„Roșu, roșu, catifea”de Veronica D. Niculescu - Inocența, iubirea și amintirea devin forme de rezistență în fața fricii și a limitelor

MATEI APARASCHIVEI, 9 A

          Cartea “Roșu, roșu, catifea” de Veronica D. Niculescu nu reprezintă o simplă poveste care ilustrează greutățile cu care se confruntau oamenii în perioada comunismului, ci este, în esență, un univers întreg, ghidat de propriile sale reguli, unde frumosul și bunătatea sunt asuprite, iar conformismul risipește până și cea mai mică fărâmă de identitate a fiecăruia.

          Vă întrebați cum ar putea supraviețui oamenii într-o astfel de lume?

          Răspunsul este simplu: prin ajutor și înțelegere reciprocă. Oamenii își formează relații strânse, bazate pe aspectele care îi unesc. Ei împărtășesc momentele dificile și reușesc astfel să treacă mai ușor peste orice necaz.

Mereu nevoit să te ascunzi

         Legile comunismului nu cunoșteau limite. Se crea un fond absurd menit să justifice legea. Acestea nu doar că erau nedrepte, ci încălcau orice principiu uman. Un exemplu este bine-cunoscutul Decret nr. 770 din 1 octombrie 1966, prin care se interzicea avortul. Impactul acestei hotărâri asupra societății se observă în prima povestire, “Cărămida”.

          Ligia, o tânără studentă, este gravidă, însă nu dorește să păstreze sarcina. Ea este ajutată de colega ei să facă un avort improvizat, folosind fumul de oțet emanat de o cărămidă încin­să. Cele două caută cu disperare cele necesare, încercând să nu pară suspecte celor din jur, întrucât, într-o astfel de lume, ești mereu nevoit să te ascunzi, să nu lași pe nimeni să știe ceea ce faci. În final, fata reușește să găsească o bucată bună de cărămidă și să ducă la capăt procedura.

          Întrebarea care rămâne este însă: cu ce scop au fost toate acestea? De ce trebuie să îți pui viața în pericol pentru un drept firesc, pe care cei de la putere ți-l răpesc? De ce trebuie să te ascunzi mereu într-o lume în care toți ceilalți se ascund la rândul lor, formând un obicei ciclic, distructiv? Legea nu afecta doar femeile, ci întreaga societate. Atunci când rata mortalității la naștere era printre cele mai ridicate din lume, iar copiii trăiau în medii sărace, lipsite de condiții minime pentru o viață decentă, ar trebui să reflectăm mai mult asupra propriului sistem.

          Dacă am început cu această poveste, care ne introduce în tema primului moment semnificativ din viață ,nașterea, consider că este potrivit să trecem mai departe la desfășurarea vieții în sine, la aspectele cotidiene.

Necazurile deveniseră normalitate

          În povestea “Zei”, este ilustrat perfect traiul de zi cu zi, cu lipsurile și greutățile sale. Sicu, un motan, se naște pe stradă alături de frații săi. După puțin timp, un copil îi găsește și îi ia acasă, având grijă de ei. Acolo, motanul duce o viață bună și liniștită. Totuși, cum resursele familiei nu le permiteau să-i păstreze, este abandonat.

          Astfel, Sicu, obișnuit cu traiul confortabil, descoperă crunta supraviețuire de pe străzi. Se confruntă cu singurătatea și foamea, singura lui salvare fiind alimentarele, unde găsește mâncare. Este deprimat de gândul că s-a despărțit de frații săi. Ajungând să cunoască realitatea dură, începe să vadă lumea dincolo de aparențe, ajungând la esență: el mănâncă pentru a-și hrăni sufletul, nu stomacul.

          Experiența sa reamintește de faptul că nevoile fiziologice se află la baza Piramidei lui Maslow. În timpul comunismului, viața era complet diferită. Necazurile deveniseră normalitate, iar momentele de liniște și de pace erau doar excepții minore de la monotonia gri a sistemului.

