Timpul dezbaterilor - Olimpicii povestesc: pasiuni, opinii, perspective, cunoaștere

Andrei Obreja Manolache, clasa a XI-a E

30 mai 2026, Târgu Mureș. În ultima zi a Olimpiadei Naționale de Dezbateri, sala festivității de premiere îmi părea mai liniștită decât era în realitate. Se auzeau aplauze, nume de școli, județe și echipe, iar fiecare își făcea propriile calcule. Rezultatele nu fuseseră afișate înainte. Urma să fie anunțate direct, de pe scenă, astfel încât orice pauză dintre două nume căpăta o importanță pe care, în alte împrejurări, nu ar fi meritat-o.

Stăteam alături de colegele mele de echipă, Maria Ciubotaru și Emilia Costan, după mai multe zile în care concursul începea dimineața și se încheia seara. Am lăsat în urmă rundele, discursurile, foile acoperite de tabele, săgeți și prescurtări, explicațiile care au ieșit limpede și cele care ni s-au părut limpezi numai nouă. Mai erau replicile bune găsite la timp, cele și mai bune găsite pe coridor, după terminarea rundei, precum și acele argumente despre care am fost convinși timp de cincisprezece minute și pe care prima întrebare a adversarilor le-a redus la dimensiuni mai realiste.

Mai întâi am aflat că am obținut un premiu special cu echipa. Pentru câteva clipe, emoțiile s-au domolit. Premiul confirma ceva ce noi știam: felul în care lucrăm împreună, continuitatea dintre discursuri și încercarea de a construi un singur caz, nu trei intervenții așezate una după alta.

Au început apoi rezultatele individuale, în ordine, de la mențiuni. Ascultam numele și încercam să înțeleg clasamentul înainte ca el să fie anunțat complet. Îmi spuneam că nu mai are rost să fac presupuneri, după care continuam să le fac.

La un moment dat, mi-am auzit numele și am urcat pe scenă convins că urma să primesc o mențiune. Atunci reprezentantul Ministerului Educației a spus: „Trebuie să vă dezamăgesc, nu ați obținut mențiune.” A lăsat o pauză suficient de lungă pentru ca propoziția să-și producă efectul, apoi a continuat: „Andrei, ai obținut premiul al II-lea.” A fost un moment pe care sigur nu îl voi uita. Pentru a ajunge acolo a fost nevoie de mult mai mult decât de discursurile ținute în fața arbitrilor.

Am început dezbaterile în clasa a VII-a, din curiozitate, la îndemnul doamnei profesoare Mihaela Țurcănașu. Nu știam atunci cât timp îmi vor lua și nici în câte direcții mă vor purta. Un an mai târziu, am primit, cu numai câteva ore înainte de începerea unui concurs internațional online în limba engleză, invitația de a participa. Cineva lipsea, echipa avea nevoie de încă un vorbitor, iar eu am acceptat.

Îmi amintesc mai puțin ce am spus și mai bine senzația de după: am fost pus în situația de a analiza o problemă într-un mod diferit. Trebuia să-i caut cauzele, să-i urmăresc consecințele, să anticipez obiecții și să descopăr că primul argument care îmi venise în minte nu era neapărat și cel mai bun. Probabil de aici a început totul.

Între acel concurs și Olimpiada Națională de anul acesta s-au adunat multe moțiuni, simulări, discursuri și foi pe care scrisul devenea tot mai greu de descifrat. 

În formatul World Schools, două echipe alcătuite din câte trei vorbitori discută aceeași afirmație propusă spre dezbatere. Această afirmație, numită moțiune, poate cere susținerea sau respingerea unei politici, a unei decizii ori a unei idei. Una dintre echipe argumentează în favoarea moțiunii, iar cealaltă încearcă să arate de ce nu ar trebui acceptată. Fiecare discurs are șase minute.

Unele moțiuni sunt anunțate cu câteva zile înaintea concursului, iar altele cu o oră înaintea rundei. În ambele situații, echipa trebuie să înțeleagă tema și mecanismele din spatele ei. Diferența este că, în primul caz, există timp pentru documentare, în timp ce, în al doilea, trebuie să ne bazăm pe cunoștințele pe care le avem deja, pe discuția dintre membrii echipei și nu putem folosi telefonul, internetul sau alte surse de informare. Nu este suficient să spunem că o măsură este bună sau rea. Trebuie să vedem cine ia decizia, ce interese are, asupra cui se răsfrâng efectele și cum poate o intenție rezonabilă să producă și consecințe neprevăzute. 

