Arta, o sărbătoare a vieții - Întâlnire cu Maia Morgenstern la Colegiul Național

FOTOGRAFII: MELANIA HUZUM, 10 E

Daria Bortică, 10 E

            Arta - o formă de adevăr trăit, rostit și împărtășit

Întâlnirea cu Maia Morgenstern a fost, fără îndoială, unul dintre acele momente rare în care arta încetează să mai fie doar un spectacol și devine o formă de adevăr trăit, rostit și împărtășit. Privilegiul de a o avea în fața noastră, în liceu, nu a însemnat doar întâlnirea cu o mare actriță, ci și cu un om care își asumă cu luciditate și sensibilitate propriul parcurs. Cunoscută pentru roluri marcante din ,,The Passion of the Christ”, unde a interpretat-o pe Fecioara Maria, dar și din filme precum ,,Capra cu trei iezi” sau ,,Rusalka”, Maia Morgenstern ne-a fost dezvăluită într-o lumină diferită: aceea a omului din spatele rolurilor. Întâlnirea a propus o incursiune în universul său interior, construit din fragmente literare precum „Orez. Cu lapte”, „Eu sunt Maia”, „Nu sunt eu” și „Ciobit”, volume care, împreună, alcătuiesc un adevărat caleidoscop al ființei.

Unul dintre cele mai puternice mesaje care a străbătut această întâlnire a fost ideea de recunoștință. Maia Morgenstern a vorbit despre acceptarea întregului parcurs, atât a binelui, cât și a răului, a fiind esențial în formarea omului care suntem astăzi. Această recunoștință nu este una superficială, ci profundă, aproape dureroasă uneori, pentru că implică asumarea tuturor experiențelor, chiar și a celor care ne-au rănit. În acest sens, întâlnirea ne-a determinat să privim diferit propriile întâmplări: fiecare moment, fiecare eșec sau bucurie contribuie, inevitabil, la devenirea noastră. Nimic nu este întâmplător, iar ceea ce pare uneori o ruptură devine, în timp, o piesă necesară din structura noastră interioară.

Un alt moment care m-a marcat profund a fost răspunsul ei la întrebarea dacă s-ar întoarce în timp. Inițial, a afirmat că nu ar face-o, că nu și-ar dori nici să oprească, nici să grăbească timpul, deși îi sunt extrem de prețioase amintirile. Această poziție exprimă o formă de echilibru rar: acceptarea deplină a curgerii timpului. Și totuși, într-un gest de sinceritate dezarmantă, a revenit asupra răspunsului și a recunoscut că ar exista ceva pentru care s-ar întoarce: pentru a petrece mai mult timp cu părinții săi, pentru a le auzi vocea, pentru a păstra mai mult din prezența lor. Această mărturisire a deschis o zonă de sensibilitate profundă, în care efemeritatea devine aproape tangibilă. Dorința de a înregistra vocea celor dragi, de a conserva ceva din ceea ce inevitabil se pierde, vorbește despre fragilitatea memoriei și despre nevoia noastră de a ne ancora în ceea ce iubim. În acest sens, îndemnul ei de a „ține speranța frumosului în noi” capătă o dimensiune nouă: poate că frumosul nu este doar ceea ce trăim, ci și ceea ce reușim să păstrăm, chiar și după ce a trecut. Timpul nu trebuie nici grăbit, nici oprit, ci trăit cu intensitatea conștientă a faptului că fiecare clipă poate deveni, într-o zi, o amintire irepetabilă.

Aceeași idee a efemerității am regăsit-o și în filmul Rusalka, pe care l-am vizionat recent, unde Maia Morgenstern interpretează rolul Liei. Personajul său este învăluit într-un mister subtil, iar întreaga construcție a filmului pare să graviteze în jurul fragilității existenței. Pentru mine, fetele și figura Rusalkăi nu au fost entități separate, ci mai degrabă proiecții ale unor stări interioare ale personajelor, fiind reflexii ale Liei, Anei și lui Carmen. Mitologic, Rusalka este un spirit al apei, apropiat de imaginea nimfelor sau a sirenelor, ceea ce inițial poate părea paradoxal, dar devine sugestiv dacă privim mai atent: ea nu este doar o prezență seducătoare, ci și o forță care atrage, care oferă o formă de fericire efemeră. Prin Natasha, fetița, această forță capătă o dimensiune aproape inocentă, devenind un catalizator al trăirii autentice. Finalul filmului, dominat de imaginea apei care vine și pleacă de la mal, devine o metaforă limpede a efemerității: tot ceea ce este adus la un moment dat va fi, inevitabil, retras. Ca un desen pe nisip șters de valuri, existența pare să oscileze între apariție și dispariție, între memorie și uitare.

Această perspectivă se continuă și în lectura volumului „Eu sunt Maia”, unde am avut senzația că pătrund într-un spațiu intim, aproape confesiv, un jurnal al sinelui în care teatrul și viața nu mai sunt opuse, ci se întrepătrund. În mod paradoxal, teatrul nu imită viața, ci o amplifică, o multiplică. Actorul nu trăiește o singură existență, ci mai multe, fiecare rol devenind o nouă posibilitate de a fi. Astfel, teatrul nu este o copie a realității, ci o formă de extindere a ei, un spațiu în care viața se regăsește, dar și se reinventează.

Un element care m-a impresionat în mod deosebit a fost simbolul păpușilor, pe care l-am descoperit în acest volum. Relația cu păpușile depășește simpla dimensiune ludică și devine o reflecție asupra identității. În copilărie, păpușile sunt inițial obiecte inaccesibile, proiecții ale dorinței, dar odată ce devin „ale noastre”, ele se transformă în dubluri ale sinelui. În cazul Maiei Morgenstern, această relație capătă o profunzime aparte: păpușile devin un alter ego, un spațiu în care copilul își proiectează trăirile, temerile și fragilitățile. Ele suferă alături de ea, învață alături de ea, greșesc alături de ea. Sunt, într-un fel, o formă de solidaritate tăcută cu propriul sine. Această idee a dublului este esențială, pentru că sugerează că identitatea nu este unitară, ci fragmentată, construită din multiple reflecții. Așa cum actorul trăiește prin roluri, copilul trăiește prin păpușile sale. Iar mai târziu, când acestea dispar sau se transformă, ele nu se pierd cu adevărat, ci rămân undeva în interior, ca urme ale unei sensibilități originare.

În final, întâlnirea cu Maia Morgenstern nu a fost doar o lecție despre artă sau despre carieră, ci mai ales despre umanitate. Despre recunoștință, despre timp, despre fragilitate și despre nevoia de a păstra frumosul în noi. A fost o întâlnire care nu s-a încheiat odată cu plecarea ei, ci continuă să existe prin ideile pe care le-a lăsat în urmă, ca niște ecouri discrete. Poate că adevărata valoare a unui astfel de moment nu constă doar în ceea ce am auzit, ci în felul în care ne-a schimbat modul de a privi lumea. Iar dacă ar fi să păstrăm ceva esențial din această experiență, ar fi, poate, convingerea că fiecare clipă, oricât de mică, poate deveni, la un moment dat, o parte din ceea ce suntem.

Eliza Brătuleanu, 10 E

            Să ducă frumusețea mai departe

Maia Morgenstern - actrița care transformă teatrul într-o celebrare a vieții, care cultivă flori gingașe și pline de frumusețe în mințile și sufletele spectatorilor săi, preschimbând publicul într-o adevărată grădină vie.

Iar pentru că un spectacol nu se termină nici măcar după coborârea cortinei, am avut deosebita ocazie de a participa față în față cu actrița la o discuție despre fericire, încredere și familie. Comparativ cu alte întâlniri cu artiști din cadrul școlii, dialogul cu Maia Morgenstern a rămas memorabil datorită sincerității actriței, datorită dragostei față de viață și actorie, care radia din fiecare cuvânt împărtășit de aceasta.

  Totul a început cu o întrebare simplă, dar care a grăit de la sine. Cui îi sunt adresate toate mulțumirile din cărțile ei, având în vedere că "mulțumesc" este cel mai întâlnit cuvânt din romanele sale. Aceasta a mărturisit că îi este recunoscătoare tuturor persoanelor, tuturor evenimentelor din viața sa care au adus-o mai aproape de pasiunea ei. Cu toții auzim că trebuie să fim recunoscători pentru tot ceea ce ni se întâmplă, indiferent dacă sunt obstacole sau bucurii, dar de multe ori tindem să le privim ca ceea ce sunt, întâmpinând acest sfat cu superficialitate. Totuși, doamna Maia ne-a oferit exemple din viața ei, a împărtășit adevărul ei personal, explicându-ne cât de important este să mulțumim; un simplu gest care ne face rezistenți împotriva disperării.

În același timp, doamna Maia mărturisește relația sa cu rolurile pe care le-a jucat de-a lungul carierei. Filmul "Patimile lui Iisus", respectiv personajul pe care l-a adus la viață, Fecioara Maria, a avut un impact important asupra ei. Deși a simțit toate suferințele mamei neputincioase care și-a privit fiul suferind și fiind ucis, actrița a încercat să nu se lase afectată, nu a adus durerea mai departe de platoul de filmare. Dincolo de limitele scenei ajung doar emoțiile constructive, pentru că în spatele fiecărui rol distrugător există o persoană puternică care trebuie să continue să joace, să ducă frumusețea mai departe.

În cadrul multor întâlniri cu liceenii, invitații au primit cadoruri memorabile care să le amintească artiștilor de dialogurile purtate cu elevii. De neprețuit a fost și momentul în care actrița a despachetat o balerină de jucărie - un simbol al copilăriei, un omagiu al tuturor visurilor la care a trebuit să renunțe. Maia este un simbol al rezilienței, al preschimbării suferințelor într-un prilej de a sărbători viața așa cum este ea. Deși și-ar fi dorit să petreacă mai mult timp cu mama ei, actrița nu dorește să se întoarcă în timp. Nu există viață fără un drum anevoios, aceasta triumfând deasupra tuturor regretelor.

Morgenstern - steaua dimineții. Indiferent de rolurile pe care le joacă, indiferent de dificultățile de pe platoul de filmare sau de relațiile pe care le-a format și pierdut de-a lungul vieții, Maia reușește să redea frumusețea pe scenă de fiecare dată. Și de aceea îi mulțumim. Îi mulțumim pentru teatru, sinceritate și flori crescute în creștetele capetelor.

Călin Buta, 9 A

            Importanța amintirilor

Sala de festivități a Colegiului Național a fost plină pentru un oaspete special: doamna Maia Morgenstern. Nu a fost o conferință obișnuită, ci mai degrabă o discuție caldă, organizată cu ocazia Zilei Teatrului, care ne-a făcut pe toți să fim mult mai atenți la ce înseamnă, de fapt, să fii artist.

Totul a început cu un moment emoționant, când o colegă de-a noastră a cântat „Galbenă gutuie”. S-a lăsat o liniște totală în sală și s-a văzut imediat cum actrița a devenit nostalgică. Ne-a mărturisit că acest cântec a dus-o cu gândul la copilărie și la importanța amintirilor. Ne-a povestit despre apartamentul mic în care a crescut, unde albumele de artă îi erau jucării, iar mirosul de coajă de portocală rasă de mama ei pentru prăjituri sau aroma cafelei tatălui erau semnele de bucurie ale casei.

Un moment important a fost dialogul cu noi, elevii. Colega noastră Melania din clasa a X-a a întrebat-o dacă a ales să devină actriță pentru a continua să se joace, ca în copilărie. Răspunsul a fost unul serios: actoria nu e doar un joc, ci o cale de a înțelege ce se întâmplă în sufletul tău atunci când ești pus în situații grele, așa cum i s-a întâmplat ei în rolurile din „Patimile lui Hristos” sau „Baltagul”.

La final, i-am oferit câteva cadouri: un album Chagall și o balerină de pluș. Dacă albumul l-a admirat mult, de balerină s-a bucurat ca un copil. A glumit chiar, spunând că jucăria îi dă idei de fitness acum, dar ne-a explicat că, dincolo de glumă, balerina i-a amintit de visurile ei de când era mică și mergea la operă.

Chiar dacă a scris cartea „Nu sunt eu” în perioada grea a pandemiei, când se simțea izolată, aici, la noi în școală, Maia Morgenstern a fost plină de viață. Am învățat de la ea că succesul nu te schimbă dacă știi să prețuiești lucrurile simple: un miros de portocală, un cântec sau o jucărie care îți amintește de unde ai plecat.

Sofia Butnariu, 10 E

            O sărbătoare a bucuriei și a devotamentului

Întâlnirea cu Maia Morgenstern a fost, sincer, una dintre cele mai speciale experiențe pe care le-am trăit la școală. Nu a fost deloc genul acela de eveniment formal și rigid, ci mai degrabă o discuție caldă, în care m-am simțit ca și cum ascult poveștile unei persoane apropiate. Încă de la început, când a spus că este ,,absolut emoționată”, am simțit că emoțiile ei sunt reale și că nu joacă niciun rol, ceea ce m-a făcut să o privesc cu și mai multă admirație.

