„Muntele cu uși” și „Marea cu ferestre” de Cătălin Pavel - Călătorii cu aventuri și emoții către prietenie, familie și frumusețe

Alexia Adăscăliței, clasa a VI-a C

            Prietenia adevărată respectă libertatea și identitatea fiecăruia

Romanul „Marea cu ferestre”, scris de Cătălin Pavel, este o carte care mi s-a părut aparte prin atmosfera ei și prin felul în care combină sensibilitatea și reflecția asupra vieții. Este un roman care nu se bazează pe acțiuni spectaculoase, ci pe emoții, observații fine și pe felul în care personajele încearcă să înțeleagă lumea din jurul lor. Încă din titlu, „Marea cu ferestre” ne poate duce cu gândul la o nouă cale pe care o putem descoperi doar deschizând o fereastră, iar marea poate reprezenta un labirint din care ne e frică sau nu știm să ieșim. Titlul poate fi interpretat ca o metaforă a modului în care oamenii privesc realitatea. Fiecare are propria fereastră, propriul mod de a înțelege experiențele și amintirile.

M-a impresionat relația specială dintre Sara, protagonista, și Aurelisa, prietena ei, care ne este prezentată în capitolul 11, „În care o prietenie cuprinde toată istoria lumii”. Sara o vede pe Aurelisa ca pe o persoană foarte creativă, atribuindu-i calități și defecte pe care ceilalți nu le-ar considera importante. Unul dintre defectele ei era că înlocuia multe litere cu simbolul inimii, însă eu aș considera acest lucru o calitate, deoarece ne arată că ea crede că inima are loc oriunde, dând dovadă de foarte multă sensibilitate.

Am observat că, în fragmentul în care fetița și tatăl ei ajung la limanul insulei Sahalin, asociată adesea cu marginea lumii, cu exilul și cu spațiile îndepărtate, marea este descrisă miraculos, apa fiind delimitată în două părți total diferite, una limpede, ca o oglindă, și cealaltă tulbure. Acest lucru poate semnifica două tipuri de gândire, pozitivă și negativă, deoarece valurile din jumătatea tulbure pot fi foarte amenințătoare, iar apa limpede precum o oglindă ignoră dificultățile și te ajută să te cunoști mai bine. Autorul pune accent pe faptul că marea este un simbol al cunoașterii și realității, care ne arată exact ce persoane suntem, precum o reflexie în apă.

Sara se aruncă în mare aproape fără nicio ezitare, lucru ce nu demonstrează doar curiozitatea ei, ci și siguranța că nu există nicio primejdie. Din acest fragment reiese că fetița avea de la început un strop de magie în ea, care a condus-o până în lumea subacvatică pe care a descoperit-o odată cu Ananas.

Ananas este o caracatiță inteligentă, cultivată și surprinzător de disciplinată. Ea își dedică zilnic timp pentru a scrie un tratat misterios, iar Sara bănuiește la început că tema ar fi arhitectura, însă adevărul este mult mai complex. Putem observa această sensibilitate și prin melodia pe care o fredonează, „Perfect” de Ed Sheeran. Aceasta subliniază modul în care vede lumea: cu dragoste și cu un simț al observației extraordinar. Ananas poate fi considerată un model prin felul ei de a aborda universul, cu sensibilitate și prin muzică. Relația dintre lumea oamenilor și cea a caracatițelor apare ca una dificilă, aproape imposibil de armonizat complet. Această tensiune este reprezentată mai ales prin personajul negativ, Contele YNG, un trădător care încearcă să schimbe și să controleze lucrurile după propriile interese.

Sara îi răspunde printr-o idee esențială a cărții: „Prietenia nu înseamnă să ne mutilăm unul pe altul ca să ne plăcem mai mult.” Această replică pune accent pe una dintre valorile centrale ale romanului. Prietenia adevărată trebuie să respecte libertatea și identitatea fiecăruia.

