Jurnal de zbor (II)
Updated: Oct 27
Bianca Hrib, clasa a XI-a E
28 (05.10.2025)
Da. Într-un final am ajuns într-un punct în care mi-e bine. Nu știu prin ce minune am ajuns aici, acum, dar mulțumesc. Mulțumesc celor care m-au privit și au avut bănuiala că sunt mai mult decât o bolnavă care abia se poate târî pe podea, dacă e nevoie, și care vorbește mai mult prin semne și prin șoapte decât prin vorbe.
Știu că sunt un om dificil de înțeles, cum să nu fiu atunci când mă exprim ca o creatură scăpată din laborator.
Oricum ar fi. Vă sunt recunoscătoare. Bia, cea de acum un an, doi, trei, chiar șase, se țin toate aceste straturi ale mele cu dinții de orice cuvânt frumos mi-ați adresat vreodată. Planul meu de acum cinci ani era să mă las purtată de val și să văd unde voi ajunge, dacă voi ajunge. Cred că a fost una dintre puținele idei cu adevărat bune pe care le-am avut în perioada aceea, Evul meu Întunecat.
Stau și mă gândesc și-mi privesc reflexia în geamul ușii dinspre balconul meu plin de flori și gol de răutate. Și văd că eu de la doișpe ani s-ar fi îngrozit de ce-am ajuns, apoi ar fi trebuit să îi explic cum și de ce, și când, și cine, și ar plânge, și am plânge amândouă, și s-ar duce înapoi în casa aceea, în casa aceea din care-i va rămâne doar trandafirul chinezesc, crinii și amintirile luate sub braț, ca nu cumva să se piardă vreuna. Și totuși casa încă e acolo și Bia la 12 ani încă e acolo, vie, e bine.
29
Și știu că n-am mai scris de mult timp, și aș vrea să simt că am o țigară fancy într-o mână și un stilou în cealaltă, și că scriu într-un carnet de piele în loc de tastatul în telefon pe întuneric.
Dar nu pot, nu pot, nu pot, nu pot, n-am putut vreodată și n-o să pot vreodată și parcă vreau să mă arunc de pe bloc; vă rog, sunt gata să plătesc ca să mă ajutați, vă trec și în testament, promit, pun o vorbă bună Universului despre voi (deși nu știu unde voi ajunge după salt), vă rog, doar ajutați-mă să ajung pe bloc, de acolo puteți pleca, cu cea mai mare durere în cot posibilă.
Aș vrea să fiu, cum sunt toți cei care scriu și sunt cunoscuți. Aș vrea doar să știu că un om zice „Bă, dar ce fain scrie pușlamaua asta, uită-te la ce fraze compune, mai că-ți vine să te duci cu ea pe Everest sau ceva, nu glumă.” și că nu o zice la mișto, ci o zice pe bune, oarecum, pentru că aș vrea să scriu nu doar ca să scriu, să simt că fac ceva, ci să scriu pentru lume, ca să… ca să.
În fine. Exist, trăiesc, respir, mai am un pic și îmi provoc mie însumi o migrenă din cauze ce vor părea infime sau astronomice peste ani.
Oricum. Să ajung cu bine în ziua de mâine. Mai sunt 22 de minute, nu e mult timp, pot să mă rog, pot să vorbesc cu Dumnezeu sau să mai meditez sau mai știu eu ce să fac.
Oricum. Vă iubesc.
30 (06.10.2025)
Acum un an, fix acum un an, mă gândeam și plângeam. Gândeam că singura mea prietenă e la o altă școală, și plângeam pentru că n-aveam să mai stau cu ea în aceeași bancă vreodată. Duminica de 6 octombrie 2024 a fost o duminică în care am plâns la masa de prânz, am izbucnit în lacrimi la masă, cu bolul de ciorbă în față, și ai mei n-au știut cum să reacționeze.
Cred că s-au enervat un pic. Nu că ar fi contat, eu doar aș fi plâns mai tare. Probabil și-au pus întrebări cu privire la mine și la ea, prietena mea; ce fel de prietenie avem, de ce mama mă-sii bocesc eu într-un hal fără de hal.
Eu știam de ce plângeam, aș vrea să mă laud că nu plâng fără motiv, dar fix joi am bocit zece minute încontinuu pentru faptul că nu puteam merge la un spectacol de teatru. Foarte bun motivul ca să plâng, nu? Puteți râde și încă știu de ce am plâns atunci.
Nu intru în detalii, nu cred că are rost. Ce a fost, a fost. Ce este, este. Ce va fi, va fi. Nimic din ce facem noi nu va schimba nimic, poate doar percepția.
În fine. A trecut un an de când voiam să se formeze o groapă a Marianelor uscată, special pentru a mă înghiți pe mine. Azi, vreau să-l sun pe Leonardo da Vinci să-l rog să-mi facă o pereche de aripi.
31
În spatele tabloului cu frunză, simt că se află o lume. Fiindcă nu stă ca lumea pe perete, pare că tabloul e de fapt o mică ușă pătrată, întredeschisă. Mă uit la ea, cum în spatele ei e întuneric, și vreau să o deschid complet, să văd ce lume e dincolo.
Mă urc pe pat, stau în picioare, cu grijă, să nu-mi pierd echilibrul, și apuc partea stângă a tabloului. Nu mă arde, nici nu-mi îngheață mâna. Deschid ușa, cred că are un sistem magic cu balamale, și privesc.
E camera mea. Oarecum în oglindă, și cu totul altfel decât o știu eu, dar este tot camera mea.
În colțul din dreapta, lângă bibliotecă, da, uite, trandafirii de dulceață pe care vreau să-i salvez și nu am unde să-i aduc. Poate reușesc să mă strecor prin gaura asta pătrată și să iau măcar o tulpină. Deasupra mesei, pe perete, este lipită o hartă a României. Pe lângă ea, tot felul de poze cu prietenii mei.
Până și pereții sunt altfel. Galbeni, nu albi, iar tavanul, dintr-un motiv necunoscut, e albastru ceruliu. Covorul e același, un verde șters, cu model floral. În rest, am mai multe plante. A, uite, Hoya Carnosa e mai mare, a și înflorit, scumpa de ea. Și un crin înflăcărat. Orhideea… Pinkie Pie, roz cum era în primele săptămâni.
Dar stai. Lipsește aparatura medicală. Eu de aici n-aș putea trăi acolo. Scot capul, închid ușa cu frunză. Cad.
32 (04.11.2025)
Nu știu de ce fac acest experiment ciudat. I don't know why I'm doing this strange experiment. Je ne sais pas pourquoi je fais cette étrange expérience. Ich weiß nicht, warum ich dieses seltsame Experiment durchführe. Non so perché sto conducendo questo strano esperimento. Nescio cur hoc experimentum mirum facio. Δεν ξέρω γιατί κάνω αυτό το περίεργο πείραμα. Den xéro giatí káno aftó to períergo peírama. No sé por qué estoy haciendo este extraño experimento. 我不知道自己为什么要做这个奇怪的实验。 Wǒ bù zhīdào zìjǐ wèishéme yào zuò zhège qíguài de shíyàn. Amaghị m ihe mere m ji eme nnwale a dị ịtụnanya. Hindi ko alam kung bakit ko ginagawa ang kakaibang eksperimentong ito. Chan eil fhios agam carson a tha mi a’ dèanamh an deuchainn neònach seo. Ez dakit zergatik egiten ari naizen esperimentu arraro hau.