 Mi-a plăcut foarte mult cum a vorbit despre teatru și viață, ca despre o sărbătoare a bucuriei și a devotamentului. Mi s-a părut un mod atât de frumos de a vedea lucrurile, mai ales că noi, ca elevi, suntem de multe ori stresați și prinși în rutină. M-a făcut să mă gândesc că poate ar trebui să încercăm să ne bucurăm mai mult de ceea ce facem, nu doar să bifăm lucruri.

 Mi s-a părut interesant și cum a descris actoria ca pe o continuare a jocului din copilărie, dar în același timp a arătat și cât de profundă poate deveni, mai ales când a vorbit despre suferința trăită în roluri. Am realizat că nu e doar despre a interpreta, ci despre a simți cu adevărat.

 Doamna Maia a fost deschisă la toate întrebările pe care noi, elevii, le-am pus și nu ne-a oferit niște răspunsuri de suprafață, ci s-a dus în profunzime, marcând această întâlnire ca una de neuitat. La finalul întâlnirii, am plecat cu bucurie în suflet deoarece, de această dată, doamna Maia nu a mai jucat un rol pe scenă, ci s-a jucat pe sine în fața noastră.

Ștefan Căciulă, 10 E

            Un destin împlinit în teatru și film

Sala de festivități a liceului nostru a devenit, preț de câteva ore, spațiul unei întâlniri pe care mulți dintre noi nu o vom uita curând. Prezența doamnei Maia Morgenstern a adus cu sine o atmosferă surprinzător de caldă, transformând ceea ce ar fi putut fi un eveniment formal într-un dialog sincer și plin de vitalitate.

Ceea ce ne-a impresionat din primele momente a fost deschiderea dânsei. Deși ne aflam în fața unei figuri emblematice a culturii noastre, am descoperit un om care ne-a vorbit „de la egal la egal”, cu o energie debordantă, aproape adolescentină. Zâmbetul constant și dorința de a interacționa direct cu noi au făcut ca bariera dintre scenă și public să dispară complet.

Unul dintre cele mai frumoase momente a fost cel în care a vorbit despre începuturile carierei sale. Doamna Morgenstern ne-a mărturisit că dorința de a deveni actriță s-a născut dintr-o nevoie simplă, dar profundă: aceea de a nu opri niciodată „joaca” începută în primii ani de viață. Deși inițial visa să devină balerină, destinul a condus-o spre teatru, demonstrându-ne că parcursul unui artist se construiește pe visuri transformate, dar niciodată abandonate.

Dincolo de strălucirea scenei, mesajul transmis a fost unul de un realism necesar pentru noi, tinerii. Maia Morgenstern nu a ezitat să vorbească despre dificultăți sau despre momentele în care a trebuit să o ia de la capăt. Principalele lecții pe care ni le-a oferit au fost ca talentul este doar un punct de plecare; fără seriozitate și o muncă riguroasă, acesta nu se poate fructifica. Un actor trebuie să fie onest cu propria persoană pentru a putea transmite o emoție autentică publicului. Ne-a explicat că scena este un loc al descoperirii de sine, unde vulnerabilitatea nu este o slăbiciune, ci o formă de putere.

Această întâlnire nu a fost doar despre teatru, ci despre cum să îți gestionezi propria viață cu pasiune și responsabilitate. Am plecat din sala de festivități cu imaginea unei personalități care, deși a atins culmile succesului, rămâne un om simplu, generos și profund preocupat de generațiile care vin din urmă. A fost, fără îndoială, o lecție despre cum perseverența și munca pot transforma o bucurie de copil într-o carieră de excepție.

Daniel Cheptene, 10 B

            Un spațiu al adevărului și al emoțiilor autentice

Pe data de 30 martie, am avut ocazia de a participa la o întâlnire deosebită cu Maia Morgenstern, un eveniment care m-a impresionat profund și care va rămâne, cu siguranță, una dintre cele mai memorabile experiențe din viața mea de elev.

  Încă de la început, atmosfera a fost una specială. Modul în care Maia Morgenstern vorbea despre teatru m-a făcut să înțeleg că scena nu este doar un loc al interpretării, ci un spațiu al adevărului și al emoțiilor autentice. Fiecare cuvânt al ei părea încărcat de experiență și sens, iar felul în care își exprima gândurile transmitea pasiune și sinceritate. Am realizat că teatrul, așa cum îl vede ea, este o adevărată „sărbătoare a vieții”, în care fiecare rol devine o formă de cunoaștere de sine. A vorbit despre muncă, disciplină și sacrificiu, dar și despre bucuria de a trăi fiecare rol. Am realizat că, dincolo de aplauze și succes, se află multă muncă și o dorință continuă de perfecționare.

  Un moment cu adevărat emoționant a fost discuția despre rolul său din filmul Patimile lui Hristos. Interpretarea Fecioarei Maria este una extrem de profundă, bazată pe trăiri intense și pe o expresivitate impresionantă. Maia Morgenstern a reușit să transmită durerea, iubirea și sacrificiul unei mame fără a folosi foarte multe cuvinte, doar prin privire și gesturi. Acest lucru m-a făcut să înțeleg cât de dificil este să redai emoții atât de puternice într-un mod autentic și cât talent, dar și sensibilitate sunt necesare pentru un astfel de rol. Gândindu-mă la această interpretare, am simțit un respect și mai mare față de arta actoriei și față de dedicarea ei.

  De asemenea, m-a impresionat modestia și naturalețea cu care a interacționat cu noi. A răspuns la întrebări cu răbdare și sinceritate, fără a crea vreo distanță între ea și public. Din contră, părea că ne încurajează să ne exprimăm liber, să avem curaj și să ne urmăm pasiunile. Mesajele ei au fost simple, dar puternice: să fim autentici, să muncim pentru ceea ce ne dorim și să nu ne temem de eșec.

  Întâlnirea a fost completată și de momente artistice care au contribuit la atmosfera caldă și inspirațională. Aceste momente au demonstrat încă o dată cât de importantă este arta în viața noastră și cât de mult ne poate ajuta să ne exprimăm emoțiile și gândurile.

  În final, această întâlnire a fost mai mult decât o simplă activitate școlară. A fost o lecție de viață, despre pasiune, autenticitate și curaj. Am plecat de acolo nu doar cu informații noi, ci și cu o stare de inspirație și cu dorința de a privi arta și viața cu mai multă profunzime.

Ștefan Ciobanu, 10 E

Forță dramatică și profunzime emoțională

În cadrul întâlnirii cu actrița Maia Morgenstern au fost prezentate și discutate idei legate de memorie, experiențe personale și rolul artei în evocarea copilăriei. Atmosfera a fost una nostalgică, dar și energică, fiind aduse în discuție amintiri din copilărie, percepută ca o perioadă apropiată de un paradis interior, care continuă să existe în memorie și să fie reactivat prin artă și reflecție.

Punctul de pornire al discuției a fost piesa „Galbenă gutuie”, care a funcționat ca un simbol al trecerii timpului. Această imagine artistică a deschis un spațiu de interpretare în care universul creației Maiei Morgenstern a fost asociat cu tema copilăriei și, în mod special, cu prezența figurii materne. Mama apare ca element central al construcției interioare a individului, un reper stabil care oferă sens, echilibru și coerență trăirilor. La întrebarea referitoare la cel mai fericit moment trăit alături de mamă, răspunsul a evidențiat ideea că nu poate fi ales un singur moment, deoarece toate amintirile pozitive alături de mamă au o valoare aparte și sunt, în mod egal, încărcate de emoție și semnificație. Astfel, fericirea nu este concentrată într-un episod unic, ci se regăsește în totalitatea experiențelor împărtășite, fiecare contribuind în mod egal la construirea legăturii afective dintre mamă și copil.

În ceea ce privește cartea „Nu sunt eu”, fragmentul despre judecata regelui Solomon reia o parabolă clasică a adevărului moral, în care maternitatea nu este definită biologic sau declarativ, ci prin gestul de sacrificiu. Conflictul dintre cele două femei nu poate fi rezolvat prin argumente raționale, ci printr-o situație limită care dezvăluie esența iubirii materne, și anume capacitatea de a renunța la propriul drept pentru viața copilului. Astfel, adevărata mamă este identificată nu prin revendicare, ci prin sacrificiu. În ceea ce privește activitatea artistică a Maiei Morgenstern, aceasta este asociată cu o serie de roluri materne, dar nu numai, de o mare complexitate emoțională, adesea marcate de suferință și sacrificiu. Exemple relevante sunt rolul Fecioarei Maria din „Patimile lui Iisus”, rolul din „Capra cu trei iezi”, precum și interpretarea din „Rusalka”, care evidențiază aceeași forță dramatică și profunzime emoțională specifice registrelor sale artistice. 

Smaranda Cojan, 10 E

            Lecția recunoștinței sau despre măreția care stă în simplitate

Întâlnirea cu actrița Maia Morgenstern a fost o ocazie să o descopăr dincolo de scena teatrului, și de rolurilor sale grandioase din filme precum “ Patimile lui Iisus” sau “Ulysses' Gaze”. M-a surprins plăcut prin simplitatea sa, prin deschiderea față de noi, dar și prin spiritul ludic, care menținut o atmosferă caldă și relaxantă.

În prim-plan, pe lângă filmele și spectacolele în care a jucat, s-au aflat și cărțile sale, dintre care preferata mea este “Nu sunt eu”. Ceea ce m-a surprins cel mai mult la această carte, este  recunoștința profundă pe care o are față de oamenii din jurul său, cei care au contribuit la formarea și devenirea ei, cărora le dedică pagini întregi. Acest aspect s-a împletit grozav cu întâlnirea noastră, deoarece, încă de la început a ținut să ne spună cât de recunoscătoare este pentru această ocazie.  În același timp ne-a oferit și o lecție importantă: să fim recunoscători pentru fiecare clipă din viața noastră fie ea bună sau dificilă, deoarece nimic nu este întâmplător, iar fiecare moment contribuie la ceea ce vom deveni.

Deschiderea sa s-a evidențiat și prin poveștile pline de farmec pe care ni le-a împărtășit, relatări  care de altfel ne-au adus mai aproape de ea și de copilăria sa. Ne-a povestit despre marele său vis din copilărie de a deveni balerină și cât de mult își dorea un tutu. În acea perioadă o costumație s-ar fi găsit foarte greu, însă spiritul său creativ a găsit o soluție destul de neobișnuită, și-a confecționat propriul tutu dintr-o umbră, transformând un obiect banal în simbolul visului ei măreț.

Întâlnirea s-a încheiat cu imaginea unui om a cărui măreție stă în simplitate. Am rămas în suflet cu lecția recunoștinței, pe care Maia Morgenstern o poartă și dincolo de scenă și de luminile reflectoarelor.

Ana Luiza Cojocariu, 10 B

            Un axis mundi al feminității tragice

Într-un eter al reprezentării întru care forma tangibilă nu mai aparțin exclusiv impulsului creator, ci devine o prelungire a unei memorii arhetipale, adânc sedimentate în straturile invizibile ale spiritului, Maia Morgenstern se dezvăluie pe sine lumii nu ca o simplă interpretă a unor roluri distincte, ci ca un axis mundi al feminității tragice, o prezență care, traversând discursuri estetice eterogene, își atribuie o identitate profundă, recognoscibilă nu prin reiterarea unor mijloace exterioare, ci prin iradierea unei energii interioare de o densitate aproape sacrală, în care maternitatea, suferința și dreptatea se înlănțuie într-o continuitate de sensuri ce refuză fragmentarea și se organizează într-o veritabilă mitologie personală.

În ipostaza Mariei, această energie se concentrează într-o tăcere încărcată de gravitate, într-o privire care nu doar reflectă, ci absoarbe și transfigurează întreaga suferință a lumii, ca și cum chipul actriței ar deveni locul unei condensări ontologice, un spațiu în care durerea nu mai este doar trăită, ci sublimată într-o formă de cunoaștere tăcută, inaccesibilă limbajului comun, căci nu există nici gesturi ample, nici efuziuni spectaculoase, ci o austeritate expresivă care, departe de a diminua intensitatea, o amplifică, transpunând-o într-o vibrație continuă a firii, într-o prezență care, fără a se impune, domină, fără a se exterioriza, copleșește, sugerând că maternitatea însăși nu este un simplu raport afectiv, ci o participare la o ordine universală, tainică, în care a iubi și a pierde sunt doar două confluențe ale aceleiași revelații.

Aceeași substanță interioară, aceeași tensiune acumulată, își metamorfozează reminiscența în Vitoria Lipan, unde liniștea nu mai este doar contemplativă, ci se încarcă de o voință aproape oraculară, de o certitudine care nu admite fisuri și nu tolerează ambiguitatea, astfel încât parcursul personajului nu mai apare ca o simplă căutare, ci ca o desfășurare inevitabilă a unei legi deja înscrise în destinul originar al lumii. Maia Morgenstern construiește aici o prezență care nu se rătăcește, nu se îndoiește, ci înaintează cu o rigoare implacabilă, fiecare replică fiind rostită cu o gravitate de incantație, fiecare gest având solemnitatea unui act ritualic, ca și cum Vitoria nu ar face decât să dezvăluie un adevăr tăinuit în firescul trăirii plenare, să restabilească o ordine care nu putea rămâne suspendată fără a compromite echilibrul întregului.

