"1984" la Teatrul Național Iași - Puterea care controlează totul din umbră ne dă iluzia că suntem liberi

Teatrul Național „Vasile Alecsandri” Iaşi

1984

de George Orwell

adaptare de Robert Icke și Duncan Macmillan

traducerea: Sorana Lupu

Regia și ilustrația muzicală: Claudiu Goga

Scenografia: Ștefan Caragiu

Video design: Andrei Cozlac

Aranjament muzical: Diana Roman

Distribuția:

Cosmin Maxim

Constantin Pușcașu

Ada Lupu

Călin Chirilă

Ionuț Cornilă

Petronela Grigorescu

Adi Carauleanu

Horia Veriveș

Andreea Boboc

Diana Roman

Ce spun spectatorii...

MARIA ALEXA

Am avut ocazia deosebită de a viziona piesa de teatru "1984" în regia lui Claudiu Goga. Piesa începe cu un grup de oameni contemporani cu noi care ajung în conștiința lui Winston pe măsură ce citesc cartea. Observăm că protagonistul scrie cu înflăcărare în jurnalul său pe care îl consideră un refugiu, un loc sigur unde se poate exprima fără teamă. Jurnalul devine ca o extensie a sa, fiind o parte ascunsă din el și pe care nimeni nu trebuie să o vadă. Scrie în jurnal în mod frenetic propoziții ca "Îl urăsc pe Fratele cel Mare", gânduri care ar fi putut să-i aducă moartea.

O altă secvență care m-a impresionat este momentul în care toți membrii partidului exterior merg la cantină pentru a mânca. Observăm că toți fac aceleași mișcări și au aceleași conversații, ceea ce indică faptul că oamenii și-au pierdut individualitatea  începând să se asemene din ce în ce mai tare cu niște roboți. Acest lucru este indicat și de imaginile din spate, care prezintă un cod binar, cod după care toți oamenii trebuie să funcționeze și după care le este controlată viața până la cele mai mici detalii. Prezentarea Celor 2  minute de ură a fost și ea interesantă. Vedem cum furia oamenilor crește gradual, dar multe dintre acțiuni par doar mimate, nu făcute din suflet. Winston și Julia fac aceste lucruri doar pentru a nu fi pedepsiți de regim și încearcă să imite acțiunile celorlalți. Când Parsons ridică deasupra capului un scaun, Winston imită și el mișcarea.

Am apreciat și cum este construit anticariatul, ca un adăpost pentru Winston și Julia. Acest lucru este indicat și de lumina caldă și primitoare care punea în evidență spațiul și de obiectele vechi care îi înconjurau pe cei doi îndrăgostiți și care îi îndepărtau de lumea controlată de partid. Cântecul vecinei care era o urmă de fericire și speranță ce nu semăna deloc cu imnurile patriotice impuse de partid care promovează doar ura și violența accentuează această stare. Acest spațiu primitor le permite celor doi să trăiască liniștiți măcar câteva clipe de bucurie. Iubirea puternică dintre ei este pusă la încercare în momentul în care depun jurământul pentru a intra în Frăție, iar Julia nu acceptă inițial să jure că este pregătită să se despartă de Winston și să nu-l mai vadă niciodată.

Am remarcat și întâlnirea lui Winston cu Parsons după ce amândoi sunt arestați. Observăm suferința lui Parsons, provocată de faptul că a fost turnat de propria fiică, dar este de remarcat că Partidul nu reușește să facă să dispară și iubirea părinților față de copiii lor, Parsons spunând chiar că este mândru de fiica sa pentru că a făcut acest lucru la o vârstă fragedă și îi remarcă inteligența. Aflăm din modul în care a fost prins bărbatul că și el încerca să-și reprime gândurile împotriva partidului, dar nu reușește și începe să spună ce crede cu adevărat în somn. 

Imaginea de la final, cu Winston care stătea pe șezlong pe o plajă tropicală, fără pic de voință și distrus de partid, a avut și ea un impact puternic asupra mea. Deși Winston pare relaxat, lipsit de griji și de frici, imaginea îi prezintă în realitate decăderea provocată de partid, care îl transformă dintr-un om curajos care își susține ideile și care vrea să pornească o revoluție, într-o marionetă inutilă.

