"M-am mutat în sud / unde oceanul e soare" (grupaj poetic)
- Diana Drugu
- Nov 17
- 5 min read
m-am mutat în sud
m-am mutat în sud,
unde oceanul e soare,
albinele sorb polen în limba păsărească și
casele sunt pereți cârpiți cu tablouri galbene...
nici acoperiș n-au casele,
să lași soarele să te sărute drăgăstos, să-ți fie muza unică...
din geam zăream ca prin coaja de ceapă
o altă lume,
o grădină de ochi injectați
nici nu ajunsesem la flori încă...
în mai puțin de cinci zile
am ridicat zidurile Troiei noastre
și ne-am ascuns acolo ca într-o bibliotecă,
ieșind doar din când în când,
după crizanteme,
să nu speriem salamandrele...
ne-au fost tăiate apeductele;
pe când credeam că suntem baricadați împreună,
ăsta era doar un asediu silențios...
celor din sud nu le plac tablourile noastre,
pentru că-s albastre
și pentru că pictăm doar în cerneală,
uleiul nu se-nțelege cu apa, așa-i..?
ielele n-au rămas în codri,
au plecat și ele-n sud, să nu ne scape din ochi, săracele..!
dacă nu mai suntem apă,
suntem ca și morți...
apa nu se-nțelege cu uleiul,
așa au zis ielele
mi se părea hazliu să văd iele în cearșafuri coajă-de-ou,
asortate cu ochii însetați
și cu pălării de paie
patrulau doar printre pereții noștri,
parcă le era frică de Edenul apocaliptic de-afară...
era o zi vulcanică de iunie
și ielele plângeau,
că tu ai ridicat pensula și mi-ai lăsat mie două stilouri...
ielele-mi împleteau coronițe din floarea-soarelui
și te compătimeau
naivule, tu ai stelele-n ochi
și nici rouă n-ai să mai fii
plângeam cu ielele
și nu mai puteam să cânt,
iar ție nu-ți mai răsăreau pui de nu-mă-uita în palme...
Sunetul muntelui
se rostogoleau
pietricele rotunjite
de plânsul izvorului
de-a lungul gândului,
se luau la întrecere și coborau
înapoi la valea spână
cu zâmbetele ascuțite
o vale mai aveam și noi;
o chemam ispititor
și o certam cu foc
oricând apa nu mai ajungea
la noi,
că sigur a poposit
în gura ei
să-și tragă sufletul,
respirând ca mașina de cusut
și blestemând trecătorii
care încercau s-o bea...
mi-era lesne să înțeleg
de pe acum
că strigătul tremurat
al fecioarelor cu coronițe de amurg
semăna egoism...
am ridicat mâna cu greu,
parcă-mi cursese plumb prin vene
până să-nvăț despre sânge;
mângâiam bradul-mamă
ca pe un copil,
ca pe copilul meu
și asta mă făcea să-l scriu...
voiam să-i rup o crenguță ca o pană,
s-o pun în caiet,
să-l conserv în mine,
dar mi-era frică să nu curgă din rană
sângele despre care aflasem mai devreme,
să nu-l doară
și să nu-mi vorbească într-un final,
dar știe el că mă doare și pe mine
că nu pot să-l scriu,
că nu pot să-l păstrez?
l-am atins ușor, recunoscătoare,
și el mi-a desenat serpentine răcoroase
pe mână...
îmi simțeam mâna așa curată,
parcă mi-o spovedise
bradul-mamă de scris...
mi-au zis ielele să nu culeg
toate florile de pe drum,
că unele îți împrumută din culoare
cu generozitate și devii una de-a lor...
încă nu le înțeleg pe deplin;
mi-au dat sfaturi pe care nu le urmează,
le citesc mereu pe buzele ca piersica,
vocea lor n-o aud toți,
doar cei care observă că-n valea spână
cresc buchete gata-culese de flori
și că apa se oprește-n gura ei
să le hrănească
și să le scrie,
că numai ea le păstrează...
ielele mă privesc somnoroase
și-mi împletesc flori direct în păr
și mă întreabă de ce nu-s apă
ielele m-au pus să culeg flori galbene,
dar mi-au zis să nu le las
să-mi picteze Soarele în palme,
că eu trebuie să devin apă...
nu le mai aud pe iele,
nu cred că le-am auzit vreodată...
ielele plâng și-mi spun
că am Luna-n piept
și că apă n-am să mai fiu...
de ce am băut apa
și-am secat valea spână..?
