Întâlnire cu Maia Morgenstern - A trăi pentru bucuria de a-ți povesti viața

Melania Huzum, 10 E

A trăi pentru a te bucura și pentru a aduce bucurie

"Maia Morgenstern este un tezaur viu" spune scriitoarea Nicoleta Dabija. Prin toată forța și pasiunea pe care le emană când este pe scenă, își transformă sufletul într-unul nemuritor, insuflând și spectatorilor speranța veșniciei, care se poate găsi numai în teatru.

Actoria reprezintă experimentarea a sute de vieți într-una singură, adunând bucuriile din fiecare, iar omul nu se plictisește niciodată. Așa este și doamna Morgenstern: plină de energie, trăind fiecare clipă la cea mai mare intensitate.

Este impresionant cum o celebritate reușește să se pună în pielea unui om obișnuit, însă, ceea ce este demn de admirat este ușurința și pasiunea cu care interpretează altă celebritate, precum rolul lui Simone Signoret, în spectacolul "Bungalow 21".  Îi preia firea serioasă, continuând, totodată, să fie dumneaei însăși și îi îndeamnă și pe  spectatori să nu își lase modelate identitățile de către societate: "Fac ședință foto cu Marilyn Monroe, deci nu încerc să o imit pe Marilyn Monroe.". Este mereu în control, încrezătoare și sigură pe sine, însă, atunci când viața ei amoroasă se spulberă, se simte pierdută în lume, întrucât statutul ei social s-a prăbușit. Cu toate acestea, are puterea de a-i ierta pe cei din jurul său, dar este conștientă că viața ei din trecut nu mai poate fi recuperată.

Pe lângă toate spectacolele de teatru, Maia Morgenstern este renumită și în cinematografie, fiind prezentă în multe filme celebre, precum „Cel mai iubit dintre pământeni”, „Balanța”, unde a jucat-o pe Nela, sau „Privirea lui Ulise”, întruchipând-o chiar pe soția acestuia. Am realizat că joacă roluri ce exprimă suferință, grijă și iubire. Doar de aceea sufletul lui Ulise se împarte în două în timp ce el caută peliculele pierdute ale fraților Manaki: dragostea pentru cinematografie duce la dragostea față de ființa umană. Astfel, doamna Morgenstern ne arată că fiecare om are nevoie să iubească ceva sau pe cineva pentru a se descoperi pe sine și pentru a putea spune că și-a trăit viața cu sens.

La întâlnirea cu dumneaei de la Colegiul Național, a mărturisit că filmările pentru "Privirea lui Ulise", în regia lui Theo Angelopoulos, au fost realizate în plin război, fapt care este ilustrat prin prezența ruinelor teatrului din afiș, înconjurate de alb, semnificând ceea ce mai rămâne după atâtea valuri de ură și după atâta vărsare de sânge: arta. Indiferent de timpuri, ea răzbește, așa cum au făcut și actorii pe platourile de filmare, în timp ce auzeau căderile bombelor pe fronturile de luptă. Câtă putere poate aduce frumusețea!

http://www.dvdbeaver.com/film3/dvd_reviews56/theo_angelopoulos_collection_vol_3.htm

Maia Morgenstern este o actriță care se află într-o continuă călătorie; atât în timp, cât și în spațiu, prin intermediul rolurilor (vieților) pe care le are. Dar  mai există loc și pentru a trăi viața proprie, cea de OM. Cărțile pe care le-a scris, „Nu sunt eu”, „Eu sunt Maia” și „Orez cu lapte”, dar și cea de interviuri a Oanei Popescu („Ciobit”), sunt dovezile vii ale timpurilor în care este OM. Prin ele, i-am descoperit firea blândă și sensibilă, îndrăgostită de cultură. De altfel, aceasta este una dintre componentele temeliei dumneaei: orizontul cultural, respectul față de sine, atenția și bunăvoința față de ceilalți. A început să își formeze orizontul prin ascultarea de muzică clasică la pick-up, trăindu-și, astfel (chiar dacă într-o variantă modestă) visul de a fi balerină. Apoi au urmat spectacolele și literatura. Are atât de multe lecturi, dintre care se detașează un personaj favorit, Don Quijote al lui Cervantes. În prezent, însă, timpul liber este limitat, întrucât mărturisește în cartea „Eu sunt Maia” că nu reușește să realizeze suficiente fotografii, lăsând cititorii să își imagineze locurile în care a copilărit. Astfel, ne invită să participăm la scrierea poveștii sale, plină de strălucire, după cum îi este și numele Morgenstern, care înseamnă în limba germană "steaua dimineții".