În cadrul basmului, unde realitatea se refractă prin oglinzile fabulosului și unde violența capătă adesea un caracter inerent, originar, Maia Morgenstern nu ezită înaintea firescului impactant, ci îl intensifică, o aduce la o formă de incandescență dramatică în figura mamei din Capra cu trei iezi, unde maternitatea, dezgolită de orice ornament sentimental, se afirmă ca o forță primară, capabilă să treacă, fără ezitare, de la tandrețe la o rigoare necruțătoare, de la protecție la sancțiune, astfel încât durerea nu mai rămâne închisă în interioritate și nici nu se transformă în căutare, ci se convertește direct în act, într-o intervenție asupra ordinii lumii, într-o corecție care poartă amprenta unei necesități ce depășește orice motivație individuală, gestul căpătând o solemnitate aproape ceremonială, iar răzbunarea nu mai apare ca o reacție, ci ca o împlinire a unei legi obscure, dar inerente.

Privite împreună, aceste trei întruchipări nu alcătuiesc doar o galerie de roluri remarcabile, ci configurează, cu o coerență ce frapează prin subtilitatea ei, un tipar comportamental care transcende particularul și se organizează în jurul unei constante universale, în femeia ca instanță a echilibrului deplin, ca purtătoare a unei ordini care, atunci când este încălcată, nu poate fi restaurată decât printr-un act tragic care înglobează în sine toată suferința, luciditatea și trăirea. În toate aceste ipostaze, Maia Morgenstern evită patetismul, refuză excesul și cultivă o intensitate reținută care, tocmai prin absența ostentației, dobândește o forță de sugestie amplificată, insinuându-se în conștiința spectatorului cu o persistență aproape hipnotică. Astfel, dincolo de diferențele de cadru, de limbaj sau de convenție, se conturează imaginea unei feminități care nu este nici fragilă, nici ornamentală, ci axială, gravitațională, capabilă să susțină, să judece și să reconfigureze lumea în jurul ei, o feminitate în care maternitatea nu se reduce la afect, ci se extinde într-o dimensiune etică și aproape metafizică, în care iubirea implică sacrificiu, iar sacrificiul implică, inevitabil, o formă de justiție.

Și poate că tocmai în această continuitate tainică, în această reluare subtilă a aceleiași matrice sub ipostaze distincte, se află taina artei Maiei Morgenstern și anume nu varietatea spectaculoasă, nu transformarea exterioară, ci fidelitatea față de o esență profundă, față de o figură originară care, traversând timpul și convențiile, continuă să iradieze o gravitate tăcută, o intensitate ce nu se consumă în gest, ci se prelungește în conștiință, ca o prezență care nu poate fi uitată, pentru că, în mod paradoxal, nu aparține în întregime nici teatrului, nici filmului, ci unei zone mai adânci, unde arta și mitul se confundă într-o singură, neliniștitoare clipă hierofanică.

Maia Constantinescu, 9 A

            Despre curajul de a-ți asuma propriul drum

Trebuie să fim mereu recunoscători, iar viața ne va oferi constant motive de bucurie – acesta a fost mesajul care a însoțit fiecare moment al întâlnirii culturale din 30 martie, susținută de actrița Maia Morgenstern.

În urma vizionării filmelor Rusalka și The Passion of the Christ, dar și a lecturii volumului Nu sunt eu, am avut ocazia să explorăm teme esențiale precum iubirea, timpul, pasiunea și teatrul. Întâlnirea s-a transformat într-un dialog autentic despre condiția umană, despre devenire și despre curajul de a-ți asuma propriul drum.

Unul dintre cele mai puternice mesaje transmise a fost acela al sincerității. Actrița a mărturisit că obișnuia să aprecieze orice discuție contradictorie, subliniind faptul că sinceritatea ar trebui să ne definească, argumentele fiind dezvoltate prin ea, chiar dacă uneori este greu de asumat. În același timp, a evidențiat nevoia profundă a omului de comunicare – de dialoguri reale, în care să ne putem exprima opiniile și să ne construim argumente. Doar prin astfel de schimburi putem evolua.

Poveștile din copilăria sa au conturat imaginea unui om profund determinat. Își dorea să devină balerină, iar acest vis a căpătat formă într-un mod ingenios: în lipsa unui tutu, a improvizat unul dintr-o umbrelă, transformând un obiect banal într-un simbol al aspirației. Această determinare avea să o definească mai târziu, chiar dacă drumul ei nu a fost lipsit de obstacole. A intrat la facultate din a doua încercare, însă a reușit performanța de a fi prima admisă – dovadă că perseverența poate depăși orice eșec temporar.

Deși visul inițial era baletul, timpul, destinul și norocul au condus-o către teatru. Privind retrospectiv, această schimbare pare mai degrabă o împlinire decât o abatere de la drum. Arta a rămas constant în viața sa, sub diferite forme, modelându-i identitatea și sensibilitatea.

Un alt aspect emoționant al întâlnirii a fost legătura dintre memorie și simțuri. Actrița a vorbit despre cum mirosurile – cel de cafea sau de portocale – pot trezi amintiri vii, aproape palpabile. A evocat imaginea mamei sale, care curăța portocalele urmând o tehnică specială, „pe baza meridianelor”, transformând cojile în dulceață. Aceste detalii aparent simple devin, în timp, fragmente prețioase ale trecutului.

De altfel, relația cu trecutul a fost abordată cu o sinceritate profundă. Întrebată dacă ar reveni la un moment din viața sa, răspunsul a fost încărcat de emoție: „aș reveni la un singur moment din trecut: să stau mai mult de vorbă cu părinții mei, să îl fi înregistrat pe tatăl meu”. Este un gând care evidențiază fragilitatea timpului și importanța de a prețui prezentul. (așa cum este subliniat și în filmul Rusalka)

Totodată, actrița a accentuat faptul că este în regulă să uităm, să întrebăm și să cerem ajutorul – gesturi care nu indică slăbiciune, ci umanitate. A încerca, a spus ea, nu este doar o opțiune, ci o datorie morală. Fiecare încercare ne definește și ne apropie de ceea ce suntem meniți să devenim.

Reflecțiile sale au atins și tema fricii de moarte, pe care a descris-o ca fiind cultivată de societate, dar și ca o manifestare a instinctului de supraviețuire. În acest context, viața capătă o valoare și mai profundă, iar alegerile noastre devin esențiale.

Întâlnirea s-a încheiat într-o notă caldă, prin gestul oferirii unor cadouri simbolice: un pluș balerină cu tutu roz, un album cu lucrările lui Marc Chagall și ilustrațiile lui Gustave Doré pentru romanul Don Quijote. Fiecare dintre acestea reprezintă, în esență, o formă de artă și de exprimare, contribuind la construcția identității umane.

În final, poate cea mai importantă idee care a rămas este aceea că fiecare poveste este, de fapt, o mică istorie, iar fiecare om devine o carte – cu un început, un parcurs și un final. Iar ceea ce alegem să scriem între aceste două puncte depinde, în mare măsură, de curajul de a fi sinceri, de a încerca și de a trăi cu adevărat.

Maria Cot, 10 E

            Mulțumesc!

Mulțumesc. Un cuvânt atât de simplu, dar atât de des uitat. Un gest mic, dar care cuprinde în el o lume întreagă, recunoștința pentru viață, pentru oameni, pentru artă. Așa a început întâlnirea cu Maia Morgenstern, o întâlnire bazată atât pe filmele sale, cât și pe cărțile autobiografice din care nu lipsește gratitudinea.

Întâlnirea a fost o împletire delicată între fragmente din filmele sale și pagini din scrierile autobiografice, unde „mulțumesc” nu este doar un cuvânt, ci o stare de spirit.

A fost, în esență, o reîntoarcere la copilărie. O copilărie străbătută de simboluri, precum acele perle lăsate moștenire de mamă, pure, neatinse de profan, sau jocul cu păpușile, alter ego-ul copilăriei, care devenea un spațiu sigur în care toate secretele, toate visurile puteau fi rostite fără teamă. Visele, necontrolate, o altă forma de spectacol, uneori binecuvântare, alteori coșmar, dar întotdeauna prezent, însoțindu-ne mereu de-a lungul vieții.

Vulnerabilitatea, departe de a fi o slăbiciune, a fost prezentată ca o forță. Rădăcinile familiale, emoțiile profunde, fragilitatea, toate au devenit punți către marile roluri care i-au definit cariera. Fie că vorbim despre figura sacră a Mariei sau despre personaje mitologice precum soția lui Ulise, Maia Morgenstern a reușit să aducă pe scenă și pe ecran o intensitate umană rară, aproape copleșitoare.

Întâlnirea cu rolul Mariei a fost dificilă, o confruntare interioară. O lecție despre iubire necondiționată, despre sacrificiu, despre forța maternă universală care transcende orice limită, iubirea oricărei mame pentru familia ei, o divinitate pe pământ.

“Abia aștept să fiu mare. Să nu mai fiu COPIL”- Eu sunt Maia 

Casiana David, 10 E

            Arta are puterea de a uni oamenii

Întâlnirea cu Maia Morgenstern a fost un eveniment extraordinar la care am avut ocazia deosebită de a o vedea pe ea, nu pe o scenă, ci chiar în fața noastră, în rolul propriei persoane. Prin prezența sa luminoasă și felul copilăresc de a fi, ne-a arătat că sinceritatea este „un exercițiu care trebuie să ne urmeze toată viața”. În scrierile ei, ne arată că această sinceritate nu este mereu una comodă sau decorativă, ci una tăioasă, asemenea ciobului de oglindă despre care artista scrie cu atâta grijă. Într-o lume care se grăbește să catalogheze și să simplifice, Maia propune o oprire în loc, o privire atentă peste umăr, acolo unde istoria personală se împletește cu istoria mare, cea plină de povești înlănțuite care îi plac atât de mult pentru că îi oferă context și rădăcini.

Totul începe cu imaginea fragilității. A ține în mână un ciob de oglindă este un act de curaj; este periculos, te poți tăia, dar este și fascinant pentru că te obligă să te vezi. Maia descrie acest gest ca pe o tentativă de a reține adevărul, chiar dacă acesta este uneori indecent, indiscret sau incandescent. Ea ne învață că oglinzile sparte nu pot fi așezate la loc pentru a reda o imagine perfectă, dar că ele pot fi transformate într-un mozaic infinit de culori și forme. Acest mozaic este, de fapt, identitatea noastră – un amestec de suișuri și coborâșuri, de tăieturi și bucurii, pe care trebuie să le acceptăm cu o recunoștință totală. „Dar asta e acum. E acum. Azi”, spune ea, subliniind importanța prezentului în care sângerăm sau zâmbim, dar în care suntem, mai presus de toate, vii.

Copilăria Maiei Morgenstern pare desprinsă dintr-un album de artă, iar această metaforă este cât se poate de reală. Pentru ea, albumele de pictură nu erau obiecte interzise pe un raft înalt, ci unelte de joacă, o componentă firească a universului său prin care putea evada oricând. Această evadare în imagine a hrănit o imaginație debordantă care a transformat obiecte banale în recuzită magică. Unul dintre momentele evocate care mi-a atras atenția este cel în care Maia și-a confecționat un tutu dintr-o umbrelă, doar pentru a putea fi balerină pentru câteva minute. Această nevoie de a crea frumosul din resturi, de a vedea potențialul artistic într-un obiect utilitar, a pus bazele actriței de mai târziu, pe scene mari.

În centrul acestui univers, ca o forță gravitațională discretă dar neînduplecată, se află mama. Maia vorbește despre mama sa ca despre figura centrală care a vegheat totul din umbră, fiind martora fericirilor și nefericirilor sale, a drumului complicat prin anii de facultate și a debutului în carieră. Mama este cea care dădea sens gesturilor mici, cum era ritualul desfacerii portocalelor sau prezența „galbenei gutui” la fereastră, simboluri ale unei iubiri care nu are nevoie de cuvinte mari pentru a fi totală. Recunoștința Maiei pentru familie și pentru cei care i-au permis să își dezvolte o gândire critică și o identitate proprie este fundamentul pe care și-a construit întreaga filozofie de viață. Ea mulțumește mereu pentru toate oportunitățile, înțelegând că fiecare dezbatere pe moment și fiecare provocare au fost trepte spre maturitatea de astăzi.

Cariera sa, un amestec amețitor de roluri iconice și experiențe internaționale, reflectă aceeași curiozitate nesfârșită. Amintirea colaborării cu Mel Gibson pentru filmul „The Passion of the Christ” aduce în discuție nu doar succesul, ci și efortul uriaș de a lucra cu limbi arhaice și cu emoții brute. Marea actriță a recunoscut că rolul Fecioarei Maria a fost deosebit de încărcat datorită durerii pe care trebuia să o joace. Performanța Maiei este de asemenea extraordinară și în alte roluri puternice precum cel al mamei capre din ,,Capra cu trei iezi" sau al Vitoriei Lipan din ,,Baltagul", spectacol pe care îl joacă de ,,o sută de ani" .

