
Smaranda Cojan, X E
Poezia mov din volumul “pisica. început de igrasie” al lui Ștefan Ciobanu transmite o emoție puternică prin contrastul dintre lumea exterioară, aspră și împânzită de pericole, simbolizată de linia de tren acoperită de mărăcini și, respectiv, momentul întoarcerii acasă. Căldura căminului se simte prin mirosul inconfundabil de mâncare proaspătă și prin prezența ocrotitoare a mamei, al cărei chip pare că iese din toți porii casei. Acasă este locul unde te simți cel mai ferit de tot haosul, acolo unde toată zarva exterioară este pusă pe stop pentru câteva momente. Este locul unde îți dai jos orice mască și îți dai voie să fii tu însuți. De asemenea, acasă e locul unde orice nouă vânătaie sau eșec dobândit în exterior nu este judecat, ci primit cu sensibilitate și înțelegere. Mama preia rolul unui magician și transformă durerea prin atenție și grijă. Gestul său de a săruta pata mov de pe genunchi e un ritual de vindecare, care demonstrează puterea iubirii materne de a șterge orice urmă de durere sau suferință, oferind o liniște profundă.
Această poezie ne amintește de faptul că, oricât de mult am crește sau oriunde ne-ar duce propriile linii de tren, mereu vom căuta acel loc unde orice rană se vindecă printr-o vorbă bună sau printr-un gest de tandrețe.
Rareș Corneanu, X E
Călătoria lui Ștefan Ciobanu prin amintirile sale din volumul ,,de-a bușilea prin aer” ia naștere în spațiul velin, o cameră goală, în colțul căreia pune un pahar cu lapte, ce devine sursa levitației sale prin lumea din adâncul său. O poezie care m-a fascinat prin sensibilitatea ei este sau, unde visul ne permite să trecem prin perdeaua de cărămidă ce ne desparte de cele mai dragi amintiri. Astfel, îi putem reîntâlni pe bunicii etern luminoși, care ne-au așteptat tot acest timp mâncând prăjituri. Din nefericire, visul este schimbător și șiret precum moartea (cu trimitere la aria verdiană celebră din Rigoletto, la dona e mobile), iar realizarea pierderii și scurgerea primei lacrimi anulează iluzia. Totuși, în spatele acestei iluzii create de vis stă o cantitate uriașă de emoție autentică ce se revarsă încă o dată în noi. Iar acest paradis în care intrăm nu este decât sfidarea morții și luminarea unui vid de iubire. Un alt lucru ce m-a impresionat la acest poem este sonoritatea să, întrucât toate aceste sugestii (lingurița lovind farfurioara, pick-up-ul și sunetul oaselor trosnind) îmi sunt perfect cunoscute și mă trimit la niște trăiri la fel de puternice.
O altă poezie cu care am rezonat este fuga, care surprinde, în prima parte, brusca întrerupere a luminii, dispariția bunicii. Întunericul se cuibărește în oase odată cu teama de a nu o pierde pentru totdeauna. Dar imediat se înfățișează printr-o amintire; "bunica împinge vița de vie intrată pe geam/ închide fereastra", iar apoi se așează singură "într-una dintre cutiile în care transport lucrurile". Citind aceste versuri, vedem cum frica de la început este domolită chiar de bunică, ființa care, firesc, rămâne alături de noi în memorie, mângâindu-ne cum a făcut-o întotdeauna.
Așadar, prin aceste poeme, Ștefan Ciobanu ne arată că până și în spatele perdelei de cărămidă există speranță. Și întorcându-mă la spațiul velin, văd paharul cu lapte ca fiind lucrul ce ține în echilibru toată această cameră – interiorul sufletului nostru. Și cred că, deși încăperea este goală, prin acel pahar plin, care poate fi memoria, putem să umplem la loc camera cu lumină.
Diana Drugu, X E
Volumul de poezie “pisica. început de igrasie” al lui Ștefan Ciobanu este un mozaic al durerii și al speranței deopotrivă. În acest univers suntem conduși parcă pe șinele de pe care să căutăm șopârle pentru a vedea, de-o parte și de alta a acestei posibilități de moarte prin joc, frânturi ale unei vieți dureros de frumoase și de tulburătoare.
Poezia mai mult portretizează plânsul strident al băiețelului ca pe un ecou tulburător al unui viitor grotesc ce parcă încearcă să avertizeze eul poetic din prezent. Versurile "plânsul i se auzea din toate părțile / și asta m-a durut mult" devin un laitmotiv al suferinței cauzate nu de degerăturile iernii nemiloase, ci de neputința vocii poetice de a-și ajuta persoana iubită care, dintr-o ființă tangibilă, la doar "o mângâiere" distanță, devine o entitate omniprezentă ce-și vestește veșnic durerea ("plânsul i se auzea din toate părțile"), aducând un dezechilibru în lume și accentuându-i rănile poetului. Versul "am aprins lumina întunericul a făcut implozie" pune accentul pe axioma Binelui și a Răului, amintindu-ne faptul că unele componente ale lumii nici măcar nu există cu adevărat, ci ele se nasc din absența altor elemente existente, așa cum întunericul este absența luminii, iar această implozie a întunericului m-a dus cu gândul, inițial, la o idee dezvoltată în romanul "Paradis" al lui Radu Vancu, anume faptul că abundența ucide, iar acumularea continuă a acestei absențe a luminii diminuează înțelegerea celorlalte simțuri care, private de văz, încearcă să picteze un alt tablou, unul distopic, al lumii reci și înghițite de umbre, eul poetic căzând în haosul unor iluzii perceptive ce duc la distrugere. De asemenea, implozia întunericului poate sugera și prezența elementului opus în fiecare forță, risipirea întunericului în momentul în care este aprinsă lumina fiind din interior, reprezentând simbolic o metamorfoză bazată pe devoalarea esenței luminoase a sufletului și nu pe uciderea esenței întunecate, ceea ce conferă speranță.
Poezia arta singurătății devine un imn nostalgic al dualității ființei și al confuziei dintre două vârste. Ambarcațiunea construită de către vocea ficțională care "plutește noapte de noapte fără velă fără cârmă" nu are niciun mijloc de a se mișca în afară de mila curenților de apă, toate obiectele ce ar fi putut să îi redea controlul asupra direcției pe care o urmează viața sa fiind absente, fapt ce poate semnifica încrederea deplină de a-și plasa destinul în mâinile Demiurgului milos, o ignoranță legată de viitor sau o durere atât de mare, încât umbrește dorința de a-și mai aplica voința proprie asupra vieții ce se desfășoară în fața ochilor lui ca într-o scenă de teatru. Versul "am un felinar suspendat în preajmă" dă ideea că speranța încă există, că ambarcațiunea fantomatică va fi adusă la mal în siguranță și că este protejată de o călăuză. Ideea de dualitate, de coexistență a ipostazei de copil paradiziac cu cea de matur, este reluată în versul "dacă mă privești dintr-un unghi sunt fetus din altul sunt matur". Apoi este o secvență ce descrie crearea lumii lăuntrice a omului, ca o insulă ce devine spațiul cel mai sigur, poetul devenind un demiurg al propriului univers ("pe partea de dedesubt am construit un oraș/ cu un arc de triumf și câteva sate pe colină"). Muzica devine o mască de teatru ce blochează vizibilitatea fricii, coloana sonoră ajungând una cu urechea umană, pragmatismul fiind abandonat în acest anotimp al morții ce creează nevoia de a ne distrage de la lumea grotescă ce se înfățișează sub ochii noștri: "căștile li se preling pe canalul auditiv/coboară ansamblul de oscioare ajung în beciul din țeastă / pe care / îl umplu cu melodii". Imaginea gropii comune cu morți aduși de excavatoare sugerează pierderea individualității și a esenței, câteva clipe putând să ne transforme în cadavre neidentificate de cuvinte, în care ni s-a îmbibat sângele, un singur cadavru mare care nu face decât să ajute ciclul natural al vieții și să ne șteargă urmele proaspete din pământul umed. Acțiunea de a dormi este o promisiune a morții, a unei odihne eterne pentru sufletele obosite de existența cotidiană într-o peliculă a suferinței. Somnul apare ca o distragere de la lume și un mod de a face viitorul imprevizibil mai suportabil.
