The Ill Man's Planet (A Secret Chapter in "The Little Prince") / Planeta omului bolnav (Un capitol secret din "Micul Prinț")

Odilon Redon, Still Life - The Dream (1904)

XXVIII: The Ill Man’s Planet

The little prince trusted the snake.

“I’ll get you up there.”

…

But the snake lied.

Concealing is still lying, isn’t it?

The snake lied to him, and now he was stranded on yet another planet, much like the ones he landed on on his way to the strange planet where he encountered the aviator.

He looked around; on every planet there must be at least one living being, right? — but here there wasn’t a soul. Instead, he found a patch of moss, which, oddly enough, was moving.

No, not moving. Breathing. The pretty big lump — almost as big as one of the active volcanoes on his planet — of green moss was moving up and down, as if it was breathing.

The little prince decided to poke it.

It moved. Only, it wasn't an it, rather a he. Or a she. Or a they.

Hidden in the moss, there was someone.

"Who are you?" asked the little prince, tilting his head. "And why are you hiding in the moss?" he added, stepping closer to where the planet's only inhabitant was laying down, still not fully awoken from their slumber.

The being looked at the prince almost as if they were expecting him to be a hallucination.

"Are you a star, you golden child?"

"No. Who are you?"

"Nobody important."

"All big people fancy themselves important. Aren't you like them? Like the king, or the vain man, or the businessman?" asked the little prince, with a ray of hope. Maybe this being wasn't a madman like the others.

The being snorted, and raised themselves to a sitting position. They made sure to cover their body with the moss — almost as if it was a blanket — and then they spoke.

"I am an ill man, little child. In what way could I ever be like the people you speak of? I don't rule over anything, not even my own body —if I did, I would not be ill. I don't have any reason to be vain — I appease the moss with my stillness, and that is enough for me. I don't own anything — besides this planet, and not even this, for it rightfully belongs to the plants which thrive here since long before my arrival."

The little prince did not understand.

"What is… this ill you speak of?" he asked. "I do not understand what it means to be ill."

The ill being looked at him curiously. They were not baffled, nor insulted. They were… gentle.

"Being ill is… it's like when a planet is covered ib baobab seeds, and, no matter how many plants you uproot, no matter how much you fret over your planet, the baobabs will grow."

The little prince was appalled. His eyes widened, but he said nothing.

"Why are you living under the moss?" he asked, not giving up on his earlier question.

"It's comfortable. Good for my lungs. Good for keeping me calm."

"I saw some flowers while I was looking for people living here. Where did the flowers come from?"

"I don't know. They were here before I came. I was afraid that they would die because of my illness, but they seem to thrive, for whatever reason." And the ill man seemed almost sad.

"Why are you sad that the flowers thrive?" asked the little prince.

The ill man looked at him. They didn't speak, but their eyes did. Of happiness, and curiosity, of fondness, despair, fear, a sort of love.

"Who are you, human sunflower?" inquired the ill man, ignoring the little prince's question.

"The aviator called me 'Little Prince'. That is who I am. Why are you sad that the flowers thrive?"

The ill man sighed, their eyes softly crinkling.

"I am not sad because they thrive. I am sad because I do not understand why. Sometimes I hear them whisper in the breeze, but all I can hear is the stars," said the ill man, slightly annoyed by their own inability to understand the flowers.

"I have a flower. On my planet, I have a flower. I speak with her." And the little prince tilted his head, looking at the ground in thinking, before his gaze met the ill man's once more. "Can I talk to your flowers?"

"If you understand them, please do. I fear they get lonely, or bored, on their own. But they are not mine. They simply are."

And so, the little prince walked to where the flowers were. Meaning, all around them. And what pretty flowers there were! Nothing compared to his flower, of course, but that didn't mean he couldn't admire them.

"Why do you thrive here?"

"The ill man never plucks us!" answered an enthusiastic violet flower.

"The ill man cares for us as if we were more than mere flowers!" answered a shy, pink, and delicate flower, who still wanted to defend the planet's inhabitant.

"They cry when one of us fades!"

"They guide bees to us!"

It seemed clear to the little prince that the ill man was not only not a threat to the flowers, but also one of the very reasons that they thrive. He thanked the flowers, complimented them and their wide range of beauty, and returned to the ill man, who was softly caressing a yellow dandelion. 

"The flowers say you care for them. They like you. Why do you question their thriving, when you are the reason?"