Un moment de o sensibilitate aparte în confesiunile sale îl reprezintă perioada începutului de pandemie, în martie 2020. Atunci, actrița a simțit nevoia să își exprime recunoștința profundă față de medici și față de toți cei din sistemul sanitar, dar și față de publicul său. Povestea spectatorilor care au refuzat să își primească banii înapoi pe biletele la spectacolele anulate, spunând pur și simplu că vor să susțină teatrul, a fost pentru ea confirmarea faptului că arta are puterea de a uni oamenii în momente de criză. Dorul a devenit atunci principala forță motrice – dorul de prieteni, de dușmani, de scenă și de cei pentru care nu am avut destul timp atunci când eram prea ocupați să fim „importanți”. În filmul Rusalka, personajul jucat de Maia este cea care face pozele, dar ea nu apare niciodată în ele, lucru care m-a făcut să mă gândesc la identitatea actorului. Nu este și el tot un astfel de personaj care leagă poveștile și scrie cu lumină istoria unui teatru sau a unui spectacol?

Maia Morgenstern ne învață că viața trebuie trăită cu ochii deschiși, chiar și atunci când lumina este prea puternică sau ne speriem de întunericul necunoscutului. Cel mai folosit cuvânt pe care l-a folosit la întâlnire și în cărțile ei este „mulțumesc”  deoarece ea este recunoscătoare pentru tot. În final, imaginea care rămâne este cea a unei femei care a învățat să găsească frumusețea în jurul său și a devenit un mozaic de culori, un om care a învățat să iubească cioburile propriei vieți până când acestea au început să strălucească.

Maria Dănilă, 10 E

            O lumină care se rupe din propriul suflet

Întâlnirea cu Maia Morgenstern s-a distins de celelalte prin autenticitatea sa și prin modul actriței, cald și prietenos, de a se exprima, de a se face înțeleasă.

Artista ne-a evidențiat cât de important este să fim mulțumiți de tot ceea ce ni se întâmplă. Dorindu-ne mereu mai mult, uneori, uităm să fim recunoscători pentru ceea ce deja avem și pentru persoanele care au fost și sunt în continuare alături de noi în momentele dificile.  Când vorbea despre copilăria ei, am simțit că o făcea cu o nostalgie dulce, cu o tristețe blândă. Era ceva plăcut în tonul ei, dar care, în același timp, părea să aibă o urmă de regret, ca un aisberg care se ascunde în propria profunzime.

Inițial, când a fost întrebată dacă și-ar dori să dea timpul înapoi și ce ar face într-un astfel de context, Maia Morgenstern a răspuns că nu ar face acest lucru. Însă, ulterior, a răspuns că ar fi înregistrat vocea tatălui ei, fapt pe care și-l propusese de mai multe ori. Ancorați în prezent, în realitatea cotidiană și confruntându-ne cu propriile dificultăți și conflicte interioare, amânăm aspecte care, pe viitor, ar fi putut să ne ajute să păstrăm o parte din persoanele dragi nouă, care nu mai sunt printre noi, încă vie.

Filmul ,,Rusalka", în care a jucat Maia Morgenstern, mi-a amintit de pictura ,,Cele trei vârste ale femeii" de Gustav Klimt, pentru că ipostaza feminină era prezentă în toate formele ei: copilărie, tinerețe, maturitate și bătrânețe. Însă nu cred că senectutea ar trebui să fie reprezentată ca o tristețe profundă, cauzată de trecerea ireversibilă a timpului și de creșterea graduală a singurătății, ci mai degrabă ca un moment de victorie, de regăsire a sinelui, după ce toată viața a fost petrecută căutând un sens al propriei existențe. Acțiunea se petrece lângă o mare a vieții, iar noi, ca spectatori, o parcurgem alături de niște personaje care par a fi izolate de lumea reală și de timpul adevărat.

Deși am cunoscut-o pe actriță și prin rolul Fecioarei Maria din ,,The Passion of the Christ" și pe cel al caprei din ,,Capra cu trei iezi", ambele reprezentând ipostaze materne cu o putere interioară deosebită, făcând față numeroaselor suferințe, filmul ,,Rusalka" mi s-a părut că atinge o latură mai ascunsă a sufletului uman. A fost ceva care nu am putut înțelege pe deplin, ci mai mult am simțit, ca un fel de melancolie dintr-un univers care pare să dispară, o lumină care se rupe din propriul suflet și se stinge încet.

Pentru mine, Maia Morgenstern este o actriță deosebită, care a jucat niște roluri extraordinare, reușind totodată să rămână o persoană echilibrată.

Daria Dobre, 10 E

            O experiență cu farmecul unei „minuni”

Întâlnirea cu Maia Morgenstern nu a fost doar un simplu eveniment, ci o experiență care a avut ceva din farmecul unei „minuni”, exact așa cum avea să se lege, mai târziu, de versurile Anei Blandiana. Încă de la început, prezența ei a umplut sala cu o energie aparte: caldă, deschisă, sinceră. Nu era distanță între noi și ea, nu exista acea barieră invizibilă dintre artist și public. Din contră, era acolo cu noi, trăind fiecare clipă cu o curiozitate și un entuziasm molipsitor.

S-a văzut din primele momente cât de mult înseamnă pentru ea gesturile mici, dar făcute din inimă. Fiecare surpriză pregătită a fost primită nu doar cu politețe, ci cu o recunoștință autentică, profundă, care ne-a emoționat pe toți. Momentul Dianei a fost, poate, unul dintre cele mai puternice. Când a început să cânte „Galbena gutuie”, sala s-a transformat complet. Vocea ei a purtat o emoție atât de curată, încât părea că fiecare cuvânt ajunge direct în suflet. A fost genul acela de liniște în care nu mai există nimic altceva în afară de trăire. Iar reacția doamnei Maia Morgenstern a spus totul, privirea ei, ușor înlăcrimată, aplauzele pline de admirație, felul în care a primit momentul ca pe un dar rar.

Apoi a venit cadoul, acea șoricică balerină de jucărie. Poate că pentru unii ar fi părut un obiect simplu, dar pentru ea a fost o cheie către o amintire. În clipa în care a ținut-o în mână, s-a luminat. Știam despre visul ei din copilărie de a deveni balerină, despre rolul șoricelului pe care l-a jucat într-un spectacol și despre bucuria pe care a simțit-o atunci. Reacția ei a fost un moment de o sinceritate dezarmantă, în care am văzut nu doar actrița, ci copilul din ea. Și poate tocmai asta ne-a emoționat cel mai mult: cât de frumos poate rămâne un om, chiar și după o viață întreagă de scenă.

Pentru mine, însă, cel mai intens moment a fost atunci când am recitat poezia „Minune” de Ana Blandiana. În timp ce rosteam versurile, simțeam că ele nu sunt doar cuvinte, ci stări care se așază peste tot ce trăisem în acea zi. Ideea aceea fragilă, că fericirea este atât de intensă încât devine aproape dureroasă, că frumusețea poate fi atât de copleșitoare încât îți e teamă să nu o pierzi, m-a dus cu gândul la acel fragment din carte, în care parfumurile florilor se amestecă fără să ceară voie, unde teiul, trandafirii, iasomia și caprifoiul coexistă într-o armonie imposibil de controlat. Exact așa a fost și întâlnirea noastră: o împletire de emoții, de oameni, de gesturi, toate venite din direcții diferite, dar care au creat împreună ceva unic.

Și mai ales acea idee subtilă din fragment, că uneori recunoști ceva, un miros, o senzație, o emoție… și apoi dispare, lăsându-te să te întrebi dacă a fost real sau doar o părere. Așa a fost și clipa în care am terminat de recitat: o liniște adâncă, aproape ireală, în care simțeam că s-a întâmplat ceva important, dar imposibil de prins în cuvinte.

Privind în urmă, îmi dau seama că această întâlnire a fost mai mult decât o simplă amintire. A fost o lecție despre sensibilitate, despre bucuria lucrurilor mărunte și despre cât de important este să simți cu adevărat fiecare clipă. Iar recunoștința pe care am simțit-o, pentru șansa de a fi acolo, pentru oamenii din jur, pentru emoțiile împărtășite, a fost poate cea mai puternică dintre toate.

Și, la final, totul se leagă firesc de versurile care au rămas suspendate în aer, ca o concluzie simplă și profundă:

„Nu trebuie decât să fiți

Foarte fericiți.”

Sofia Donici, 10 E

            Portocala ca o lume ce aduce fericire

Întâlnirea alături de Maia Morgenstern a adus aminte cât de importante sunt inocența și trăirea vieții în adevăratul sens, prin momentele sale din trecut și faptul că poți face absolut orice, chiar și din cel mai mic lucru.

Un exemplu evidențiat de Maia îl redă momentul în care povestește cât de rar avea parte de o portocală când era copil, iar mama sa i-o descojea prin tăieturi asemănătoare cu meridianele Terrei. Acest fapt poate simboliza portocala în sine ca o lume ce aduce fericire și schimbă viața acesteia, lucrurile „banale” în prezent fiind o întreagă însemnătate pentru altcineva.

Un alt moment plin de inocență este cel în care actrița își deschide cadourile și descoperă o micuță balerină, ceva ce își dorea și ea să devină în trecut. Acest moment o trezește pe „micuța Maia” și se redă o bucurie fără filtre, alături de marea sinceritate pe tot parcursul întâlnirii, în răspunsurile la întrebările legate de filme sau piese de teatru în care joacă, dar și în cărțile sale.

Maia Morgenstern aduce la suprafață copilul din noi și demonstrează că nu este nevoie să ne fie rușine să ne arătăm adevărata personalitate și că lucruri imense pot pleca de la lucruri banalizate de lumea cotidiană.

Diana Drugu, 10 E

            Inima mamei

Întâlnirea cu extraordinara actriță Maia Morgenstern din data de 30 martie 2026 a fost învăluită în emoție autentică, rezonând ca un imn al iubirii pentru mama în inimile noastre.

În cadrul întâlnirii s-a definitivat o atmosferă nostalgică, fiind evocate întâmplări din copilăria paradisiacă. Piesa "Galbenă gutuie", prin care s-a deschis discuția, a oglindit cu acuratețe universul cărților doamnei Maia, evocând un anotimp al nostalgiei în care figura maternă devine o icoană a copilăriei. Așa cum în melodie gutuia dădea sens și gust iernilor de altădată, în cărțile Maiei Morgenstern figura maternă este firul invizibil care menține în ordine lumea fiicei și dă sens și intensitate trăirii.

De la această asociere a pornit întrebarea "care este momentul cel mai fericit trăit alături de mama dumneavoastră?". Drept răspuns am primit o afirmație de o puritate și frumusețe inefabile, anume momentele în care mama era fericită erau cele mai fericite momente și pentru ea.

Doamna Maia Morgenstern a interpretat o multitudine de roluri de mamă, de obicei chiar tragice. Drept exemplu avem rolul Fecioarei Maria din "Patimile lui Iisus" sau rolul mamei-capră din "Capra cu trei iezi".

O secvență din cartea sa, "Orez. Cu lapte" care m-a impresionat profund este cea în care Maia Morgenstern își aduce aminte de povestea despre inima mamei, care avea la rădăcină o legendă franceză, fiind subiect al multor opere, chiar și al poeziei "Inima mamei" a lui George Coșbuc. Aceasta vorbește despre un flăcău a cărui iubită îl îndeamnă să-i aducă inima mamei lui drept talisman pentru a-i arăta că o iubește în totalitate. Acesta plânge mai multe zile, pierdut în conflictul iubirii de mamă sufocată de amintirea îmbrățișării ispititoare, aproape diavolești a iubitei, îngrijorându-și mama care suferă din cauza tristeții fiului, iar mai apoi săvârșește actul înfiorător și îi aduce logodnicei "talismanul". "Dar, pe drum, prin pădure se împiedică și cade. Și inima mamei îl întreabă: "Te-ai lovit, dragul mamei? Te doare?" Și abia atunci el înțelege ce-a făcut". Mama, chiar dacă îi este curmată viața de propriul fiu, chiar dacă pruncul său iubește pe altcineva mai mult decât pe cea din al cărei pântec s-a născut, rămâne îngerul lui păzitor, iubindu-l tăcut și din moarte.

Ilinca Dumitru, 9 A

            Despre viață cu simplitate și recunoștință

Întâlnirea cu Maia Morgenstern, în cadrul căreia am discutat atât despre viața sa personală, surprinsă și în romanul autobiografic Eu sunt Maia, cât și despre parcursul său artistic, mi-a oferit nu doar bucurie, ci și oportunitatea de a o vedea pe ea, ca persoană puternică și încrezătoare. M-a impresionat sinceritatea sa, felul în care a ales să vorbească despre viață cu simplitate și recunoștință, dar fără a-i pierde frumusețea. Este o prezență caldă, autentică, care reușește să creeze o legătură reală cu publicul.

Încă din primele momente, Maia Morgenstern ne-a captat atenția prin naturalețea și echilibrul său. Toate privirile erau îndreptate spre ea, iar fiecare cuvânt părea să aibă greutate. Răspundea cu răbdare fiecărei întrebări, uneori întorcând-o către noi, invitându-ne să reflectăm. Această deschidere a dat întâlnirii o autenticitate rară, în care emoția și gândirea se împleteau firesc.