Urmează construirea argumentelor, simulările și analiza rundelor. Ideile sunt testate, atacate și refăcute. Uneori un argument care pare foarte puternic în prima discuție se prăbușește imediat ce cineva întreabă: „Dar de ce s-ar întâmpla asta?”. Alteori, o observație făcută aproape în treacăt ajunge să susțină o parte importantă a cazului.

Din perspectiva elevului, pregătirea înseamnă mult mai mult decât repetarea unor discursuri. Învățăm să construim argumente, să anticipăm obiecții și să ne adaptăm unii la ceilalți. Într-o echipă este esențial să existe încredere, pentru că fiecare vorbitor trebuie să poată continua și valorifica ideile colegilor. O explicație introdusă în primul discurs poate deveni decisivă abia în al treilea. O slăbiciune observată târziu trebuie reparată de vorbitorul aflat atunci la pupitru, nu neapărat de cel care a sesizat-o.

În timpul concursului, uneori poți să îți dai seama că un argument al echipei adverse are o problemă și totuși să nu găsești pe loc forma exactă a răspunsului. Formula limpede poate apărea după terminarea dezbaterii, când ușa s-a închis și arbitrii au început deja deliberarea. Din fericire, nu toate răspunsurile bune ajung atât de târziu.

Pentru mine este important ca după un antrenament sau un concurs să observ nu doar ce argument a funcționat, ci mai ales unde am fost neclar, prea rapid sau insuficient de convingător. Un raționament poate fi corect și totuși să nu ajungă la cei care îl ascultă. Uneori lipsește o legătură pe care vorbitorul o consideră evidentă. Alteori, viteza discursului nu îi lasă ideii timpul necesar pentru a fi înțeleasă. 

Nu este ușor să aleg un singur moment dificil al Olimpiadei Naționale. Cel mai greu a fost să rămân concentrat și să-mi păstrez energia până la sfârșit, pentru că zilele de concurs începeau dimineața și se încheiau seara, iar acest ritm s-a repetat de mai multe ori. 

Înaintea unei runde importante există câteva minute în care îți recitești notițele, deși știi că nu poți să mai afli nimic nou din ele. În timpul discursului poți simți că o formulare nu a ieșit cum ți-ai fi dorit și trebuie totuși să continui. Nu există posibilitatea de a tăia propoziția și de a o reface, ca într-un concurs scris. Într-o rundă nu este suficient să-ți cunoști propriul discurs. Trebuie să asculți echipa adversă, să identifici diferențele dintre cele două poziții, să notezi, să răspunzi și să decizi ce are prioritate. După fiecare pauză dintre runde trebuie să îți recapeți atenția, chiar dacă exemplele și argumentele din ziua aceea încep să se amestece între ele. Oboseala nu se manifestă întotdeauna în mod evident. Se vede într-un exemplu explicat prea repede, într-o notiță pe care nu o mai poți interpreta sau într-o propoziție care pornește hotărât într-o direcție și descoperă prea târziu că nu acolo trebuia să ajungă. 

Colegilor care se tem să vorbească în public le-aș spune să nu aștepte dispariția completă a fricii înainte de a începe. Încrederea apare prin exercițiu. Este mai ușor să pornești cu intervenții scurte și să accepți că nu fiecare formulare va fi perfectă. Și eu am emoții; diferența este că, prin exercițiu, am învățat să continui chiar și atunci când le simt.

Există și un alt beneficiu mai puțin spus: te obișnuiești să fii contrazis fără să consideri că s-a produs o catastrofă personală. În timpul unei runde, adversarii au obligația să îți atace ideile. După propriul discurs trebuie să te așezi și să îi asculți cum explică de ce aproape tot ceea ce ai spus este greșit. Este un exercițiu util pentru domolirea orgoliului. 

Anul acesta nu a fost prima dată când m-am calificat la olimpiada națională. Și anul trecut am obținut locul I la faza județeană de dezbateri și dreptul de a participa  la etapa următoare. Nu am putut ajunge însă la naționala de dezbateri, pentru că s-a suprapus cu olimpiada națională de limba franceză. Anul acesta am obținut locul I la etapa județeană a olimpiadei de logică, dar nu am participat mai departe, tot din cauza suprapunerii cu franceza.

