Memoria își plânge făptura - romanul „Hora înfometaților” de Lilia Calancea

Ca un dans ale cărui mișcări se contrazic, ca o spirală continuă ce, în loc să lumineze, să bucure prin jocul blând, reunește acum suferință, conceptele opuse, nefirești devenind în mod absurd parteneri în fluxul voioșiei... această imagine mi-a rămas întipărită în imaginație, ca un tablou dinamic, clar și totuși parcă încărcat de anormalitate, atunci când am auzit titlul cărții Liliei Calancea - „Hora înfometaților”. Ce e dureros, tot ceea ce apasă cu o infinită cruzime sufletul se împletește vinovat în această horă, transformându-se într-un fel de recunoaștere a ultimelor zâmbete fragile pe care le poate naște omul îndurerat, chipuri forțate să se deschidă spre raza speranței o ultimă dată.

          Continuând această dualitate între ce alină și ce distruge, frumos și sfâșietor, întreaga operă reușește să proiecteze amintiri îngrozitoare printr-o voce caldă, de parcă însuși conceptul de a povesti ar fi destul de puternic încât să umbrească mesajul pe care îl transmit, de fapt, cuvintele interconectate, cusute în țesătura complexă. Tristețea capătă muzicalitate, pentru că memoria știe să aline trăirea plină de lacrimi, pentru că, așa cum zice personajul, și așa cum ne demonstrează întreaga carte, „memoria nu suferă tăceri” și toți vor să povestească pentru a se salva, a se vindeca prin destăinuire.

           Cartea deschide o perspectivă asupra realității din anii 1946-1947, despre foametea din Republica Moldova, printr-o intimitate ce inspiră și mai multă sensibilitate... rădăcini adânci, încărcate de emoția pătrunzătoare, copleșitoare pe care paginile acesteia reușesc să o păstreze captivă în labirintul întâmplărilor intercalate, pentru ca noi să o observăm în profunzime, să îi explorăm dimensiunile timpurii.

Vincent van Gogh, Tree Roots and Trunks

Multitudinea de mărturisiri, de gânduri ce se adună grele între coperți se deschide ca o corolă cu petale întrepătrunse, iar fiecare imagine conduce spre alta, călăuzind cititorul spre descoperirea treptată a vieții fiecărui personaj. În mijlocul acestui șuvoi de experiențe, se decupează o întâmplare a Gafiței, ce evidențiază ritualul Paparudei, un ceremonial amplu ce reflectă importanța acestor amănunte în trecut. Așa cum reiese și din rugăciunea bunicii, în care mulțumește pentru pâine, apă și sare, apa este un element esențial, iar lipsa acestuia îi pare imposibilă nepoatei. Obiceiul, ce pentru Gafița acum purta urme ale unei iubiri încă neîmpărtășite, începea prin alegerea unei Paparude, o fată ce urma să fie înconjurată cu verdeață, devenind una cu natura și care va cutreiera satul îngânând un cântec lent. Din aluat, copilele modelează un mort, iar întregul ritual continuă prin înmormântarea acestuia, un simbol al sacrificiului, ca și cum plângerea unei pierderi ar fi răsplătită cu binecuvântarea ploii. Moartea închipuită se preschimbă astfel în belșug, însă la finalul capitolului se conturează o asemănare între sat si o Paparudă mută, de parcă oricât ar striga, ar boci, ar urma pași și etape nesfârșite ale unui proces al speranței, sufletul comunității tot amărât va rămâne.

           Foametea se adâncește, privirile oamenilor sunt golite de viața tangibilă, iar poveștile devin din ce în ce mai cutremurătoare. Realitatea crudă se instalează involuntar și în sufletele inocente, iar imaginea unui copil obligat să înțeleagă lipsa, provocările și dezastrele pare să impună o maturitate imediată, o maturitate bruscă ce distruge orice urmă a frumuseții lumii, a imaginației, a perfecțiunii delicate ce ne leagănă când spiritul ne este fragil.

          Vasilică se trezește față în față cu o fată ale cărei lacrimi erau amestecate cu murdăria, înnegrindu-le, cu ochii umflați și urme ale unor suspine uitate. Fratele său mușcă dintr-o vrăbiuță, rupând carnea cu pene, iar copila mărturisește aproape mândră că ea a prins pasărea, confundând normalitatea cu acțiuni distorsionate, cu oroarea. Vasilică strigă speriat „Măi, tu nu ești om!”, regretând cele văzute și realizează singur că umanitatea a dispărut de mult timp. Conștientizează gravitatea realității și, deși nu înțelege sau nu știe cum ar trebui să fie lumea, simte că privirea aceea înfometată a fetei, expresia lipsită de viață a băiatului nu aparțin... nu ar trebui să aparțină omului.

             Era de parcă universul se metamorfoza, căpătând un aspect cenușiu, și adaptarea era singura cale la supraviețuire. Vasilică se întâlnește spontan cu silueta înfricoșătoare a foametei și prin baba Marta, perspectivele sale naive fiind, de fapt, o lentilă cât se poate de adevărată asupra contrastelor ce învăluiau fiecare locuitor, umbrindu-i ființa. Astfel, băiatul simbolizează o inocență și puritate încă luminoase, ce reușesc cu greu să deslușească ecourile adulților îmbătați în propria sau împărtășita disperare. Nevoia de viață e ca o pânză înțepătoare ce sugrumă întreaga făptură, începând cu suflul rațiunii și al simțirii.