Un punct central al discuției a fost tema amintirilor și a felului în care acestea revin în viața noastră. Maia Morgenstern a vorbit despre puterea mirosurilor, cafeaua sau portocalele din copilărie, de a readuce trecutul în prezent. Povestea despre mama sa, despre tehnica specială de a curăța portocalele și despre dulceața făcută din coji, a fost de o sensibilitate aparte. Aceste mici idei au demonstrat cât de importante sunt detaliile și cât de profund ne marchează ele existența. Oare câte astfel de amintiri purtăm? Cartea „Eu sunt Maia” reflectă această relație cu trecutul. Este un jurnal al devenirii, în care autoarea își asumă atât momentele frumoase, cât și pe cele dificile. Vorbește despre adolescență ca despre o perioadă a conflictelor interioare, a neînțelegerilor și a căutării de sine. Nu evită să recunoască greșelile, dar subliniază importanța acceptării: „așa a fost atunci”. Această perspectivă oferă cititorului o lecție de maturitate și împăcare.

În același timp, Maia Morgenstern a vorbit despre regrete, mai ales despre dorința de a fi petrecut mai mult timp cu părinții săi. Ideea că ar fi vrut să înregistreze vocea tatălui său, să-i păstreze poveștile, a fost extrem de emoționantă. Experiențele sale artistice completează această profunzime. Rolul din Patimile lui Hristos, în care o interpretează pe Fecioara Maria, este unul definitoriu, trăit cu o intensitate profundă, marcat de durere și dăruire. De asemenea, rolul din filmul românesc „Rusalka” evidențiază sensibilitatea și forța interioară a actriței, capacitatea de a transmite emoții dincolo de cuvinte. Lia, un personaj sensibil, care se deschide în întuneric, asemenea unui fluture și se înalță spre mare, spre puritate si destin. În intervențiile sale, Maia Morgenstern a abordat și teme precum frica, presiunea socială sau nevoia de sinceritate, ea considerând că este în regulă să greșim, să uităm și să cerem ajutor, iar comunicarea este esențială pentru a ne descoperi și a evolua.

Întâlnirea cu Maia Morgenstern oferă o perspectivă profundă asupra vieții, asupra timpului și asupra relațiilor umane. Este o invitație la sinceritate, la acceptarea trecutului și la prețuirea prezentului. Rămân cu gândul la această întâlnire, la emoțiile si expresivitatea actriței, la profesionalismul și căldura sa.

Emilia Florea, 10 B

            Plăcerea de a fi prezentă în momentul actual

Întâlnirea cu actrița Maia Morgenstern mi-a oferit deosebita ocazie să o ascult vorbind despre viața sa și răspunzând la întrebările puse de elevi, astfel descoperind mai multe despre rolurile jucate de către dumneaei și despre universurile acelor personaje, cât și despre experiențele marcante.

Un detaliu ce mi-a rămas în minte după întâlnire a fost o parte dintr-un răspuns la una dintre întrebări: “și mai mergeam prin cafenele, astea sunt povești adevărate”. Am observat că actrița apreciază extrem de mult momentele de zi cu zi ce inițial par banale, dar care au un farmec aparte, la fel ca interacțiunile cu cei din jur, de orice fel ar fi, în orice mod, ajung să aibă și ceva bun, frumos în ele. Acest lucru se poate vedea și în cartea sa, “Nu sunt eu”, fiind multe secvențe când mulțumește diferiților oameni cu care a colaborat, când spune cât de recunoscătoare este pentru ce are și pentru ce a avut, când își felicită fiica sau pe alte persoane pentru realizările lor – putem vedea iubirea de a trăi, plăcerea de a fi prezentă în momentul actual și frumusețea pe care o aduce în orice rol, în orice interacțiune, pretutindeni unde se duce.

Un rol de-al doamnei Maia Morgenstern ce mi-a plăcut în special este cel al Fecioarei Maria din filmul “The Passion of the Christ”. După cum ne-a mărturisit dumneaei, a dorit să reprezinte prin acel rol sentimentele, emoțiile oricărei mame, iar astfel rolul a fost și o temă de gândire sau chiar autocunoaștere. O imagine ce am ținut-o minte a fost reproducerea operei Pieta a sculptorului Michelangelo din film în momentul în care Iisus a fost dat jos de pe cruce și ținut de Maria – iar de pe fața acesteia se putea citi durerea, dar în același timp împăcarea cu voia Domnului. De asemenea, altă secvență ce mi s-a părut importantă este atunci când Iuda îl vinde pe Iisus, iar punga cu arginți este aruncată ca o piatră înspre el – acela fiind momentul când este osândit.

Așadar, prin întâlnirea cu Maia Morgenstern am putut explora detalii din lumile rolurilor pe care le-a jucat, de la cel al Fecioarei Maria, până la rolul Eddei din piesa de teatru „Fluturi, fluturi”, și, în același timp, să o cunoaștem pe una dintre cele mai importante actrițe române contemporane. 

Adrian Florescu, 10 E

            Seriozitatea poate coexista cu jocul

Întâlnirea noastră la Colegiul Național Iași cu Maia Morgenstern a rămas una dintre acele experiențe care persistă în memorie, având un aer sincer și apropiat, fără formalități apăsătoare. Doamna Maia a intrat în sală cu o energie care a schimbat imediat atmosfera și a început să vorbească deschis, cu naturalețe, de parcă discuția ar fi fost între cunoscuți vechi. Elevii au observat repede felul ei jucăuș de a privi lucrurile. Acest tip de atitudine nu ține de superficialitate, venind dintr-o libertate interioară și dintr-o dorință constantă de a descoperi sensuri noi. A povestit despre experiențele ei într-un mod viu, lăsând impresia că fiecare întâmplare poate deveni un exercițiu de imaginație. A subliniat că optimismul este o alegere conștientă, ajutând gândirea să rămână deschisă și flexibilă, chiar și în situații dificile. În felul în care vorbea și reacționa se simțea o energie care îi făcea pe elevi să fie atenți și implicați.

Discuția s-a legat ușor, elevii au pus întrebări variate, iar răspunsurile au venit direct, uneori cu umor, alteori cu o notă mai serioasă, dar mereu clare. S-a vorbit despre emoții, despre frică, despre felul în care fiecare își poate găsi propria voce. Atmosfera a rămas relaxată pe tot parcursul întâlnirii, făcând ca experiența să fie resimțită ca una personală, nu doar formativă. Experiențele artistice ale Maiei Morgenstern se remarcă prin substanțialitatea lor și prin măiestria actului artistic. Filmul Rusalka, în regia lui Claudiu Mitcu, urmărește un grup de bătrâni care revin an de an în același loc, respectând o promisiune făcută cu mult timp în urmă. Repetiția acestui gest capătă, în timp, o greutate aparte și ajunge să le organizeze existența. Timpul se simte în fiecare detaliu, în felul în care vorbesc, în felul în care își amintesc și în modul în care privesc trecutul. Rusalka, inspirată dintr-un personaj mitologic slav, poate fi privită în mai multe feluri. Uneori apare ca o prezență care fură timpul, alteori se regăsește în fiecare personaj, ca o urmă a pierderilor adunate de-a lungul anilor. Fiecare dintre bătrâni ajunge să simtă cum dispare câte ceva important, iar această acumulare de absențe le schimbă felul de a fi.

Pentru noi, întâlnirea a însemnat mai mult decât o simplă discuție. A fost un moment în care am văzut cum seriozitatea poate coexista cu jocul și cum felul în care alegi să privești lumea influențează modul în care o înțelegi.

Bianca Hrib, 10 E

Mama este miezul tuturor lucrurilor

Maia Morgenstern. O actriță româncă, recunoscută în plan internațional pentru filme precum „The Passion of the Christ”, regizat de Mel Gibson, sau „Ulysses' Gaze”, de Theodoros Angelopoulos. Cunoscută pentru interpretările ei bogate în emoție și grație. Este o actriță, ceea ce înseamnă că poate interpreta personaje și astfel să devină cineva care nu este ea, dar, totuși, rămâne o persoană foarte sinceră. Acest fapt reiese atât din cărțile ei, cât și din modul ei de a fi.

A apărut în amfiteatru cu o bucurie aproape ludică, antrenantă și care ne făcea pe noi, elevii, să fim bucuroși. A venit ca un om, nu ca o personalitate, și ne-a vorbit pe înțelesul nostru, ca o ființă părintească care avea scopul de a ne prezenta pilde din propria ei viață în speranța că vom înțelege ce vrea să ne spună și că vom învăța.

Ne-a povestit, în primul rând, despre arta de a mulțumi. Mulțumirea este unul dintre principalele elemente în cărțile scrise de dumneaei, „Eu sunt Maia”, „Nu sunt eu” și „Orez. Cu lapte”, și majoritatea elevilor eram curioși cu privire la acest lucru. Actrița ne-a mărturisit, sau mai bine spus ne-a explicat că mulțumirea i-a devenit un fel de a doua natură. Ea mulțumește, și o face cu sinceritate, pentru că își dă seama de oportunitățile pe care le-a avut de-a lungul anilor. Totodată, ea este conștientă de faptul că realizările ei se datorează și persoanelor din jurul ei, motiv pentru care mulțumește atât de des și atâtor oameni.

Ea este foarte recunoscătoare celor apropiați în special pentru răbdarea pe care au avut-o și ajutorul pe care i l-au oferit pe parcursul vieții dumneaei. Ne-a spus despre cum prietenii și familia îi dădeau timp și spațiu să își formeze argumente pentru diferite dezbateri, astfel actrița putând a-și dezvolta spiritul critic și cel argumentativ. I s-a permis creșterea ca persoană, cu propria identitate, fără influențe prea mari.

Familia a fost cea care i-a oferit un set de valori, pe care ea le-a consolidat și le-a reînnoit în cursul vieții ei. Astfel, familia devine un alt element central al cărților ei, în special mama ei. Când prezența mamei a fost evidențiată în prezentarea elevilor, actrița s-a bucurat de această observație și a mărturisit că nu știa dacă această subtilitate va fi sau nu sesizată, ba chiar a adăugat faptul că mama este elementul central al cărților, ea fiind miezul din care pornesc toate celelalte lucruri, ca un soare care dă viață și sens lumii.

Pe parcursul întâlnirii, ne-a povestit mai multe instanțe în care mama a fost cea care a susținut-o, având grijă de primul ei copil pentru ca ea să se poată concentra pe ea însăși. Tatăl ei a fost, de asemenea, o figură importantă, întrucât a tratat-o ca pe un om, și nu ca pe un copil, încă de când era mică. Tatăl ei nu a lăsat-o să se chinuie, dar nici nu a protejat-o excesiv, lăsând-o pe actriță să se descopere în ritmul propriu. Aceasta ne-a dat ca exemplu o dificultate din copilărie pe care toți am întâmpinat-o mai devreme sau mai târziu: legatul șireturilor. Doamna Morgenstern ne-a spus cum tatăl ei nu o grăbea, dar nici nu o ajuta, fiind conștient de faptul că la un moment dat copilul lui va trebui să se descurce prin forțele proprii pentru a răzbate în viață.

Însă prezența tatălui este mult mai estompată decât cea a mamei. Când a fost întrebată de cea mai fericită și cea mai tristă amintire cu mama sa, actrița a răspuns că ea era fericită sau tristă atunci când mama era fericită sau tristă. Copilul era o extensie a adultului, întrucât, așa cum ne-a spus chiar doamna Morgenstern, ea se bucura cu mintea ei de copil de bucuria celorlalți, mai ales de cea a mamei. Cea mai fericită amintire legată de ființa maternă s-a adeverit a fi admiterea la Facultatea de Teatru, așa cum am descoperit că cea mai tristă este legată de respingerea aceleiași facultăți, în anul precedent.

Pe parcursul întâlnirii, actrița ne-a povestit despre multe experiențe formatoare, lucru pentru care cred că mulți elevi îi sunt recunoscători, întrucât ne-a dat speranță și curaj pentru a ne lua viața în mâini și a acționa.

O altă astfel de experiență este cea a producției filmului „Ulysses' Gaze”, care s-a concentrat foarte mult pe distrugerea din zona balcanică, cu precădere în fosta Iugoslavia. Ne-a prezentat cum filmau printre ruine, cum se auzeau bombe în depărtare și cum atmosfera era apăsătoare chiar și în zone relativ sigure, comparativ cu altele. Un moment care a marcat-o a fost atunci când un soldat înarmat a intrat în cafeneaua unde se aflau și și-a lăsat pușca la perete, actorii și ceilalți membrii ai echipei de producție rămânând lipiți de perete. Totodată, doamna Morgenstern ne-a spus și cum abia după ce producția în sine s-a terminat, a realizat cât de prezente au fost moartea și pericolul de-a lungul procesului de filmare.