În poezia morile sărate, imaginea "morii sărate" construiește un spațiu sacru, comparat cu o catedrală, ca un spațiu-martor al existenței umane. Acțiunea de a asculta clădirea "cum amenință să cadă peste tine secundă de secundă" este un gest de intimitate dintre eul poetic și clădirea care, prin ecoul impregnat în pereți al unei vieți de mult apuse, își evocă povestea precum un bard, acompaniată de ploaia torențială ce devine un instrument muzical al naturii. Versurile "în lipsa focului/ să te ghemuiești într-un sac de rafie" ne amintesc de încercarea de supraviețuire ce devine o rutină, pragmatismul subliniind faptul că, dacă nu avem resursele necesare pentru a crea căldură, trebuie măcar să nu ne lăsăm înghițiți de îngheț, sacul de rafie pe pielea umedă creionând o relație de simbioză între om și natură, ba chiar o comuniune cu natura, contopirea celor două ce parcă îl îmbracă pe om într-o nouă piele.
Poezia mov deschide rănile parcă antice ale unei vieți nedrept de scurte, devenind o rememorare nostalgică a copilăriei, cuvintele emanând aici mirosul vechiului parfum al mamei, durerea unei julituri căpătate în timpul de joacă, mirosul de mâncare pregătită acasă, senzația trăită cât încă mai eram legănați, frigul primului bulgăre de zăpadă care îți arde palma. Rândurile acestei poezii sunt stropi de sânge pe nisipul însetat. Mama este o icoană a copilăriei și o salvatoare a lumii inocenței. Versurile "mama îmi pipăia noua vânătaie/înflorită pe genunchi" parcă portretizează o lume în care rănile superficiale sunt motive de bucurie, deoarece ne dau ocazia să fim îngrijiți de mama ca un înger păzitor. Înflorirea vânătăii face din rănile mici o grădină a amintirilor, ca un jurnal pe piele, atât de intim și de efemer, "sărutul pe pata mov" fiind mai mult o alinare a sufletului decât vreo diminuare a durerii fizice, care oricum se estompase odată cu vederea figurii materne.
În poezia soarele stă în picioare pe cer ca un copil de un an apar simbolurile ce dau titlul volumului: "în colțul camerei stă pisica / într-un început de igrasie". În această imagine putem vedea pisica drept un alter ego al poetului care stă calm, oarecum ignorant sau prefăcându-se că nu vede descompunerea lumii sale șubrede care stă să cadă, ținută doar de pilonii de cuvinte care și ei își pierd, la un moment dat, din puterea de a susține o lume întreagă pe umeri. Secvența "ne încălțăm în pantofi de parcă am vrea / să intrăm cu totul" pare gândul unei încercări de a ne muta în lumea noastră interioară, în spațiul sigur care ne face să plutim deasupra realităților superficiale din lumea exterioară și să nu mai simțim nevoia de a ne adapta la societate și de a deveni parte din ea prin renunțarea la tot ceea ce ne face unici.
Adrian Florescu, X E
Volumul de poezii “pisica. început de igrasie” de Ștefan Ciobanu prezintă o serie sensibilă de imagini frumoase, decupate din peisaje care se întind de la cotidian până în cele mai personale colțuri din sufletul poetului.
Poemul despre greutatea ninsorii ne invită la observarea unui copil în plină fascinație, exercitându-și dreptul nemărginit de a se mira în fața lucrurilor care sunt ignorate de adulții monotoni. Prima ninsoare stârnește în copilul din poem un sentiment de admirație și de uluire în fața sacrului reprezentat de acest mister natural. Singurătatea menționată, care ulterior facilitează această frumoasă plimbare printre oameni, îl surprinde pe cel mic într-un moment de proiecție astrală, lucru care pare magic și sensibilizează profund prin nostalgia pe care ne-o creează, făcându-ne să reflectăm la vremurile în care și noi beneficiam de aceste abilități aproape supranaturale.
Un alt poem care te lasă zâmbind este niciodată monștrii nu or să prindă un derviș. Acesta surprinde cu mare acuratețe frumusețea jocului și a fericirii, care au efecte protectoare în fața monștrilor, reprezentanți ai nenumăratelor orori și probleme cu care ne întâlnim pe parcursul vieții noastre. În poezie, Ștefan Ciobanu, în câteva versuri, a reușit să surprindă un om miraculos, care ni-l amintește pe Zorbas, personajul lui Nikos Kazantzakis, care aborda nu doar problemele, ci întreaga lui viață cu puțin ritm și fericire, lucru ce îl ajuta să se mențină și să se bucure de frumusețea vieții.
Poemul nevoia de a nu spune ceva construiește o lume aproape perfectă, idilică, un spațiu în care nu există constrângerile și neliniștile obișnuite ale existenței, ci doar lumina și sentimentul unei protecții absolute. Imaginea părinților care „ne veghează cu mască de sudor pe față” este deosebit de sensibilă, deoarece îmbină tandrețea cu ideea de sacrificiu și de grijă, făcându-ne să ne simțim din nou copii, aflați sub ocrotirea celor care pot îndepărta orice pericol. Cât despre titlu, acesta sugerează dorința de a rămâne în tăcere, de a suspenda obligația de a te exprima și de a te justifica în fața lumii. Este o nevoie de inactivitate, de retragere în propriul sine, în care simpla prezență și contemplarea devin suficiente. În această tăcere se naște o stare de liniște profundă, iar poezia transmite ideea că uneori cele mai autentice trăiri nu au nevoie de cuvinte pentru a exista.
Bianca Hrib, X E
“pisica. început de igrasie” nu este un volum de poezie obișnuit, cel puțin nu pentru mine. Dacă majoritatea poeților tind spre imagini stilizate, extaz și alte stări înalte ale conștiinței, Ștefan Ciobanu, prin acest volum, ne prezintă lumea din jurul nostru, împingându-ne spre alte perspective. Suntem puși să analizăm realitatea, pentru a găsi chiar în mundan acea stare înaltă mult dorită.