Aș vrea să fie multe lucruri diferite. Uite limbile folosite, în ordine: română, engleză, franceză, germană, italiană, latină, greacă, greacă (cu alfabet latin), spaniolă, chineză simplificată, chineză simplificată (cu alfabet latin), igbo, filipineză, galică scoțiană, bască.
Faust, Faust, FAUST!, unde te afli? Ce soartă ai avut, câtă splendoare ai văzut, creatorul tău te-a făcut poveste, și acum te strig, personaj ficțional ce ești. Vreau și nu vreau să opresc timpul în loc. Aș vrea să nu mai am nimic din viața asta, absolut nimic, dacă aș ști că voi avea ceea ce nu am. Sănătatea. Egoismul te duce pe alte culmi, Faust.
33 (12.11.2025)
Am o constelație. Nu ar trebui să mă mire prea mult, întrucât unii oameni au și mai multe, trei, patru, cinci, zece. Dar am o constelație a mea.
Bine, eu sunt mai prejos de stelele din constelație. Nu sunt chiar ale mele, doar orbitează în apropierea mea. E destul cât să pot vorbi cu ele, să mă bucur de prezența lor și să le trimit bilețele înțesate cu iubire și un pic de farmec, pentru ca norocul, binele și frumosul să nu fie niciodată prea departe.
Și, vai!, ce stele minunate sunt toate! Le văd aproape zilnic și tot îmi vine să plâng când îmi apar în câmpul vizual. Niciuna nu seamănă alteia… Bine, de fapt, își seamănă, dar nu sunt două complet la fel.
Pe unele abia le văd, dar știu că sunt acolo. Și, pentru că știu, nu mi-e frică. Râd. Râd și le sărut mâinile, și aș vrea să pot mai mult; mă simt prost față de ele, încerc să le ascult când îmi spun că nu am de ce.
Dar e bine. E mai bine decât mi-a fost într-o destul de lungă vreme. Am o constelație, cam micuță, numai vreo șapte stele, dar e a mea. Bine, nu e a mea. Numai un nebun vrea să dețină stelele, să le depoziteze într-un seif.
M-au primit printre ele. Nu știu cum sau de ce, dar m-au primit. Nu știu dacă chiar m-au dorit sau erau doar curioase, dar sper că măcar mă văd ca fiind o persoană agreabilă, civilizată. Și de nu, las aici să fie scris că îmi pot da drumul oricând, pentru a pica din cer.
Am o constelație. Iubesc stelele ce o formează.
34 (12.11.2025)
Să îndrepți ce ai greșit și să pleci cu inima împăcată. Vezi ce scrii, cerneala îți curge prin pix, și dacă nu ești atent, curge și sufletul prin vene, prin ochi, prin gură, pe unde apucă și el, săracul, căci e greu să ajungi în punctul în care mintea îți vuiește cu idei, iar mâna nu ține pasul și ești forțat să încetinești. Dar e bine, e bine, căci și fluviul dacă ar curge prea repede, n-ar fi bine. Ar fi greu. Așa că hai, scrie, scrie orice gând îți vine, vezi cum și unde te poartă, nu-ți fie frică, e foaia ta, e un gând materializat, oricând poți rupe foaia. Oricând poți s-o iei de la capăt, dar deocamdată scrie, scrie și folosește punctele numai când simți că rămâi fără aer, deși tu scrii, nu vorbești, pentru că asta face din proces, zic eu. Virgula e o răsuflare, când tragi aer, așa se aude, tragi o virgulă, cel puțin cu mâna stângă, și când simți că în craniul tău ceva clocotește, pune punct. Odihnește-te. Stai un pic.
Apoi, alineatul. Te-ai consumat, ai scris cu sufletul, ia-o mai încet. Pentru asta e alineatul. Un fel de checkpoint, un respawn point. Vezi că ești mai calm acum? Puterea punctului. Puterea unui paragraf pornit de la un gând luat dintre alte mii de gânduri. O șansă din nu-știu-câte alte posibilități de a alege alte gânduri.
Un profesor de desen mi-a spus, printr-a cincea: „Linia e doar un punct plecat la plimbare.„ Așa e și cu scrisul ăsta al meu. Iei un gând și îl plimbi pe unde vrei. Nu contează unde, tu ia-l, fă-i ce vrei, e un gând, nu poate fi abuzat. Nu contează de unde începi, nu aici, nu acum. Hai, sângele pixului așteaptă.
35 (24.11.2025)
Și scriu și acum, deși probabil nu mai am nimic interesant de spus. Poate și liniștea e bună la ceva pe lumea asta, nu?
Un copil stă la balconul casei sale. N-are geam, e doar balustrada. Afară e cald și bine. Se întreabă dacă vântul duce mai mult decât frunze și amintiri. I-ar plăcea să vorbească cu Luna sau cu Soarele. Își întinde brațele în lateralele corpului fragil. Închide ochii, inspiră adânc.
Ar vrea să nu se mai termine vara. E așa de plăcut. E cald, norii nu sunt numeroși și, pe deasupra, au forme interesante.
Ar vrea multe, biet copil.
Nu înțelege ce-i cu planta aia care, în decursul a patru ani, n-a făcut niciodată floare. De ce o mai ține? Nu știe, nu-i pasă de asta acum.
S-ar topi, dacă ar putea. S-ar topi și s-ar evapora, ca să ajungă în Soare și să nu mai știe de iarnă, chiar dacă ar avea să-i fie dor de zăpadă.
Ar vrea să vorbească cu cineva, să trimită scrisori. Ar vrea ca vântul să poată duce scrisori.
Vântul abia se simte, copacii mai că nu-i auzi cum șoptesc în depărtare. Păsări nu-s. Alte vietăți nu-s. E liniște, nu prea mai e nimic de spus.
Ar vrea să-i spună cuiva „Te iubesc”. Nu mai contează cui, dar e atât de fericit acest boț de om, încât i-ar pieri și frica, și tristețea. Nu-i nimic interesant, dar copilului îi e bine aici.
36 (24.11.2025)
Stau și mă întreb ca o proastă, „Oare câți necunoscuți își vor da seama că eu am scris prostiile astea?”. Spre exemplu, colegi de la alte clase.
Tu, necunoscutule, poate mă vei vedea în mod întâmplător. Îți vei da seama că eu, persoana din fața ta, am scris aici? Sau nu mă vei recunoaște deloc?
