"Paracliserul" de Marin Sorescu - Ritual de renaștere și înălțare a sihastrului purtător de flacără - Spectacol cu Claudiu Bleonț la Ateneul Național Iași

Laura Nechifor, 10 B

,,De ce te-ai născut?”

,,La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era întru început la Dumnezeu. Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor. Și lumina luminează în întuneric și întunericul nu a cuprins-o.“ (Evanghelia după Ioan, 1: 1 – 5).

La început era teatrul…

Dumnezeu ne-a născut în această lume să ne bucurăm de creația Lui, de natură și, cel mai frumos, unii de alții, căci prin noi se explică El, iar tot pentru noi, a lăsat o mare minune: cele șapte arte. Căci s-a gândit mereu la noi și nu a putut să ne lase de izbeliște, singuri, neajutorați și i-a lăsat drept îndrumători pe cei care au înțeles ceva mai mult despre lumea înconjurătoare, despre sensul vieții și care au fost înzestrați cu capacitatea unică de a transmite mai departe un mesaj care să fie lumină călăuzitoare.

Așa cum a declarat și actorul Claudiu Bleonț într-un interviu, fiind întrebat ce este sau ce ar trebui să fie un actor în viziunea dumnealui, acesta a spus: un pontifex, adică un făcător de punți, pentru ca esența piesei jucate să pătrundă în mintea și mai ales în sufletele spectatorilor. Din perspectiva mea, tocmai acest lucru a făcut ca piesa de teatru ,,Paracliserul” să fie memorabilă, să nu poată pleca nimeni fără să fi rămas cu o imagine, cu o replică, cu o idee în gând, datorită legăturii formate dintre actor și public, iar prin intermediul acestuia s-a definit și conexiunea dintre piesă în sine cu spectatorii. Tot ceea ce am văzut, de la felul maiestuos în care Claudiu Bleonț a interpretat rolul paracliserului, până la decor și regie, m-a impresionat, însă două imagini mi-au atras atenția în mod deosebit.

Primul moment-cheie care m-a provocat să fac o analiză mai profundă este cel în care paracliserul se așază în cristelnița din catedrală, cu trei lumânări arzând alături, care să facă lumină sufletului rătăcitor. Taina botezului reprezintă asumarea credinței într-o forță mai presus de noi, primirea unui nume, deci a unui semn și în același timp este deschiderea unui drum. Făcând legătura cu momentul din piesa de teatru, acesta semnifică în viziunea mea o întoarcere a omului la adevăratul lui sens după pribegia prin lumea fizică, profană, o revenire în sacrul din care ne-am format, din care ne tragem la origine. Poate fi în același timp un echivalent al purgatoriului lui Dante, o șansă a sufletului de a se purifica, de a scăpa de poverile apăsătoare, de păcate, în fond de a obține mântuirea. În completarea acestei idei am aflat dintr-un interviu cu Claudiu Bleonț că termenul de ,,religie” provine din latină, religare, adică refacerea sau redescoperirea relației dintre om și divinitate.

Cea de-a doua imagine semnificativă este cea în care paracliserul se întinde pe rampa de lemn și își pune pălăria pe piept, chemând moartea. În loc să cadă așa cum se aștepta, plutește: ,,Am dreptul la prăbușire, ca orice corp.”, apoi se înalță: ,,Doamne, sunt aici în vârf, bucuros, tocmai în vârf, unde de obicei plutești Tu.”, deci experiența înspăimântătoare a morții devine o împlinire a spiritului prin ridicarea pe culmile divinității, cu ajutorul fumului ce l-a însoțit toată viața, ca un semn continuu că flacăra arde, că încă nu s-a stins de tot.

În final, paracliserul ajunge sus de tot, acolo unde plutește numai Dumnezeu, are lumea de o parte și de alta, și devine propria lumânare care să îi călăuzească spiritul, astfel are loc trecerea sufletului, așa cum se cuvine, în neființă. Pornind de la acest moment m-am gândit că paracliserul tocmai ne invitase în lumea lui, adică în inima lui, un univers lăuntric, ce a luat forma catedralei, de aceea o îngrijește și, totuși, nu slujește în ea, vrea să termine construcția, dar este limpede că nu va reuși, căci, moare cineva cu sufletul împăcat, în completă liniște și cu o emoție bine definită? Toți avem o asemenea catedrală simbolică și pentru că șansa noastră este una singură încercăm prin diverse mijloace să o păstrăm curată, în perfectă ordine, dar ea rămâne neagră: ,,Lăsați-mă să cobor, o biserică mai neagră decât asta nu mai pot face.”. De ce nu slujim noi în propria catedrală? Pentru că emoțiile nu pot fi controlate niciodată pe deplin, rațiunea le înăbușă uneori și pentru că, până la urmă, duhul sfânt dăinuiește în sufletele noastre… Scena a fost cu atât mai de impact cu cât Claudiu Bleonț a jucat cu o emoție intensă, pură.