Un prim poem care mi-a plăcut și pe care l-am simțit ca pe o ancorare în realitate a fost operație pe timp deschis. Poemul începe cu trei referințe, Möbius, „Fiind băiet, păduri cutreieram” de Mihai Eminescu și „Sebastian în vis” de Georg Trakl. Apoi ne este prezentată o teorie a poetului: „celulele noastre sunt de fapt rădăcini înfipte în întuneric”. Cred că acest enunț se referă la ideea că particulele din care suntem formați în acest moment au existat încă din momentul Big Bang-ului, într-o formă sau alta, noi fiind astfel „înrădăcinați” în acel întuneric științific dinainte de geneza Universului. Pe cât suntem oameni, pe atât am fost stele sau galaxii.
Dar acum suntem aici, prinși în acest prezent în care suntem obligați să trăim până la moarte, când suntem eliberați și de timp, dar și de orice este lumesc. De orice este descris în acest poem. Avem parte de „claxoane și noapte / faruri și țânțari prin gălăgie și / mizerie pentru o inimă bătând”. Nimic extraordinar, în niciun caz destul cât să spună cineva acelei clipe „Rămâi, ești atât de frumoasă!” și poate acolo se află un soi ciudat de frumusețe, special prin faptul că nimeni nu vrea să-l rețină, și totuși rămâne în amintire drept ceva plăcut.
În ultimele patru versuri se întregește poemul, și, simultan, este descoperită o posibilă semnificație a titlului. Poetul nu este marcat de peisajul din jur — „în mine tăcere” — însă consider că există un moment de realizare când se face și un alt fel de liniște, moment în care poetul realizează cât de insignifiant este în această lume, la fel ca restul oamenilor, care sunt în „taxiuri din care se aude muzică tehno / plus iubire multă pe banchetă”. Poate doar în astfel de momente ne dăm seama de propria efemeritate, așa cum a făcut și poetul în versurile „cum este pe masa de operație / când semafoarele vor să te atingă / cu bisturiele scoase din zăpadă”. Semafoarele, care simbolizează trecerea, dar și oprirea vehiculelor (și pot simboliza chiar timpul, care curge indiferent de voința umană), aici se pregătesc să taie în carnea poetului, așa cum sugerează chiar titlul poemului.
Cred că aici se reunesc și referințele de la începutul poemului. Banda lui Möbius, care are o singură față, poate sugera faptul că nu există o altă viață, oricât am dori contrariul. Oriunde ne uităm, oricum ne-am deplasa în această lume—banda noastră a lui Möbius—mereu rămânem în această realitate. Însă, prin menționarea poeziei „Fiind băiet, păduri cutreieram”, este adusă în prim-plan ideea amintirii. Momentele magice, acea „iubire multă”, sfârșesc, și rămânem cu „iubire mută” sau chiar deloc, însă prin amintire putem retrăi experiența, mereu altfel, mereu aceeași. Iar Georg Trakl, un poet care a murit la 27 de ani, poate fi considerat un expresionist, datorită modului în care poeziile sale se concentrează asupra percepției individului despre realitate, nu realitatea în sine, ceea ce mi se pare foarte asemănător cu ceea ce face și Ștefan Ciobanu în acest volum de poezie.
Un alt poem care m-a impresionat (și care aproape m-a făcut să plâng) este nevoia de a nu spune ceva. Un poem relativ scurt, format din cinci versuri, dar, după părerea mea, cel mai frumos din întregul volum. Încă de la primele cuvinte, „voi merge”, suntem martorii unei călătorii către un loc sfânt. Poetul este hotărât de la început, are scopul de a merge „acolo unde nu se doarme acolo unde nu se stă / acolo unde nu se pun blesteme”. Dacă acolo, oriunde ar fi, nu se doarme și nici nu se stă, ce este acest „acolo”? Este un loc îndepărtat, aproape utopic, prin simplul fapt că acolo nu există răutatea simbolizată de blestemele menționate în poem. Ne îndreptăm către o altă dimensiune, una mai bună decât a noastră. Totodată, absența staticului ne poate indica faptul că „acolo” este doar un loc de tranziție. Tind a crede că ultimele trei versuri doar întăresc această idee a unui spațiu paradiziac, întrucât călătoria poetului este către un „acolo unde strălucim atât / încât părinți ne veghează / cu masca de sudor pe față”. Strălucim, ca niște stele sau ca niște sori, destul cât să fie nevoie de echipament special pentru a putea fi priviți. Să fie aceasta dimensiunea sufletului pur? Nu se pun blesteme, și, în esență, suntem stele, deci fără trup și fără orice este mai omenesc.
Un detaliu interesant—„încât părinți ne veghează”—„părinți” este nearticulat. Nu sunt „părinții” noștri, ci niște părinți anonimi, poate colectivi, poate diferiți pentru fiecare. Deși este improbabil ca aceasta să fi fost intenția poetului, acest mic detaliu mă trimite cu gândul la Samsara, conceptul budist care cuprinde nașterea, trăirea vieții, moartea și revenirea la viață, un ciclu care se repetă până când individualul atinge cunoașterea absolută și poate ajunge în Nirvana. Astfel, consider că acest spațiu al purității, în care avem părinți, deși nu îi cunoaștem, poate fi asemănat cu trecerea de la moarte la o nouă viață.
Thanatos, moartea, este frate cu Hypnos, somnul, iar poetul merge „acolo unde nu se doarme”. A dormit deja destul în moarte, vine timpul pentru a fi treaz, pentru a începe o nouă viață sau pentru a-și pregăti ascensiunea. Cred că „nevoia de a nu spune ceva” vine din faptul că, în acest spațiu „între” este o nevoie de liniște, de meditație. Venim dintr-o viață pe care am trăit-o și din care am învățat un lucru sau altul, acum stăm în liniște și încercăm să înțelegem ce și cum, după care plecăm din nou în lume. „Acolo” este un loc al împăcării cu sine și poate de aceea nu trebuie spus nimic, pentru a nu deranja celelalte suflete care meditează, la rândul lor, asupra ceea ce a fost, dar și ceea ce va fi, sub ochiul ascuns al viitorilor părinți.
Acestea au fost numai două poezii dintr-un volum care și-a înfipt ghearele în mine ca o pisică ce nu și-a găsit încă locul. Este un volum sensibil, care m-a îndemnat să privesc lumea și să încerc să o înțeleg, cu bune și cu rele, cu noroi și stele și cu unica viață pe care o am.
Melania Huzum, X E
Poetul Ștefan Ciobanu are o perspectivă complet diferită de a privi lumea, descriind-o în operele sale ca pe o groapă comună, în care fiecare om se va prăbuși, mai devreme sau mai târziu. Culorile sunt aproape inexistente, iar durerea domină atmosfera, de parcă ființa umană s-ar afla într-un abis din care nu poate scăpa, ducându-și propriile suferințe în spate, precum Sisif.