The ill man was slightly surprised by the news brought by the little prince.

"The flowers… like me? All I do is aid them when necessary, nothing more. I would do more if it weren't for this body."

"But you do more than aid them!" The little prince was appalled — almost horrified — by the ill man's reasoning.

He had thought that he'd find a friend here, not a madder man than the ones on the other planets combined!

"Little prince…" whispered the ill man, sad that they were responsible for his outburst.

"No! No, no, no!" And the child shook his head, not letting the other person speak. "The flowers love you because you are you! Not despite it! If my flower knew of how much you care for your flowers, she'd demand that I bring her here. My flower is a very demanding, fragile flower. She has only four thorns to protect herself…" he trailed off, looking into the void.

The ill man looked at him from where they were sitting, covered in their moss blanket.

"Sit down, little prince. You must be tired from your journey."

And the prince sat down, his arms crossed over his chest, next to the ill man.

"Your flower, because she is demanding, would not like me. I like my peace. I do not understand what the flowers say, and that makes me listen to them in other ways. I learned to listen to them. But the flowers were – are – patient. I do not know how to care for your flower, and I do not think she'd wait enough for me to learn how to. You know how to take care of her, you've taken care of her since she appeared on your planet."

"And I left her all alone…" mumbled the little prince, with his eyes tearing.

The ill man looked at him. They removed their moss blanket from their shoulders, and placed it on the little prince’s.

"Oh, little prince… If your flower knows you as much as you know her, then she will understand. You will still have to apologize, of course, but she will forgive you. If she loves you as you love her, and cries for you as you cry for her, then she will want to stay with you, on your planet."

And the ill man wiped the little prince's tears away with a frail hand.

After a small absence of words, in which soft sniffles and even softer hums could be heard, the child calmed down.

"Same could be said about you and your flowers," he murmured, looking at the ill man with a minuscule sliver of mischief in his bright eyes.

"Hm, I'm starting to think the same," muttered the ill man, their eyes crinkling at the corners with the company of a small smile on their lips.

And, without any notice, the little prince hugged them.

"The aviator told me that this is something people like doing when they feel down," he explained simply.

After a few short seconds of slight surprise, the ill man hugged him back.

"I guess it must be true, then," they mumbled, before letting the little prince out of their grasp.

They looked at each other for a few more moments, during which something of different values was passed between them.

"I'll come visit."

"Feel free to visit anytime. Or send a goose to bring me to you."

"No, no. I'll come visit. You are ill, I cannot be the cause of more illness."

"Oof. Such a stubborn little prince…"

And the little prince, catching hold of a flock of geese, began the last leg of his journey home.

He waved the ill man goodbye, and the ill man waved back. They both smiled, the sort of smile one wears when they're brimming with emotion but don't know what to do with it.

XXVIII: Planeta omului bolnav

Micul Prinț avea încredere în cuvintele șarpelui.

-Te voi duce acolo sus.

...

Dar șarpele l-a mințit. 

A omite e tot o formă de a minți, nu-i așa? 

Șarpele l-a mințit, iar acum era captiv, din nou, pe o altă planetă, asemănătoare cu cele pe care a aterizat în drumul său spre planeta ciudată unde îl întâlnise pe aviator. 

S-a uitat în jur. Pe orice planetă ar trebui să fie măcar o viețuitoare, nu? – dar aici nu era nimeni. În schimb, a găsit un petic de mușchi, care, destul de straniu, se mișca. 

Nu, nu se mișca. Respira. Bucata aceea destul de mare de mușchi verde – mare cam ca unul dintre vulcanii activi de pe planeta sa – se mișca în sus și în jos, ca și cum ar respira.

Micul Prinț a vrut să o împungă. 

S-a mișcat. Doar că nu era ceva, mai degrabă era un el. Sau o ea. Sau un ei.

Ascuns în mușchi, era cineva.

-Cine ești? A întrebat Micul Prinț, înclinându-și capul. Și de ce te ascunzi în mușchi? A adăugat, apropiindu-se de locul în care stătea întins singurul locuitor al planetei, încă trezindu-se din somnul său.

Ființa s-a uitat la prinț ca și cum se aștepta să fie o halucinație.

-Ești o stea, copil de aur?

-Nu. Tu cine ești?

-Nimeni important.