Două concursuri pentru care lucrezi luni întregi pot fi programate în aceleași zile. Nu poți fi însă în două săli de concurs în același timp, oricât de bine ți-ai organiza programul. Faptul că oportunitățile se suprapun nu le face mai puțin valoroase. Arată doar că timpul este limitat și că fiecare alegere păstrează în ea și o renunțare. Pentru un elev, nu este întotdeauna simplu să decidă între domenii care îl interesează mai mult.

Privite din exterior, dezbaterile, franceza și logica par separate. În realitate, franceza m-a ajutat să găsesc cuvintele cele mai potrivite, iar logica m-a învățat să mă bazez pe raționamente valide atunci când susțin o afirmație. În dezbateri am nevoie de ambele: de formulări clare și de argumente care să reziste atunci când sunt puse la încercare. În ultimii doi ani, la olimpiada națională de limba franceză, am primit premiul special pentru calitatea discursului. Probabil că o parte dintre argumentele construite în sălile de dezbateri și-au găsit drumul și până acolo. 

Unul dintre lucrurile care îmi plac la dezbateri este diversitatea temelor. Într-o rundă poți discuta despre sancțiuni economice, în alta despre sănătatea în educație și performanța academică, inteligența artificială, mișcări sociale, politici de mediu. Dezbaterile nu te transformă într-un specialist și nici nu ar trebui să-ți lase impresia că ai devenit unul. Îți arată însă unde se termină ceea ce știi. După ani de dezbateri, am rămas cu impresia că există multe lucruri despre care știu foarte puțin.

Dezbaterile te fac mai atent la propriile argumente și la propriile limite. Începi să observi cât de ușor poți confunda o formulare convingătoare cu o idee adevărată, o analogie elegantă cu o dovadă sau o voce sigură cu o explicație solidă. Cu timpul, ajungi să privești o problemă din mai multe perspective, să observi mai repede ce lipsește dintr-o explicație și să îți susții ideile cu mai multă grijă. 

Competițiile îți dau ocazia să întâlnești elevi din alte orașe și școli, să afli despre alte concursuri și proiecte și să intri în legătură cu oameni care gândesc altfel. Este interesant să vezi cât de diferit pot porni două echipe de la aceeași temă și cât de multe direcții poate lua o discuție care, la început, încăpea într-o singură propoziție.

Unele dintre cele mai utile întâlniri au loc după încheierea rundei. Discuțiile cu ceilalți participanți îți arată cum au înțeles ei problema și ce au observat în argumentele tale. Arbitrii pot explica, la rândul lor, ce a fost convingător, ce nu s-a înțeles suficient de bine și unde o idee ar fi avut nevoie de mai multă dezvoltare.

Un asemenea feedback este important tocmai pentru că vine de la cineva care a ascultat discursul din afară. Te ajută să vezi diferența dintre ceea ce ai vrut să spui și ceea ce a ajuns, în cele din urmă, la cei din sală. 

Performanța unui elev depinde și de sprijinul profesorilor. Contează o sală în care echipa poate exersa, o oră petrecută ascultând discursuri încă nefinalizate și disponibilitatea de a spune că merită să participăm. Sprijinul este adesea concret și discret. Tocmai de aceea poate trece neobservat în momentul premierii, când pe scenă urcă doar câțiva elevi, deși la acel rezultat au contribuit mult mai mulți oameni.

  Urmează clasa a XI-a. Timpul va deveni probabil și mai puțin generos, iar alegerile vor fi mai numeroase. Nu știu încă ce concursuri se vor suprapune și la câte voi putea participa. Știu doar că timpul pe care îl avem pentru a explora lumea este puțin, iar lumea are obiceiul să se mărească pe măsură ce încercăm să o înțelegem.

Mălina Maria Ariton, clasa a IX-a E

„Cel mai important lucru este să nu încetăm să punem întrebări” – Albert Einstein.

O întrebare care la început pare simplă poate deveni primul pas spre înțelegerea celor mai profunde și complexe mistere ale lumii. Adesea, cele mai mari descoperiri nu pornesc de la răspunsuri bine elaborate, ci de la o întrebare aparent banală. Poate de aceea omul a ajuns atât de departe: nu pentru că a știut totul, ci pentru că nu s-a mulțumit niciodată cu ceea ce știa deja.