E ciudat, zic eu, nu știu. Îmi tot sare în creier gândul ăsta, dacă, dacă, dacă. Dar, dacă tu chiar mă vei recunoaște, te rog frumos de pe acum, să ai răbdare cu mine. Nu știu ce opinie ți-ai format despre mine sau personalitatea mea, dar te rog.
Uite, imaginează-ți că sunt un mic câine chihuahua, unul dintr-ăia foarte stresați, nevrotici, la 3 lătrături de un AVC. Probabil voi avea ochii mari și un zâmbet tâmpit pe buze.
Să nu cumva să crezi că sunt supărată pe tine dacă ai întrebări despre o chestie sau alta. Nada. Nu vrei să știi câte chestii vreau să explic, dacă ești binevoitor.
Dacă par șovăitoare, sau îmi ia ceva timp să răspund, iartă-mă. Creierul meu a rămas setat pe Microsoft Edge-ul de pe Windows 7, nu și-a mai dat update de o vreme. Dar îți voi răspunde, promit. Nu știu dacă îți va conveni răspunsul, dacă va fi pe placul ideilor tale, dar va fi adevărul. Cineva dintr-un plan mai înalt al existenței mă va trage de limbă și îmi va fi imposibil să mint. Iartă-mă, te rog frumos.
37 (10.12.2025)
Draga mea. Vreau să știi că te iubesc și că te port în tot ceea ce sunt și fac. Dintr-o mie de stele, eu le-aș numi pe toate cum ai vrea tu. M-aș închina lor, om păgân și slut ce sunt, și aș face-o cu cel mai mare drag, căci ar fi pentru tine.
E cam frig aici, draga mea. Azi, totuși, am zărit Soarele printre nori. N-o să-ți vină să crezi, dar a strălucit fix pe mine pentru o vreme. N-a fost dat să fie să mă încălzească, dar măcar a luminat. A fost. M-am uitat la el și a trebuit să clipesc și să-mi întorc capul. Uite, chiar acum strălucește din nou și luminează paginile pe care-ți scriu.
De o săptămână sunt bolnavă. Nu, nu bolnavă în sensul ăla, deja știi că sunt așa de nouă ani. Am luat și eu o răceală de prin expediția în Vest.
E așa un Soare frumos, draga mea, e așa de galben și sincer. E pufos, în mod inedit. Ți-ar plăcea, ai face lână din razele lui. Îmi saltă sufletul între coaste și aproape sunt tăiată pe interior de mine însumi. Ochii mei ar vrea să plângă, genunchii vor să se crape pe podea. Și Iuliei îi place. Orhideea aceea albă și mândră pe care ai văzut-o când deja se ofilea. Îi place și ei Soarele.
E liniște aici. O aud pe Iulia cum râde, cum șoptește Soarelui să strălucească mai puternic. Și el o face, chiar acum o face. Draga mea, ți-ar plăcea aici. E lumină, deși e cam frig, dar e liniște. Soarele și celelalte stele ascultă de plante, iar eu te aștept de ani buni.
38 (17.12.2025)
Boală pământie. Am un caiet plin pe o jumătate din pagini cu scrieri dintr-un cap care izvorăște numai când are chef. Acum trei săptămâni, în excursia la Sibiu, atunci am prins boala. Galbenul, culoarea mea minunată, acolo era culoarea bolii.
Două săptămâni fixe de boală, apoi halucinații. La boală, la gripă, febră, omul are tendința să o ia pe arătură, indiferent de cât de stabil sau instabil e. Am cerut lui Dumnezeu, un Dumnezeu care nu e al meu așa cum eu nu sunt a Lui, să mă cruțe. Să-mi mai dea o șansă la viață. Să învii, chiar atunci, în acel moment. Am văzut-o pe Frida Kahlo. Plutea deasupra mea, nu vedeam nimic în afară de culori, forme, suprarealismul nostru drag înconjurându-ne ca un fum gros de la un accident de mașină. Era bine doamna Frida. Era chiar bine, zâmbea.
Nu știu de ce am văzut-o pe ea. De ce nu pe Diego Rivera, soțul ei. Fusese menționat ziua dinainte, când am discutat un film despre Modigliani. De ce nu chiar Amedeo Modigliani? Am făcut atât de multe în ziua dinainte. Am văzut atâtea, am simțit atâtea. De ce Dumnezeu? De ce Frida Kahlo?
Am acest caiet, fragil, vai de steaua lui, plin pe jumătate. Acest caiet cu prostii e singura dovadă că eu chiar am existat. Mi se întind nervii brusc. În vreo două luni se face un an de când am început aici.
39 (17.12.2025)
E greu să scrii tot ce vrei. E greu să scrii în general. Dacă ai ghinion, totul e greu. Respiratul inclusiv. Dar te descurci. Trebuie să te descurci, altfel o iei razna. Vrei să mergi la 8. Nu, nu poți, hai la 9. Dar trebuie la 8. Minți, poți la 9. Dar am o treabă la 8! Lasăăă, nu se supără că lipsești. Dar dacă se supără? Plus că mă supăr eu. Hai, mai lasă-mă cu ifosele tale, domnișoară! Și-așa e greu cu tine. Da. Știu. Cu mine mereu e greu.
… Vă rog. Credeți-mă că sunt conștientă de toate păcatele mele. Credeți-mă când vă scriu că, da, îmi pare rău, spune-mi când greșesc, că sunt o proastă. Vă rog să mă credeți că sunt om, că sunt capabilă de înțelegere, de empatie, de compasiune și toate tâmpeniile de sunt luate în râs. Vă rog să mă credeți atunci când vă răspund ceva legat de corpul meu sau de starea mea în general, fie ea fizică sau psihică. Dacă cumva vă pune Cineva (nu spun Cine) să mă întrebați „Nu ai nevoie de o sticlă cu apă?” la un spectacol de teatru de două ore, să vă aruncați cu capul înainte în fântână dacă mă întrebați de încă trei ori și apoi îmi rugați diriginta să îmi dea o sticlă cu apă. Aș spune multe și neobrăzate despre voi, care faceți chestii d-astea, dar am speranța (ascunsă pe undeva, ce-i drept) că mai am un pic de finețe la obraz.
În fine. Oricine ați fi, oriunde v-ați afla și orice ați face acuma, dacă nu respectați puțina autonomie pe care o au persoanele cu dizabilități, cred că o să mă sinucid.
40 (19.12.2025)
Să scrii și când nu știi neapărat ce vrei să scrii. E important să scrii oricând simți nevoia, altfel se adună prea multe cuvinte și gânduri care te mănâncă pe interior. E important să scrii tot, altfel nu vei mai scrie nimic. Am un prieten, el a scris — și încă scrie — mult mai mult ca mine, pentru că scrie tot.
Aș vrea să mă pot muta la mama naibii. Nici nu știu de ce. Vă mulțumesc tuturor, pentru tot. Am început să scriu tot ce-mi vine mai ușor. Să mulțumesc și să iubesc. E normal sau am eu vreo problemă?
