În mintea omului, se va clădi frumusețea - „tot ce-i suav produce tăieturi” de Codruța Simina

 Sofiana Daraban, clasa a IX-a E

 „când se iubesc, oamenii își lasă unii altora insule/în care să se poată întoarce”

Atunci când lumea se va sparge în mii de bucăți, când suprafața ei va fi cuprinsă de fisuri lungi, răsfirate, poezia va ieși din crăpăturile întunecoase și va aduce lumină. Strălucirea poeziei va da naștere unui nou univers, unui refugiu în care ființa umană va găsi doar liniștea aceea calmă, confortabilă de după durere. În mintea omului, se va clădi frumusețea.

Volumul „tot ce-i suav produce tăieturi” al Codruței Simina  conturează o perspectivă inedită asupra iubirii, a speranței, a tristeții și a puterii poeziei de a vindeca sufletul. Viziunea autoarei asupra existenței devine un tablou în care omul, ființă a erorii, „un nobil ratat” caută profunzime și un sens al vieții dincolo de suferință.  Tot volumul este o călătorie în adâncimea infinită a sinelui, o plutire continuă în fluxul conștiinței, unde amintirea și durerea înfloresc versuri. Astfel, poemele devin cioburi dintr-un mozaic complicat al memoriei nu doar al trecutului, ci și o memorie imposibilă, a viitorului. Toate imaginile din care este alcătuit volumul creează atmosfera unor momente trăite deja, într-o intimitate plăpândă, în care totul se alinia perfect, iar viața merita să fie trăită, tocmai pentru că ești viu.

Volumul se deschide cu „poemul vitruvian”, reprezentând o punte între condiția ființei umane și singurătatea prin care aceasta va trece, odată cu orbirea, metaforă a sfârșitului. Astfel, intimitatea, „viețile secrete” trăite , sunt cele care descriu universul interior al omului, cele care îl compun adevărat și îi dezvăluie chipul pe care și l-a ascuns sub măștile cotidianului. Aceste „vieți” sunt, de fapt, poveștile fiecăruia, care caută să înfrunte întunericul realității și să nască speranță. Versul „iadul lor strecoară blândețea prin crăpăturile lumii” conturează frumusețea suferinței ce poate mântui lumea și poate aduce fericirea în viitor. În viziunea autoarei, „roca neclară a secolelor” devine construcția lăsată de om pe Pământ, atunci când sufletul  se deschide spre condiția muritorului și lasă în urmă mii de amintiri, de experiențe și de istorii personale încă nedescifrate. Astfel, fără aceste fragmente de sine, omul continuă să umble orb, spunându-și povestea într-o călătorie în care enigma poate salva, ca într-o epopee homerică.

Un alt poem puternic este „primăvara”, care accentuează un tablou al anotimpului într-o eră a neliniștii, în care existența poate fi oricând dărâmată și în care viața este ultima formă de frumusețe rămasă în lume. Războiul devine un simbol al cruzimii, care macină ființa umană și o contopește cu întreaga natură, îi distruge protecția. Acest anotimp al renașterii reinventează suferința, o transpune în liniștile trăite în teamă, la ore devreme dimineața, când ultima speranța a unui nou început este melodia mierlei. Ecourile unui război sunt sunetele metalice care accentuează tăcerea și această așteptare bolnavă a unei îmbunătățiri. Reflectând asupra acestui poem, mă gândesc, de fapt, că poate în fiecare dintre noi există un conflict și o prelungire continuă a amintirii unei vieți mai bune, așa cum evidențiază versurile: „cântecul unei mierle la 5 dimineața/ plutind imprevizibil prin creier”.