În poezia imense, din volumul „de-a bușilea prin aer”, se conturează o imagine ce deschide o fereastră către libertate; un vis la care aspiră fiecare om scufundat în problemele maturității, dar care nu poate fi atins decât de propria sa imaginație. Calul de lemn este simbolul copilăriei de care ființa umană se agață, în speranța că va rupe cândva lanțurile rutinei care îi fac viața monotonă și va fi din nou fericită. Dorința de a reda culoare zilelor sale este surprinsă prin prezența naturii vibrante, libere, omul dorind să simtă din nou frunzele și apa pe pielea și pleoapele sale, iar copilăria, cu toate momentele și jucăriile ei banale, precum căluțul de lemn, devine singura salvare de a se reconecta cu viața adevărată.
În poezia drum bun domnule nimeni, este portretizată o ființă umană ce încearcă să evadeze din lumea fără culoare, agățându-se de singurul lucru despre care știe că o poate salva: pianul. Muzica. În timp ce persoanele din jurul său parcă își construiesc de unele singure drumul spre moarte, în încercarea de a merge pe oțel, această ființă se străduiește să se ridice deasupra gropii comune, devenind un nimeni pentru ceilalți, dar luând pianul în călătoria sa spre libertate. Artistul găsește speranță și în cele mai întunecate vremuri, în cele mai banale lucruri. Pe măsură ce orașul se transformă într-un circ, cu acrobați ce alcătuiesc imaginea unui sfârșit tragic, ca în teatru, muzicianul se leagă fizic și sufletește de ceea ce reprezintă viața lui, întrezărind, astfel, o lumină ce reprezintă scăparea sa din „Infern”.
Așadar, Ștefan Ciobanu ne reamintește că frumusețea este pretutindeni, dar că trebuie să deschidem mai bine ochii și să căutăm culoare în orice. E un îndemn să ne agățăm de viețile noastre cu orice preț și să facem ceea ne oferă libertate, pentru că moartea ne va lua și pe noi într-o zi...
Alexia Luca, X D
Poezia ocean din volumul „de-a bușilea prin aer” de Ștefan Ciobanu este un text construit pe baza memoriei, în care realitatea și imaginația se suprapun până când devin imposibil de separat. Titlul creează încă de la început o așteptare legată de vastitate și libertate, însă, pe parcursul lecturii, se observă că „oceanul” nu reprezintă doar un spațiu geografic, ci, mai ales, un spațiu interior al amintirilor și al copilăriei. Universul poetic este fragmentat, alcătuit din imagini aparent separate, care reproduc felul în care memoria recuperează trecutul: nu cronologic și logic, ci prin senzații și trăiri.
Incipitul poeziei introduce imediat cititorul într-o lume neobișnuită: „în copilărie mă trezeam cu gleznele în apă, privind în larg”. Imaginea are un caracter simbolic și sugerează faptul că existența copilului se desfășoară într-un spațiu dominat de apă, un element care apare constant pe tot parcursul textului. Apa poate fi interpretată ca simbol al memoriei, al timpului și al inconștientului, iar privirea „în larg” exprimă atât fascinația copilului pentru necunoscut, cât și dorința de evadare dintr-un univers limitat. Gara este legătura cu lumea exterioară și posibilitatea plecării, iar soarele simbolizează lumina și speranța. Faptul că satul este „departe” de acestea transmite sentimentul izolării într-un spațiu marginal. Atmosfera este dominată de tristețe și monotonie. Versurile „la amiază ploua silnic, oamenii erau supărați / animalele cenușii” creează imaginea unei lumi apăsătoare, în care până și natura pare lipsită de vitalitate. Adjectivul „cenușii” accentuează lipsa culorii și a bucuriei, iar ploaia continuă devine expresia unei stări sufletești colective. Totuși, în acest decor sumbru apare un moment de lumină, odată cu aprinderea becului. În același timp, becul care pâlpâie produce teamă și nesiguranță, fiind un semn al fragilității existenței.
Partea centrală a poeziei dezvoltă motivul călătoriei cu barca. Aceasta poate fi interpretată ca o trecere inițiatică, o traversare simbolică între copilărie și maturizare sau între viață și moarte. Nașterea și moartea sunt plasate în aceeași secvență, sugerând caracterul ciclic al existenței și faptul că orice început conține deja sfârșitul. Astfel, se construiește o perspectivă profund existențială asupra vieții. Omul este surprins în ipostaze diferite: când încearcă să vâslească sau când se învârte fără direcție, când apare în amintirea copilului prin intermediul unei sticle de bere, schimbându-și forma și locul la masa din bar. Imaginea este aproape cinematografică și sugerează incompatibilitatea copilului cu adultul. Privirea prin sticla de bere deformează realitatea, accentuând ideea că memoria nu reproduce fidel trecutul, ci îl reconstruiește prin filtre afective și simbolice. Peisajul natural contribuie la amplificarea atmosferei de mister. Păsările care ies din stufăriș, ceața și picăturile de apă creează impresia unei lumi aflate la granița dintre real și imaginar. Când poetul spune: „nu știu cum, dar când s-a luminat / malul nu mai era”, imaginea capătă o valoare metaforică. Dispariția malului m-a trimis cu gândul la pierderea reperelor, sfârșitul copilăriei și intrarea într-un spațiu al incertitudinii. Barca pare să plutească într-un univers fără limite, asemenea memoriei, care nu mai poate delimita clar realitatea de vis.
Găsesc finalul poeziei ca fiind unul memorabil, profund, concentrând principalele simboluri ale textului. Omul este descris ca o „statuie”, încremenită, cu „o țigară în colțul de sus al gurii”, iar fizicul lui este îndepărtat de starea sufletească: „respira foarte aproape de mine / foarte departe”. Acest paradox exprimă incapacitatea comunicării dintre generații și sentimentul de singurătate al copilului. Ultima imagine – „becul a început să pâlpâie pe fundul apei” – reia simbolul luminii din prima parte a poeziei, dar îl mută într-un spațiu imposibil. Becurile nu pot lumina sub apă, iar această imagine suprarealistă sugerează că întreaga copilărie există acum doar în adâncul memoriei. Lumina devine astfel o amintire fragilă, care continuă să pâlpâie în conștiința poetului, fără a se stinge complet.
În concluzie, ocean este o poezie despre copilărie, memorie și identitate, în care experiențele personale sunt transformate în imagini cu valoare universală. Apa, lumina, barca și ceața devin simboluri ale trecerii timpului și ale încercării de a recupera un trecut marcat atât de frumusețe, cât și de suferință. Textul m-a impresionat prin atmosfera sa melancolică, prin bogăția imaginilor poetice și prin modul subtil în care transformă amintirile individuale într-o reflecție profundă asupra condiției umane.
Poezia mi-ar fi plăcut să aud un val este un text în care o dimineață aparent obișnuită devine pretextul unei reflecții asupra existenței, singurătății și maturizării. Titlul atrage atenția prin formularea sa nostalgică și exprimă încă de la început o dorință neîmplinită. Valul nu reprezintă doar un element al naturii, ci poate fi interpretat ca simbol al liniștii, al libertății și al evadării dintr-o realitate apăsătoare. Deși eul liric afirmă că iubește muntele, dorința de a auzi marea sugerează nevoia unei rupturi de cotidian și a unei apropieri de un spațiu în care zgomotul lumii să dispară.
