Universul care așteaptă ultima bătaie a ceasului - „Regatul disfuncției” de Sorina Rîndașu

de aici, din centrul lucrurilor care / nu se vor întâmpla niciodată / privesc în ansamblu. / o durere mecanică / un scurtcircuit. / migrarea viermelui din capul tău / în capul meu

Într-o lume în care sfârșitul pare iminent, iar transformarea, începutul este înecat în nesiguranță, o generație întreagă de suflete se desprinde de orice altă credință, întorcându-se la singura forță care mai poate bandaja din rănile acumulate: iubirea. Ea însăși se scurge ca nisipul într-o clepsidră, semnalând finalul puterii umane. Sorina Rîndașu construiește, prin intermediul poeziilor din volumul „Regatul disfuncției”, imaginea unui univers care așteaptă ultima bătaie a ceasului, cea mai mare frică, dar și cea mai mare salvare a celui ce nu mai poate lupta.

eu sunt aici. eu sunt acolo în același timp. / pregătesc instrumentele. / incizia nu va durea atât de tare. / sunt gata, putem discuta despre / reasamblarea spațiului vital.

Ilustrează astfel atât trăirile umane colective, precum pierderea unei persoane iubite, teama viitorului și dragostea, învelită în momente de liniște, dar de cele mai multe ori de resemnare, dor sau chiar o simplă amorțire a ființei. Începutul este ancorat în cotidian, se agață de elemente medicale sau robotice, alcătuind astfel o cercetare și diagnosticare a psihicului uman, al sentimentelor și al trăirilor. Acest cadru detașat al poeziei din deschidere este apoi înlocuit de unul profund personal, cu fiecare strat al armurii străpunse ieșind la suprafață trăiri intime care, totuși, se reflectă în experiența cititorului.

de la un corp în care nu mai există viață / către / un corp în care nu mai există viață, / ai avut dreptate. / am rămas singură și e din ce în ce / mai liniște.

Moartea rareori pleacă în grabă. În majoritatea timpului ea se agață, se lungește ca o pisică pe umerii celor rămași în lumea viilor, mai stă la masă, acolo unde, înainte, stătea altcineva, cineva iubit, cheia de boltă a echilibrului. Moartea se hrănește cu viața celor ce încă stau în picioare, lăsând în urma ei cadavre funcționale. În poezia „de la un corp în care nu mai există viață” pierderea, experiență universală, este conturată sub forma unui monolog, un dialog întreținut de o singură persoană. Golul rămas în urma finalului este tăcut, amintirile există, dar nu li se dă glas. Singura care ascultă este cea moartă, dar cum „să veghez înspre două locuri/ în același timp.”? După linia de final viața continuă, dar dorința de a trăi este înlocuită de o simplă existență în memorie, în obiectele cuiva care nu se mai întoarce, purtând „papucii pe care i-ai lăsat/ la marginea patului.” și „haina cu care/ te-am îmbrăcat pe tine, ultima dată.” 

În urma decesului trăirea nu mai există, nici în carcasa unde aceasta a fost întreținută. În poezia „aceste două mâini pe care nu le-am putut atinge” femeia ale cărei suferințe nu au fost spuse a devenit un corp care nici nu seamănă cu ce a fost odată, purtând semnele unui drum fără întoarcere. Sau încercarea de a continua propriul drum este astfel cu atât mai dureroasă, deoarece nu mai știi „unde trebuie să mergem” și astfel, ca în „tu spui că patruzeci de zile vor trece pe neștiute” pașii tăi devin copii ale pașilor celor care cunosc cursul vieții. Acest dezechilibru și această incertitudine aduse de un sfârșit devin tema recurentă a volumului, unde viitorul, indiferent de forma lui, este alcătuit din durere.

Paul Klee, Puppet Theatre

Cuvântul „apocaliptic” care apare și în descrierea colecției, scrisă de Florina Pârjol, este poate cel mai bun rezumat al volumului. Spre deosebire de apocalipsa grandioasă din arta clasică, marcată de eroism și luptă, cea a Sorinei Rîndașu este una a epuizării mute. „de forță nici nu poate fi vorba” în momentele critice ale transformării, fricile care par desprinse din halucinații schizofrenice sunt aproape de a deveni realitate, iar degradarea sinelui este inevitabilă. Supraviețuirea este necesară, dar puterea de a lupta se estompează, oamenii ajungând să zacă precum „câteva viespi bolnave căzute în parbriz”. Această imagine, atât de vie, apare în poemul „sex pistols, the kinks, elvis presley și cradle of filth”, unde spațiul, deși banal, este descris într-un mod care sugerează violență, dar și o extenuare care despică oasele. Un viitor luminos nu schimbă tragicul prezentului, iar suferința perpetuă doar va prelungi realitatea curentă. Viața continuă în oboseala ce se întâlnește cu picături de fericire efemere în care suflete se apropie, dar care doar amintesc de normalitatea durerii, precum în secvența „boabe ascuțite de mărgăritar”. Boabele rotunde cu reflexe sidefii devin astfel mici lame care înjunghie liniștea, transpunerea fizică a acestor momente care nu schimbă cursul timpului, dar care rămân prețioase prin esența lor. Aceste mici momente sunt semnificative prin simpla existență, fiind parte dintr-o apocalipsă continuă, mii de secunde și acțiuni microscopice care declanșează stările expuse prin intermediul poeziei.