Mi-e frică să nu rămân în pană de frumos și să încep să vă plictisesc. Poate pic în banal, poate am făcut-o deja. Spuneți-mi, vă rog. Sunt mai proastă de fel, vă rog să mă iertați.
Crizantema pe care, într-un mod foarte original, am numit-o Chrysanthemum — în cinstea unui personaj dintr-un scurtmetraj — încă are flori foarte frumoase și după o lună (cred?). Sunt de un portocaliu mai închis, foarte dese, dar îmi plac la fel de mult.
Aștept din nou ceva. Anul să se schimbe, poate Dumnezeu să se arate. Corpul meu vrea să facă multe, și la fel vreau și eu, dar nu pot. O dilemă (refuz să fiu o enigmă). Să îl chem pe Benoit Blanc? Se ocupă doar de crime, totuși… Știu, o crimă a creativității! V-am plictisit? Ați adormit deja? Hai, dormiți, nimic interesant aici.
41 (19.12.2025)
Dar dacă vrei să mă cauți, du-te la capătul lumii, privește în jos, și aruncă-te în hăul care e aproape orizontal, paralel cu scoarța planetei, un soi de portal. Să mă strigi, înainte de toate. Așa cum mă știi, așa să mă strigi. Bianca, Bia, Bee, Biencuța, Bia-Păpădia (cine mă mai știe așa, oare?), un posibil pseudonim de autor sau alt nume, și promit că vei vedea mâna mea cum se întinde după a ta. Nu cred că voi avea unghiile făcute, dar vor fi îngrijite, promit și asta.
Te țin de mână chiar acum când îți spun toate astea. Să nu îți fie frică. Știu, portalul va fi vuind cu vânturile din cele patru zări, se va fi mișcând stânga-dreapta, dar eu voi fi acolo. Dragul meu prieten, ar fi o idee să sari direct. Dacă nu, e în regulă, voi face eu portalul să se calmeze. O să fie bine, ai să vezi.
Așa că, la capătul lumii, într-un loc destul de călduros, tu mă vei lua de mână și vei intra în portal. După un parcurs de aproximativ cinci secunde prin timp, spațiu și realități, vom ajunge împreună pe o mică insulă din Pacific, aproape de America de Sud. Va fi noapte — acolo mereu va fi noapte —, iar pe cer vor fi stele de plastic fosforescent verde și roz. Va fi drăguț, nu vor adormi niciodată aceste stele. Vom avea și o lună, da: Luna albă, ca o lampă mare și rotundă, de sidef. Vom fi pe o plajă pe insula din Pacific, și vom avea alge bioluminescente.
La capătul acestei lumi în care trăim, cu mult după ce voi fi murit, ne vom vedea și vom merge altundeva.
42 (23.12.2025)
E și asta o idee. Să mor și eu, și el. E și T. Eu de o boală incurabilă, el de revenirea cancerului. Probabil am fi amândoi plânși, el cu siguranță mai mult decât mine.
O, Thomas. Nu te-a doborât cancerul și era să o facă conclavul. Și nici nu ai primit răspunsuri, nu pe de-a-ntregul, nu cum ai fi vrut tu. Știu, Thomas, așa mă rog și eu, cu greu, da, e foarte greu.
Cuvintele-mi vin greu. Nu știu de ce. Mi-e frică. A fost asta (43 de pagini tâmpite) tot ce pot da lumii?
Josnic. Nesimțire curată.
Ceva vrea să explodeze. O bombă, inima mea, lumea întreagă, o baterie. Aștept, cum am mai așteptat și în alte rânduri, și sper ca o disperată că voi trece și peste acest puseu de neliniște, de prea multă liniște.
Am fost acoperiți pe o perioadă nedefinită de timp cu plapuma bătrânească a Universului. E înnorat, pe scurt. Cu nori apăsători, aproape sufocanți și care nu te lasă să îți dai seama dacă e 10:43 sau 15:57. E frig, e urât, ai vrea să mori sau să dispari cel puțin, și stai și citești aici ca un idiot. Am scris acum vreo zece mii (24, cam așa) de pagini că „nu merită”. Dacă atunci eram nesigură, acum știu, știu, că nu mai merită să vă pierdeți vremea cu această broșură proastă și încurcată în propriile-i ațe. Faceți-vă un favor și luați-vă banii înapoi.
Casa aia se va nărui. Toată munca a patru generații de oameni se va duce pe apa sâmbetei. Poimâine este o zi a nașterii, a sfințeniei. Eu nu știu cum să intru în grațiile unui zeu nevenerat.
43 (23.12.2025)
Dragul meu, hai să ne întâlnim. La terasa aia micuță, cam scumpă, unde e gol mereu, deși toate sunt bune la ei. Să ne vedem, ce zici? Hai, de când nu ne-am mai văzut?
Te caută Lev, să știi. Da, dragul meu, știu, și ție ți-e dor de el, deși ți-e și frică de ce va spune, ce va face când te va vedea. Ești prost, Otho. Ești chiar foarte prost acum.
Dragul meu, omul ăla sfrijit era să sară de la balcon pentru că tu nu mai reveneai. Ne-a luat ani întregi ca să îl readucem într-o stare cât de cât ok. Și încă are momente în care râde și glumește că își va tăia jugulara, așa, să nu mai fie o povară.
Ce te uiți așa la mine? Eu, Meresankh, Casimira și Ki (în măsura în care e capabil acel scriitor decedat) am făcut tot ce ne-a stat în puteri ca să îl fericim pe Lev. Că tu ți-ai luat lumea în cap acum cinci mii de ani și nu ne-ai dat niciun semn că mai trăiești nu e vina mea.
Ne-ai abandonat. Pe mine și pe Lev mai presus de toți. Eu m-am agățat de cărți, Lev s-a închis într-o cămăruță și a început să regândească toată viața noastră.
Tu și el nu puteți sta despărțiți, uită-te la tine, nici acum nu stai locului. Ești agitat, băi băiatule, ai nevoie de Lev, căci numai el te poate calma.
…
O, Otho. Preafericit ai fost, preafericit ai rămas. Te iubim, om bun și drag. Ne-ai lipsit. Hai să ne vedem la o ciocolată caldă, ai venit în prag de sărbători, nenorocitule. Hai, dragul meu, hai să vii acasă. Ne e dor tuturor de tine, au trecut șase ani pe puțin. Hai, toți suntem aici. A, Otho, ne-am mutat. Trimit adresa, poveste lungă.
44 (31.12.2025)
Mare parte din avuția mea încape într-o cutie metalică de „Barkleys”, de la Tuttle & Co. În aproximativ patru luni, mi-am adunat acolo praf de stele primit la schimb pe… alt praf de stele!
A devenit un fel de ritual. Ori eu, ori el, adunăm destul praf ca pentru dimensiunea unui bilet de tramvai sau mai puțin. Îl dăm celuilalt, care e aproape de noi, și ne bucurăm, căci e praf de stele special. El nu adună praful meu, așa cum eu nu îl adun pe al lui. Așa că ne facem cadou reciproc praf de stele, ca să avem mai multe soiuri.