Aceasta este, de fapt, esența dezbaterilor. Totul pornește de la micile întrebări care se ivesc în mintea noastră, de la curiozitatea care ne împinge să depășim hotarele gândirii superficiale. Cred că acesta este cel mai important lucru pe care l-am învățat: să nu rămân la concluziile pe care le am, ci să continui să îmi pun întrebări. Însă nu s-au oprit aici. Ele nu m-au învățat doar să-mi pun întrebările potrivite, ci m-au transformat, în timp, într-o versiune mai bună a mea.

Dezbaterile m-au obligat să gândesc „în afara cutiei”. De multe ori, am fost nevoită să susțin o poziție care contrazicea propriile mele convingeri și să caut argumente în favoarea unor idei cu care, la început, nu eram de acord. A fost, fără îndoială, unul dintre cele mai dificile exerciții, pentru că m-a obligat să ies din zona mea de confort și să privesc lumea prin ochii altcuiva. În timp, am înțeles că aceasta este, de fapt, esența gândirii critice. Am început să privesc aceeași problemă din perspective diferite și să înțeleg că realitatea este rareori împărțită în adevăruri absolute. În dezbateri, argumentele nu sunt albe sau negre, corecte sau greșite în mod absolut, ci sunt nuanțe de gri, unde valoarea unei idei depinde de logica, dovezile și contextul care o susțin. Treptat, gândirea mea a devenit mai ordonată și mai riguroasă. Înainte de a trage o concluzie, simt nevoia să analizez problema din mai multe perspective și să caut argumentul care îmi poate contrazice propriile idei, pentru că doar în confruntarea unor perspective diametral opuse apare o înțelegere mai profundă a realității.

Încrederea în mine a reprezentat, fără îndoială, cea mai vizibilă transformare. Înainte să descopăr dezbaterile, vorbitul în public era una dintre cele mai mari provocări. Chiar și atunci când prezentam un proiect în fața colegilor de clasă, oameni pe care îi cunoșteam de ani de zile, emoțiile își spuneau imediat cuvântul. Îmi pierdeam ritmul, vocea îmi tremura, mă opream în mijlocul frazelor pentru că nu găseam cuvintele potrivite, iar discursul meu nu mai avea cursivitatea pe care mi-o doream. Privind în urmă, îmi dau seama că nu îmi era atât de teamă să vorbesc, pe cât îmi era teamă să greșesc.

Dezbaterile nu au făcut ca aceste emoții să dispară. Dimpotrivă, m-au învățat că ele vor exista de fiecare dată. Diferența este că, odată cu fiecare competiție, am început să mă obișnuiesc cu ele. Am învățat să vorbesc în fața unor oameni pe care nu îi cunoșteam, să îmi susțin ideile în fața unui juriu și să rămân concentrată chiar și atunci când simțeam presiunea momentului. Cu timpul, emoțiile și-au schimbat rolul. Nu s-au mai concentrat asupra modului în care livram discursul, ci asupra conținutului pe care voiam să îl transmit. Nu mă mai preocupa dacă vocea îmi tremură pentru o clipă, ci dacă argumentele mele erau clare, logice și convingătoare. Cred că acesta este cel mai valoros lucru pe care l-am învățat: nu să scap de emoții, pentru că ele fac parte din mine, ci să le gestionez și să le transform dintr-un obstacol într-un sprijin. Această schimbare mi-a oferit nu doar mai multă siguranță în timpul unui discurs, ci și mai multă încredere în mine, dincolo de sala de dezbateri.

Oricât de bun ar fi un debater, niciodată nu va câștiga singur. Am învățat să îmi ascult cu adevărat coechipierii și să le apreciez ideile, chiar și atunci când erau diferite de ale mele. Fiecare contribuia cu propriul mod de a analiza problema, iar tocmai această diversitate ne ajuta să construim un caz mai bine argumentat. Am realizat că cele mai bune idei apar atunci când fiecare membru al echipei este ascultat și când argumentele nu concurează între ele, ci se completează reciproc. Uneori, cel mai valoros lucru pe care îl poți face pentru coechipierul tău este să îi oferi un feedback sincer, să îi arăți unde poate progresa și, în același timp, să îi oferi încrederea că poate deveni mai bun. Faptul că am lucrat mereu după principiul „toți pentru unul, unul pentru toți” ne-a adus succese la toate competițiile la care am participat. Dincolo de concursuri și trofee, dezbaterile m-au pregătit să lucrez cu oamenii, iar aceasta este, poate, una dintre cele mai importante abilități pe care le voi purta cu mine și în viața de adult, unde capacitatea de a comunica eficient, de a colabora și a lucra cot la cot cu ceilalți reprezintă competențe esențiale în orice domeniu.