Frumusețea spectacolului pe care l-am vizionat se arată mai lesne în momentele de după, când unii mai confuzi, alții mai curioși, mai bogați în spirit, se întreabă pentru o clipă: ,,Care este sensul meu în această lume?” sau ,,Dacă acum aș muri, aș putea spune că am trăit o viață așa cum mi-aș fi dorit?” De câte ori ne-am întrebat asta? Sau, mai bine zis, câtor oameni le-a scăpat viața printre degete pentru că au rătăcit abătuți de la menirea cu care s-au născut? De aceea este esențial să ne punem întrebări, să găsim explicații și să ne gândim la moarte, dar nu într-un mod sumbru ci ca și cum aceasta ar veni ca o mângâiere, ca o încununare a tot ceea ce am făcut și am înfăptuit în această lume. Nu în ultimul rând, cred că pentru oameni, mai ales în realitatea de acum, este cu atât mai important, căci să crezi într-o forță mai mare decât tine face ca totul să fie închegat, să aibă sens în timp, lumea să aibă un început, poate un sfârșit, și o lege, toate acestea fiind sursă de speranță, de motivație, de bucurie.

Pentru că nimic nu este întâmplător, cum susține și etimologia cuvântului, provenit de la ,,în templu”, iar după o declarație a lui Claudiu Bleonț, în care explică cum prin acest cuvânt se poate înțelege ,,de față cu Dumnezeu”, căci catapeteasma sau iconostas, cel care desparte altarul de restul bisericii se mai numește și tâmplă. De aceea consider că este, prin legea destinului făcut ca actorul Claudiu Bleonț să interpreteze rolurile din Trilogia lui Marin Sorescu, ,,Setea muntelui de sare” care cuprinde ,,Matca”, ,,Iona” și ,,Paracliserul” și să își pună amprenta asupra acesteia așa cum nu a făcut-o nimeni altcineva, exact ca și când i-au fost menite lui, pentru a le interpreta.

Așadar, mi-aș dori să nu formulez o concluzie, ci în locul acesteia vă invit să vă întrebați așa cum o face paracliserul: ,,De ce te-ai născut?”

Riana Țuluca, 10 E

„O mai fi ceva?”

„Paracliserul”, interpretat de Claudiu Bleonț, mi s-a părut un spectacol construit în jurul unor simboluri simple, dar foarte puternice, dintre care cel mai important este lumânarea.

Pentru paracliser, lumânarea devine mai mult decât un obiect de recuzită. Ea devine o formă de limbaj, un ecou al sufletului său și o formă de rugăciune intimă între el și divinitate. În multe momente, el vorbește cu lumânarea sau o privește cu o atenție profundă, ca și cum în flacăra ei ar căuta un răspuns.

Un moment care mi s-a părut foarte sugestiv este acela în care paracliserul îi vorbește lumânării despre efemeritatea lumii: spune că “arborii cresc, fac muguri, iar apoi le cad frunzele”. În acest context, flacăra pare să devină ultima formă de speranță, ceva fragil pe care el încearcă să îl păstreze viu. Deși ar putea stinge lumânarea oricând, nu o face. Rămâne mereu acea întrebare la care revine : „O mai fi ceva?” Această întrebare pare să fie catalizatorul căutării lui interioare.

De asemenea, spectacolul este construit vizual într-un mod foarte interesant. Paracliserul are multe momente în care stă în întuneric, fără un spot pe el. Singura sursă de lumină este chiar lumânarea pe care o ține în mână. Astfel, întunericul catedralei sugerează uitarea, timpul care trece și spațiul gol, în timp ce lumina mică a lumânării sugerează fragilitatea vieții, dar și frumusețea fiecărui gest conștient.

Replica „În jurul flăcării plutește posibilitatea stingerii ei” exprimă foarte bine tensiunea dintre a fi și a nu fi, dintre existență și dispariție. Într-un podcast, Claudiu Bleonț spune despre sine că se recunoaște în respirație, pur și simplu, fără comentarii, atunci când vorbește despre tăcere. Într-un fel, și paracliserul pare să facă același lucru: el alege simplu să fie flacăra lumânării, să existe în acea fragilitate și în acea tensiune dintre lumină și întuneric.

Un alt simbol important este imaginea de „moară de apă cu cupe”, care sugerează balansul lumii. Totul se află într-o mișcare continuă, într-un ritm în care viața și moartea, căderea și ridicarea coexistă. Ideea poate fi legată și de imaginea pasării dropia ,cea mai grea pasăre care totuși reușește să se înalțe în zbor. În această imagine apare ideea de dublu sens al existenței: cu aripa stângă pătimim și punem în mormânt, iar cu aripa dreaptă înviem și ne înălțăm spre cer. Astfel, omul este prins între aceste două direcții, dar prin rugăciune și prin artă (în acest caz printr-un fel de teatru liturgic) el poate să se ridice.

Finalul spectacolului mi s-a părut, de asemenea, foarte puternic. Când vine momentul aplauzelor, Claudiu Bleonț nu se apleacă pur și simplu ca un actor care salută publicul. El se pune în genunchi, într-un gest care seamănă cu o închinare. Acest gest pare să fie un semn de respect față de misterul spectacolului, dar și față de noi, spectatorii, care am primit mesajul transmis prin interpretarea lui.

Astfel, spectacolul nu este doar o interpretare a unui text dramatic, ci devine o formă de meditație despre existență, fragilitate și căutarea sensului. Prin gesturi simple, prin tăcere, prin lumină și întuneric, paracliserul ne pune în fața aceleiași întrebări care îl urmărește pe el: „O mai fi ceva?”

Această întrebare rămâne deschisă pentru fiecare spectator.

Foto: https://www.facebook.com/claudiu.bleont.12