Atmosfera este rece și melancolică. Imaginea „la primele ore bruma se așază chiar și pe soare” este surprinzătoare, deoarece bruma, simbol al frigului și al trecerii timpului, ajunge să acopere chiar și soarele, asociat în mod tradițional cu viața și speranța. Versul „e frig și nu-mi pot aminti nimic” accentuează starea de gol interior și sugerează că memoria este blocată de această răceală sufletească. Încă din primele secvențe, poetul construiește un univers în care realitatea este percepută prin filtrul unei sensibilități accentuate. Gestul banal al aprinderii unei țigări este descris cu foarte multă atenție, iar degetele „spasmodice” și bricheta care pornește doar după mai multe încercări reflectă tensiunea interioară a ființei. În jurul său trec oameni obișnuiți: două cupluri, o bătrână, un bărbat care salută mereu, însă toate aceste apariții sunt surprinse ca într-un film alcătuit din cadre scurte. Această idee mi-a oferit impresia că omul privește lumea fără să reușească să facă parte cu adevărat din ea, fiind doar un observator al propriei existențe.
Un moment sugestiv este acela în care vocea lirică aruncă bricheta roșie în pubela verde și afirmă că i-ar fi plăcut să audă un val. Mi se pare că această imagine reprezintă punctul central al poeziei. Zgomotul produs de obiectul aruncat îi amintește de zgomotul orașului și al cotidianului, în timp ce valul simbolizează liniștea și posibilitatea unei evadări interioare. Este interesant faptul că poetul nu spune că și-ar fi dorit să vadă marea, ci doar să o audă. Sunetul devine astfel un simbol al echilibrului pe care îl caută, dar pe care nu îl poate atinge.
În partea centrală a textului apar unele dintre cele mai puternice imagini poetice. Versurile în care oamenii sunt comparați cu „niște radiografii pe care ți se arată cancerul într-o pată” exprimă dorința de a vedea adevărul ascuns din fiecare persoană. Radiografia dezvăluie ceea ce nu poate fi observat la suprafață, iar această comparație sugerează că fiecare om ascunde propriile răni și propriile suferințe. Tot aici apare și reflecția asupra timpului: „sunt secunde în care poți clădi imperii”. Această imagine m-a făcut să mă gândesc la importanța alegerilor și la faptul că existența poate fi schimbată radical într-o clipă.
Pe parcursul poeziei, corpul devine un spațiu în care se reflectă toate stările sufletești. Frigul pătrunde prin respirație, telefonul apasă pe pulpă, iar durerile sunt localizate în gleznă, unde poetul imaginează existența unui „vecin hâtru”. M-a fascinat modul în care autorul transformă senzațiile fizice în metafore ale anxietății și ale trecerii timpului. Corpul nu este doar un element biologic, ci locul în care se adună toate experiențele și toate iubirile trăite. Versul „nu te doare nimic în plus decât durerile cu care ai iubit” exprimă foarte bine ideea că iubirea lasă urme permanente asupra omului.
Spre final, poezia surprinde revenirea la rutina zilnică. Mașinile, trecerea de pietoni, ghiozdanul și hainele obișnuite aparțin lumii concrete, însă toate sunt prezentate prin imagini neobișnuite. Trecerea de pietoni este numită „zebra vie de pietoni”, iar „magicianul din mine a făcut să dispară țigara”. Aceste imagini demonstrează că imaginația poetului transformă permanent realitatea, iar banalul capătă o dimensiune poetică. Poetul spune că se „dezbracă din mers ca un supererou” și își pune „hainele identice cu care mă prezint frumos în lume”. Imaginea sugerează existența unei măști sociale pe care fiecare om este nevoit să o poarte. În interior există nesiguranță, oboseală și teamă, însă în fața celorlalți individul încearcă să pară echilibrat. Ultimele versuri, în care mâna devine „scară de incendiu”, mi se par o metaforă a disponibilității de a-i sprijini pe ceilalți chiar și atunci când propriile neliniști nu au dispărut.
Așadar, mi-ar fi plăcut să aud un val este o poezie despre singurătate, trecerea timpului și căutarea unui echilibru interior. Ștefan Ciobanu reușește să transforme gesturile obișnuite ale unei dimineți într-o reflecție profundă asupra condiției umane. Valul, frigul, țigara, radiografia și hainele devin elemente care depășesc sensul lor concret și exprimă dorința omului de a găsi liniște într-o lume dominată de zgomot, grabă și incertitudine.
Alesia Mihoc, X E
Volumul „de-a bușilea prin aer” de Ștefan Ciobanu reprezintă una dintre cele mai originale apariții ale poeziei române contemporane. Încă din titlu, autorul sugerează o stare paradoxală: imaginea înaintării „de-a bușilea” printr-un spațiu lipsit de consistență, aerul, exprimă dificultatea existenței și încercarea omului de a-și găsi echilibrul într-o lume instabilă și imprevizibilă. Titlul devine astfel o metaforă a condiției umane, în care orice progres presupune efort, nesiguranță și confruntarea cu propriile limite.
Poeziile din volum impresionează prin forța imaginilor și prin libertatea asocierilor. Ștefan Ciobanu construiește un univers în care realitatea și imaginarul se întrepătrund permanent, iar obiectele obișnuite capătă semnificații neașteptate. Metaforele ample, comparațiile insolite și imaginile suprarealiste transformă fiecare poem într-o experiență de explorare a subconștientului. Lumea descrisă nu respectă logica obișnuită, ci funcționează după regulile emoției, ale memoriei și ale visului.
În poezia să-mi sculpteze cineva un glonț, dimineața nu este prezentată ca un început optimist, ci ca o reluare a unei existențe apăsătoare. Poetul afirmă că este „primul care scrâșnește dinții”, imagine ce sugerează tensiunea interioară și dificultatea de a înfrunta o nouă zi. Natura există în jurul său, păsările își iau zborul, frunzele sunt mișcate de zgomot, răcoarea pătrunde în casă, însă aceste elemente nu aduc liniște, ci accentuează sentimentul de singurătate. Lumea exterioară continuă firesc, în timp ce universul interior al poetului rămâne marcat de gol și neliniște. Un rol important îl are prezența feminină evocată prin pronumele „ea”. Deși nu este descrisă concret, această persoană devine centrul universului afectiv al eului liric. Simpla amintire a ei face ca „toate simțurile” să revină în trup, ceea ce sugerează că iubirea este singura forță capabilă să redea vitalitate unei existențe dominate de rutină și alienare. Totuși, iubirea nu înlătură complet suferința, deoarece tăcerea și absența continuă să domine spațiul casei.
Poemul conține și o reflecție asupra condiției umane. Afirmația că „nevoile fiziologice înlocuiesc rugăciunile de dimineață” exprimă degradarea spirituală a omului contemporan, preocupat mai degrabă de supraviețuire decât de dimensiunea sacră a existenței. Finalul, în care poetul își ține mâna pe ibricul încins și „așteaptă să mă frigă”, poate fi interpretat ca o încercare de a simți ceva autentic într-o lume dominată de amorțeală emoțională. Ultimele versuri, „am multă răbdare în durere / dar asta e altă problemă”, concentrează întreaga filosofie a poemului, ideea că durerea devine o stare permanentă, aproape banalizată.
