Grupaj poetic: "Omul meu plop se îndoaie și se răsucește,/se varsă în sus, se avântă-n hău/ și râde ca un copil/râde de mine..."
- Ana Cojocariu
- 1 day ago
- 6 min read
Ana Luiza Cojocariu, 10 B
dracu m-a pus să te scol
Omul meu plop se îndoaie și se răsucește,
se varsă în sus, se avântă-n hău
și râde ca un copil
râde de mine
mâinile-mi nenorocite nu-i pot cuprinde gâtlejul, să-l sufoce
nu-i pot smulge gândul de sub scoarța vie, de carne roșie
prin ea suflă vântul puternic... eu îl simt doar adiere.
Omul meu plop nu cade la pământ, continuă să râdă
boala sufletului
dormeam pe o frunză de brusture
când ticăitul ceasului m-a trezit
îl auzeam pretutindeni în jur
în genunchi, în buricul degetului, în ochi, în cap,
în limpezimea cerului,
în odiosul minții mele...
am căutat alinare în bătăile inimii,
dar am descoperit că în piept era gol, liniște asurzitoare.
deodată un bocet stins s-a auzit de sus,
unde, pe o rază agățat, ceasul șoptea
Smulge-o, Tai-o, Strivești-o
Mă doare...
am plutit pe o ultimă suflare până la el
și m-am culcat la pieptul său rece,
prea rece pentru a înțelege dorul inimii mele,
adormind din nou
morți fără lumânare
l-am rugat să-mi sape o groapă,
am strigat, m-am pus în genunchi,
l-am implorat doar atât,
să-mi sape o groapă,
nici nu s-a uitat către mine, nu m-a putut privi
doar cine i-a smuls ochii
cum am putut uita, tocmai eu să uit
dar n-am avut de ales
și, sigură, atât de singură,
cu mâinile rănite, vineții,
te-am smuls
și cu grijă te-am îngropat între râme și os
singură, atât de singură,
măcar ție, dacă nu mie, dacă nu nouă,
să ți se așeze la căpătâi o floare, două,
odată la vreun an
bune și alea.
Nu vreau să mă ierți.
***
Iubirea noastră este un preș peste care calcă zorii zilei
degeaba încerc eu să-l aspir cu gura, fără de suflare,
să-l bat de toți pereții sufletului meu,
(pe-al tău nu-l pângărești în așa hal)
din el nu vor înceta să zboare smirnă,
firmituri de pâine, praf... poate stele,
care-mi țin de cald
atunci când tu nu vrei să-i dai drumul,
atunci când tu te îneci într-o fântână de lacrimi,
ca și cum nu ți-aș fi promis că vom pleca diseară,
suflețel
***
Mii și mii de ani
n-ar fi de-ajuns
să prind în ale inimii fus
o gâză zburătoare,
o scânteiere,
o rumoare a sufletului smuls,
ce n-a aflat nicio mângâiere
în a mea veșnică așteptare.
Și dac-ar vrea vreodată
să soarbă din a mea privire,
cu-o lacrimă topită
în mutul și deșiratu-mi gând,
i-aș dărui un ultim
straniu sărut,
un gest crunt,
din disperare.
Ea însă nu s-ar răzgândi,
în zboru-i frânt
de-al meu cuvânt firav,
ținută vie
de-a sa întocmire cu durerea.
Căci poate, întristarea
e doar povara
de-a fi iubit,
fără să iubești la rândul tău
ideea de real.
Un toast
bat clopotele și miroase a steril
lacrimile mele,
picături de ploaie torențială amestecată cu praful de pe șosele,
alcătuiesc o țesătură jegoasă
aruncată într-un colț și pișată de șoareci
fiecare clipă a nopții trage de câte un fir,
de câte o coardă,
până la cea din urmă
ea își cântă vraja iar miezul luminos pulsează
și odată cu el și întunericul nopții, însuflețit deodată,
cu mâini care să-l mângâie pe cel suferind
și urechi care să-i asculte bocetul mut,
căci ai iubit mai mult acea ultimă picătură de vin,
atârnând de marginea paharului,
decât pe mine.
Sinele care se ucide pe sine
Te rog taci, închide pleoapa,
căci ochii-ți rostesc ocări,
lacrimi pline de veninul unui dor de soare.
Te rog taci, închide pleoapa,
căci mă privești arzând, tu cea din tinereți,
cu visuri ce înalță către cer castele de funingine.
Da, tu, mă privești cu ură
de parcă ți-am ucis cel dintâi copil,
promis încă de la naștere eterului.
El n-a murit, e încă aici,
sub straturi putrede de foi, picurate cu cerneluri,
cânt al clopotelor-n zori ce anunță vrerea sorții.