În final, întâlnirea cu Maia Morgenstern — om, actriță, scriitoare și, așa cum îi este numele de familie „Luceafărul Zorilor”, o stea — a fost un prilej pentru toți elevii prezenți pentru a înțelege că, indiferent de circumstanțe, dacă ceva ne este menit și dacă vrem cu adevărat, putem face orice. Mesajul este plin de speranță, de a privi înainte și de a avea curaj pentru a păși pe propriul drum.

Ana Ifrim, 9 A

            Există o frumusețe aparte în răbdarea de a observa

Întâlnirea cu Maia Morgenstern din cadrul școlii s-a simțit ca și cum aș fi stat la o cafea cu bunica mea, povestindu-mi grăbită, ca întotdeauna, cu teama de a nu omite un detaliu, cele mai haotice și memorabile întâmplări din viața ei. Autenticitatea ei m-a inspirat profund să nu mă ascund de ceea ce sunt. Maia Morgenstern e absolut entuziasmată de viață, pur recunoscătoare pentru tot ce are, pentru că trăiește, pentru că iubește. Este o persoană pe care o admir nespus de mult, atât pentru ideile pe care le împărtășește ascultătorilor prin cărți și interviuri, cât și pentru naturalețea, expresivitatea și sufletul ei cald, de copil, care s-a menținut în ciuda oricărei bariere sau presiuni sociale. M-a emoționat bucuria pură de pe chipul ei când a rupt ambalajul cadoului primit și a găsit un șoarece-balerină. A reacționat cu o seninătate pe care o vezi doar când un copil își deschide entuziasmat și grăbit cadoul de Crăciun. Fericirea adevărată apare atunci când rămânem curioși și deschiși către experiențe noi, când apreciem că totul are o semnificație aparte, că cel mai frumos mod de a-ți parcurge viața este prin filtrul creativității.

Maia Morgenstern ne-a mărturisit că iubește poveștile și să spună mai departe despre felurite întâmplări prin care a trecut. Suntem proprii autori ai poveștii vieții noastre. Fiecare în parte are un traseu special și unic, care se întregește în fiecare zi. Există o frumusețe aparte în răbdarea de a observa lucrurile mici, de a cunoaște și înțelege sufletul unui om, de a-l iubi pentru firea lui umană-imperfectă, dar reală.

Într-o lume în care parcă totul năvălește asupra noastră, cel mai emoționant lucru este să vezi un om care se bucură de viață, de prieteni și familie, de cultură, de iubire și mai ales de un șoricel îmbrăcat într-o fustă tutu roz. (La vie est rose)

Cătălina Iov, 10 B

            Identitate, rol și căutare interioară

Întâlnirea cu Maia Morgenstern din sala de festivități mi-a lăsat o impresie foarte puternică. M-a impresionat mai ales felul ei de a fi, sigură pe sine dar în același timp apropiată de public. A transmis tot timpul energie, care te făcea să o asculți cu atenție și admirație. A fost una dintre acele prezențe care umplu sala fără să facă ceva anume, doar prin voce și atitudine.

Mi s-a părut emoționant să o văd în realitate, pentru că este o actriță pe care o știam deja din roluri importante. Eu am văzut filmul The Passion of the Christ și mi-a plăcut, iar faptul că în fața mea se afla o actriță cu o asemenea carieră mi s-a părut cu atât mai special. Pentru mine, acest lucru a dat întâlnirii și mai multă valoare, pentru că nu vedeam doar o invitată, ci o persoană celebră, asociată cu filme foarte cunoscute.

De asemenea, mi-a atras atenția faptul că Maia Morgenstern joacă în Rusalka, un film nou. Mi se pare că un astfel de film i se potrivește foarte bine, pentru că are forța și profunzimea necesare pentru a da viață unor personaje complexe. Acest lucru m-a făcut să mă gândesc la cât de bogată și variată este cariera ei.

Mi s-a părut interesant și faptul că Maia Morgenstern nu înseamnă doar teatru și film, ci și scris, prin cartea Nu sunt eu. Chiar și titlul mi se pare sugestiv, pentru că te trimite imediat la ideea de identitate, de rol și de căutare interioară. Tocmai de aceea, întâlnirea cu ea mi s-a părut cu atât mai valoroasă.

În ansamblu, am plecat din sala de festivități cu un puternic sentiment de încântare. Întâlnirea cu Maia Morgenstern a fost frumoasă și emoționantă. M-a impresionat prin prezență, prin felul în care se exprimă și prin imaginea de om puternic, cultivat și autentic. Este una dintre acele personalități care reușesc să inspire nu doar prin succesul lor, ci și prin felul în care știu să își păstreze sensibilitatea și eleganța.

Alesia Mihoc, 10 E

            Să trăim în profunzime și în armonie cu ceilalți

Întâlnirea cu Maia Morgenstern ar putea fi niciodată doar o simplă discuție, ci o reverie densă, o călătorie printre straturi de memorie, emoție și înțelepciune șoptită cu acea voce inconfundabilă care pare să poarte în ea ecourile tuturor personajelor pe care le-a însuflețit. Să stai în fața ei și să răsfoiești paginile volumului său, „Orez. Cu lapte”, înseamnă să accepți invitația într-un spațiu sacru al vulnerabilității, unde trecutul și prezentul se contopesc într-o armonie fragilă.

Am început dialogul vorbind despre rădăcini, despre acea legătură ombilicală care nu se rupe niciodată, copilăria alături de mama sa. Pentru Maia, mama nu este doar o amintire, ci o prezență constantă, un reper moral și estetic. În poveștile ei, regăsim o lume în care iubirea se manifesta prin gesturi mici, dar pline de semnificație, cum ar fi mirosul de orez cu lapte, căldura unei case în care valorile nu erau negociabile și disciplina blândă. Această copilărie a fost creuzetul în care s-a format viziunea ei actuală asupra vieții, convingerea profundă că trebuie să trăim în armonie cu ceilalți.

 Analizând pasajul din data de 27 septembrie 2022, am observat împreună filosofia ei despre „acum”. Artista scrie cu o simplitate nebănuită: „Poate că mâine o să fie lumina mai frumoasă... Dar asta e acum. E acum. Azi.” Această acceptare a momentului prezent, fără așteptări nerealiste, este cheia echilibrului său. Într-o lume obsedată de perfecțiunea de mâine sau de filtrul ideal al unei fotografii viitoare, Maia ne reamintește că frumusețea rezidă în imperfecțiunea zilei de azi. Este o viziune care îndeamnă la îngăduință față de sine și față de aproapele nostru, o armonie care nu vine din absența conflictului, ci din prezența conștientă în propria viață.

Un moment de o delicatețe aparte în discuția noastră a fost evocarea dorinței ei din copilărie de a deveni balerină. Există în textul din 30 septembrie 2022 o imagine care pare să oglindească această grație pierdută și regăsită sub o altă formă: batista de dantelă. „Delicată și fragilă, vulnerabilă și plină de haz, ea își scotea BATISTA.” Deși scena descrie un gest simplu, acesta devine o metaforă pentru feminitatea pe care Maia o poartă cu sine. Visul baletului, deși neîmplinit pe scenă în sensul clasic, s-a transpus în disciplina actoriei, în felul în care își mișcă mâinile sau își poartă chipul. Batista aceea cu chenar pastel este simbolul decenței și al intimității păstrate cu sfințenie, un rest de eleganță dintr-o lume care nu se grăbea să expună totul.

       Trecând la cariera sa cinematografică, am explorat două extreme ale suferinței și forței materne, rolul Mariei din „Patimile lui Isus” și cel din „Capra cu trei iezi”. Maia a mărturisit că, deși contextul istoric sau fantastic diferă, nucleul este același, durerea universală a mamei care își vede copilul victimă a cruzimii. În filmul lui Mel Gibson, ea a jucat nu doar un simbol religios, ci o mamă de o demnitate sfâșietoare, a cărei tăcere era mai grăitoare decât orice cuvânt. În contrast, în „Capra cu trei iezi”, suferința s-a transformat într-o forță telurică, o dreptate ancestrală. Această capacitate de a interioriza tragedia și de a o reda cu o forță aproape insuportabilă vine tocmai din profunzimea cu care privește viața.

       Un alt fragment interesant este cel din 31 august 2023, despre „ciobul de oglindă”. Acest pasaj este, probabil, una dintre cele mai puternice reflecții asupra adevărului și introspecției. Maia descrie cum ține în mână un ciob, avertizându-ne: „E periculos un ciob. Insinuat, dar fascinant, mai ales un ciob de oglindă. Te vezi, te vezi.” Această imagine este o metaforă pentru actul actoricesc, dar și pentru cel uman. A te privi în oglinda spartă a propriei vieți înseamnă să riști să te tai, să sângerezi, așa cum mărturisește artista: „Am ținut în mână un ciob, l-am ținut strâns... Am sângerat.”

       Discuția a revelat că, pentru Maia Morgenstern, sângerarea nu este un semn de înfrângere, ci dovada faptului că ești viu, că ești autentic. Ea se întreabă retoric „Oare adevărul poate fi indecent? Indiscret? Incandescent?” și înșiră o litanie de adjective: intim, intimidant, inspirat, expus, distrus, care descriu condiția artistului în fața publicului. Ea nu încearcă să lipească cioburile pentru a reface o imagine falsă a perfecțiunii. Din contră, acceptă că oglinzile sparte oferă un „mozaic infinit de culori, forme, lumini, suișuri, tăișuri și coborâșuri.” Această acceptare a fragmentării este, în esență, viziunea ei despre armonie, a te recunoaște în fiecare bucățică, oricât de ascuțită ar fi.

      Am plecat de la această întâlnire cu sentimentul că am primit, la rândul meu, un „ciob de lumină”. Am înțeles că dorința de a fi balerină nu a dispărut, ci s-a metamorfozat în dansul cuvintelor pe hârtie și în echilibrul precar, dar sublim, de a fi mamă, fiică și artistă în același timp. Maia ne învață că, deși viața ne poate tăia uneori, frumusețea rezidă în curajul de a ține ciobul în mână și de a continua să te privești, să crești și să dăruiești din „miezul” tău, asemenea pâinii dospite cu dragoste și memorie.

Anastasia Nechifor, 10 B

            O formă de a înțelege lumea și de a transmite emoție

Întâlnirea cu Maia Morgenstern a fost una dintre acele experiențe rare în care simți că ai în față nu doar un actor, ci un om care trăiește profund fiecare rol și fiecare cuvânt. Dincolo de prestigiul ei, m-a impresionat naturalețea și sinceritatea cu care a vorbit despre carieră, despre teatru și despre responsabilitatea pe care o simte față de public.

Ceea ce mi-a rămas cel mai puternic în minte a fost modul în care vorbește despre rolurile sale, nu ca despre simple interpretări, ci ca despre trăiri reale. Se simte că, pentru ea, actoria nu este doar o profesie, ci o formă de a înțelege lumea și de a transmite emoție. M-a impresionat mai ales ideea că, în rolul ei din filmul "The Passion of the Christ", a încercat să redea iubirea și suferința unei mame care își vede copilul sacrificat, un sentiment dureros, valabil în orice timp și cultură. În rolul ei, nu sunt neapărat multe replici, dar expresivitatea și intensitatea privirii fac interpretarea cu atât mai puternică.

Totodată, m-a impresionat faptul că, deși tatăl ei apare în multe dintre poveștile sale, adevăratul centru al existenței Maiei este mama, iar tot ce o înconjoară pare să graviteze în jurul ei. Cele mai fericite momente ale Maiei sunt atunci când și mama ei este fericită.

În final, întâlnirea cu Maia Morgenstern mi-a lăsat impresia unui artist complet, dar, mai ales, a unui om profund, sensibil și dedicat, o persoană care nu doar joacă roluri, ci le trăiește.

Iuliana Nistor, 9 A

            Încercarea este o adevărată datorie morală

Am avut ocazia să particip la un eveniment deosebit organizat în sala de festivități a școlii: o întâlnire cu actrița Maia Morgenstern. Evenimentul a fost foarte așteptat, iar bucuria noastră a fost și mai mare când am aflat că doamna Morgenstern apreciază în mod special discuțiile cu tinerii.

Încă de la început am fost surprinsă de energia și buna dispoziție a actriței. Am observat din primele momente că este o persoană directă, ce își exprimă mereu gândurile, însă sinceritatea sa este plină de eleganță. Ea ne-a spus că sinceritatea ar trebui să fie una dintre valorile care ne definesc, nu doar în relația cu ceilalți, ci mai ales cu noi înșine.

Una dintre ideile care mi-au rămas cel mai bine întipărite în minte a fost faptul că este important să recunoaștem momentele în care suntem puși în situații ce ne constrâng să reacționăm diferit de ceea ce simțim cu adevărat. Maia Morgenstern ne-a mărturisit că a învăța să refuzăm astfel de situații și să ne respectăm propriile valori morale este un proces dificil, pe care chiar și ea a reușit să îl stăpânească abia mai târziu în viață. De multe ori, aceste situații pot duce la discuții contradictorii, însă, după cum a zis și invitata noastră, ele sunt esențiale, căci ne ajută să ne formăm argumente și să ne exprimăm mai clar opiniile și dorințele.