În poezia nevoia de articulații, corpul uman ocupă locul central. Titlul are un dublu sens: articulațiile sunt atât părți anatomice, cât și elemente care leagă și dau coerență, sugerând nevoia omului de echilibru și comunicare. Poetul observă cu atenție mersul unei persoane, descriind mișcarea tălpii și succesiunea gesturilor cu o precizie aproape cinematografică. Din această observație aparent banală se naște o meditație asupra existenței, deoarece simplul act al mersului devine o dovadă a miraculosului vieții.
Imaginile poetice sunt surprinzătoare și originale. În timp ce urmărește mișcarea corpului, poetul afirmă că se rotește „prin univers”, sugerând că orice gest omenesc face parte dintr-o ordine cosmică. Există aici o armonie între corp și lume, între biologic și spiritual. Finalul poeziei, în care poetul admiră furnicile care se plimbă pe lanțul bicicletei, dezvăluie sensibilitatea sa față de detaliile aparent neînsemnate. Micile ființe devin simboluri ale vieții, ale perseverenței și ale frumuseții ascunse în cotidian.
Poezia tăcerea și pluralul dezvoltă tema comunicării și a relațiilor dintre oameni. Încă din titlu apare opoziția dintre tăcere, care exprimă singurătatea și lipsa comunicării, și plural, care sugerează existența celorlalți și posibilitatea comuniunii. Peisajul este auster: frunzele sunt lipite de asfalt, iar casele vechi par lipsite de orice gând sau viață. Atmosfera este dominată de liniște și de o ușoară melancolie. În partea a doua a poemului apare însă ideea unui drum parcurs împreună. Oamenii se opresc și admiră melcii uriași, imagine cu valoare simbolică. Melcul, asociat cu lentoarea și fragilitatea, poate reprezenta timpul sau însăși condiția umană, iar faptul că se târăște „printre oftaturile noastre” sugerează că existența este însoțită inevitabil de suferință și nostalgie. În final, iubirea apare discret, ca o amintire care unește trecutul și prezentul. Spațiul natural, muntele, soarele, creasta, capătă valoare simbolică și transformă experiența iubirii într-un reper esențial al memoriei.
Aceste poezii demonstrează originalitatea lui Ștefan Ciobanu și capacitatea sa de a transforma banalul în experiență poetică. Universul creat este unul al sensibilității și al introspecției, în care imaginile surprinzătoare și simbolurile complexe invită cititorul să descopere sensuri multiple. Volumul „de-a bușilea prin aer” propune o poezie a căutării de sine și a fragilității umane, în care emoțiile sunt exprimate indirect, prin metafore memorabile și printr-o viziune profund personală asupra lumii.
Renata Norocea, X E
Volumul lui Ștefan Ciobanu propune o descriere a vulnerabilității umane, fiind structurat în trei părți ce definesc un declin interior și exterior: „pisica. început de igrasie”, „lacrimi pe țeava de gaz” și „buddha bar lângă cadavrul meu”. În acest univers poetic dominat de boală, moarte, ninsoare și claustrarea spitalului, printre fisurile degradării cotidiene se strecoară o frumusețe salvatoare.
În prima parte, poezia despre greutatea ninsorii surprinde o imagine inițial inocentă a copilăriei. Însă izolarea și „comuniunea dintre ei și spațiile dintre fulgi” capătă rapid nuanțe grotești: capetele copiilor cresc „cât niște bostani” și devin „jandarmi” ai unei realități reci, încremenite. Ninsoarea nu purifică, ci apasă greu asupra existenței.
Trecerea spre partea a doua a volumului se deschide sub semnul unui realism violent, ilustrat perfect de versurile „pe pietriș / într-o găină cu capul retezat / o bătrână aleargă cu un lighean / să strângă sânge pentru flori”. Imaginea bătrânei devine o metaforă a modului în care frumusețea, reprezentată de flori, își extrage seva din moarte și degradare. Aceeași atmosferă a pierderii și a singurătății casnice se regăsește în poezia o întâmplare, unde plecarea cuiva drag lasă în urmă doar fularul roșu ca un „șarpe de mătase” și un om blocat în propria singurătate, privind cum „se prelinge încet o lacrimă pe țeava de gaz”.
În cea de-a treia parte, degradarea biologică și decorul spitalicesc devin teme centrale. În textul de la o vreme mă striga o voce în tăcere, patul de spital devine un spațiu de trecere, unde mama aflată în suferință capătă o viziune profundă, reușind să vadă cerul prin „toate cele șapte tavane”. Această imagine poetică amintește de reflecțiile lui Andrei Pleșu despre formele sensibilității umane în volumul Despre frumusețea uitată vieții. În timp ce îndrăgostitul vede inițial doar cerul infinit, odată cu instalarea suferinței sau a sfârșitului, privirea se lovește de realitatea opacă a unui tavan. Totuși, textul poetic, la fel ca această perspectivă, ne arată că tavanele bolii doar ascund cosmosul, fără să îl distrugă. Moartea iminentă devine astfel o eliberare spre acel spațiu de dincolo, unde celor rămași le apar „branhii”, iar singura călăuză rămâne o lumânare ce „pâlpâie uneori fără să fie vânt” ca semn al unui înot „cât mai departe de cruce”.
Păstrând aceeași atmosferă, poezia atenție se închid ușile definitivează această atmosferă de spital, cu „monștri vin să îți ia tensiunea” și asistente ce apar și dispar ca într-un „film din care lipsesc cadre”. În ciuda degradării fizice, când „pielea face cale întoarsă timpului”, afecțiunea supraviețuiește profund în „adâncul pernelor”. Finalul acestei poezii sintetizează perfect viziunea volumului, deoarece evadarea se produce prin frumusețea unei imagini suprarealiste. Urcarea zilnică a scărilor spitalului se preschimbă, prin moarte sau vis, în urcarea pe o „scară într-un cireș / dintr-o livadă împânzită de cai care se scutură ușor / de ploaie”.
Prin acest volum, Ștefan Ciobanu arată cum sensibilitatea devine o formă de supraviețuire, pentru că poezia poate recupera frumusețea și umanitatea chiar și din mijlocul bolii, al degradării sau al spitalului.
Laura Pintilie, X E
Poezia lui Ștefan Ciobanu se plasează la granița dintre o privire crudă asupra realității, plină de neîmpliniri, și un suprarealism discret, în care lumea imediată se fisurează pentru a lăsa să se întrevadă miraculosul, singurătatea sau trauma. Discursul său liric este construit pe o dinamică verbală puternică, pe o prezență grea a corpului și pe o profundă sensibilitate ascunsă în spatele gesturilor banale, de zi cu zi. Cele trei texte analizate în acest eseu – să-mi sculpteze cineva un glonț, când fac pluta prin cameră din volumul „de-a bușilea prin aer” și de la o vreme mă strigă o voce în tăcere din volumul „pisica. început de igrasie”– compun un triptic al vulnerabilității umane, explorând ipostaze distincte ale singurătății absolute, ale intimității fragile și ale confruntării directe cu sfârșitul vieții.