Comunicarea dintre personaje contribuie și ea la farmecul fantastic al poveștii. Mesajele circulă prin metode neobișnuite, iar un delfin numit Zaibaq joacă rolul de poștaș. Sara primește chiar și o scrisoare de la prietena ei, Aurelisa, transmisă printr-o întâmplare absurdă și amuzantă: o hârtie mestecată de o cămilă de la grădina zoologică. Stilul dezordonat al Aurelisei, care mănâncă litere și uită semnele de punctuație, oferă autenticitate și umor mesajului, dar îmi transmite în același timp dorul sincer pentru Sara.

Lumea subacvatică imaginată în carte este plină de aventură și de originalitate. Sara descoperă construcții inspirate din lumea de la suprafață, inclusiv o replică submarină a școlii unde învață împreună cu Aurelisa. Astfel, granița dintre realitate și fantastic devine tot mai neclară. Treptat, aventura de pe plaja din Constanța se transformă într-o călătorie misterioasă către niște insule de sticlă, invizibile pentru oamenii obișnuiți. Aceste locuri ascunse sunt fragile și trebuie să fie descoperite de oamenii potriviți

În concluzie, „Marea cu ferestre” este mai mult decât o simplă poveste de aventură. Cartea combină fantasticul, umorul și sensibilitatea într-un univers original, unde lumea subacvatică devine o reflexie a lumii oamenilor. Prin personaje precum Sara, Ananas sau Aurelisa, romanul vorbește despre prietenie, libertate, curaj și despre nevoia de a păstra vie imaginația. În același timp, îl introduce pe cititor într-o experiență profundă și captivantă. Consider că această carte îi face pe cititori să privească realitatea altfel, ca și cum dincolo de lucrurile obișnuite ar exista mereu o fereastră spre o lume ascunsă.

Maria Chihaia, clasa a VI-a E

Ușile prieteniei și ferestrele iubirii

Cărţile Muntele cu uşi  şi Marea cu ferestre, scrise de Cătălin Pavel, îi poartă pe cititori într-o lume plină de elemente fantastice şi de personaje diverse, îmbogăţită cu ilustraţiile superbe realizate de Oana Ispir, care povestesc şi ele, prin culoare, peripeţiile unei fetiţe curajoase, înţelepte şi responsabile. Aceasta, în ciuda faptului că are şapte ani, se confruntă cu lucruri importante, serioase, de oameni mari. Ea este Sara: un copil inteligent care pune întrebări, caută soluţii şi nu se pierde cu firea.

În prima carte, fiind în vacanţă la Hodăiţa, descoperă o lume fantastică, dominată de Orbikon. Deşi nemilos cu locuitorii din oraşul cel mare din munţi, el este tolerant  și răbdător cu fetiţa. Această figură impunătoare şi misterioasă a luat toţi părinţii din oraş, formând astfel Republica copiilor. Pierzându-şi şi el, la rândul lui, părinţii în copilărie, vrea ca toţi copiii să treacă prin aceeaşi experienţă. Dar Sara, ajungând la Muntele cu Uşi, domeniul lui Orbikon, reuşeşte, cu ajutorul prietenilor săi şi cu isteţimea ei uluitoare, să elibereze toţi părinţii capturaţi.

O secvenţă care m-a impresionat surprinde tocmai acest moment, în care Sara ajunge la Orbikon cu dorinţa de a salva părinţii. Mi-a plăcut cum între cei doi se inversează rolurile: Sara devine un om matur, plin de furie, iar Orbikon devine un copil fără apărare. Orbikon, în ciuda faptului că până acum a fost descris asemenea unui monstru, este blând şi îi primeşte cu drag pe cei trei vizitatori care au venit cu gândul de a găsi dreptatea. Acesta acceptă să elibereze câţiva părinţi, dar propunerea îi nemulţumeşte pe copii. Foarte interesant este şi faptul ca Sara foloseşte replica despre care, la începutul cărţii, zicea că e utilizată de oamenii mari: „Ce facem aici, ne târguim?". Cuvintele ei  declanşează furia nestăpânită a lui Orbikon, poate pentru că i-a amintit de părinţii lui. Dar Tagor, copacul vrăjit, reuşeşte să îl distrugă doar prin câteva vorbe şi îl face să plângă ca un copil suferind, care nu a mai simţit de mult dragostea, astfel fiind eliberaţi toţi părinţii.

