Întâlnire de poveste sub picuri de ploaie

Sofia –Maria Rotaru, clasa a VII-a E

Există locuri unde timpul nu se măsoară în ore, ci în bătăi de aripi și pagini întoarse leneș în adierea vântului. Un astfel de tărâm ascuns se trezește la viață pe Dealul cu Povești de la Horlești, acolo unde pajiștea stânei vechi devine o uriașă carte deschisă sub cerul liber. Aici, printre fire de iarbă mângâiate de soare și râsete de copii, cuvintele prind aripi și coboară din pagini direct în inimi.

Nu este doar un simplu festival, ci o zi binecuvântată în care poveștile își leapădă straiele de cerneală și încep să alerge desculțe prin iarbă, amintindu-ne tuturor că minunile încă se mai scriu cu inocență. Pe acest deal, lectura nu s-a mai rostit în șoaptă, ci s-a trăit cu toată ființa, ca un gust dulce de poveste împărtășită pe pajiște. Rândurile din cărți s-au transformat în punți de lumină, demonstrând că nicio tehnologie nu poate înlocui fiorul curat pe care un copil îl simte atunci când degetele sale ating hârtia și imaginația prinde viață.

Printre aceste rânduri care alergau libere prin iarbă, pe deal și-a făcut apariția și un adevărat magician al cuvintelor: scriitorul Lucian Dan Teodorovici. Așezat în mijlocul copiilor, el nu a venit doar să ne vorbească despre o carte, ci să ne deschidă fereastra către propriul său univers ascuns. Ne-a mărturisit, cu un zâmbet cald, cum faimosul său personaj din „Silvestru și marele dictator” s-a născut chiar din pașii leneși și privirea misterioasă a unei pisici reale, care i-a tors inspirația pe foaie. Cel mai emoționant moment a fost însă cel în care autorul s-a întors în timp, redevenind copilul de altădată, care scria cu încăpățânare pe ascuns. Le-a povestit micilor ascultători cum bunicul său, cu realismul oamenilor mari, îi spunea adesea că nu scrie bine și că ar trebui să renunțe. Dar el nu s-a lăsat bătut. A crezut în visul lui mai mult decât în îndoielile celorlalți, transformând fiecare refuz într-o treaptă spre cerul poveștilor sale. A fost o lecție vie, predată printre șoaptele vântului de pe deal, despre cum nicio critică nu poate stinge lumina unui scriitor care refuză să-și lase condeiul jos.

Deși toamna s-a așternut pe deplin și o ploaie deasă a îmbrăcat dealurile de la Horlești, picăturile reci nu au reușit să stingă căldura acelei zile. Atmosfera a fost salvată de prezența blândă a lui Lucian Dan Teodorovici, care ne-a întâmpinat cu o atitudine incredibil de deschisă și o căldură sufletească rar întâlnită. A fost simplu, cald și apropiat de noi, transformând o după-amiază mohorâtă de toamnă într-un refugiu plin de lumină și dialog sincer. Momentul meu preferat a fost cel de la final, când ne-am strâns în jurul lui pentru autografe. Am plecat acasă nu doar cu o semnătură pe o filă de carte, ci și cu sentimentul profund că am fost parte dintr-o întâlnire autentică, unde sufletele s-au conectat în cel mai curat și firesc mod posibil.

Pe măsură ce stropii de ploaie continuau să cadă peste stână, zgomotul lumii exterioare părea să se piardă în fundal, lăsând loc unei liniști pline de înțeles. În acel spațiu ocrotit de poveste, am înțeles că frumusețea unei întâlniri nu stă în decorul perfect, ci în ecoul pe care vorbele unui scriitor îl lasă în sufletul tău. Am plecat de pe Dealul cu Povești lăsând în urmă ploaia, dar luând cu mine o bucățică din lumina acelei zile. Horleștii ne-au arătat din nou că, sub cerul liber, cărțile nu sunt doar text așezat pe hârtie, ci fire nevăzute care ne aduc împreună și ne dau voie să visăm, oricât de posomorâtă ar fi vremea.