Și chiar dacă o fi să fie,
iar eu, fiu al neantului, am să mă reîntorc acasă,
el va rămâne veșnic în pântecul tău de piatră
legănând al lumii dor.
mai lăsați-mă cu vămile voastre
și înainte c-ai noștri pumni
să-i strivim de a-l amărăciunii cuib acid,
de sânge și suspine,
chipul să-mi devină asemeni sufletului, străveziu
și mâna întinsă și rana-mi violetă să devină străvezii
și întreg trupu-mi străveziu,
o gaură-n cer, o adiere de suflet,
o ceașcă goală, nepătată de vreun gând.
și așa, fără de înveliș, doar o amintire vagă,
ți-aș cuprinde-n ale mele pleoape
surâsul unei seri de vară,
doi ochi care nu se vor mai privi niciodată
doi ochi cărora le este dat să nu se mai privească niciodată,
deși mi s-a promis parcă-n vis o nemurire.
și totuși încă-ți sorb irisul
cu fiecare lacrimă ce cade
pe jalnica imagine
a unei clipei ce nu va mai fi.
Prinde-n ale tale degete, iubire,
fotografia
joacă-te cu ea, sărut-o, atinge-o încă odată,
apoi împăturește-o în o mie până devine avion
și așază-mi-o tandru pe pieptul rece,
precum unui mort.
Ți-a trebuit ție să mergi acasă
în vis, mi te-a luat din brațe
și mi te-a împăturit în șapte,
într-o bucată de hârtie mâzgălită cu pixul
și pătată cu lacrimi.
și-n loc să mi te dea,
să te mai strâng la piept odată,
te-a azvârlit în buzunar,
ce mică-i fruntea de-o sărutam cândva
și ce mici ți-s rănile acum.
și-n loc să mi te dea, a plecat departe
departe...
dar tu tot în buzunar.
eu te-aș fi desfăcut
și, așa mototolit și ridat,
te-aș fi iubit
până ce durerea ar fi trecut,
iar tu, ușor, te-ai fi transformat în avion de hârtie,
și-n loc să mi te dai, ai fi plecat departe
departe...
fără mine
Eu de ce am mai rămas?
***
Suflețel s-a încuiat în casă și te-a lăsat afară
și acum tace, refuză să mai scoată un cuvânt.
casa pare goală și tu o privești de prin stufăriș
ca un jeg de câine ce nu știe să latre.
e întuneric și e frig și abia mai zărești acoperișul,
mâna nu ți-o mai vezi, o îndeși pe gât
poate poate vomiți cheia sângerie, de carne fermentată,
un maț înnodat și ciuruit pe care suflețel ți l-a dat să-l înghiți
ca pe nu știu ce pastilă miraculoasă, doar ești bolnav,
acum atârnă de suflet.
un nou intestin, fără de capăt și plin de lacrimi stătute,
doar o mlaștină de gânduri slinoase
pe care suflețel le va plânge în șuvoaie
atunci când va veni vremea.
tu să le porți în tine până atunci, asta ți-e soarta,
să fii un sac puturos, ticsit cu leșuri de oameni
atât meriți, atât ți-este dat,
cel puțin așa mi-a zis suflețel să-ți spun.
***
într-o dimineață m-am decis să-l iubesc pe suflețel
l-am îmbrăcat frumos, în volane, i-am pus funde
și l-am sărutat pe fruntea-i rece
l-am așezat în fața mea pe o pernă vișinie, în formă de inimă
și l-am rugat, pentru prima dată în mulți ani,
să se joace cu mine.
dar a tăcut
și eu m-am rugat
și m-am tot rugat,
Suflețel... joacă-te cu mine!
m am rugat în genunchi,
într-un picior, stând în cap, apoi în mâini,
mereu cu glasul cu care obișnuia el să-mi cânte.
dar a tăcut
așa că i-am tras o palmă peste bot,
de l-am izbit cu capul de perete,
voiam să plângă, să-l văd că suferă, că-i pasă, să zbiere,
dar el a continuat să mă țintească cu privirea-i goală
și firișorul de sânge prelingându-i-se pe fruntea vânătă
de la atâtea pupături
a tăcut
și m-a privit în liniște cum gem ca un animal prins în capcană
până ce mă prăbușesc la podea și adorm.
Abia după ce am închis ochii,
o lacrimă i s-a împletit într-un dans macabru cu sângele
și a rămas atârnată de vârful nasului,
doamne ferește să pătezi cu așa otravă pământul
sau poate doar mi s-a părut.
cel mai probabil doar mi s-a părut.
Comments