Nici în a doua carte Sara nu ne dezamăgeşte. Pe insula Sahalin, cu tatăl său, ea descoperă insulele de sticlă, construite de contele de Yng cu ajutorul părintelui acesteia care este arhitect şi al firmei sale,  SMT (Sara-Mama-Tata). Însă, în curând, totul se prăbuşeşte şi  fetiţa trebuie să salveze lumea marină şi oamenii de tirania contelui.

Poveştile acestea, văzute prin ochii unei copile, evidenţiază faptul că, deşi pare lipsită de griji, copilăria este plină de decizii dificile şi de emoţii intense, iar câteodată oamenii mari uită de presiunea sub care acţionează copiii şi de faptul că, în general, ei au nevoie să li se spună adevărul. Altfel, asemenea Sarei, nu vor mai avea încredere în părinţii lor şi mereu vor avea impresia că ei ştiu mai multe decât spun. Lumea adulţilor poate părea mai absurdă decât orice poveste. Şi totuşi, deşi oamenii mari sunt imperfecţi, ei au o mare calitate: au capacitatea de a iubi.

Totodată, cartea aceasta m-a făcut să conştientizez că niciun om nu este rău în totalitate, prin natura sa. Oamenii nu se nasc aşa, ei devin astfel ca rezultat al mediului în care au trăit. Experimentând, la rândul lor, răutatea acestei lumi, devin însetaţi să se răzbune.

După cum ştim, în poveste, Orbikon devine crud pentru că şi el, la rândul lui, şi-a pierdut încrederea în oameni după ce părinţii săi au dispărut. El nu era rău, ci era doar o fiinţă rănită. La fel era şi contele de Yng, care a încercat să formeze un imperiu între oameni şi caracatiţe, după ce fraţii lui au încercat să îl înece. Tocmai lipsa de empatie şi nepăsarea celor din jur i-au transformat în personaje negative.

Totuşi, cu isteţimea ei precoce, Sara reuşeşte să-i oprească din a dezechilibra armonia lumii. Mi se pare foarte interesant cum ambele cărti au o relaţie strânsă, căci ideile se intersectează, iar dimensiunile se unesc. Ambele poveşti au aceeaşi structură: Sara, împreună cu prietenul său animal (câinele şi apoi caracatița Ananas), salvează lumea de la distrugere sau de un răufăcător (Orbikon şi contele de Yng) şi îşi face prieteni pe drum. Totodată, toate peripeţiile se petrec în timpul unor vacanțe cu părinţii ei. Tot prin coincidenţă (sau nu!), Zaibaq apare de mai multe ori, sub mai multe forme: ca animalul de pluş al Sarei, cămila lui Orbikon sau ca delfin poştaş.

Cea mai importantă lecție, dupa părerea mea, este nevoia de iubire şi de prietenie. Pe parcursul poveştii, Sara se împrieteneşte cu mai multe personaje: câinele de la Hodăiţa, Remy pictorul, caracatiţa Ananas sau Aurelisa. Prin relaţiile lor apropiate, putem observa importanţa cuiva în viaţa noastră care să ne lumineze ziua. Totodată, prieteniile arată ca diferenţele nu trebuie să ducă la conflict, ci să scoată tot ce-i mai bun din noi şi să influenţeze în bine.

Cărţile acestea evidenţiază că lumea e un loc ciudat, cu personaje şi mai ciudate care actionează şi mai ciudat. Și totuşi, trebuie să ne amintim de importanţa prieteniei, a curajului și a familiei. Deşi lumea copiilor nu este doar joc şi bucurie, e o perioadă înfloritoare, de care trebuie să ne bucurăm cât mai putem. Căci atunci când suntem copii, vrem să fim mari, dar atunci când devenim adulţi, ne amintim cu jind de acele zile senine, în care râsetele erau nesfârşite, iar speranţele erau mai mari decât fricile. Dar, în loc să visăm la lucruri cu neputinţă, mai bine ar fi să ne bucurăm de moment, căci doar în prezent suntem cât de tineri putem fi.