Actrița a povestit și despre începuturile sale, mărturisind că pasiunea pentru istorie, mai ales atunci când era prezentată sub formă de povești, ar fi contribuit la descoperirea drumului pe care dorea să îl urmeze: actoria. Deși a fost un drum plin de provocări, tocmai aceste dificultăți au ajutat-o să evolueze. De-a lungul timpului, a fost implicată în numeroase proiecte care au presupus încercarea unor tehnici noi și explorarea unor perspective diferite, însă, după cum a afirmat și Maia Morgenstern, încercarea este o adevărată datorie morală, deoarece ne ajută să creștem și să înțelegem lumea din alte perspective. De asemenea, ne-a încurajat să nu ne temem de eșec atunci când experimentăm lucruri noi, indiferent de vârstă, căci e normal să uităm, să întrebăm și să cerem ajutor.

Un moment care m-a impresionat profund a fost atunci când a vorbit despre experiența sa din timpul filmărilor pentru filmul “The Passion of the Christ”, în care a interpretat-o pe Fecioara Maria, mama lui Iisus. Ne-a povestit că filmările au fost dificile, deoarece mare parte din acțiune s-a desfășurat în aer liber, iar echipa depindea de condițiile naturii. În plus, rolul Fecioarei Maria a fost unul solicitant din punct de vedere emoțional, deoarece a trebuit să redea suferința profundă și neputința unei mame care își vede fiul murind. De asemenea, actorii au fost nevoiți să învețe replicile în limba aramaică pentru ca filmul să fie cât mai apropiat de realitatea istorică. Cu toate acestea, atmosfera din echipa de producție, alături de regizor și colegii de platou, au transformat experiența într-una cu adevărat memorabilă.

Înainte de această întâlnire, am avut ocazia să o văd jucând și în spectacolul „Baltagul”, unde a interpretat personajul Vitoriei Lipan. Deși joacă acest rol de foarte mulți ani, actrița reușește să transmită în continuare emoții puternice publicului, fiind foarte expresivă pe scenă și  demonstrându-și astfel talentul său remarcabil.

Atașamentul puternic față de familie se regăsește și în cărțile sale, având o relație apropiată cu părinții încă din copilărie. Am fost emoționată să aflu că, dacă ar putea da timpul înapoi, ar alege să petreacă mai mult timp cu ei, discutând și bucurându-se de prezența lor. Sprijinul părinților a fost esențial în formarea sa, atât ca actriță, cât și ca om, iar mai târziu ca mamă. Ne-a povestit că unul dintre cele mai fericite momente pentru mama sa a fost atunci când a aflat că a fost admisă prima la facultate, bucurându-se că fiica sa își urmează pasiunea.

Întâlnirea cu Maia Morgenstern a fost o experiență plină de emoție și inspirație. A fost o adevărată bucurie să o cunosc nu doar ca actriță, ci și ca om. Este genul de persoană care vorbește despre viața sa cu entuziasm și sinceritate, iar atunci când discută despre actorie pare că i se luminează privirea. 

Renata Norocea, 10 E

            Amintiri care continuă să lumineze

Întâlnirea cu Maia Morgenstern a fost o experiență încărcată de emoție și sinceritate, în care am simțit cât de puternică poate fi legătura dintre amintire, copilărie și familie. Un fir central al discuției a fost figura mamei, „centrul universului meu”, așa cum reiese și din scrierile sale. Felul în care a povestit despre momentele simple, precum dulceața făcută împreună sau cojile de portocală întinse pe calorifer, a dat acelor amintiri o căldură aparte, aproape tangibilă. Nu erau doar povești, ci fragmente de viață care transmit siguranță și iubire.

Am regăsit aceeași sensibilitate și în cartea „Orez. Cu lapte”, din care am înțeles că autoarea reușește să își păstreze copilul interior viu, într-un mod aparte. De exemplu, în fragmentul: „Copiii mi-au citit, mi-au cântat… ne-am jucat cu cuvintele și cu literele”, se simte bucuria sinceră a descoperirii și libertatea de a gândi fără constrângeri, respectiv lumina și pacea pe care o simte în prezența celor mici. Ideea că există mai multe moduri de a ajunge la un răspuns: „5+3, sau 9-1, sau 4x2…”, nu vorbește doar despre matematică, ci despre viață și despre diversitatea drumurilor noastre.

Relația cu mama este surprinsă și mai profund în amintiri precum: „MAMA a mers cu mine după pâine… și nu mi-a mai fost frică.” Este imaginea unei prezențe protectoare, care nu doar liniștește, ci oferă curaj. Sau în alt fragment: „inima mamei tale va fi tot aici”, unde mama devine reperul constant, indiferent de greșeli sau căderi.

În esență, întâlnirea a fost despre speranță, bucuria de a merge mai departe, frumusețea lucrurilor mici și puterea de a păstra în noi sensibilitatea copilăriei. S-a metamorfozat într-o amintire care nu doar că rămâne, ci continuă să lumineze.

Daiana Palic-Toma, 10 E

            Visurile pot fi adaptate fără a fi abandonate

Întâlnirea cu Maia Morgenstern a fost un privilegiu care mi-a rămas viu în memorie, aducând în prim-plan lecții despre perseverență, autenticitate și bucuria sinceră a momentelor simple. Actrița a împărtășit experiențe personale care evidențiază cât de important este să transformăm obstacolele în oportunități și să ne urmăm pasiunile, chiar atunci când drumul nu este cel planificat.

Un moment plin de semnificație a fost acela în care a primit în dar o mică balerină care era, de altfel, o jucărie-șoricică. Bucuria sa sinceră, nemărginită de formalități, a făcut ca gestul să fie cu adevărat memorabil. Povestea din spatele cadoului a adăugat o dimensiune profundă: în copilărie, Maia visa să devină balerină și chiar a încercat să urmeze această cale, însă nu a fost acceptată la facultate, experiență care a marcat-o, lăsând in spate o rană sensibilă.

Această întâmplare a readus la suprafață emoția visului neîmplinit, dar și modul în care a ales să se reinventeze, orientându-se spre teatru, unde a devenit o emblemă a scenei. Momentul redă o bucurie autentică și o sinceritate profundă, care se regăsesc pe tot parcursul întâlnirii, în răspunsurile la întrebări despre filme, piese de teatru şi cărțile pe care le-a scris.

Întâlnirea cu Maia Morgenstern ne arată că nu este rușinos să ne arătăm vulnerabilitatea, că visurile pot fi adaptate fără a fi abandonate și că frumusețea vieții se ascunde adesea în gesturi simple, aparent banale, dar pline de semnificație.

Eliza Prodan, 10 E

            „Iubește și cunoaște, cunoaște și alege, alege și înțelege, nu renunța”

Întâlnirea cu Maia Morgenstern nu a fost, pentru mine, un simplu dialog, ci mai degrabă o stare care a continuat mult după ce s-a terminat. Am ajuns acolo cu câteva imagini în minte, culese din filmul Rusalka, dar foarte repede am înțeles că nu despre roluri sau scene este vorba, ci despre ceva mult mai personal, mai fragil și mai greu de prins în cuvinte.

Ea vorbea și, dincolo de cuvinte, se simțea o tensiune constantă între ceea ce este și ceea ce a fost. La un moment dat, în cartea ,,Nu sunt eu” a spus că timpul, familia, educația și societatea „i-au dat peste degete, peste suflet”, și atunci mi s-a părut că, de fapt, vorbește despre un proces pe care îl trăim cu toții: învățăm foarte devreme ce avem voie să simțim și ce nu. Și, poate, ne petrecem restul vieții încercând să recuperăm exact acele lucruri interzise.

Mi-a rămas în minte și ideea aceasta de presiune – presiunea de a nu fi uitată. Nu spusă direct ca o teamă, ci mai degrabă insinuată, prezentă în felul în care descria trecerea timpului, în imaginea aceea în care „trebuie să mă lipesc de pereți când se succed alte generații”. E o imagine puternică și dureroasă, pentru că nu vorbește doar despre ea, ci despre fragilitatea oricărui om în fața timpului.

În același timp, ceea ce m-a surprins a fost felul în care a vorbit despre agresivitate în carte. Nu ca despre o forță, ci ca despre o slăbiciune. Spunea că agresivitatea este expresia neputinței și a nesiguranței, forma cea mai evidentă a fricii. Și că este nevoie de mult curaj pentru a nu răspunde agresiv. Aici, pentru mine, s-a produs o schimbare de perspectivă: curajul nu mai înseamnă să reacționezi, ci să te oprești.

A mai spus ceva care mi s-a părut esențial: „iubește și cunoaște, cunoaște și alege, alege și înțelege, nu renunța”. E un fel de traseu al devenirii, în care iubirea apare prima, ca o condiție a tuturor celorlalte. Fără ea, cunoașterea devine rece, iar alegerile – lipsite de sens.

În mod neașteptat, a vorbit și despre lucruri foarte simple, aproape banale, dar încărcate de emoție. Își amintea de o mercerie din copilărie, „Merceria Steluța”, și de dorința de a intra acolo și de a-și cumpăra orice: dantelă, bumbac, lucruri fără o utilitate clară. Nu era vorba despre obiecte, ci despre libertatea de a dori. Despre copilărie ca spațiu în care nu trebuie să justifici nimic.

Cred că, în acel moment, am înțeles că pentru ea totul se întoarce, într-un fel sau altul, la copilărie. Nu ca nostalgie, ci ca o încercare de reconstrucție a sinelui. Visurile, teatrul, amintirile – toate par să fie moduri de a ajunge din nou acolo. Nu pentru a opri timpul, pentru că a spus clar că nu și-ar dori asta, ci pentru a recupera ceva esențial din sine.

Iar poate cel mai sincer lucru pe care l-am simțit a fost această luptă tăcută cu propriile spaime. „Mă încâlcesc nu de puține ori în nodurile propriilor mele spaime”, spunea. Și, în acel moment, diferența dintre ea și noi părea să dispară. Rămânea doar un om care încearcă să înțeleagă, să simtă și să nu renunțe.

Întâlnirea nu mi-a oferit răspunsuri definitive, dar mi-a lăsat ceva mai important: o formă de luciditate. Sentimentul că devenirea nu este liniară, că avem nevoie de contradicții, de întoarceri, de fragilitate. Și că, poate, cel mai greu lucru nu este să fii puternic, ci să rămâi deschis.

Maia Rînzăscu, 10 B

            Autenticitate, sensibilitate și curajul de a fi noi înșine

Întâlnirea cu Maia Morgenstern a fost o experiență cu adevărat specială, care ne-a impresionat profund pe toți. Încă din primele momente, actrița ne-a întâmpinat cu o căldură sinceră, făcându-ne să ne simțim în largul nostru, ca într-o conversație între prieteni, nu într-un dialog între generații diferite. De altfel, nu s-a simțit nicio clipă această diferență de vârstă: felul ei deschis și autentic de a vorbi a creat o legătură naturală cu noi.

Discuția s-a concentrat atât pe cărțile ei autobiografice, în care și-a deschis sufletul și a împărtășit experiențe personale, cât și pe cariera sa cinematografică impresionantă. Ne-a vorbit cu emoție despre rolurile interpretate de-a lungul timpului, amintind și de experiența sa în filmul “The Passion of the Christ”, unde a jucat-o pe mama lui Iisus. Dumneaei ne-a explicat că acest rol nu i-a afectat abordarea maternă, deoarece știe să își separe și să echilibreze viața personală și munca. Maia Morgenstern ne-a oferit o interpretare profundă și memorabilă. Dincolo de succesul artistic, ne-a impresionat sinceritatea cu care a vorbit despre trăirile ei.

Unul dintre cele mai importante mesaje pe care ni le-a transmis a fost acela că emoțiile sunt normale, indiferent de vârstă sau context. Ne-a încurajat să nu ne temem de ele, deoarece tocmai aceste emoții ne fac umani și ne ajută să ne descoperim pe noi înșine. Întâlnirea a fost nu doar o lecție despre artă și literatură, ci și una despre autenticitate, sensibilitate și curajul de a fi noi înșine.

Sebastian Teodoru, 10 B

            Sinceritate și implicare

Cartea „Nu sunt eu” de Maia Morgenstern este o operă profund personală, care îmbină confesiunea cu reflecția asupra identității. Încă din prefață, autoarea atrage atenția asupra caracterului intim al textului, afirmând că este vorba despre „lucruri personale, lucruri secrete” , ceea ce creează impresia unei apropieri directe între scriitor și cititor. Cartea nu urmează o structură clasică, ci este alcătuită din fragmente de jurnal, amintiri și gânduri, care conturează treptat portretul unui om aflat într-o continuă căutare de sine.

Un rol esențial în volum îl are memoria, în special cea legată de familie și de trecutul istoric. Experiențele dramatice, precum deportarea și pierderea unor membri ai familiei, sunt evocate cu sensibilitate și devin o moștenire morală: obligația de a nu uita și de a transmite mai departe aceste povești . Astfel, scrisul capătă valoare de mărturie și de rezistență, fiind un mod prin care trecutul continuă să existe.

Dincolo de dimensiunea autobiografică, cartea reflectă și universul artistic al autoarei. Pentru Maia Morgenstern, teatrul este un spațiu al adevărului, unde omul se confruntă cu propriile limite și emoții. Fiecare rol devine o experiență de autocunoaștere, iar această idee se regăsește și în modul în care sunt interpretate personajele clasice.