În poemul să-mi sculpteze cineva un glonț, poetul analizează trezirea la realitate ca pe un act de agresiune simbolică asupra ființei. Încă din prima strofă, în care poetul notează că dimineața este primul care scrâșnește dinții, se instalează o atmosferă de tensiune profundă. Începutul zilei nu aduce regenerare sau speranță, ci o confruntare dură cu existența brută, idee sugerată și de imaginea păsărilor care își iau zborul de pe pervaz pentru a fi imediat înghițite în zare, indicând o dispariție a elementului natural într-un orizont închis. Fereastra deschisă devine astfel granița fragilă dintre spațiul interior, protector, și cel exterior, marcat de o agresiune fizică discretă, unde răcoarea tabără pe mine cu pumni mici. Această percepție deformată continuă în starea de veghe incompletă, starea de somnolență făcându-l pe poet să nu distingă o baltă de un câine chircit, trimițând direct către o estetică a urâtului și a degradării. Trecerea către conștiința celuilalt se face brusc prin gândul la o prezență feminină, însă această proiecție nu aduce salvarea sau conexiunea, ci subliniază solitudinea profundă dintr-o casă dominată de tăcere. În mod paradoxal, revenirea simțurilor în trup nu duce la o revelație artistică, ci la o aliniere cu mecanismul social dur, alături de ceilalți muncitori la lucru. Poetul coboară actul scriiturii în planul banal și plasează existența la nivelul uzurii cotidiene, unde nevoile fiziologice înlocuiesc rugăciunile de dimineață. Într-o lume lipsită de sacru, acceptarea propriei degradări prin versul în care mizeria interioară este privită ca o comoară devine un ecran de protecție împotriva absurdului. Finalul poemului revine la un gest domestic extrem de realist, cel al pregătirii cafelei, unde așezarea ibricului în palma de foc a aragazului și așteptarea durerii fizice trădează o nevoie disperată de a simți un stimul concret pentru a valida realitatea propriei prezențe. Textul se închide într-o notă de resemnare demnă, prin constatarea ironică a celui care afirmă că are multă răbdare în durere, refuzând exagerările lacrimogene în favoarea unei acceptări asumate.
Această atmosferă dominată de detalii simple și stări de izolare se extinde și se nuanțează în cel de-al doilea poem, când fac pluta prin cameră. Aici, accentul se mută pe o stare de visare suspendată, în care titlul sugerează o detașare fizică de solul camerei și o evadare din gravitația realului imediat prin plutire interioară. Cu toate acestea, elementele de fundal rămân profund ancorate în lucrurile simple, cum sunt pâinea ruptă de pe masă și firimiturile care se întăresc. Afirmația conform căreia așa ceva nu se va vedea niciodată la televizor funcționează ca o ironie la adresa spectacolului din mass-media, demonstrând că poezia își caută adevărul tocmai în ceea ce scapă privirii publice și zgomotoase. Spațiul locuit este descris prin imagini ale degradării, fiind înconjurat de o pădure de chiuvete nereparate unde apa picură constant. În ciuda acestui decor ostil, poetul introduce o notă de o gingășie extremă legată de acuitatea percepției, auzul sensibil de bebeluș trezindu-se la orice rotire în somn a realității. Sensibilitatea lirică este echivalată astfel cu o stare de inocență absolută, singura capabilă să simtă micro-mișcările lumii. Imaginile vizuale, în care luminile străzii stropesc camera și se preling sub forme geometrice, lasă loc unei confesiuni dureroase despre mângâierile de care omului îi este dor, transformând spațiul interior într-un loc al lipsei. Evocarea trecutului aduce o destabilizare fizică, memoria năpădind conștiința și provocând reacții corporale violente, în care oasele și carnea iau foc peste zi, iar suferința psihică se traduce vizual prin ochii jumătate albi jumătate roșii. Strofa finală aduce o stranie împăcare a contrariilor prin afirmația că în orice mort bate o inimă, sugerând persistența energiei vitale dincolo de dispariția fizică. Vântul nopții, descris ca și cum ar lovi geamul cu umărul lui, devine forța care reașază elementele în ordinea lor firească, poemul închizându-se într-o simetrie perfectă, în care se aud clar firimiturile cum mișcă pâinea, ca o dovadă a vieții ce pulsează secret în resturile existenței.
Dacă primele două texte explorează degradarea spațiului domestic și izolarea poetului în raport cu sine sau cu viața de zi cu zi, cel de-al treilea poem, de la o vreme mă strigă o voce în tăcere, reprezintă nucleul cel mai dramatic și încărcat de tensiune al întregului grup de poezii, abordând tema bolii, a spitalizării și a iminenței pierderii mamei. Tonul devine solemn, marcat de o tăcere grea, dureroasă. Prima strofă construiește o imagine de o verticalitate uluitoare, arătând cum mama, aflată pe patul de spital, capătă în momentul suferinței o vedere spirituală ce sparge barierele concrete ale spațiului închis, realizând că poate să vadă cerul prin toate cele șapte tavane aflate deasupra ei. Cifra șapte poartă o încărcătură simbolică evidentă legată de divin și totalitate, sugerând o desprindere a spiritului din temnița corpului slăbit și o deschidere directă către o lume de dincolo. Reacția celor din jur este una de rătăcire și de pierdere a reperelor stabile în fața acestei treceri iminente, martorii pierzându-se pe puntea atașată de visurile ei, în timp ce lumea celor vii se clatină. Metafora biologică a branhiilor care i-au apărat pe cei apropiați sugerează o ruptură definitivă, mama pășind într-un alt mediu și lăsându-i pe cei rămași în urmă incapabili să mai respire în aerul greu al traumei, privați de protecția ei firească. Finalul poemului concentrează întreaga durere într-un simbol discret al ritualului de despărțire și al fragilității vieții, reprezentat de lumânarea care mai pâlpâie uneori fără să fie vânt. Această mișcare inexplicabilă a flăcării este interpretată ca un semn, însă răspunsul poetului nu este abandonul în fața disperării, ci asumarea continuării vieții printr-un efort dureros, descris prin metafora înotului mai departe, cât mai departe de cruce. Crucea nu reprezintă aici doar simbolul mormântului, ci greutatea absolută a suferinței și a pierderii, iar refuzul de a rămâne blocat lângă ea indică o tentativă disperată de supraviețuire, un mers înainte prin absurdul vieții.
În cele din urmă, dincolo de cuvintele mari și de tehnicile literare, aceste poezii ne vorbesc pur și simplu despre ce înseamnă să fii om și să treci prin momente grele. Ștefan Ciobanu reușește să pună pe hârtie o sensibilitate extrem de caldă, ascunsă sub gesturi mici, cum este pregătitul unei cafele dimineața, privitul pe fereastră într-o noapte cu vânt sau durerea mută din fața unui pat de spital. Textul nu încearcă să ne explice suferința de la distanță, ci ne face să o simțim direct, prin dinții scrâșniți de oboseală sau prin ochii înroșiți de nesomn. Această capacitate de a transforma lucrurile obișnuite și durerile intime în imagini care ne rămân în minte este cea care oferă textelor o forță aparte, lăsându-ne impresia unei confesiuni sincere despre pierdere, dar și despre dorința încăpățânată de a merge mai departe.