Ocazional, mai fac schimb și cu alții. Am vreo… patru soiuri de praf de stele, niciunul nu-i al meu. Bine, mie-mi place mai mult să dau. E frumos când lumea știe că este iubită, în sensul ăla pur. Că îi vezi și că ții la ei, că, poate, într-o altă lume, ați fi fost prieteni buni, chiar foarte buni.
Odată, ea mi-a luat mâna și a pictat-o cu o vopsea a sufletului. Mi-a înflorit palma cu narcise, trandafiri, iederă și floarea-soarelui, și m-am simțit din nou vie. „Pentru că tu creezi frumusețe”, așa mi-a zis. „Serena” m-a numit. Și îi mulțumesc pentru asta. Vopseaua s-a dus de mult, cuvintele sper că nu se vor șterge din minte, și eu poate voi muri, dar iubirea va rămâne. Nu știu cum, dar eu, dezintegrată fiind, poate mă voi preface-n stea, sau în flori, și poate va fi bine.
Poate, dacă pun acea cutie pe balanța anticilor egipteni în loc de inima mea, pana va fi de zece ori mai grea.
45 (19.01.2026)
Sunt dramatică. Este un adevăr. Rareș, știu că tu mi-ai spus asta prima dată, prin octombrie anul trecut. Să mă ierți pentru faptul că și în scris — mai ales în scris — am această obișnuință. Te rog.
Stau la orizontală, sprijinită cu capul și umărul drept de marginea patului. Marginea e gri, salteaua e neagră. Peste saltea, în loc de cearșaf, e o pătură roșie care m-a văzut trecând prin ultimii cinci sau șase ani de viață. Îmi vine să vomit de azi-dimineață, de la ora patru și ceva.
Pe noptieră tronează o kalanchoe cu un băț înfipt în pământ ca să o ghideze tot mai sus, tot mai drept, spre nori sau tavan sau o altă dimensiune de care noi nu avem nici cea mai mică idee. La stânga de kalanchoe – la dreapta privitorului inexistent din pragul ușii – e un crin cu aproape toate frunzele rupte. Aproape. Are două frunze de care mama nu s-a putut despărți în urma înghețului și un mic vârf albicios al unei frunze care nu știu dacă va mai crește vreodată.
Dar, în ciuda frigului și gradelor de formă negativă întâmpinate în balcon, crinul încă e aici. Poate va muri el, poate voi muri eu – de vreo boală incurabilă sau pentru simplul fapt că organele încep să se oprească din a funcționa – poate murim amândoi, dar sper că nu va muri niciunul dintre noi. Deși ar fi poetic să mă reîncarnez într-o floare. Poate voi pleca pe steaua mea…
Ba nu. Ba nu! Micul meu prinț este aici, râde în camera din celălalt capăt al holului. Da. Toți sunt pe această planetă. Aș fi singură acolo, fără fluturii mei. Nu-i momentul.
46 (03.02.2026)
Este 3 februarie 2026. Acum un an, eu scriam pentru că nu știam de ce, dar mă simțeam vinovată de cele mai mărunte lucruri. 2 februarie 2025 nu a fost o zi extraordinară din niciun alt motiv în afară de faptul că a fost. E trecut de miezul nopții, 00:32 sau ceva, noi nu avem curent electric în apartament, așa că scriu.
Probabil e un semn venit de pe undeva: „Fato, proasto, scrie-ți toate paginile adunate în tabelul ăla Excel pe care îl tot ții în telefon”. Nici nu am scris vreo rezoluție de anul nou, ce fel de scriitor sunt? În fine.
În decursul unui an, de pe 02 feb 2025 până azi, s-au întâmplat destule. Vrute, nevrute, așteptate, neașteptate. Am plâns și râs din cele mai prostești motive, am redescoperit ce înseamnă a iubi, a fi ales, a fi iubit și apreciat. Învăț să am răbdare cu mine însămi și să nu mai fiu așa dramatică (și îmi cer scuze pentru toate hiperbolele cu care am tot încărcat textul). Mi-am cerut iertare de enșpe mii de ori și m-am gândit că o să mor de tot atâtea ori.
A revenit curentul electric, dar n-am încredere deplină. Voi continua să scriu aici. Nu știu exact câte pagini mai am până ajung la jumătate. Revin.
În decursul unui an, am aflat mai multe despre cine sunt. Mai greu despre ce vreau. Boala a stagnat – semn bun, zic eu – și nici frig nu îmi mai este. Am avut dreptate acum câteva intrări. Tot proastă am rămas, recunosc. Probabil așa voi fi mereu. Nu mă mai gândesc la moarte și revin uneori la primul semn că va fi bine. Un titlu de carte: „Viața-i un lucru bun”.
47
Am destul de mult timp de când nu am mai plâns. De data asta nu e intenționat, promit. Nu am mai plâns din octombrie (acum trei luni și ceva), dar nu simt aceeași chestie în piept, aproape constantă, pe care o simțeam, ia să văd… acum un an? Acum doi ani?
Câte lucruri s-au schimbat. Câte lucruri au reapărut în viața mea, rând pe rând. Obiceiuri vechi, preluate de la rude – ascuțitul creioanelor, ceaiul, radioul, modul de a vorbi – sau mici chichițe pe care pur și simplu le-am uitat. În fine, nu că ar conta. Lumea se prăbușește în favoarea uneia noi, și totuși toate amintirile și minusculele obiceiuri rămân.
Și nervii rămân, se pare. Ori, luna lui februarie este luna dracilor. Ceva-ceva asemănător au deslușit și lingviștii într-un document de-al lui Kivechrins, dar este prea devreme pentru a se spune ceva în mod oficial.
Dar mi-e mai bine. Recunosc, tot nu am descoperit un zeu sau Dumnezeu, deși după un an de întrebări, rugă, meditație și Io știe ce, simt că am făcut un micuț pas spre un răspuns vag și atât de îndepărtat. Am îndoieli. Citesc o carte cu și despre îndoielile unui preot catolic și alegerea unui nou Papă. Ascult un post de radio cu melodii siropoase din alte veacuri și o lampă veche de cel puțin zece ani, cu lumină galbenă și caldă, luminează un biet pui de trandafir japonez. Eu stau aici și scriu, și încerc să îmi dau seama care îmi este rostul. În cinci mii de ani, vom fi toți morți, și lumea va fi cu totul alta. Spre doar să fie mai bine. Nu știu pentru ce sper în mod concret. Viață, cred.
48
Încep să mă apropii abia de jumătatea acestui carnet. Nu știu ce să fac cu această informație, v-o dau vouă.