Cea mai luminoasă încăpere, sufletul fiecăruia

          Orice are un început, un cuprins și un sfârșit. Se pare însă că până și moartea părea diferită în acea perioadă, lucru surprins în povestirea “Sâmburi”.

          Aici, o fată aflată la o vârsta fragedă descoperă pentru prima dată ce este moartea. Nu este atât de sensibilizată, pe cât este intrigată de comportamentul oamenilor din jur față de cel decedat. Fiecare persoană reprezintă ceva pentru apropiații săi, un părinte, un copil, un prieten, dar pentru ceilalți, cine este? Atunci când trăiești mereu ascuns, cu teama de a te exprima și de a fi tu însuți, cum ar putea ceilalți să te cunoască cu adevărat? Cum ar putea vedea omul de sub masca gri a conformismului? Astfel, înmormântările ajung să fie simple formalități, lipsite de emoție.

          Însă adevărata problemă este alta: acel om, cât a fost viu, nu a reușit să creeze nimic, nu și-a exprimat ideile, nu și-a trăit libertatea interioară. Moartea devine atunci un sfârșit sec, lipsit de sens. Sau poate că moartea nici nu mai contează, căci, atunci când nu ai suflet în timpul vieții, decesul nu aduce nicio schimbare.

          Umbra rece a comunismului se așeza peste orice, oriunde și oricând, dar oamenii se străduiau, pe cât le stătea în putință, să nu o vadă. Viața era dictată de legi autoritare, iar fiecare lucru părea lipsit de viață… tocmai de aceea, cei de la putere nu controlau, de fapt, nimic. Oricât s-ar fi străduit, era imposibil să aduci întunericul în cea mai luminoasă încăpere, sufletul fiecăruia. Iubirea și prietenia făceau ca totul să fie mai ușor, iar până și ultima fărâmă de creativitate, cea care te făcea unic și remarcabil, încă trăia în oricine și în orice, așteptând cu nerăbdare momentul de a ieși la suprafață, prin orice formă posibilă.

          Consider că această carte ne ajută să înțelegem un lucru esențial: de ce un astfel de sistem este imposibil de menținut pe termen indefinit. Fiecare aspect din povestiri susține această idee. Ca o scurtă recapitulare, să nu uităm cât de importantă este libertatea, iar atunci când o pierdem, pierdem totul. (“ Libertatem qui perdidit, nihil potest ultro perdere.” /    “ Cel care și-a pierdut libertatea nu mai poate pierde nimic.”)

SOFIA CREȚU, 9 A

Gânduri nerostite

Speranța ce se pierde printre rândurile de pe paginile romanului, surprinzând o perioadă a cărei poveste trebuie spusă, trebuie înțeleasă, nu poate fi trecută cu vederea. O disperare copleșitoare cuprinde fiecare poveste ce ilustrează înfricoșătorul „normal” al acelui timp. O afirmație a lui F.M. Dostoievski subliniază că „cea mai bună metodă de a împiedica un prizonier să scape e să te asiguri că nu-și dă seama niciodată că e închis”. Prin uniformizarea completă și prin lipsa oricărei influențe culturale semnificative, regimul comunist s-a asigurat că nu există vreo cale prin care oamenii să realizeze că ceea ce li se întâmpla este neobișnuit. Însă, o parte importantă a omului nu a putut fi redusă la tăcere: sufletul, însăși alcătuirea ființei. Este dornic să strige, să lupte pentru ceea ce nu înțelege și să își întindă aripile către necunoscutul spre care tinde. Fiecare personaj al cărții este o reflexie a flăcării nemuritoare ce sălășluiește în fiecare dintre noi, dorind să scape și să exploreze, liberă. Astfel, deși având o semnificativă parte tragică, romanul cuprinde mica, însă nu inexistenta, scânteie de fericire a celor ce și-au petrecut copilăria în acele timpuri, fiind o oază de inocență în disperarea permanentă.