Alexandra Timofte, X E
Poezia este labirintul de ocolișuri în care omul își ascunde subconștientul atunci când dorește să îl lase liber. Opera lui Ștefan Ciobanu este un astfel de Labirint al Minotaurului, locul unde fiecare cotitură te aduce "nas în nas" cu o altă fațetă a propriului sine, reflectată în cioburile minții poetului, care pot părea, în același timp ieșirea din sălbăticia gândirii și fiara care stă la pândă. Poetul creează o proprie lume în care înglobează o rutină domestică, o membrană dedesubtul căreia este injectată o amărăciune și tristețe ce se împrăștie ca bronhiile în plămâni. De la statul pe bancă pentru a fi în pas cu moda și dragostea din avion, fiecare sentiment și iluzie sunt acompaniate de o imagine atât de ancorată în uzual, în material, încât derutează cititorul, dar îi dau și un mic confort în încercarea sa de a desluși înțelesurile poeziei.
Volumul „de-a bușilea prin aer” oferă o multitudine de imagini poetice excepționale, dar poezia despre dragoste este una care provoacă sensibilitatea umană, într-un fel aparte. Sufletul se izbește uneori de necazuri, precum Titanicul care s-a lovit de gheață. Aceasta este imaginea care mi-a apărut în minte în urma citirii acestei poezii. Micul dejun luat în fața hubloului, începutul vieții plutind pe valurile vremii, este marcat de amintirea morții, prezența sa prin înălțarea aburului din ceai. Sufletul se desparte de material, de cănile fragile, mereu la un pas de a se sparge în cioburi de ceramică vremelnică, în același fel în care numele ș t e f a n pare spart, dezmembrat. Camera motoarelor este sursa vieții, care poate aminti și de sacrificiul lucrătorilor de pe navă, care au rămas în camera motoarelor pentru a păstra luminile aprinse. Există astfel această încercare constantă de a perpetua viața, de a continua drumul chiar și în singurătatea burții fiarei de metal pe marea lipsită de companie. Transformarea Pământului în Uranus, apa rece ce îngheață sufletul, este imaginea morții. Îndepărtată de Pământ, dar nu cea mai îndepărtată, este o lume amorțită, pur spirituală și neafectată de timp, imortalizată, Uranus reprezintă un limb, poate un Purgatoriu al sufletului, „înghețat" în vreme. Nu este Paradisul, dar aici Dumnezeu poate atinge omul, poate coborî de pe cruce, așa cum pe lumea noastră materială nu poate, rămânând blocat pe lemnul de pe perete. Dumnezeu vorbește doar în ultimele momente, când granița dintre moarte și viață este doar un fir de timp.
esența este o poezie care mi-a amintit de pierdere, de naivitate, de neputința omului de a înțelege și logica strâmbă ce izvorăște din confuzie. Aici, „căpcăunul" consider că este o entitate dublă, în același timp natura și Dumnezeu. Căpcăunul este natura sălbatică, cea care nu se supune rațiunii și ordinii dorite de om și care îl sperie prin libertatea sa. Pe cadavrul său, pe râurile și munții pe care căpcăunul i-a crescut, apar noii zei ai omului, bisericile și blocurile și trenurile, fiecare fiind un mod de a înlocui câte o bucată a lumii vechi pe care nu au putut-o îmblânzi, pe care nu au reușit să o înțeleagă. Omul își creează o nouă casă, o nouă religie, după ce a ucis primul său leagăn și primul său Dumnezeu. Totuși, spiritul trecutului, al sălbăticiei, rămâne în stele, în dragostea cuibărită între instinctele animalice, carnale. Vremurile omorâte rămân în artă, în poezie și cântec, puteri primordiale care își continuă încă frumusețea, nestăvilite. În timp ce omul se perpetuează, el uită de ceea ce exista înaintea lui, uită de crime și de sânge și se lasă îmbrățișat de confortul și căldura fericirii iluzorii, în urma eradicării tuturor neînțelesurilor.
Ștefan Ciobanu a creat poveste după poveste, învelite în fum cuvinte, poezie ca un cojoc, în volumul său „de-a bușilea prin aer”. Imaginea plutirii, prin văzduh, pe apă sau pe valurile gândului este omniprezentă. Poeziile sale reflectă o lume interioară bogată, fiind ca o zi de vară târzie, îmbibate în frumusețea și tristețea apăsătoare a finalului. Poetul se apropie de cititor prin cotituri inventive, mereu o invitație de a fi urmat cât mai aproape de centrul inimii sale, fracturate în 58 de poezii.
Ilaria Toader, X E
Prelucrând elemente din lumea profană de care suntem înconjurați, Ștefan Ciobanu își construiește, cu un ton nostalgic și un dinamism aparte, propria lume, propriul plan existențial în care proiectează ceea ce iubește și a iubit. Cu un ritm al timpului propriu, poetul ilustrează imaginarul său și ce implică acesta în volumul de poezii „de-a bușilea prin aer”.
Perdeaua (pagina) din fereastra turnului de poeme este deschisă cu poezia copilul. Ilustrând ceea ce pare o evadare a copilului din turnul cu "forma unui gât de lebădă", se conturează o ipostază a creatorului, dacă nu chiar a unui Dumnezeu. Copilul este descris în această fugă continuă pe treptele turnului, precum și celălalt personaj al poemului, sculptorul, care, ca și copilul, pare să se afle într-o căutare continuă, poate a perfecțiunii, în sculptura sa.
Devine copilul o prelungire a poetului? Dacă lumea despre care vorbim este cea a autorului, atunci da. Nu numai că existența acestuia indică prezența poetului, ci îi este desemnată, astfel, funcția de creator. În plan opus, jos, "în mijlocul pieței", la picioarele turnului se află sculptorul - indiciu definitiv al prezenței Lui Dumnezeu. El este surprins sculptând "formele noastre încă nedefinite" (sufletele), printre care și poetul în sine ("așteptam să ne fie cioplite pleoapele"), cioplind din blocul de marmură până la miezul acestuia. A fost Dumnezeu frustrat vreodată de perfecțiune?
Fie că este o prelungire a poetului devenit zeu în universul său ori că este doar o dublare a lui Dumnezeu, copilul capătă forța de demiurg. Odată ajuns la capătul turnului (treptelor către paradis), acesta "întinde brațele și cuprinde orizontul". Cu un gest final, inocent, parcă de îmbrățișare, Dumnezeu sculptorul își termină treaba, lăsând în urmă și o tâmplă în care să existe sculpturile sale.
Poezia se încheie din perspectiva poetului care, alături de prezența care completează acel "noi" folosit de autor, observă tot ceea ce cuprinde privirea creația demiurgului (fie că el este sau nu acesta) și sfârșind cu o nuanță idilică, împăcată. Apare chiar și un ton nostalgic pentru momentul genezei, apa înflorind în fântână devenind o reprezentare a vieții, în timp ce demiurgul s-a întors la forma sa originară în puritatea copilului.
Sursă imagini: https://www.wikiart.org/en/stefan-caltia
Comments