Vincent van Gogh, The Potato Eaters

Familiile caută alinare în orice frântură a simplității de dinainte, iar țesăturile și broderiile femeilor din sat devin mai mult decât modele... acestea se transformă în creații valoroase ce leagă prin fire colorate, subțiri și delicate o poveste la fel de frumoasă ca cele ce se nasc din cuvânt. Relațiile rămân un punct de sprijin pentru fiecare, iar comunitatea conturează o iluzie a siguranței, a protecției ce se înstrăinează de valorile primare.

          Serafima întruchipează această stabilitate ce nu poate fi destrămată, neutralitatea mascând durerile ascunse de instinctele, de iubirea nelimitată a unei mame. Când noaptea învăluie odăile Serafimei, gândurile sale zboară, înfiripând dorința de schimbare. Nu-și aduce aminte când a mulțumit ultima oară pentru pâine, apă și sare, iar revelația o apasă cu un junghi vinovat, înțelegând că semnificațiile rugăciunii prind înțeles în cele mai negre momente.

          În același cadru al serii, în care întunericul oferă spațiu tainei să se desfășoare, făcând realitatea să plutească temporar mai ușoară, nevăzută și liberă, Năstica îi șoptește o poveste îngrozitoare, o întâmplare din sat ce adâncește teama amândurora. Groaza le cuprinde pe amândouă auzind despre dispariția copiilor Dochiței și soarta tragică, ce a făcut-o pe femeie să se prăbușească odată cu doliul. Oasele subțiri și lacrimile mamei sunt singurele ce rămân în urmă și pare că sensurile existenței, valorile sau reperele se estompează, încețoșând adevăratele scopuri ale unei vieți de om, prezența unei conștiințe împăcate, parțial împlinite, dar totuși nu spintecate, sfâșiate.

          Serafima consideră, după un timp, că plecarea ar fi singura șansă de a găsi o lume mai bună și o lasă pe Marița în grija fraților săi, dăruindu-le o fragilă promisiune că lumina va răzbate într-un final. Mirosul ei este impregnat în haine sau cel puțin în memorie și, deși fizic părăsește căminul, spiritul acesteia rămâne un ocrotitor al casei. Marița, prin memoria sa fascinantă capătă o identitate multiplă, devenind o figură ce oglindește atât propria existență, cât și povara generațiilor anterioare și înțelege în profunzime adevărurile ce o înconjoară, fiind un personaj central, ce pare să lege comunitatea, amintirea, supraviețuirea însăși și rămâne verticală. Își uită propria suferință și se dăruiește celorlalți, însușindu-și o postură ce se răsfrânge în fragmente ale grijii, destinate realității exterioare imediate.

Vincent van Gogh, The Cottage

Existența își continuă cursul firesc... unii acceptă esențialul, Marița pare să evadeze treptat din destinul nemilos, iar alții precum Sintion rămân blocați într-o profunzime ce nu poate fi disecată, pătrunsă nici măcar prin gândul viitor.

           Capitolul „Hora înfometaților” pictează un tablou final, concentrând întregul mesaj al suferinței ce nu se lasă ușor descoperită. În moment de cumpănă, absurditatea și ironia aduc dansul, ca un fel de teatralizare a monotoniei crude ce usucă spiritul, iar poveștile sunt din nou istorisite în mod haotic, ca o ultimă încercare de salvare, acceptare sau plângere a celor ce rănesc inevitabil. Nunta, simbol al vieții, contrastează prin albul purificator, iar dragostea pare din nou să reziste, ca o floare ce răsare dintr-un pământ sec, rece și respingător.

          „Viii cu viii și morții cu morții”, deși nici chipurile lor nu mai inspirau prea multă viață și granița fusese de mult absorbită neclar. Se aude și o întâmplare despre părinți ce aleg pentru copiii lor moartea în locul agoniei, una despre bieții oameni ce nu s-au mai întors niciodată din călătorie, iar mesenii se apropie prin empatia fundamentală. Marița îngână un cântec pentru mama ei, inima îi pulsează în ritmul palpabil și devine ea însăși mesager al limitei ce nu mai putea fi stabilită cu certitudine.

Vincent van Gogh, Woman with Child at Home

Cum ar fi dacă ființa ar putea elibera întregul suspin oftând? Un singur of și din suflet i-ar curge un izvor cenușiu, cu aspect metalic, ce în structura spiralată și încâlcită blochează gândurile mici și săritoare, dure și spontane ce ne inundă...

          Pentru Marița acest oftat vindecător se transformă în iertare, cea mai blândă și pură formă a omului de a-și deschide cu adevărat ochii și inima spre bunătate, iar întregul venin al foamei, al slăbiciunilor, al provocărilor este spălat de împăcarea sinelui. Marița înțelege cine este și cine a fost... liniștea îi permite să privească înapoi și să ordoneze poveștile pe care memoria i le-a păstrat într-un cuib al speranței.

          Citind cartea, m-am simțit prizonieră a unei fragilități dintre viață și moarte, invitată într-un asincron latent al trăirilor diverse ce m-au deschis către un necunoscut dureros. Sensibilitatea și grija pe care o purtăm în mod firesc în fiecare cotlon al ființei noastre impun umanitatea unor realități triste, iar șiragul nesfârșit de legături lăuntrice ascunde golul evident.

          Memoria își plânge făptura, amintirile concentrează esența cenușie, iar prin așteptare omul se agață de trecut, se leagă pentru totdeauna de ceea ce îl definește, ca un fluture delicat ce își caută constant propria frumusețe.  

Roberta Herb, clasa a VIII-a D