Am scris, deci am trăit

Pierderea individualității, a dovezii existenței pe Pământ. Domnul Teodorescu din povestirea „Roșu, roșu, catifea” este întruchiparea unui artist ce simte nevoia de a-și așterne gândurile într-un jurnal, singura sursă de înțelegere și de exprimare liberă la care putea apela. Paginile acestuia reprezentau mărturia întregii sale vieți, fiind un mijloc de supraviețuire pentru a se elibera de povara trăirilor interiorizate. Însă, unica sa scăpare avea să dispară într-un mod nedrept, regimul luându-i cel mai de preț lucru. Domnul Teodorescu era un exclus, în căutarea cuiva căruia să îi destăinuie ceea ce simțea. Dar frustranta consecință a vremurilor în care trăia i-a furat complet dreptul la înțelegere tăcută, lipsită de judecată. Povestirea „Roșu, roșu, catifea” evidențiază mult mai mult decât pierderea obiectelor cu valoare sentimentală, ci dispariția totată a dovezii că domnul Teodorescu a trăit. Scrisul pentru un artist este o confesiune prin care își plasează o parte din sufletul său în paginile de hârtie. Iar aceea parte nu mai există, totul din cauza unei nedreptăți.

Disperată să își întindă aripile

„Sub aerul de optimist inocent, mi-am ascuns melancolia și emotivitatea, făcând eforturi disperate să nu fie văzute, și, încet, încet, m-am perfecționat în rolul de clovn bizar”. Afirmația lui Osamu Dazai din romanul autobiografic Dezumanizat subliniază ideea disperării emoționale profunde ce este nevoită să se ascundă în spatele unui zâmbet, pentru a trece de timpurile grele și pentru a aduce un pic de speranță situației. De asemenea, în povestirea „Papricaș” se evidențiază aceeași trăsătură sub forma apropierii dintre mamă și fiică într-o zi în care nu aveau ce mânca, în afară de niște orez simplu. Tânăra este disperată să își întindă aripile, să descopere și să se opună resurselor limitate, căutând un refugiu liniștitor în timpul petrecut alături de persoana dragă. Cele două glumesc, încercând să uite de situația în care se află, râsul fiind singura evadare din realitatea cruntă și un mod vindecător de a-și exprima limitata libertate.

Simple marionete lipsite de individualitate

„From childhood’s hour I have not been/ As others were ─ I have not seen/ As others saw ─ I could not bring/ My passions from a common spring”. Versurile lui Edgar Allan Poe din Alone contribuie la semnificația povestirii „Jur!”, în care personajele principale sunt tinere ce trebuie să depună jurământul în armată, devenind simple marionete lipsite de individualitate, forțate să deprindă uniformizarea impusă, înlăturând orice fel de unicitate pe care nu o mai pot arăta în fața lumii. Odată ce se întorc la cămin, acestea observă că fardurile lor au fost furate, însă obiectele de preț, banii, inelele au rămas. Cele mai rare obiecte, dar și singura formă de artă la care aveau acces le fuseseră luate, un rezultat al disperării oamenilor, ajungând să fure pentru a obține ceea ce acum găsim la un pas de casă. Astfel, această pierdere simbolizează, în egală măsură, obligația de a se adapta la viața de armată și de a renunța la personalitățile lor, intensificându-le suferința.

Un tren rece și împietrit în timp

Dorința de a găsi o persoană care să te înțeleagă, alături de care să vorbești și să îi dezvălui ceea ce gândești în totalitate. O astfel de ființă este o binecuvântare în viața omului și îi poate alina o suferință invizibilă cu ochiul liber. Este asemenea unor mâini răbdătoare ce descurcă firul încâlcit din mintea celui pierdut. Pentru femeia din „Sfoara”, controlorul reprezintă o astfel de persoană, o imagine paternă ce îi aduce liniștea în ajunul zbuciumat al Anului Nou, petrecut într-un tren rece și parcă împietrit în timp. Întorcându-se de la înmormântarea tatălui său, aceasta păstrase sfoara cu care era legat la azil. O amintire înfricoșătoare ce nu voia să dispară din mintea fiicei îndurerate. Însă controlorul trece de zidul tainic impus de tânără. La început, femeia ezita. Nu știa la ce să se aștepe de la un străin. Și, oricum, nu era ca și cum conta. Suferința ei nu putea fi alinată. De una singură, într-o noapte atât de rece de care trebuia să se bucure, fiind sărbătoare... cum ar putea o astfel de durere să dispară? Apoi, locomotiva ia foc. Nedumerită, fata nu face nimic. Însă domnul o ghidează, parcurg pe jos drumul până la următorul tren, așteptând o oră în biroul casieriței. Surprinsă și emoționată, femeia îi oferă, în cele din urmă, acea bucată de sfoară, un simbol al dorinței de a lăsa în urmă ceea ce trebuia de mult uitat, fiind un gest de mulțumire tăcută pentru rolul de tată pe care l-a îndeplinit domnul ce a salvat-o.