-Toți oamenii mari se consideră importanți. Nu ești și tu la fel ca oamenii mari? Ca regele sau ca omul îngâmfat sau ca omul de afaceri? A întrebat Micul Prinț, cu o oază de speranță. Poate această ființă nu era vreun nebun ca ceilalți.

Ființa a pufnit și s-a ridicat în poziție de șezut. S-a asigurat că și-a acoperit corpul cu mușchiul ca și cum ar fi fost o pătură, apoi a vorbit.

-Sunt un om bolnav, micuțule. Cum aș putea fi ca oamenii despre care vorbești? Nu domnesc peste nimic, nici măcar propriul corp – dacă aș fi făcut-o, n-aș fi bolnav acum. Nu am vreun motiv să fiu îngâmfat – eu alin mușchiul cu nemișcarea mea, iar asta îmi e de ajuns. Nu am nimic – înafară de planeta aceasta, și nici măcar ea, pentru că aparține de drept plantelor care au înflorit cu mult înainte să fi ajuns eu aici.

Micul Prinț nu a înțeles. 

-Ce este... această boală de care spui? A întrebat. Nu înțeleg ce înseamnă să fii bolnav.

Omul bolnav s-a uitat curios la el. Nu era nici confuz, nici deranjat. Era...blând. 

-A fi bolnav înseamnă... e ca atunci când o planetă e plină de semințe de baobab și, indiferent cât de multe plante smulgi sau cât de mult te frămânți, baobabii tot vor crește. 

Micul Prinț a rămas îngrozit. Ochii i s-au mărit, dar nu a scos niciun cuvânt. 

-De ce ești sub mușchi? a întrebat, fără să renunțe la întrebarea sa anterioară. 

-E confortabil. Bun pentru plămâni. Bun pentru a mă liniști. 

-Am văzut niște flori în timp ce căutam oameni care să locuiască aici. De unde au apărut florile?

-Nu știu. Erau aici înainte să vin eu. Mi-era frică de faptul că ar muri din cauza bolii mele, dar par să prospere dintr-un motiv oarecare. Și omul bolnav părea întristat.

-De ce ești trist că florile prosperă? A întrebat Micul Prinț. 

Omul bolnav s-a uitat la el. Nu a vorbit, în schimb ochii lui au spus destule lucruri. Despre fericire, despre curiozitate, duioșie, deznădejde, frică, un soi de dragoste.

-Cine ești, omuleț al florii-soarelui? A întrebat omul bolnav, ignorând întrebarea Micului Prinț. 

-Aviatorul m-a numit „Micul Prinț”. Acela sunt. De ce ești trist că florile prosperă?

Omul bolnav a oftat, ochii săi mijindu-se ușor. 

-Nu sunt trist pentru că prosperă. Sunt trist fiindcă nu înțeleg de ce. Uneori le aud șoptind în adierea vântului, dar tot ce aud de fapt sunt stelele, a spus omul bolnav, ușor iritat de incapacitatea sa de a înțelege florile. 

-Eu am o floare. Pe planeta mea, am o floare. Vorbesc cu ea. Și Micul Prinț și-a înclinat capul, uitându-se îngândurat în pământ, înainte ca privirea sa să o întâlnească pe cea a omului bolnav încă o dată. Pot să vorbesc cu florile tale?

-Dacă le înțelegi, chiar te rog. Mă tem că se simt singure sau că se plictisesc pe cont propriu. Dar nu sunt ale mele. Pur și simplu sunt.

Și așa, Micul Prinț a mers spre locul unde erau florile. Adică, peste tot în jurul lor. Și ce flori frumoase erau! Niciuna nu se asemăna cu floarea lui, bineînțeles, dar asta nu înseamnă că nu le putea admira.

-De ce prosperați aici?

-Omul bolnav nu ne culege niciodată! A răspuns entuziastă o floare violet.

-Omul bolnav are grijă de noi de parcă suntem mai mult decât niște simple flori! A adăugat una timidă, roz și delicată, care încă voia să îi ia apărarea locuitorului planetei. 

-El plânge când una dintre noi se ofilește!

-El îndrumă albinele la noi!

Pentru Micul Prinț era clar că omul bolnav nu doar că nu era o amenințare pentru flori, ci și unul dintre principalele motive pentru care ele înfloreau. Le-a mulțumit florilor, complimentându-le pe acestea și vasta lor frumusețe și s-a întors la omul bolnav, care mângâia ușor o păpădie galbenă. 