Poate așa ar trebui să încep prostia asta de jurnal: „Eu am început să scriu aici din disperare, crezând în fantezia că va ieși ceva extraordinar. Nu e așa spectaculos, recunosc, și pentru asta îmi cer iertare. Nu vreau să vă fac să vă pară rău sau să vă simțiți vinovați de ceva prin faptul că sunt sinceră cu voi aici și oriunde sau oricând mi-aș apăsa sufletul pe pagină. Eram disperată când am scris primele zece-douăzeci de intrări. Pentru multe lucruri, majoritatea au devenit mărunte sau chiar s-au pierdut cu timpul. Voiam un miracol sau o sută, nici nu mai știu, nici nu mai contează. Nici nu credeam că voi ajunge să mă înșir așa, acum sau oricând, și Bia-15,10 m-ar strânge de gât și și-ar înfige ghearele în ochii mei ca să nu mai văd nimic și să nu mai pot scrie deloc. M-ar blestema, așa cum rar aș blestema pe cineva. Dar asta e ce aș face eu. Nota asta a autorului – ce titlu măreț pentru un bufon ca mine – e pentru voi, posibilii cititori. Și vreau să vă mulțumesc, chiar și pentru acest puțin timp acordat acestei pagini, dar și pentru tot, în caz că veți citi mai mult. Vreau și să îmi cer scuze. Pentru orice. Îmi pare rău. Rămâne la latitudinea fiecăruia pentru ce. Jurnalul ăsta nu era menit pentru ochii publicului, dar a ajuns, oricum, aici. Probabil editorii m-ar spânzura. Eu doar v-am aruncat prostia asta și m-am ascuns ca de o bombă. O să vedeți că știu foarte puține. Dați foc cărții dacă nu vă place. Vă pup.”
49
E februarie. Luna cea mai disperată din tot anul. Frig, vreme dubioasă, prea multe sentimente de prea multe tipuri plutesc prin aer și nu prea mai știi ce scop ai în viață. Încerci să vezi, dar ceața e deasă, omătul greu și frigul e mereu izbitor, parcă te mușcă de oase. Ai vrea să poți a plânge, să țipi sau să zvârli cuiva un caiet în față, doar pentru a avea satisfacția expresiei faciale surprinse a celuilalt. Februarie nu este luna iubirii; poate a sfârșitului sau a crizelor existențiale. A nervilor tocați, a fricii încleștate adânc în piept și în stomac, a stresului că nu mai poți face nimic.
Februarie e luna disperării și fix de aceea e ziua de 14 februarie o zi a iubirii. Dacă nu e cald afară, măcar în suflet. Și ai vrea să pleci departe, în ținutul de jos (ascult „Down Under”, de la Men at Work – explicația) sau măcar mai pe la linia ecuatorială, unde e doar un anotimp, anume cald. Undeva pe o insulă aparținând de continentul african, cu propriul steag, o insuliță care, laolaltă cu încă o insuliță, formează o țară. O țară pe care ai vizitat-o cu Google Maps-ul acum vreo 9-10 luni, într-o după-amiază, în loc să înveți la o materie sau alta.
E februarie, ceea ce înseamnă declarații de iubiri, rupturi, prietenii sparte și multe sentimente. Și e frumos, nu are cum să nu fie, dintr-un anumit punct de vedere. Din iubire ar trebui să ne naștem și întru iubire ar fi normal să murim. E cea mai de bază rugăminte a lui Dumnezeu – să ne iubim aproapele ca pe noi înșine.
E abia a doua lună din an. Lumea pare că se duce pe apa sâmbetei, și e gri peste tot, nu știi de când n-ai mai văzut soarele, dar te rog să ții minte că iubirea tot există.
50
Încă mă simt vinovată pentru multe lucruri. Tot nu știu de ce. Tot gândesc prea mult, fără motiv. Mi-am mai pus pofta de viață în cui, deși încă tânjesc după atâtea chestii. Mulțumesc pentru șansa la viață și la un fel de reconstruire, măcar spirituală. Nu pot spune că mă mai identific în totalitate cu ce am scris, ceea ce sper că arată o anumită mulțumire cu viața mea și cu ce am reușit să fac într-un an.
Hai că e bine. Se putea și mai rău. Mereu se poate mai rău. Dar deocamdată e bine și vreau să mă bucur de acest bine. Am zece plante în cameră, fiecare e frumoasă și, dacă aș ști cum, aș plânge, și dacă aș putea, aș îngenunchea.
Ridic ochii spre tavan și văd albul de var. Dacă îmi dau jos ochelarii, probabil n-o să se schimbe mare lucru, deși aș vrea să sper că voi vedea un cer albastru, cum e cerneala pixului cu care scriu aici de vreo 34 de pagini încoace. Negrul s-a dus, a venit ceva colorat, cu un vârf mai subțire și un scris mai mărunt, cu mai multă fericire și un mai ușor dans pe hârtie, poate cu mai multă nădejde. Speranță.
La marginea lumii, este un om care știe tot ce a fost, este și va fi. Nimeni nu știe cum îl cheamă cu adevărat, mult zic de el că este o fantomă, o legendă, dar el tot stă acolo de un veac de ani. Așteaptă ceva. Stă și se uită ca prostul la mare. Dacă îl vei întreba ceva, îți va răspunde în păsărește, așa că n-are rost să-ți usuci gura. Nici nu știu dacă o să te vadă că stai acolo și te uiți la el ca la un extraterestru. Tu să nu te lași intimidat sau dezamăgit. Așa e el. O să auzi marea și valurile ei, și o să vezi nisipul și plaja goală. Te rog eu să te așezi, să încerci să înțelegi.
51
E și ăsta un început. Nu știu din ce punct de vedere, dar e bine că e. Încerc să am încredere în încrederea pe care o au alții în mine, deși e greu, pentru cu nimeni nu mă cunoaște pe dinafară, nici măcar eu. Uneori mă uit în oglindă și nu mă recunosc, alteori mă simt străină în propria viață. Dar hei! Încerc să fiu mai puțin suspicioasă față de ce spun ceilalți, deși sunt un clovn imatur care își dă prea multă importanță prin simplul fapt că scrie despre el însuși la persoana a treia.
Încă sunt imatură, mai imatură decât toți ceilalți din clasă puși la un loc. Uneori îmi vine să mă dau cu capul de pereți pe tema asta. Obicei de când eram… 99% nervi și 1% copil de 11 ani—mamă, ce perioadă nașpa o fost aia.
Nu mă simt de parcă aș avea 16 ani și opt luni, sincer. Uneori încă mă minunez că am ajuns la jumătatea anilor adolescenței, că am trecut de treapta dintr-a opta. Banchetul parcă a fost ieri sau acum un veac și cred că mereu o să mă doară un pic atunci când mă voi uita la poze și la videoclipuri cu fosta clasă, deși nu m-am integrat niciodată și eram mai toți niște sălbatici. Dar erau, totodată, colegii mei. Și i-am iubit, cum am putut. Am fost cea mai proastă și nesimțită clasă din tot colegiul și încă mă bucur că am scăpat de profesorii (numai unii) și colectivul de acolo, dar tot există o mică voce – Bia-14 și un pic – care să-mi șoptească uneori că erau, totuși, de treabă, măcar unii dintre ei, și cu câțiva încă țin legătura. Nu uita de Oana. Nu uita de ea.