Volumul „Roșu, roșu, catifea” este un drum spre vindecare, o căutare continuă a speranței într-un ocean de disperare și surprinde oameni atât de diferiți uniți prin dorința de a supraviețui și de a rezista, prin forța nemuritoare a sufletului uman.

FILIP FARCAȘ, 9 A

Între inocență și durere, între joc și realitate

Volumul „Roșu, roșu, catifea”de Veronica D. Niculescu este o colecție de povestiri scurte care la prima vedere par niște simple momente din perioada regimului comunist, dar în spatele lor există un trecut trist și frânt. Prin toate amintirile din volum, iese la suprafață o lume tensionată, plină de foame, frică și înșelăciune, în care orice obiect banal poate deveni o scăpare din coșmarul timpurilor comuniste. Oamenii trăiau într-o realitate controlată, cu reguli stricte și cu un sistem corupt. Copiii crescuți în acest decor erau prinși între minciuni și erau tratați cu multă nepăsare. Curiozitatea lor nu era satisfăcută, iar imaginația începea să devină din ce în ce mai firavă. Inocența lor este o formă de bucurie, în contrast cu viața grea pe care o trăiau adulții. Într-o atmosferă marcată de lipsuri, frică și tăcere, copiii colorează viața reușind să scape de marginalizările provocate de regimul comunist. În jurul copiilor, adulții se zbat și încearcă să ascundă adevărul crunt ca să îi protejeze. De aceea, în mintea celor mici se produce o tensiune permanentă dintre inocență și durere, dintre joc și realitate, dând naștere unei copilării trăite în minciună și frică, dar cu speranță în ea. Aceasta vine din lucruri mici, precum jocul copilăresc, iubirea din familie, gestul de a împărți și imaginația unică a celor mici. Copiii sunt triști și supărați când descoperă că lumea nu este așa cum li s-a spus, dar rămân totuși inocenți, incapabili să urască viața. Pentru cei mici, lumea este o iluzie de fericire, descoperind treptat adevărata realitate plină de suferință. În acest conflict dintre cele două lumi apare frumusețea inocenței într-un timp în care adevărul era ascuns.

Curiozitate și libertate

Povestea „Grigore” surprinde un moment în care copiii reușesc să scape de bariera regulilor și a legilor. Grigore merge alături de fratele său mai mare în oraș. Copilul mic intră într-o lume nouă, diferită de casa lui, mergând printre blocuri gri și având parte de o experiență tulburătoare într-o atmosferă misterioasă. Și asfaltul, aproape negru, îi creează o stare de neliniște și îl face mult mai curios în legătură cu lumea de afară. La un moment dat, fratele său îl conduce într-o pivniță în care mirosul de umezeală se amesteca cu fumul de țigară. Acolo, Grigore vede pentru prima dată tineri care fumează și povestesc despre lucruri interzise. De asemenea, copilul mic este foarte curios și dorește să guste băutura pe care o avea fratele său în mână. Imaginea exprimă libertatea, dar în același timp și inocența și curiozitatea lui Grigore. Tinerii au picat în ispita fumatului și a consumului de alcool din cauza condițiilor de trai din perioada comunistă.