cum mă descurc? / când a fost rău a fost / exact ca acum. inimile noastre / puse la păstrare / în folie de aluminiu / vor supraviețui. / dinții stricați / cu care mestecăm / filtrul țigărilor / vor supraviețui. / până / și iubirea / pe care o purtăm în liniște / se va salva / de la sine, un fișier gol / în timpul autodistrugerii.  

Deși omul supraviețuiește, pierde pe parcurs stabilitatea, puterea din propria ființă. În poezia „din generația care plănuia să moară” supraviețuirea este cel mai bine conturată de existența dinților, care deși au trecut de încercările acestui sfârșit continuu, sunt stricați. Acești dinți sunt alcătuiți din cel mai durabil țesut din organismul uman, ilustrând astfel efectul pe care îl are o existență-luptă asupra omului.

Chiar și iubirea, considerată ca fiind cel mai puternic și mai liber sentiment, este secată de constanta înfruntare a sorții. Dorințele morbide sunt comune, devin o trăire generală, iar esența umanității nu se mai consideră a fi pasiunea, ci banii și scăpările, modalitățile de a obține libertatea morții, fără constrângerea unui angajament. Tranziția dinspre trecut înspre noutatea incertă este chiar momentul echilibrului, când tristețea este ținută în frâu de medicamente în doze perfecte, este momentul de repaus înaintea tragediei care urmează. Lupta continuă pentru supraviețuire și-a pierdut deja rostul, poeta nu poate găsi odihna de la final, tristețea a devenit o bucată din ea, o tumoră care trebuie extirpată. Procedura aceasta este dificilă și astfel te blochează în tulburările propriei minți, iar odată ce ieși, afli cât de în urmă ești față de întreaga lume, care deja a trecut mai departe, s-a adaptat. Astfel, concluzia este că „supraviețuirea e teribilă”.

departe de pământurile făgăduinței cresc arbuști și copii / pe care nu-i revendică nimeni. / străzile scăldate în adrenalină / atenția super-băieților / de cartier, / zgomotul obiectelor din buzunare / spărgându-se. / pe majoritatea le-am trăit din nevoie / pe restul din curiozitate, / elevul anxios pe care îl mănâncă scalpul, insecta / cu aripile desprinse de trup, amenințarea coloniei. eu am fost. / când au venit cu ideea despărțirilor, am fost prima / care s-a împotrivit. / structura se demolează din interior, pereții  /se răstoarnă unul peste altul. / dacă nu spui acum, nu mai spui niciodată. / o inimă mare le va cuprinde pe toate / și le va reconstrui.

Sorina Rîndașu reușește să țeasă o tapiserie a suferinței colective a unei generații, devenind o oglindă a cititorului tânăr. Într-o lume în care moartea devine o dorință și un blestem, volumul „Regatul disfuncției” dezvăluie adevărul concentrat, fără a îndulci sau a evita violența realității prezentului. Deși frica și incertitudinea rămân prezente până la sfârșitul textelor, se observă lumina viitorului devenit realitate, unde lumea este stabilă și viața este armonie. Cititorul i-a fost astfel alături poetei la fiecare cusătură, trecând prin procesul tranziției care încă mai continuă la nivel molecular, dar a început să se stabilizeze, coagulându-se în visul acestui suflet și răspunsul căutării sale: odihna, ca în poemul final, liniștea la coborâre.

ochii deschiși mult prea devreme. / te țin de mână ca să nu mă împiedic / într-atâta armonie. / apele se tulbură și pământul din jurul lor se sfărâmă / la pașii noștri mici, printre vase. (...) mai mult te apropii și tu, / și traversăm așa, o vreme, micul deal, până nu se mai zărește / nici parte din apă. / ascunși, ne lăsăm înțepați de plante mai puțin cunoscute. / îmi spui că e frumos aici și te cred. / ne întindem și frigul ne cuprinde, ezităm să plecăm / mai departe. /

cerul e clar și sub el                           nicio lume nu se va mai prăbuși

                                                                                    de acum.

ALEXANDRA TIMOFTE, clasa a X-a E