Să învățăm să trăim, așadar, fiind recunoscători pentru bucuriile și stelele pe care ni le oferă viața!

Theodor-Alexandru Vicol, 9 A

Teatrul – O sărbătoare a vieții

      E minunat când întâlnirea cu un artist devine, de fapt, un dialog cu noi înșine! Pentru mine, întâlnirea cu Maia Morgenstern nu a fost doar despre teatru, cinematografie, artă sau carieră, ci și o profundă descoperire a ființei umane ce-și trăiește viața cu aceeași intensitate cu care își construiește rolurile. Astfel, am învățat ce înseamnă un moment autentic – este clipa în care simpla prezență în fața adevărului valorează mai mult decât orice. Autenticitatea provine din înțelegerea profundă, un rol nu poate fi jucat dacă sensul nu îi este clar, fiecare nuanță trebuie cunoscută, descoperită. Pe scena sălii de festivități a urcat nu doar o actriță, ci un adevărat tezaur viu: de la prezență, la răspunsuri, la emoții.

            Întâlnirea cu Maia Morgenstern mi-a arătat ce înseamnă a fi artist: el se definește prin experiență, nu printr-o teorie sau prin niște principii aplicate. Consider că Maia Morgenstern este reperul, modelul pe care artiștii ar trebui să-l urmeze, întrucât ne-a arătat că trăiește arta, ea vede creația ca pe o explorare continuă, o încercare de a înțelege și de a transmite complexitatea existenței umane.

Încă din copilărie, așa cum ne prezintă în autobiografiile sale („Nu sunt eu” și „Eu sunt Maia”), Maia Morgenstern trăiește dovedind o sensibilitate profundă față de gesturile mici, față de amintirile copilăriei (limba maternă, familia, jocurile), fragilitatea și trecerea ireversibilă a timpului transformându-se în surse ale frumuseții, iar îmbătrânirea, într-o experiență poetică. De pildă, unul dintre momentele ce m-a cuprins prin profunzime și autenticitate este cel în care se plimba după școală cu tatăl ei, Dusea, prin parcul Cișmigiu, când se opreau să culeagă castane. Mi s-a părut unul dintre cele mai intime momente, dat fiind felul în care lucrurile mici capătă o valoare simbolică. Aceea nu era doar o plimbare sau un joc, ci un moment al apropierii: alegerea castanelor, de fapt, este o lecție despre răbdare, despre luarea deciziilor, despre a nu ne mulțumi cu puțin. Astfel, sfaturile tatălui despre răbdare, responsabilitate, despre căutarea sensului în profunzime, ajung să fie principiile de viață după care copilul, devenit artist, trăiește cu bucurie. Un alt moment ce m-a impresionat prin valoarea introspectivă este „ziua în care am îmbătrânit”. Una în care nu s-a întâmplat nimic notabil fizic sau social, dar care, prin bogăția emoțiilor, mi-a arătat ce înseamnă a trăi deplin: zâmbetul, regretul, amintirea; este acel moment pe care îl putem avea cu noi înșine, pe care nici timpul nu ni-l poate smulge.

Dacă prin autobiografiile sale Maia Morgenstern ne arată ce înseamnă a fi artist, atunci rolurile pe care le joacă atât în spectacole, cât și în filme ne învață ce înseamnă a fi om. Ființa umană este o identitate în continuă schimbare, cei ce sunt eroi pot deveni dușmani și invers, iar adevărul nu este unic, ci reprezintă suma tuturor ideilor, opiniilor, emoțiilor contradictorii. Dacă prin scris ni s-a arătat dimensiunea artistică, poetică, atunci prezența atât pe scenă, cât și dincolo de aceasta ne învață latura umană: fiecare replică, fiecare emoție, fiecare personaj ajunge să fie parte din personalitatea Maiei Morgenstern. Rolul ce mă frământă prin profunzimea acestuia dincolo de semnificațiile spirituale este Fecioara Maria din filmul „The Passion of the Christ”.