Ăia patru ani m-au dus la disperare. Vreau să mă întorc pentru o zi acolo. Nu se poate, și e mai bine așa.
52
Radioul cântă despre doi îndrăgostiți, eu închid ochii și aș vrea să plâng. E un cântec frumos, genul de cântec pe care l-ai vrea și în mormânt, care îți aduce în minte doar un apus sau răsărit acvatic, marea în extaz.
Aș vrea să iubesc. Să pot să am pe cineva căruia să îi dedic toată dragostea. Știu că e copilăresc – uau, vrea iubire? ok, vrea și un premiu? – și știu/sper că va veni la momentul potrivit această iubire. Până atunci, îmi rămâne să mă bucur de viață așa cum e. Adică extraordinară.
„Ce bine e! Ce bine!„ cânta o broscuță acum mai bine de treizeci de ani. Regimul sub care a fost produs filmul s-a destrămat, majoritatea actorilor au dat ortul popii, dar filmul în sine a rămas. Timpul chiar s-a oprit în loc pentru acel film căzut în obscur – de aceea nici nu mă aștept să înțeleagă prea mulți aceste referințe dubioase și de nișă pe care le fac. Încerc să par și eu mai serioasă, dar mai mult sunt enervantă, știu.
Nu știu pentru cine scriu. Pentru mine însămi, probabil. Stau și eu aici, în spațiul ăsta în care îmi scriu jurnalul, și dau cu piciorul de-aiurea în pietre căzute de nu-știu-unde, că n-am ce face. Și vorbesc (bine, scriu) ca o moară stricată, în timp ce lumea curge în jurul meu.
Iar aștept, dar de data asta nu un miracol, ci ca ceva sau altceva să explodeze. Lumea mă ține în suspans și eu mă scarpin în cap pentru că habar nu am ce va ceda prima oară. Mă sperii din nimicuri și râd din nimicuri. Acum chiar aș zice că trag pe nas. Nu o fac, dar mna.
53
Dumnezeu probabil mi-a trimis semne dintre cele pe care le are el mai evidente. I-am cerut de mai multe ori lucrul ăsta, deși în ultima vreme nu mai aud decât huruitul vag al frigiderului noaptea înainte să mă culc.
Poate Dumnezeu mi-a trimis tot felul de semne: pești, cruci, oameni, numai că am o mică impresie cum că am uitat să menționez faptul că eu sunt cam oarbă. Nu degeaba port ochelari, să fim serioși.
Mă uit la martorul inexistent care stă pe scaunul meu de la birou și ridic din umeri oarecum rușinată, pentru că acuma întrebarea mea este „Sunt eu chioară până pe lumea ailaltă și înapoi sau nu știe El să trimită semne? Sau nu-mi trimite mie semne în mod special?”
Dar! Dar… probabil doar eu îmi acord prea multă importanță. Mă uit la martorul inexistent și el dansează haotic pe o melodie de la radio. Îmi tot face semne să mă ridic și eu, și n-am inima să-i spun că nu pot. Așa că mă uit vinovată spre mâinile lui întinse, gata să le apuce pe ale mele, după care dau din cap.
Mai bine mă uit și încerc să înțeleg cum funcționează mușchii, să pot anima dansuri pe care aș vrea să le dansez.
Martorul inexistent e plecat în lumea lui, nu e atent la mine, ci la muzică. Cine pe cine urmărește? El pe mine cum scriu, eu pe el cum dansează, unul pe celălalt cum reacționează la muzică uitată, dar frumoasă? Amândoi urmărind plantele, care aproape au murit acum ceva timp, cum încet, foarte înceeet își cresc frunze noi?
54
Revin la muzică pe care n-am mai ascultat-o de ani, ani! Și mă crucesc, pentru că unele piese le-am căutat peste tot și într-un final! le am, iar altele sunt preferințe uitate de-ale mele, din vremea când îmi lăsam părul să cadă pe un ochi și stăteam îmbufnată. O perioadă de glorie, ce să mai.
Dar muzica, ah, muzica! E aceeași, dar o ascult altfel. Poate pentru că eu sunt altfel. Și e bine, pentru că pot să mă bucur din nou ca pentru prima oară.
… Poate așa trăim de mai multe ori? Cu versuri auzite în treacăt pe la o petrecere la care am adormit pe scaune, versuri pe care o să le aud după zece ani și o să am o mică revelație cum că „Bă, da' aveau dreptate ai mei, piesa asta e bombă”.
Ascult muzică pe care o auzeam la radio pe când mergeam noaptea spre mare și eu tot mă uitam pe geamul mașinii, vrând să văd răsăritul, eveniment rar și mult dorit. Chiar și acum. E ceva special la răsărit, ceva ce nu există la apus. Se va trezi careva să zică „Păi, normal! Răsăritul e dimineața, apusul e seara, una e începutul, alta-i sfârșitul zilei și da, va avea dreptate, dar nu la asta mă refer. Nu știu, e ceva magic. Numai la răsărit e toată lumea adormită, și până și cerul își ține respirația în anticiparea Soarelui. Poate-ntr-o zi n-o mai apărea, nu de alta. Și nici nu știi ce vrei să faci. Rămâi țintuit acolo unde ești și te uiți ca un tâmpit sau ca un om care abia acum trei minute s-a vindecat de orbire.
Soarele n-o să cânte, dar muzică tot vei auzi în sinea ta.
55 (10.02.2026)
Când voi muri… Pentru că trebuie orice om să moară la un moment dat, așa că… atunci când va fi să mor, te rog pe tine, cea mai de nădejde persoană a mea, să mă duci într-un crematoriu. Să îmi pui corpul într-un cuptor cu văpaie parcă nesătulă de oameni, și să aștepți până va veni cineva cu ce a mai rămas din mine pe planeta asta.
Praful ăla, care arată mai degrabă a praf de sub dulap decât praf de om, să îl iei la mare. Acolo, dă-i drumul pe unde vrei. Pe nisip, în apă, poți chiar să încerci să faci un castel de nisip cu el. Cred că m-aș bucura, dacă aș fi sigură de cele ce-ți cer. Dar nu sunt, și de aceea pot doar să mă gândesc cu o oarecare fascinație la ce va fi după ce eu voi muri.
Nu știu când, sau cum, sau unde voi muri. Mi-ar fi plăcut să știu în avans sau ceva. Poate mi-aș drămui altfel timpul. Sau aș rămâne tot pe ultima sută de metri cu toate, lucrând, scriind până în ceasul morții. Nu știu cât de „wow” va fi. Sper că deloc. O viață atât de … fără evenimente, zic, nu merită o moarte prea faină.