În ceea ce privește competițiile, lumea dezbaterilor nu este așa de simplă precum pare. Mereu sunt zile în care putem sta până la 8–9 h în unitatea de învățământ unde se desfășoară activitatea, însemnând că depunem eforturi foarte mari ca să facem față oboselii și stresului acumulat. Singurul lucru care ne ridică moralul și ne dă puterea să continuăm este dorința arzătoare de a atinge cateva obiective clare.

Motivația mea principală este în primul rând pasiunea pentru acest domeniu. Din momentul în care am jucat primul meci în cadrul clubului de dezbateri al școlii în decembrie 2024, pot spune că m-am îndrăgostit instant de ele, iar acela a fost începutul unui parcurs de peste alte 50 de runde în care continui să mă îndrăgostesc și mai tare pe măsură ce trece timpul. Pasiunea aceasta este în continuare alimentată de adrenalina resimțită la fiecare joc, care reprezintă una dintre cele mai frumoase, dar și dificile părți ale competițiilor. Fără această pasiune arzătoare, este destul de greu să faci față unui program atât de solicitant, dar nu imposibil dacă lupți pentru a ajunge la un obiectiv râvnit.

Obiectivul meu este și va fi mereu experiența, pe care o consider cel mai valoros câștig al oricărui debater. Din perspectiva mea, evoluția nu se măsoară în numărul trofeelor obținute sau al competițiilor trecute în portofoliu, ci în experiențele acumulate pe parcurs. Fiecare meci vine cu un element de noutate: argumente diferite, situații imprevizibile sau adversari cu stiluri diferite de gândire. Tocmai aceste provocări m-au ajutat să îmi observ greșelile, să învăț din ele și să evoluez de la o competiție la alta. Experiența este singurul câștig care rămâne cu adevărat după încheierea unui concurs și care continuă să își arate valoarea mult timp după ce diplomele rămân doar niște amintiri.

Practic dezbaterile de 2 ani, încă din clasa a VII-a, când m-am înscris la clubul școlii pentru a ieși din zona mea de confort prin încercarea unei activități cu care nu eram deloc familiarizată. Am avut ocazia să reprezint școala la numeroase competiții, printre care se enumeră două ediții ale „Olimpiadei Naționale de Dezbateri pentru Juniori”, o competiție care adună în fiecare an peste 40 de echipe din toate județele țării, alcătuite din elevi cu vârste între 13–15 ani (clasele VII–VIII). Ceea ce mi-a plăcut foarte mult la această olimpiadă este diversitatea temelor abordate: în anul 2025 ne-am concentrat atenția asupra sistemului de învățământ și am discutat despre includerea inteligenței artificiale în școli sub forma unor echipe mixte profesor–AI și despre alegerea specializării de studiu la finalul clasei a X-a în locul clasei a VIII-a. În următorul an am continuat discuția despre educație și am analizat necesitatea reformării sistemului de incluziune CES în România (cerințe educaționale speciale pentru copiii cu dizabilități), dar ne-am extins orizonturile către curentul de muzică K-pop apărut în Occident și am observat în detaliu beneficiile și dezavantajele sale.

La prima mea participare la ONDJ, în mai 2025, am pătruns într-o lume complet nouă. Tot ceea ce mă înconjura părea copleșitor. Cele 47 de echipe participante, sutele de elevi veniți din toate colțurile țării și atmosfera competitivă îmi amplificau emoțiile cu fiecare secundă care trecea. Aveam impresia că fiecare participant este mai bine pregătit decât mine, iar profesorii și arbitrii, prin seriozitatea și exigența lor, păreau imposibil de impresionat. Pentru un debutant, toate acestea reprezentau o provocare în sine. Privind în urmă, rezultatele obținute în acel an nu au fost cele pe care ni le-am dorit. Totuși, am reușit să depășim toate aceste dezamăgiri și să ne ridicăm moralul doar prin prietenia dintre noi. Am înțeles că, într-o competiție atât de solicitantă intelectual și emoțional, sprijinul reciproc poate conta chiar mai mult decât argumentele prezentate în timpul unui meci. Am rămas uniți în momentele dificile, ne-am încurajat după fiecare rundă și am reușit să transformăm presiunea competiției într-o experiență care ne-a apropiat. Chiar și după încheierea olimpiadei, prietenia și colaborarea dintre noi au rămas la fel de puternice, iar acest lucru a reprezentat, poate, cel mai important câștig al primului meu an.