Un copil ca o lumină

Povestea „Micuţa Vera” arată curajul, iubirea şi inocenţa unei fetiţe mici care s-a dus să îşi salveze sora. Într-o lumea rece şi tenşionată în care oamenii învăţaseră să nu le pese de ceilalţi, Vera este ca o lumină şi ca o sclipire prin gestul său de a-şi risca viaţa pentru a o salva pe sora ei. Vera este o copilă plină de viaţă, cu o inimă curată, care locuia într-un apartament modest alături de familia sa. Într-o zi friguroasă de iarna, ea se duce să-şi caute sora la un derdeluş plin cu zăpadă. După câtva timp de căutare, ajunge într-o pădure întunecată. Acolo, micuţa nu mai simte greutăţile din jur precum frica, singurătatea şi frigul, ci doreşte să-şi găsească sora, folosind dragostea ca un scut de apărare pentru primejdiile rele. Faptul că şi-a pus viaţa în pericol pentru o cauză nobilă exprimă un gest de loialtate şi de iubire curată. Imaginea fetiţei în pădurea misterioasă exprimă un contrast dintre bine şi rău. Vera este un personaj care aduce căldură şi puritate cititorului, făcându-l să se simtă în siguranţă.

Petele dinăuntru

Povestea „Fericiri aiuritoare” exprimă felul cum adulții profitau de naivitatea copiilor și felul în care aceștia erau manipulați în perioada comunistă. Fragmentul oferă o perspectivă a unei fetițe, Doinița, care trăiește într-un apartament alături de familia sa. Ea crede în zâmbetele false ale adulților, în fericire, în egalitate și într-un viitor luminos. Din această cauză, Doinița este mințită și păcălită de către vânzătoare când s-a dus la magazin ca să-și cumpere papuci și ulei. Pe drumul de întoarcere, uleiul se varsă în sacoșa în care își ținea papucii. În momentul când mama fetiței a văzut dezastrul din acea pungă, ea s-a repezit să salveze uleiul, nu papucii, oferind un exemplu de nepăsare. Cu toate că Doinița a fost păcălită, ea și-a păstrat inocența și bucuria. Din păcate, această fericire este doar o iluzie impusă care îi orbește pe cei mici. Cipicii rămân pătați pe dinăuntru chiar și după ce mama îi spală, așa cum erau purtate și durerile atâtor lipsuri și constrângeri în acele timpuri. Acest fragment redă una dintre cele mai tragice realități ale copilăriei în comunism: cea în care copiii erau învățați să creadă orbește, să se simtă datori și să iubească fără să întrebe de ce. Ei erau văzuți ca niște ființe fără o gândire liberă și fără imaginație.

Mama fără putere

Povestea „Linguri de lemn” dezvăluie viața unui băiat, Grigore, care trăiește într-o familie modestă. În jurul lui, lumea pare să funcționeze după reguli pe care nu le înțelege. Una dintre acestea este surprinsă în imaginea când Grigore flutură un steag roșu. Băiatul nu știa cruzimea și corupția care se află în spatele steagului, ci doar respecta regulile impuse de către sistem. De asemenea, în această poveste este surprinsă o imagine a disperării după mâncare. Sufletul inocent al băiatului dorește o bucată de cărniță pe lângă fasolea pregătită de mama sa. Din păcate, ei nu aveau carne în casă din cauza lipsei mâncării în perioada comunistă. Mama încercă să-i explice că resursele de hrană pe care le au sunt limitate, dar este luată de un val de nervi și de tristrețe, astfel începând să se lovească singură în burtă. Această imagine cu impact emoțional este un simbol al limitei umane, al sărăciei și al epuizării. Mama întruchipează o femeie care și-a consumat toate puterile până când a rămas fără nimic: nici hrană, nici speranță și nici fericire.

În concluzie, cartea „Roșu, roșu, catifea” de Veronica D. Niculescu exprimă fragilitatea vieții umane plină de lipsuri și de tăcere din cauza sistemului comunist. Prin poveștile volumului, autoarea arată cum inocența, iubirea și amintirea devin forme de rezistență în fața fricii și a limitelor extreme.