Augustin Fermeșanu, clasa a VII-a E

            Călătorie cu aventuri și emoții către prietenie, familie și frumusețe

Povestea Sarei este mai mult decât o simplă poveste, este o invitație către visare, un impuls de a cere mai mult de la viață, de a încerca în fiecare zi să fii cu puțin mai bun decât în cea trecută. Ba chiar mai important, legătura dintre lumea obișnuită, simplă, poate chiar banală uneori, și Muntele cu uși, lumea fascinantă, plină de magie și fantezie, este una reală, mai exact cea dintre mama Sarei și Orbikon, așa-zisul rege al Muntelui cu uși. Acesta o slăvea pe femeie ca fiind salvatoarea lui, de aceea poate că n-a atacat-o pe Sara sau pe Remy când aceștia l-au confruntat în sala tronului, recunoscând-o pe fiica mamei. Un alt motiv ar putea fi curajul celor doi de a-l înfrunta pe tiran, care l-a oprit pe acesta să reacționeze ostil, apreciindu-le curajul.

Apariția lui Orbikon în oraș este un eveniment terifiant pentru cetățeni, deoarece nu numai că le distrugea munca, însă avea și puteri uriașe, necunoscute de oamenii care îl priveau cu teamă. Odată cu apariția lui, a căzut asupra lor și „pedeapsa”: fiecare părinte trebuia să fie predat tiranului. Motivul pentru care acesta impune o asemenea regulă este acela că, în copilărie, băiatul își pierduse părinții, iar într-un act de durere și disperare, adult acum, Orbikon separă copiii de părinții lor pentru a-i lăsa singuri, vulnerabili, și fără vreo posibilitate de a fi salvați. De asemenea, în sufletul tiranului se afla o mică licărire de speranță că, în urma căutărilor intense, își va regăsi părinții. Acest lucru dovedește faptul că Orbikon nu este în totalitate rău, ci doar furios din cauza nedreptăților care i s-au făcut și îndurerat din cauza rănii nevindecate din sufletul lui.

În confruntarea cu cei doi copii, Orbikon nu este rău intenționat, ba chiar se deschide în fața lor, faptă ce se poate datora nevoii de a vorbi cu cineva după toate momentele sfâșietoare, precum și purității copiilor, care au judecată dreaptă și care nu judecă cu ochii, ci cu inima. Din confesiunile acestuia aflăm cum tribul în care viețuia a fost trădat, lăsându-l unic supraviețuitor. Un lucru care mi-a atras atenția sunt bucățile de gheață pe care acesta le găsește pe jos la întoarcere, bucăți care, odată luate în mână, încep să străpungă. Am asociat bucățile misterioase cu lacrimile părinților răpuși, deoarece durerea unui părinte în clipele sale finale, cu toate grijile, suferințele și părerile de rău, este mai chinuitoare ca oricare alt bocet. Din cauza acestui eveniment, Orbikon devine rău, distant cu toată lumea, chiar și cu el însuși, pierzându-și astfel încrederea în omenire.

În final, odată cu salvarea părinților din ghearele tiranului, Sara cotrobăie în ghiozdan, când Remy, prietenul ei și micul pictor, observă cu surprindere tuburile de culoare pe care el i le ceruse, dar de care nici Sara însăși nu știa cum au apărut acolo. Din întâmplarea bizară, putem deduce faptul că mama Sarei, poate insignifiantă la început, devine un personaj foarte important în această poveste, nu numai prin prisma legăturii cu Orbikon însuși, ci și pentru că a pregătit această călătorie special pentru ca fiica ei să descopere, ca și ea, lumea fantastică a Muntelui cu uși.

De asemenea, pe parcursul întâmplărilor, Remi poate fi asociat cu Micul Prinț, personajul îndrăgit de copiii din toată lumea, datorită atenției acordate celor mai mici detalii care unora le pot părea mărunte și inutile, relevând o lume bogată în culori. În armonie cu latura artistică, tânărul intuiește profunzimea dincolo de aparențe. Chiar și în povestirea tristă despre pierderea părinților săi, acesta nu uită să admire frumosul din jurul lui, lumea însăși fiind invizibila pânză pe care acesta își lasă, mut, însă cu impact puternic, amprenta emoțiilor intense.