Iartă (Poem de fum)
- Bianca Hrib
- Nov 15
- 3 min read
Iartă (Poem de fum)
De mă vezi,
să nu mă crezi.
Sunt un suflet-măscărici, n-am valoare,
doar sclipici
pe gene și pe dinți.
Nu urma dâra de fum
ce se așterne la picioarele tale
ca o potecă gri
și plutitoare.
Suflă, suflă vântul de amiază
și vezi
cum fumul se duce
departe
în valuri albe,
moi și calde.
Uită-te în jos, la picioarele tale, și vezi
adevărul cum stă pitit
sub o piatră nelalocul ei.
Ia piatra, arunc-o
după fumul mincinos, eliberează
adevărul
pe care atâția oameni
au călcat.
Știu,
adevărul e firav. Mai firav
ca orice floare, are oase
de porțelan și piele de mătase,
atât de frumos, dar atât de ușor
de distrus.
Ascunde-l, cum ai ascunde un lucru sacru
de cei ce prădează pentru bani și femei și vin.
Fugi, nu contează unde,
dar fugi.
Ține adevărul
la piept, încălzește-l
cu încredere și înțelegere.
Nu el a ales să fie adevăr,
iartă-l
pentru nenorocul și pericolul ce l-a adus
asupra ta.
Spune-i povești,
povești în care adevărul
nu provoacă dureri,
ci bucurie, și-ai să vezi
cum crește.
Porțelan devine
diamant,
mătase devine
lână aspră.
Tu vei fi bătrân deja,
păr alb și rar,
piele zbârcită și corp obosit.
Vei fi ținut adevărul aproape,
îl vei fi protejat cu
viața ta.
Vei fi mândru de adevărul care a devenit
micul corp găsit sub
o piatră.
În tot acest timp,
fumul va fi fugit
de tine.
Foc fără fum,
pipă fără fum,
sobă fără fum.
Vei fi trăit o viață lungă când adevărul
va fi ajuns mare,
puternic cum ești tu acum.
Vei muri,
cu adevărul în brațe.
Va fi liniște
la mormântul tău,
adevărul plecând în lume.
Doar fumul
va mai vizita
piatra ta.
Vei deveni, la rândul tău, adevăr.
Dar de acum
până atunci
mai sunt veacuri lungi și multe.
Tu ești fum la picioarele cuiva deocamdată.
Și eu am fost
fum. Acum sunt adevăr
sub o piatră și aștept
pe cineva
să vie să mă scoată.
Și șoptesc fumului care pătrunde
sub piatra mea.
Îi spun ce să scrie pe pagini de copac,
neprelucrate încă
în copaci.
Fumul e cald, e parfumat,
e altfel cu fiecare
anotimp.
Nu e vina lui că e fum.
Nu îl blestema.
Sperie-l doar,
căci nu își cunoaște limitele uneori.
De aia e piatra menită să fie
aruncată.
Ca fumul să nu te înece. Nu ca să lovești
fumul.
Iartă-l, te rog.
Și tu vei fi
fum.
De mă vezi,
să nu mă crezi.
Voi fi devenit fum
demult,
înșelător și mișcător.
Voi purta însemnele
vieții mele, da, dar voi fi altcineva.
Îmi voi colora calea cu sclipici cules
de pe corpul meu neînsuflețit,
o rămășiță,
că vor mai fi doar
oasele și dinții.
Mă voi fi separat de mine însumi,
adevăr devenit om,
om devenit piatră și fum sau adevăr.
Apoi iar om.
E un ciclu și ăsta.
Adevărul e păzit
de oameni. Oamenii mor,
adevărul pleacă în lume.
Adevărul devine om.
Omul devine piatră
și fum.
Fumul se așterne între oameni și devine
adevăr.
Piatra devine
lăcaș al adevărului.
Ca să te ierți
că vei deveni
fum,
trebuie să ierți
adevărul că a fost odată
fum.
Să ierți piatra că te-a lovit când erai
fum.
Să ierți omul că a fost
fum.
Iartă.
BIANCA HRIB, 10 E
Comments