Mântuirea pare un fișier rătăcit în rețea - „Scrâșnetul dinților” de Șerban Axinte

amintirea cu tine rupe ziua în bucăți, / în zorii zilei am văzut atât de mulți fluturi căzuți, / nu ți-am zis nimic, / tu mi-ai ieșit prin piele, / mai liberă de mine ca viața lăsată în urmă; / asta a fost ziua, să pășim prin ea / să ne zvârcolim în lumină răpuși de neîncredere; / să ne imaginăm lumea fără noi și să tremurăm de frică.

Șerban Axinte reușește, prin intermediul volumului „Scrâșnetul dinților”, să creeze o apă învolburată a sinelui, nu sub forma unui ocean ce așteaptă să fie descoperit, ci a unui râu care curge fluid și plin de forță – o putere a suferinței atinse de dragoste, elemente aflate în contrast, dar care se susțin unul pe altul. Deși o colecție de poeme, textul amintește mai degrabă de un jurnal, ilustrând atât momente desprinse din cotidian, din banalul vieții, cât și distrugerea continuă din interiorul ființei poetului. Fragilitatea lumii în care trăiește este amintită des, fluturi căzuți adâncindu-se în cana de cafea, frumusețea lor aflându-se în opoziție cu imaginea grotescă a viermilor ce se mișcă în mintea poetului.

corpurile de sticlă parcă atârnă de / șireturile lipsă, / două corpuri legate prin cordoane imaginare. / suntem obosiți, dar avem încredere, / telefonul, cel mai bun prieten. / pe scurt: am fugit unul de altul până ne-am prins de mână. / acum nu ne mai rămâne decât să ne sărutăm / unul altuia cearcănele.

În universul lui Șerban Axinte, corpul nu este un refugiu, ci un spațiu de tranzit marcat de o „viermuială nesfârșită” și de mecanisme de auto-protecție eșuate. În poezia „cearcănele”, oboseala devine o formă de limbaj, îndrăgostiții fiind „două corpuri legate prin cordoane imaginare”, a căror singură certitudine este telefonul, descris ca fiind un bun prieten. Trupurile de sticlă care atârnă întruchipează fragilitatea conexiunii dintre cei doi, frica unuia față de celălalt care a dus la o fugă izvorâtă din temeri. Apropierea din final, sărutarea cearcănelor, este o faptă tandră, un moment de odihnă și, în același timp, atât de slăvire, cât și de iertare. Clopotele care bat, amintirea înmormântării și boschetarul fotbalist sunt două direcții ale visurilor deșarte, frica de capetele unui drum, o lume unde singura certitudine este textura telefonului în pumnul încleștat. Această fragilitate a sufletului se extinde până la nivelul organelor, însuși corpul devenind o capsulă ce înglobează angoasa, dar și caracterul autodistructiv al persoanei dependente.

portretul artistului purtat pe umeri de patru camarazi, / cine a salvat pe cine, o să merg pe alt drum, va fi lupta / mea, mă văd curat, nici isop, nici zăpadă, doar lumea în / irealitatea ei pare să fi atins ultimul prag, merg pe calea / mea și aștept ca să se întunece să văd mai bine (...) iluminarea n-a fost să fie nici acum, nici aici

În poezia „să-ți potrivești pașii cu cei ai monstrului din mintea ta”, poetul se compară cu „un pancreas ce se autodigeră cu propriile lui enzime”. Este metafora supremă a persoanei care nu își acordă sieși iubire, ființa care, în absența celuilalt, începe să consume propria substanță pentru a supraviețui vidului, un ecou al Psalmului 50, într-o oglindă răsturnată, ca însuși sensul existenței, o curgere în întuneric. Suferința nu mai este un accident, ci un proces fiziologic inevitabil. Imaginile din poezie curg rapid și se transformă dintr-una în alta, oprindu-se brusc la fiecare sfârșit de strofă și reluându-și drumul în strofa următoare, precum apa care se izbește de o piatră la o cotitură. Deși ideea rămâne aceeași, fluxul diferă, creând un ritm aparte, la limita unui parcurs sacadat.

înainte de rigor mortis,  / tata a aprins o lumânare pentru sufletul ei / și alta pentru sănătatea mea, dar / a așezat ambele lumânări la morți. / mama a înțeles că nu trebuie să plece singură

Wassily Kandinsky, Night

O temă recurentă și tulburătoare este cea a maternității rănite și a renașterii prin doliu. În poemul „playmate”, poetul propune o imagine de o forță devastatoare: mama care moare „gravidă cu mine”, provocând o naștere simbolică a poetului la vârsta de patruzeci de ani, în contrast cu mortul de 40 de ani din poezia anterioară. Această răsturnare a ordinii naturale sugerează că maturitatea și identitatea reală sunt dobândite abia prin confruntarea cu moartea absolută a originii. Sinele devine un „veritabil playmate masculin în noul pomelnic al familiei”, un obiect al expunerii dureroase în vitrina memoriei. Această relație cu trecutul este marcată de o „lumină de neon la asfințit” și de o existență ancorată în speranțe și visuri, simple fabricații ale minții pliate cu grijă în batistă.

ce spuneai că nu ai trăit, vezi bine că l-ai uitat pe cel / responsabil cu plânsul în pumni, da, mulți se trezesc la / viață cu doar câteva zile înainte de înmormântare

Farmacologia durerii devine o prezență constantă; bucuria nu mai este o stare de spirit, ci o substanță bine păstrată în „săculețul cu medicamente” sau, mai târziu, în „cochilia ta”. Muzica dată la maximum nu reușește să acopere liniștea de după „adevărata cădere”. În poemul „t zero”, realitatea este filtrată prin tehnologie, corpul fiind împânzit de rețele, ecranul este atotprezent, iar gândul devine hologramă. Această dorință de deconectare totală este dublată de o mică revoltă împotriva perfecțiunii, care devine „o invenție a celor fără imaginație”, care nu creează nimic altceva decât standarde imposibil de atins. Chiar și experiențele urbane, cum este cea din „amour à paris”, sunt golite de romantismul convențional. Parisul devine locul unde cuplul merge pentru a se despărți, moartea iubirii fiind comparată cu siguranța anonimă a unui „mort în groapa comună”. Poetul se autodefinește prin metafora melcului: „sunt un melc, el în mine, eu în el”. Această imagine a retragerii defensive este esențială în contextul volumului: nevoia de izolare și încercarea de a se proteja, constrângându-și totodată sinele într-o minte unde stă răul. Lumea exterioară este percepută ca o agresiune, unde „stângăciile ucid blândețea”.

unui fiu

cu puțin timp înainte / ca moartea să mă atingă / pe ochi și pe buze, / voi ști / că tu ai fost singurul om din lume / care a suflat vreodată / într-o păpădie

„Scrâșnetul dinților” este, în esență, un portret al artistului la o scară de 1/1, un portret care nu se vindecă de melancolie, ci o cultivă ca pe o formă de rezistență. Șerban Axinte scrie despre o luptă a sinelui cu sinele, despre momentele care construiesc experiența umană într-un timp al incertitudinii, în care mântuirea pare un fișier rătăcit în rețea. Este o poezie a „pielii întinse pe arc”, lăsând în urmă doar chipul mutilat al celui care și-a permis să simtă prea mult, visând la un soare cald și mângâietor în locul neonului alb și orbitor.

unui tată

dacă vrei să mă spulberi, / rupe o păpădie de la marginea drumului / și suflă!

ALEXANDRA TIMOFTE, clasa a X-a E