https://www.tvinsider.com/people/maia-morgenstern/

Am fost impresionat în cadrul scenelor dure, caracterizate de cruzimea ce depășește limitele umane, de dimensiunea suferinței ce vine în contrast cu tăcerea. Durerea maternă a Mariei ajunge să fie atât de adâncă, atât de aproape de absolut, încât cuvintele nu o pot cuprinde și conține. Când Iisus este torturat de soldații lui Ponțiu Pillat, în uralele mulțimii ce-l disprețuiește, Maria trăiește nu doar chinurile la care fiul este supus, ci și durerea interioară, suferința fiind amplificată de gestul curățării solului de sângele lui Iisus, purificarea, mântuirea întruchipată. Însă ceea ce Maia Morgenstern a povestit mi-a răspuns la întrebările despre artă în raport cu natura umană: faptul că întreaga experiență a fost una dureroasă. Rolul a fost dificil, fiind necesară învățarea limbii aramaice, însă nu aceste detalii sunt esențiale în experiența artistică, ci amintirile, aspectele ce țin de relația cu sinele, iar pentru Maia Morgenstern a fi mamă atât în realitate, cât și într-un univers fictiv înseamnă a iubi, a se sacrifica, așa cum o figură maternă precum Fecioara Maria nu va înceta niciodată din a fi mamă, din a-i purta de grijă lui Iisus.

https://www.facebook.com/photo/?fbid=1184755097167878&set=a.416170444026351

Un asemenea rol relevă faptul că suferința și libertatea coexistă în lumea de pe scenă și în cea dincolo de ea, iar acest dialog este pus în evidență și în interpretarea Vitoriei Lipan din spectacolul „Baltagul”, după romanul lui Mihail Sadoveanu. Maia Morgenstern nu a interpretat un personaj ce pornește la drum, ci care răspunde unei chemări. De fapt, în cazul Vitoriei Lipan este puțin spus că un asemenea rol este interpretat, ci trăit... pe deplin. Ea nu este numai în căutarea adevărului, ci încearcă să se găsească pe sine, în urma pierderii lui Nechifor. E o formă de dialog cu lumea – cu semnele naturii, cu liniștea ce valorează mai mult decât orice cuvânt, iar baltagul devine simbolul echilibrului restabilit, al adevărului ce trebuie rostit până la capăt, chiar dacă drumul este unul lung, dureros și solitar. Am remarcat cum legătura dintre personalitatea Maiei Morgenstern și cea a Vitoriei Lipan este descrisă de o forță interioară ce pare să provină din dorința de a se refugia în propriul suflet, din felul de a căuta, de a spera, de a suferi.

Maia Morgenstern și Nicoleta Dabija

Dincolo de spectacolele și de filmele în care joacă, Maia Morgenstern este o fire care știe să asculte. Nu doar întrebări sau răspunsuri, ci știe să asculte viața. Prin a respinge apartenența la o structură rigidă, fie socială, ideologică sau artistică, pentru ea libertatea nu e un concept abstract, ci o practică zilnică ce presupune asumarea individualității și a responsabilității. Iar prin teatru a descoperit noi sensuri, ce acum compun o personalitate artistică autentică, umană, aflată la echilibrul dintre libertate, memorie, luciditate și creație, arătând că viața însăși poate fi trăită ca un spectacol ce trezește mirare și conferă sens prin bucurie. De aceea teatrul nu înseamnă doar a participa prin prezența în sală la un spectacol – este locul în care din când în când ne amintim că simțim, că ne amintim, că trăim.

Și poate că asta rămâne, la final, din întâlnirea cu Maia Morgenstern – senzația că teatrul nu se termină odată cu aplauzele, ci continuă în viața fiecăruia prin modul în care vedem lumea, în felul în care trăim emoțiile, în care ascultăm tăcerea, în felul în care învățăm, iar și iar, că a trăi cu adevărat înseamnă a avea curajul de a simți.

Maria Alexa, 9 A

 Teatrul devine o parte din noi

Întâlnirea cu Maia Morgenstern a fost, pentru mine, mai mult decât o simplă activitate școlară sau o ocazie de a vedea o personalitate marcantă a teatrului și filmului românesc. A fost un moment de introspecție, o experiență care a transformat ideea de artă dintr-un concept abstract într-o realitate vie, încărcată de emoție, sinceritate și adevăr. Prezența ei nu a impus distanță, ci, dimpotrivă, a creat o apropiere neașteptată, ca și cum granița dintre scenă și public s-ar fi dizolvat complet.