Așteptare
desenez ochi pe podea, cu cretă,
că-n tavan nu mai e loc...
perdelele-s trase peste pereții fără geamuri;
mă uit fugitiv la fulgii care se distorsionează
și ascult sunetul cretei pe pereții de lemn...
pereții-s înnegriți de fum, ca la biserică,
dar nu se mai roagă nimeni pentru mine
sărut neaua care se topește-ncetișor,
trag un fum din țigară
și pereții picură;
era frig în cutia de pantofi
și scaunul era gol
îmi înghițeam disperarea
și-mi rămânea în trahee
ca un fierăstrău...
cum mai e prin țările calde, mon ange?
Rătăcire
înaintam nesigură pe puntea dintre nori
și mă minunam la cât e de înalt tavanul cerului;
picioarele mă dureau
de la escaladă,
dar bolta clipocea așa frumos..!
aveam Luna-n piept
și-n tusea dureroasă
eliberam stelele...
ielele cerneau norii, disperate,
să cobor eu din cer și suflau ceața,
să regăsesc treptele spre pământ...
îmi tremurau picioarele,
norii înmuiau lemnul scândurii,
iar eu știam că am să alunec printre fulgi,
dar cel de-al cincilea apus era mai roșu și nu puteam pleca...
până și ghemul rece și umed din abdomen
voia să plece,
s-o ia la sănătoasa...
am coborât treptele de cleștar,
cu grijă,
și ielele mi-au cules țurțurii din plete;
acum eram gata să scriu din nou,
dar stilou'-mi rămăsese-n cer...
Rodul meu
eram într-un câmp de mere vechi,
cu mere crescute din pământ,
cu tufe de mere,
cu vițe-de-mere;
și totuși fără pomi cu mere...
călcam mere putrede în fuga mea inertă
și din ele ieșeau viermi putrezi,
cu fața paralizată de somn,
care-mi gâdilau tălpile desculțe
și șuierul inexistent al copacilor inexistenți
de mere invariabil galbene și putrede
mă anunța că-i toamnă și că rodul meu a fost cules...
mă căutau lupii și invariabil ielele
de când nu mai sunt apă
și cât am să mai înnoptez în paturi de cenușă..?
viermii erau din ce în ce mai greu de privit,
cu fețele lor zbârcite,
sculptate-n disperare
unde se duc ielele când îngheață pădurea?
disperarea mă-ghițea, membru după membru,
inexistentă și invariabil galbenă și dureroasă
și nu mai rămânea din mine decât un vierme
zbârcit, cu două viduri în loc de ochi...
ielele mă plantează sub salcâm
și or să rămână însetate, sărăcuțele..!
Concert
îmi șterg urmele din zăpada proaspătă
ca să pot păși din nou,
să aud cum se netezește sub mersul meu cadaveric
materia nimicului...
unde-i mâna care dirija lumina?
unde-i mâna care cerea dijmă zgomotului
și mânuia bagheta ca o plasă de fluturi?
catedrala cu pereți caramelizați te-a uitat deja, să știi...
regăsește ritmul în Gheena asta stânjenitor de lentă
și adu-l acasă, mon ange..!
pe tabla asta fără cifre avem nevoie de nebuni,
deci trasează diagonala vieții și ne întâlnim de partea cealaltă
privește-ți orchestra cu mine,
de după lentilele din coajă de ceapă
și ai să simți pe buze sarea
unui val turcoaz, un ecou de lagună, care va șterge și urmele tale din nisip...
acoperă-ți urechile
cu părul încărunțit
prematur și dă-i o șansă liniștii
să te dirijeze odată pentru totdeauna
măcar dacă mă lăsai să ascult
tăcerea ta,
poate te-aș fi putut înțelege măcar pentru o bătaie de ceas,
să-ți înțeleg o suflare,
un of,
sclipirea ochiului stâng;
chipul tău ascundea atâtea lacrimi nevărsate...
lasă-mă să-ți șterg lacrimile
precum șterge lumea
pașii noștri abia umblați..!
Comments