-Florile spun că îți pasă de ele. Te plac. De ce te îndoiești de prosperitatea lor, când tu ești motivul acesteia?

Omul bolnav era ușor surprins de veștile aduse de Micul Prinț. 

-Florile...mă plac? Tot ce fac este să le ajut când este nevoie, nimic mai mult. Aș face mai mult dacă nu era acest corp.

-Dar tu faci mai mult decât să le ajuți! A spus cu mirare Micul Prinț – aproape îngrozit de gândirea omului bolnav.

El a crezut că ar putea găsi un prieten aici, nu un om mai nebun decât cei de pe toate celelalte planetele la un loc! 

-Micule Prinț... a șoptit omul bolnav, trist că era responsabil pentru reacția lui.

-Nu! Nu, nu, nu! Și Micul Prinț își clătina capul, fără să-l lase pe celălalt să vorbească. Florile te iubesc pentru că ești tu însuți! Nu în ciuda acestui fapt! Dacă floarea mea ar știi cât de mult te îngrijești de florile tale, m-ar pune să o aduc aici. Floarea mea este una foarte pretențioasă și fragilă. Are doar 4 spini care să o protejeze...A spus din ce în ce mai încet, uitându-se în gol. 

Omul bolnav s-a uitat la el de unde era așezat, acoperit cu pătura de mușchi. 

-Așază-te, Micule Prinț. Sigur ești obosit după călătoria ta. 

Și Micul Prinț s-a așezat lângă omul bolnav, cu brațele încrucișate peste piept.

-Floarea ta, pentru că e atât de pretențioasă, nu m-ar plăcea. Îmi place liniștea mea. Nu înțeleg ce spun florile, și asta mă face să le ascult în alte feluri. Am învățat să le ascult. Dar florile au fost – sunt – răbdătoare. Nu aș ști cum să am grijă de floarea ta și nu cred că ar aștepta suficient cât să învăț cum. Tu știi cum să ai grijă de ea, ai avut grijă încă de când a apărut pe planeta ta. 

-Și am lăsat-o complet singură... a mormăit Micul Prinț, cu ochii lăcrimând. 

Omul bolnav s-a uitat la el. Și-a luat pătura de mușchi de pe umeri și a pus-o peste cei ai Micului Prinț. 

-Oh, Mic Prinț... Dacă floarea ta te cunoaște la fel de mult cum o cunoști tu pe ea, atunci va înțelege. Tot va trebui să-ți ceri iertare, bineînțeles, dar te va ierta. Dacă te iubește la fel de mult cum o iubești tu, și plânge pentru tine la fel cum plângi tu pentru ea, atunci va dori să stea cu tine pe planeta ta. 

Și omul bolnav a șters lacrimile Micului Prinț cu mâna sa fragilă. 

După o scurtă tăcere, în care s-au putut auzi câteva fornăituri ușoare și chiar mormăieli, copilul s-a liniștit. 

-Același lucru ar putea fi spus despre tine și florile tale, a șoptit el, uitându-se la omul bolnav cu o fărâmă de răutate în ochii săi sclipitori. 

-Hm, încep să cred la fel, a șoptit omul bolnav, ochii mijindu-i-se, însoțiți de un mic zâmbet pe buzele sale. 

Și, deodată, Micul Prinț l-a îmbrățișat. 

-Aviatorul mi-a spus că asta le place oamenilor să facă atunci când nu se simt bine, a explicat simplu. 

După câteva secunde de ușoară surpriză, omul bolnav l-a îmbrățișat și el. 

-Presupun că e adevărat atunci, a șoptit, înainte să-l lase pe Micul Prinț din îmbrățișarea sa. 

S-au uitat unul la altul pentru încă câteva clipe, în care ceva de altă natură a fost transmis între ei.

-Voi veni în vizită.

-O poți face oricând. Sau trimite o gâscă să mă aducă până la tine.

-Nu, nu. Voi veni în vizită. Ești bolnav, nu pot fi cauza unei boli și mai puternice.

-Of. Ce Mic Prinț încăpățânat...

Și Micul Prinț, însoțind un stol de gâște, și-a început ultima bucată de drum spre casă. 

Și-a luat la revedere de la omul bolnav, dând din mână, iar el a făcut la fel. Ambii au zâmbit, acel zâmbet pe care cineva îl are când radiază de emoție, dar nu știe ce poate face cu ea.

BIANCA HRIB, 10 E