Încă de la început, atmosfera a fost caldă, lipsită de rigiditate. Maia Morgenstern nu a venit în fața noastră ca o „actriță celebră”, ci ca un om care își asumă propriul parcurs, cu lumini și umbre. Modul în care vorbea, cu o sinceritate dezarmantă, făcea ca fiecare cuvânt să pară autentic, trăit, nu repetat. Ne-a vorbit despre teatru nu ca despre o profesie, ci ca despre o formă de cunoaștere de sine, un spațiu în care omul este obligat să se confrunte cu propriile limite, temeri și adevăruri.

Unul dintre momentele care m-au marcat profund a fost discuția despre recunoștință. Într-o lume în care suntem obișnuiți să căutăm succesul și să evităm eșecul, ea a insistat asupra ideii că fiecare experiență, indiferent de natura ei, contribuie la formarea noastră. Această perspectivă mi-a amintit de fragmentele din volumul „Eu sunt Maia”, unde autoarea își explorează identitatea printr-un dialog sincer cu sinele. În carte, recunoștința apare nu ca un gest formal, ci ca o formă de acceptare profundă a vieții, cu toate contradicțiile ei. Ea scrie despre oameni, întâmplări, întâlniri care au lăsat urme, sugerând că nimic nu este întâmplător și că fiecare experiență, chiar și cea dureroasă, are un rol formator.

În timpul întâlnirii, această idee a prins contur concret. Maia Morgenstern nu a idealizat parcursul său, nu a ascuns dificultățile, ci le-a integrat într-o poveste coerentă despre devenire. A vorbit despre începuturile sale, despre dorința de a nu abandona „joaca” din copilărie, dar și despre disciplina necesară pentru a transforma această joacă într-o artă autentică. În acest sens, teatrul nu mai apare ca o simplă reprezentare, ci ca o extensie a vieții, un spațiu în care realitatea este intensificată și înțeleasă mai profund.

Un alt aspect care m-a impresionat a fost felul în care a vorbit despre timp. Întrebată dacă și-ar dori să se întoarcă în trecut, a oferit inițial un răspuns categoric: nu. Această poziție reflectă o acceptare matură a curgerii timpului, o înțelegere a faptului că fiecare etapă este necesară. Totuși, revenind asupra răspunsului, a mărturisit că ar exista un motiv pentru care ar face acest lucru: dorința de a petrece mai mult timp cu părinții săi. Această confesiune a adus în discuție fragilitatea memoriei și dorința profund umană de a conserva ceea ce iubim.

Aceeași sensibilitate o regăsim și în „Eu sunt Maia”, unde copilăria este evocată prin detalii simple, dar încărcate de semnificație: mirosuri, obiecte, gesturi. În aceste fragmente, lumea copilăriei nu este idealizată artificial, ci reconstruită din amintiri autentice, care devin repere ale identității. Păpușile, de exemplu, capătă o valoare simbolică aparte, transformându-se în dubluri ale sinelui, în spații de proiecție a emoțiilor și trăirilor. Această idee a dublului se leagă direct de actorie: așa cum copilul trăiește prin joc și imaginație, actorul trăiește prin roluri, explorând multiple posibilități de a fi.

În cadrul întâlnirii, aceste reflecții nu au fost prezentate teoretic, ci au fost integrate în răspunsuri spontane, în povești de viață, în reacții sincere la întrebările noastre. Tocmai această naturalețe a făcut ca mesajele ei să fie atât de puternice. Nu a existat o distanță între ceea ce spune și ceea ce este, iar acest lucru a transformat întâlnirea într-o experiență autentică.

Un moment simbolic a fost și cel al darurilor. Reacția ei la o balerină de pluș a fost una de bucurie sinceră, aproape copilărească. În acel gest s-a văzut legătura profundă cu propriul trecut, cu visurile din copilărie, dar și capacitatea de a păstra vie acea sensibilitate. Într-un fel, această reacție a sintetizat întregul mesaj al întâlnirii: importanța de a nu pierde contactul cu partea noastră autentică, cu acea formă de sinceritate care ne definește.

În final, întâlnirea cu Maia Morgenstern a fost o lecție despre umanitate, despre curajul de a fi sincer cu tine însuți și despre capacitatea de a transforma experiențele, fie ele dureroase sau frumoase, în sens. A fost o întâlnire care nu s-a încheiat odată cu plecarea ei, ci continuă să existe prin ideile pe care le-a lăsat în urmă. Poate că acesta este, de fapt, rolul artei: nu doar să impresioneze, ci să rămână, să se transforme într-o parte din noi.

Fotografii: Melania Huzum, 10 E