Dacă bate vântul când îmi împrăștii rămășițele, ai putea să-ți imaginezi că dansez. E cam greu aici, acum, când sunt cum sunt, dar atunci, după moarte, acolo, la mare, voi fi altfel. Voi fi, sper, liberă, măcar într-o oarecare măsură.
Și de nu, știi prea bine unde mă găsești. Strada Infernului, casa nr. 1, camera 145.
56
La un moment dat, nu vei mai ști nimic. Vei avea capul plin de nimicuri, și va fi trist, așa că te rog ca până atunci să îți faci amintiri frumoase și să ai grijă de tine și de sufletul tău, pentru că dacă nu vei mai avea cap, sufletul tot îți va rămâne, chiar și după moarte.
Iar până atunci, până la moarte, trebuie, poți, ai ocazia de a face atâtea chestii. Află ce îți place sau nu, de ce îți saltă sufletul sau ce cuvinte sunt simțite de parcă fac parte din propria ta ființă sau de parcă cineva le-a scris pe oasele tale acum o mie de ani.
Scriu ca o proastă, nici nu știu de ce dau sfaturi dintr-astea; dintre toate persoanele de pe această planetă, eu sunt cea mai nepotrivită pentru această misiune foarte importantă.
Afară ninge, deși mai devreme părea că plouă (plouă de dimineață, și acum e 21 și jumătate), iar eu nu știu ce ar trebui să fac.
Aloe Vera a mea avea doisprezece pui, săraca. Acum doi ani sau chiar mai mult, o luam de la magazinul de bricolaj, și era destul de mică, atât cât eu, copil slăbănog de 13-14 ani, să o pot ține în brațe. Și acum, dau din puii ei celor dragi din viața mea.
Nu știu ce mai pot scrie. Găsesc metafore și mesaje ascunse în aproape orice și mi-e o lene criminală să le scriu pe toate. Totuși, voi încerca, pentru că mereu mi-a fost greu să mă apuc. E februarie, n-am primit niciun semn de niciun fel, și totuși sunt iubită.
57
Draga mea Pleiadă.
Salut! Mă mai ții minte? A trecut mai bine de un an, dar cred și sper că nu m-ai uitat, măcar tu. Măcar tu, dacă nu alți 26 de copii care mi-au fost colegi. Cei trei care nu se află acolo, între cei care m-au uitat, încă îmi sunt prieteni. Dar tu, Pleiadă, tu, care ne-ai spus „Gata. Aici se termină drumul vostru. S-au dus patru ani, cărați-vă, luați-vă la revedere” – și noi chiar asta am făcut – tu ce mai faci?
Mi-e dor și nu mi-e dor. A fost, n-a fost, am fost bârfită și n-am fost, era să mor și am și supraviețuit, ne-au lăsat profesori și au venit alții, ne-am luat ceartă de la directoare și am fost spaima tuturor. Eram cea mai proastă clasă din tot colegiul și totuși mi-e dor, în mod spectaculos (spusei eu în mod sarcastic… sau nu?).
Dar tu, Pleiadă, cum o mai duci? Te mai gândești cum am (bine, cum au, că eu n-am participat direct, numai am fost martor) stat unii pe umerii altora, deși ne spunea personalul să nu mai facem asta? Cum s-au frânt destule inimi și speranțe s-au năruit un pic peste măsură? Cum plângeam pe holuri și ne venea greu să plecăm de acolo, că poate-poate s-ar opri timpul pe veci în noaptea aia în care 150 de copii au trebuit, metaforic vorbind, să-și părăsească familia pe veci cu o speranță îndepărtată că vor putea încerca o recreare cândva departe?
Mai ții minte, Pleiadă?
— Bia H, 8B
58
Alb. Totul e alb aici, pe dealul ăsta vechi și vesel. N-a mai nins de mult aici, și e bine, e frumos. Un om înalt pășește ușor, face urme vagi în jurul lui, dar stă pe loc. E aproape orbit de tot albul din jur și îi vine să plângă. Are la el o boxă micuță din care se aude o piesă despre mare, și el se gândește la ce ar putea să țipe fără să îl audă cineva, nici măcar dracu'.
Vântul bate de nu-știu-unde, iar omul se lasă purtat pe unde a vrea vântul misterios, care aduce cu el parfum vag, vag de tot de ghiocei și zambile.
Cade pe spate, se afundă în zăpadă și privește cerul alb. Fulgi plutesc, sunt și ei purtați de vânt, și e un dans hipnotizant, iar omul simte cum adoarme. Își amintește de iernile petrecute la bunici, când acolo era loc de întrunire al întregii familii extinse, și plecarea era cea mai tristă chestie din întreaga lume care se rezuma la două case și o grădiniță, plus alimentara de la parterul blocului. Să nu uităm de cimitir, cu poarta lui cu clopot care niciodată nu bătea.
Omul ăsta ar vrea să plângă acum. El mereu vrea să plângă, pentru Dumnezeu! Devine enervant la un moment dat, zic eu. Dar în fine. Vrea să plângă și nu poate, deși vrea, vrea nespus. Nu poate, nu numai pentru că este fizic incapabil acum, dar și pentru că i-ar îngheța ochii – totuși, e foarte frig aici, pe un imaginar vârf de munte. Însă omului îi poate rămâne speranța că al lui copil interior plânge.
[NOTĂ: 09.05.2026]
Nu știu cui îi trebuie toate aceste însemnări de jurnal. Nici nu știu exact de ce scriu aici, acum (e 23:41), dar cred că trebuie. Am mai scris și alte dăți că jurnalul ăsta e o pierdere de timp, că nu merită, că nu știu ce, una, alta. În fine! Da, rămâne valabil și acuma.
Scriu aici pentru că e cam… singurul mediu în care sunt cu adevărat liberă să mă exprim. Nu trebuie să dau nimănui explicații (pentru că nimeni nu întreabă nimic) și astfel eu pot muri liniștit – death of the author – iar chestia asta, adică jurnalul, să nu pățească mare lucru.
Probabil e doar o risipă de spațiu ceea ce scriu eu aici. Nu știu, nu cred că știu sau că vreau să știu.
Atunci, de ce fac public? (Wow, câtă importanță îmi acord, să mă sugrume cineva) Pentru că nu știu ce altceva să fac. Acum aproape un an am fost la o întâlnire cu o doamnă autor care a spus că am „ochi de visătoare”. În toamnă, în prima zi de școală, diriginta ne-a spus că, dacă avem scrieri, să îi dăm, să publicăm în revistă, adică aici. Eu atunci m-am gândit doar la autoarea care mi-a zâmbit cald și a zis că așa era și ea la vârsta mea. E posibil să o fi spus de dragul mamei, ca să îi mai dea speranță cu privire la ceea ce sunt, dar nu m-a interesat. Eu datorită acelei doamne am avut curaj pentru „Jurnal de zbor”. Nu știu de unde curaj și pentru minunea asta care, la această dată, are doar titlul provizoriu „jurnal de zbor partea a doua”.
Atât și cu nota asta blestemată.
Sursă imagini:
Comments