Anul acesta s-a observat o schimbare considerabilă. Participarea la numeroase competiții pe parcursul anului ne-a oferit experiență, mai multă încredere și o înțelegere mai profundă a mecanismelor dezbaterii. Nu mai priveam fiecare rundă cu teama debutantului, ci cu dorința de a demonstra cât de mult evoluaserăm. Eram mai bine organizați, mai siguri pe noi și mai pregătiți să gestionăm provocările pe care le presupunea competiția.

Dintre toate probele acestei ediții, cea care m-a impresionat cel mai mult a fost dezbaterea de tip impromptu. Spre deosebire de rundele pregătite din timp, aceasta presupune anunțarea moțiunii cu doar o oră înainte de meci. În acel interval, echipa este izolată într-o sală de pregătire, fără telefoane, fără materiale auxiliare și fără acces la informații externe. Ai la dispoziție doar o foaie, un pix și propria ta minte. Tocmai această limitare transformă proba într-una dintre cele mai intense experiențe pe care le poate trăi un debater. Există o linie extrem de fină între organizare și haos, iar totul se poate distruge dacă lăsăm panica să ne acapareze. În doar șaizeci de minute trebuie să construiești ceea ce, în mod obișnuit, ai elabora în zile sau chiar săptămâni de documentare și pregătire alături de profesorii coordonatori.

Încă de la început, infoslide-ul ne-a surprins prin dimensiunea lui. Era mult mai amplu decât ne așteptam și, pentru câteva momente, am avut senzația că timpul de pregătire se scurge înainte să reușim măcar să înțelegem pe deplin universul în care urma să dezbatem. Totuși, exact acest sentiment de necunoscut a făcut experiența cu atât mai captivantă.

Scenariul ne plasa în anul 2150, într-o lume în care planeta Pământ devenise temporar nelocuibilă din cauza condițiilor climatice extreme. Omenirea trăia acum într-o societate subterană, denumită NeoTerra, complet izolată de suprafață și organizată după principiul eficienței absolute. Resursele erau distribuite în mod egal de calculatoare, hrana era produsă în laborator, iar fiecare cetățean avea un program riguros: opt ore de muncă sau școală și două ore de recreere în parcuri digitale. Totul funcționa impecabil, fără niciun fel de risipă. Cercetătorii descoperiseră recent posibilitatea întoarcerii la suprafață. Viața pe Pământ rămânea nesigură, hrana era limitată, iar supraviețuirea presupunea muncă agricolă dificilă și renunțarea la confortul oferit de NeoTerra. Moțiunea era: „Acest Parlament, în calitate de cetățean, ar renunța la siguranța oferită de viața din subteran pentru a se întoarce la suprafața Pământului.” La prima vedere, părea o alegere între confort și risc. Cu cât analizam însă mai mult cazul, cu atât descopeream că dezbaterea era, în realitate, despre libertate, asumare și sensul unei vieți trăite dincolo de siguranța absolută.

Dezbaterile mi-au oferit nu doar ocazia de a-mi dezvolta gândirea critică, abilitățile de argumentare și de comunicare, ci și oportunități pe care nu le-aș fi anticipat la începutul acestui parcurs. Obținerea premiului I la olimpiadă mi-a permis admiterea la liceu fără susținerea Evaluării Naționale, reprezentând o recunoaștere a muncii și a perseverenței depuse de-a lungul anilor. Tot prin intermediul dezbaterilor am avut privilegiul de a participa la o emisiune difuzată de TVR, unde am vorbit despre importanța acestui domeniu și despre impactul pe care îl are asupra formării tinerilor.

Dacă ar fi să transmit un singur gând celor care citesc aceste rânduri, acela ar fi să aibă curajul de a încerca dezbaterile. Nu pentru trofee și nici pentru premii, ci pentru experiența în sine. La început poate părea dificil, uneori chiar copleșitor, dar tocmai consecvența este cea care face diferența între eșec și progres. Dincolo de emoții și competiții, ele pot deveni o activitate unde descoperi nu doar cum să argumentezi mai bine, ci și cum să te descoperi pe tine. Iar acesta, cred eu, este cel mai important câștig.