Un exemplu relevant este interpretarea personajului Vitoria Lipan din romanul Baltagul de Mihail Sadoveanu. Vitoria reprezintă modelul femeii puternice, care îmbină credința cu rațiunea și care nu se abate de la drumul său până când nu descoperă adevărul. Ea pornește într-o călătorie dificilă pentru a-și găsi soțul dispărut, iar această căutare devine, de fapt, un drum inițiatic, plin de încercări și revelații. Interpretarea Maiei Morgenstern m-a impresionat prin intensitatea emoțională și prin autenticitate. Nu este o interpretare teatrală exagerată, ci una profund umană, în care durerea este reținută, dar prezentă în fiecare moment. Mi s-a părut fascinant cum reușește să transmită suferința fără a o dramatiza excesiv, păstrând un echilibru între interior și exterior. În același timp, determinarea Vitoriei este redată printr-o energie calmă, aproape ritualică, ca și cum fiecare pas al personajului ar fi ghidat de o lege interioară.

Vitoria nu mai este doar un personaj, ci devine o figura simbolică a căutării adevărului. Maia Morgenstern construiește acest rol prin detalii subtile, tonul vocii, ritmul vorbirii, pauzele, toate contribuind la crearea unei tensiuni dramatice profunde. Este ca și cum personajul ar purta în sine o lumină interioară și reușește să o facă vizibilă pe scenă.

În concluzie, atât cartea „Nu sunt eu”, cât și interpretările artistice ale Maia Morgenstern m-au făcut să înțeleg că arta adevărată înseamnă sinceritate și implicare totală. Am apreciat foarte mult deschiderea ei și modul în care se exprimă, pentru că are un fel special de a transmite ideile. Pentru mine, fiecare moment în care o ascultam părea că mă introduce într-un rol, ca într-o piesă de teatru, unde nu mai sunt doar spectator, ci devin parte din trăire. M-a impresionat profund această capacitate de a crea o conexiune reală cu cei din jur și de a transforma totul într-o experiență autentică.

Riana Țuluca, 10 E

            A lăsa soarta să aleagă paginile

Lectura cărții „Nu sunt eu” de Maia Morgenstern a fost pentru mine o experiență aproape magică. Mi-a plăcut enorm conceptul propus de la începutul cărții: acela de a lăsa soarta să aleagă paginile pentru noi. Am răsfoit-o liber și m-am lăsat purtată de pagini, iar mâinile mi s-au oprit la două fragmente care mi-au deschis perspective noi asupra teatrului.

Primul fragment “7 IUNIE 2019” m-a întors în timp, la inocența și cruzimea copilăriei. Povestea cu mingea primită cadou, care îi dădea puterea de a dicta regulile jocului, mi-a amintit de cât de mult contează să ai „instrumentele” tale în artă. Apoi, jocul de-a „Țările”, unde ea a ales să fie Albania, pentru că tatăl ei o învățase că a fost singura țară care a refuzat să deporteze evrei. Mi-am dat seama că, și în teatru, alegerile noastre au în spate povești, valori și o moștenire care ne definește.

Apoi, soarta m-a dus la “11 OCTOMBRIE 2019”, unde Maia vorbește despre debutul ei. Cu toate ca nu am trăit exact momentul Maiei, am simțit acea vibrație a emoției descrise de ea, amestecul de spaimă, vulnerabilitate și fascinație pe care îl simți când se aprind reflectoarele. Să citesc despre cum a fost îndrumată spre primul ei drum pe scenă m-a făcut să văd actoria mai departe de replici și joc scenic, mi-am imaginat o magie care te lasă să fii tu însuți, chiar și atunci când porți o mască.

Maia a reușit să își lase amprenta și în filmele : “Patimile lui Isus” unde a jucat-o pe Maria ,respectiv “Rusalka” unde a jucat personajul Lia. În „Patimile lui Isus”, interpretarea ei a avut un impact care a depășit bariera cinematografică. Există o diferență între tehnica clasică și trăirea cutremurătoare pe care a afișat-o ea. Deși a rostit replici într-o limbă care acum este considerată moartă, durerea ei ca mamă a fost universală. Acolo nu am văzut o actriță „jucând”, ci o femeie care devenea un simbol al sacrificiului, transmițând totul printr-o singură privire.

Pe de altă parte, în filmul „Rusalka”, am descoperit o latură mult mai introspectivă. Portretul femeii care păstrează viața în fotografii mi s-a părut o metaforă superbă pentru nevoia noastră de a opri timpul. Ultima scenă, în care ea se uita într-o oglindă ca la o ultimă poză, este punctul în care totul capătă sens, în care finalul pare începutul unor noi vieți .

Fie că vorbim despre copilul care își apără minge pe stradă, despre tânăra actriță copleșită de debut sau despre mama care își plânge fiul, Maia ne învață că viața și actoria sunt fețele aceleiași monede. Pentru mine, aceste două filme și cartea rămân o dovadă că, indiferent dacă suntem pe mari scene sau jucăm doar din pasiune, teatrul este singura oglindă în care ne vedem exact așa cum suntem.

Miruna Ursanu, 10 E

            Crearea propriului suflet, o lucrare ce nu poate fi destrămată de timp

O persoană nu este modelată doar de întâmplări, ci și de oameni, indiferent de durata intersectării. Deși percepem anumite interacțiuni ca fiind neînsemnate la început, pe parcurs simțim profunzimea fiecărui gest sau a fiecărui cuvânt. Și totuși, superficialitatea noastră ne restricționează puterea de a simți fiecare schimbare. Reacționăm exclusiv la evenimentele distincte, încărcate cu o valoare superioară, contrar evenimentelor cotidiene.

În cartea "Nu sunt eu", se subliniază fiecare acțiune modelatoare, influența fiecărui gest în crearea actriței de astăzi, Maia Morgenstern. Încă din prefață, suntem avertizați să nu citim, întrucât sunt "secretele sale". Înfățișarea tip jurnal a cărții are sensul de a reliefa denumirea de "secret", relatările alcătuind o bucată din trecut. De asemenea, majoritatea secvențelor sunt un dar, o recunoștință față de cineva. Maia Morgenstern, prin această carte, dovedește sensibilitatea exersată încă din copilărie: "(Ce copil inteligent are! Precoce! Sensibil! Iată cum deslușește filonul tragic, dincolo de învelișul comic...)", prin care și-a format dexteritatea la identificarea profunzimii evenimentelor. Recunoștința amplificată are rolul de a exacerba tocmai luciditatea în fața construirii propriei persoane, ca și cum fiecare persoană care a interferat în viața sa a construit-o, i-a dat naștere. Fiecare "mulțumesc" are rolul de a arăta bucuria pentru momentul respectiv, pentru stabilirea parcursului dat și pentru destinul realizat.

Însă, singurele pasaje în care Maia Morgenstern nu mulțumește sunt cu părinții. Prezentarea acestor secvențe sunt într-o formă minimă, concentrată, precum indicațiile scenice. Întrucât teatrul ilustrează o formă de viață continuă, prezentarea acestor acțiuni în formă de scenariu exprimă un mod de conservare, un deziderat construit numai pentru ea, o posibilitate de a juca, încă o dată, momentul respectiv. Deși spune că nu ar dori să grăbească timpul și nici să-l oprească, mărturisește că ar dori să revină în timp, să experimenteze recurența momentelor cu părinții. Încadrarea în formatul unui scenariu fixează tocmai importanța acestor evenimente, precum și încadrarea în propria persoană, adaptându-le la stilul de viață; ca și cum ar fi accesibile numai ei, un rol pe care doar ea îl știe să-l joace cu adevărat.

Aceste momente sunt marcate de apariția tatălui în majoritatea secvențelor, prezența mamei fiind rezervată. Și totuși, Maia Morgenstern dezvăluie că mama este centrul, tocmai pentru că a intervenit într-un moment decisiv, în care a ajutat-o să-i crească fiul. Mama este o prezență intensă în persoana Maiei Morgenstern, majoritatea rolurilor avute fiind de mamă. Aceasta și seamănă cu mama sa, iar expunerea în postura mamei reușea să readucă amintirea propriei mame. Prin aceste personaje, Maia Morgenstern avea prilejul de a se reuni cu propria mamă, fiind singura formă de a retrăi momentele copilăriei.

Deși timpul nu a stat, copilăria este încă o prezență puternică în ființa sa. În carte susține că în ziua în care a îmbătrânit, a plâns. Toate acțiunile superficiale capătă o nouă înfățișare în contextul Maiei Morgenstern. Plânsul era o formă de exprimare în copilăria ei, o caracteristică principală. De asemenea, nu avea plăcerea să scrie.

Așadar, apariția cărții "Nu sunt eu" ilustrează o formă de încorporare a copilăriei, a trecutului în esența Maiei Morgenstern. Prezența unor vechi acțiuni demonstrează cum îmbătrânirea este un moment de superficialitate, o consecință a timpului. Însă prin acest jurnal, prin scris putem observa o sfidare a timpului, o bucată oprită, o Maia Morgenstern inalterabilă, o esență solidificată. Mulțumirile sunt pentru ajutorul acordat creării propriului suflet, o lucrare ce nu poate fi atinsă de timp.

Adela Vasile, 9 A

            Între artă și suflet are loc un continuu dialog

Teatrul oferă șansa preschimbării în orice străbate gândurile și dorințele unui om. Din acest motiv, elevii Colegiului Național Iași s-au decis să-și intre în caracterul de actor și să prelungească Ziua Internațională a Teatrului, 27 martie, până pe 30 martie, ziua în care Maia Morgenstern a adus sărbătoarea până în sala de festivități a liceului.

Astfel, se poate spune că noi, cei din public, ne-am permis să celebrăm toate formele de artă, nu numai actoria, întrucât muzica, baletul, dansul, pictura și poezia au fost toate evidențiate și aduse în discuție sau interpretate, iar cum actrița ne-a onorat cu prezența ei și una dintre valorile ei de bază, recunoștința, nu se putea să nu oferim o mulțumire la fel de profundă, prin daruri. Albume de artă, păpușă-balerină(care cântă), lalele galbene, moment muzical, dar și poetic. Toate aceste cadouri au propriile lor semnificații, dar oare pot fi prezervate sau există doar pe moment? Oare sunt destul de puternice, permițând creierului uman să-și poată aminti de povestea din spatele lor, de fiecare dată când le vede? Adevărul este că mintea este un cufăr, în care se adună și se tot adună informații, suprapunându-se și unele fiind date uitării, însă mereu vor exista rămășițe: recunoștința, pentru fiecare mic detaliu, pentru oameni, întâmplări bune și rele, aspecte formatoare, pentru că așa cum a menționat Maia Morgenstern, ea valorează tot ceea ce a format-o și modelat-o în ființa ei actuală.

De-a lungul anilor, oamenii își schimbă percepția într-o mie de feluri: fie vor să vadă tot, apoi să știe tot și în final să înțeleagă tot, dar unde rămâne loc pentru iubire? Pentru admirația față de elementele ce alcătuiesc viața de zi cu zi? Perfectul nu este niciodată impecabil, ci este alcătuit din imperfecțiuni armonios amplasate, astfel faptele sau obiectele pe care le înțelegem cel mai puțin devin parte din obișnuința cursului vieții. Pentru actriță, albumele de artă reprezintă acest element misterios, dar captivant, întrucât pasiunea ei pentru artă nu s-a oprit la faptul că nu poate mereu să descifreze tainele unei picturi, ci le lasă să se destăinuie în propria voie și să umple camera de semnificațiile și frumusețea lor. Între artă și suflet are loc un continuu dialog, întrucât comunicarea este cheia fiecărei situații în care o persoană se poate regăsi. Fără convorbiri cu lumea înconjurătoare, am fi învolburați de monotonie și lipsă de argumentare și maturitate. Dezvoltarea ar fi imposibilă, neavând parte de discuții echilibrate în contradictoriu și diferențe de opinii, deoarece așa cum am menționat anterior, imperfecțiunea este elementul principal al perfecțiunii. Cum am putea evolua, fără zgomot, gălăgie, greșeli?

Retrospectiv, Maia Morgenstern probabil că nu ar fi ajuns vreodată pe calea teatrului, dacă ar fi fost acceptată la școala de balet pentru care optase în copilărie. Destinul ei ar fi fost modelat complet diferit, însă de aceea unele impasuri în viață apar pentru a ne redirecționa spre drumul menit nouă, pe parcursul căruia inevitabil căpătăm valori ce vor rămâne cu noi pentru totdeauna. Tandrețea, sensibilitatea, grația, recunoștința și inteligența sunt cele ce s-au alăturat talentului și muncii enorme pe drumul vieții și pe care le va purta cu ea până la ultima destinație, pentru că acest drum este metaforic evoluția proprie. 

Prin urmare, pentru a încheia Ziua Internațională a Teatrului, elevii Colegiului Național Iași nu s-au prefăcut deloc: unii sunt actori, unii nu, alții artiști, alții admiratori, dar elementul unificator va fi mereu arta.