Poezia „un fluviu de săbii” este precum un flux de amintiri, pictate în nuanțele unei nostalgii distorsionate, în care inocența nu mai este la fel, capătă o altă valoare odată cu trecerea timpului. Astfel, vocea poetică se adâncește în aceste întâmplări învechite, în care „bunica era o civilizație”, iar casa ei părea locul unde cuvintele nu aveau alte sensuri și lumea se înțelegea pe tăcute. De aceea, fiecare loc al copilăriei este traversat de un fluviu, de un șuvoi necontrolat al abundenței, în care se revarsă ultimele relicve ale acelei vieți trăite cândva, în intimitatea aceea în care nu exista cruzime. Versurile „fratele meu cu păr dintr-un aur lipsit de sunet/ sugrumă găinușe” subliniază tocmai libertatea aceea resimțită în anii inocenței, în care copilul nu percepea moartea și putea împrăștia numai lumină. Poemul se încheie într-o notă tristă, în care amintirile par atât de îndepărtate și ireale, încât „trecutul trebuie verificat la sânge”, fiindcă nimic din acea perioadă nu se mai regăsește în prezentul celorlalte persoane. Totul este schimbat, nimic de atunci nu prevestea viitorul: nici râsul lui Gabriel, nici contopirea bunicii cu natura, folosind untura de porc și nici guma de mestecat expirată. Imaginea curții pare un vis febril, departe de lumea rece și dură, de care nimeni nu te salvează și nu ai niciun adăpost.

O altă poezie care mi-a  plăcut mult este „poemul mașinilor”, în care este construit un viitor incert, în care forțele artificiale au preluat controlul asupra tuturor domeniilor, iar realitatea creată de ele se contopește cu cea a oamenilor. În prima parte a poemului, menirea scriitorului capătă altă dimensiune, pentru că imaginația „mașinilor” cuprinde mult mai mult decât cea a ființei umane, începând să existe confuzii între lumile create de om și cele compuse din tot folclorul Pământului, așa cum este evidențiat în versurile: „e fals și ipocrit să spui/ că lanțurile păcatelor sunt cele grele/ și nu-i lasă pe morți să zboare la cer”. Astfel, forța aceasta devine nelimitată, infinită, prelucrează la nesfârșit, fără să obosească, fiind mai puternică și mai folositoare. Mașinăriile pot fascina, rămân imagini ale unor personaje salvatoare, care știu răspunsul și care au o putere atât de mare încât cuvintele nu o pot cuprinde. Atunci, oamenii încep să pară superficiali și doar niște versiuni imperfecte, care nu pot lucra în permanență.  Versurile „cavaleri ai marii viziuni(…)/ cu parfum amețitor de om”  ilustrează așteptarea ființei umane ca mașinile să fie precum niște binefăcători, adevărate chipuri care vor salva, nu vor ascunde defectele pentru a fi date uitării și nu vor încerca să înlocuiască oamenii. Constatarea că „mașinile sunt întotdeauna mai puternice” accentuează tocmai trista realitate în care trăim și în care alegem să ne cufundăm,  în care forțele artificiale sunt mult mai capabile de orice.

Poezia mea preferată din tot volumul este „poem(II)”, în care este dezvăluită o imagine dureroasă a despărțirii, tocmai prin amintirea nostalgică, scăldată în lumina apusului. Poezia conturează acea stare de regret, femeia îndrăgostită știind că nu se va mai putea întoarce niciodată în acel timp, în care lumina se revărsa din interiorul iubitului, iar dragostea sa putea cuprinde întreaga ființă a acestuia. Tabloul unei călătorii banale, cu mașina pe autostrăzi aglomerate întărește frumusețea a ceea ce nu mai este și nu mai poate fi reconstituit tocmai prin simplitatea acestui drum spre nicăieri, în care distanța dintre cei doi devine din ce în ce mai mare. Versurile „toate obiectele rămase prindeau să-l urmeze/ cu greutatea volumului dislocat” subliniază că odată cu plecarea lui, a luat tot ceea ce au construit împreună și s-a depărtat. Femeia îndrăgostită încă mai visează la clipele în care putea să îl simtă și tot universul să se concentreze în reflexia oglinzii retrovizoare. De aceea, ea dorește să revină și umbra ei să îi poată atinge sufletul, „să-i cuprindă inima și s-o mângâie lent/ de la rădăcină până la vârf”, adică să poată resimți începuturile lor și acea căldură a tuturor călătoriilor care aveau un caracter pur, desprins dintr-o proiecție a iubirii inefabile.

Toate aceste impresii evidențiază că  volumul de poezii al Codruței Simina decupează amintiri colective, aduce împreună sentimente, creează o lume aparte și desface realitatea în mii de cioburi colorate, din care compune cel mai frumos mozaic de idei și fantastic. Până la urmă, dezvoltând eroarea găsim infinitul superb care ne face oameni. Și nimic nu este mai pur de atât.