ECATERINA APOSTOAIE

“1984” de George Orwell este un roman distopic, care explorează un viitor dominat de supraveghere totală, manipulare și control absolut al gândirii, care ucide orice formă de individualitate și umanitate, un viitor în care va fi imposibil să exprimi altceva în afară de strictul necesar, un viitor în care nu mai poți avea încredere în nimeni și nici măcar în propriile tale amintiri.

În spectacolul “1984” de la Teatrul Național “Vasile Alecsandri” se accentuează cum Charrington, bătrânul care deținea anticariatul, a fost cel care a insistat ca Winston să cumpere jurnalul. Ca și cum Partidul însuși l-a ispitit pe protagonist să se revolte împotriva acestuia; precum șarpele care a ispitit-o pe Eva să mănânce mărul interzis. La fel și O’Brien, care i-a dat speranță, l-a încurajat să se revolte, dar această speranță l-a orbit pe Winston; nu a văzut cât control are cu adevărat O’Brien față de Partid și nici față de el, Smith era ca o marionetă pentru acesta. În piesa de teatru, putem să vedem că O’Brien este în spatele scenei (“he’s pulling the strings behind the scenes”); fapt care evidențiază controlul pe care în are el de fapt. Singurul loc în care Partidul ține cont de individualitatea ta este în camera 101 pentru a te pedepsi cât mai eficient, astfel îți folosește propria persoană împotriva ta dezumanizându-te complet și lăsându-te fără nicio formă de speranță; la fel ca în infern, îți este desemnat un loc în funcție de crimele pe care le-ai făcut.

În piesa de teatru, camera de la anticariatul lui Charrington, locul intim de refugiu pentru Winston și Julia, este decorată cu vechituri precum un ceas cu pendul și mobilă frumos detaliată; astfel pentru cei doi adăpostul adevărat este trecutul.

O diferență dintre spectacol și carte a fost că în piesa de teatru, Julia nu i-a dat lui Winston un bilet ci i-a spus direct în cuvinte că îl iubește, ceea ce reprezintă faptul că și vorbele și amintirile au valoare, căci scrisul este controlat în întregime de către Partid. Iubirea determină creația frumuseții, de aceea este interzisă- frumusețea declanșează speranța, care încurajează inițiativa de a schimba ceva. Oamenii au voie să se căsătorească doar pentru a face copii, nu fiindcă există pasiune; nici măcar în propria familie nu mai poți avea încredere, deoarece copiii au devenit niște unelte ale Partidului. De exemplu, domnul Parsons a fost turnat de propria fiică, pentru că a comis infracțigând în somn. În piesa de teatru, de fiecare dată când mănâncă alături de Winston și Syme povestește cum fiica lui și-a dat seama de un intrus numai după papucii pe care îi purta acela, ceea ce reprezintă o robotizare făcută cu succes, pierderea umanității domnului Parsons și smulgerea inocenței copiilor.

În concluzie, este ca și cum Partidul a plantat un Cal Troian în mintea lui Winston- i-a oferit un loc de refugiu (camera de la anticariat), i-a căpătat încrederea, practic i-a oferit un cadou, apoi l-a trădat, l-a distrus pe dinăuntru, umanitatea și iubirea față de Julia- precum Calul care a fost o strategie pentru a cuceri cetatea sacră, făurită de zei.

RAREȘ ASAVINEI

Romanul O mie nouă sute optzeci și patru ne arată o lume sumbră și rece, o societate dictatorială. Acțiunea are loc în Londra, capitala Aerobazei Unu, o provincie a Oceaniei. Totul este condus de Partid, care controlează oamenii prin supraveghere permanentă prin tele-ecranele care transmit și primesc în același timp informații și prin lozinci ca: RĂZBOIUL ESTE PACE, LIBERTATEA ESTE SCLAVIE, IGNORANŢA ESTE PUTERE. Guvernul are patru Ministere, iar cel mai înfricoșător este Ministerul Iubirii, clădire fără ferestre, păzită de soldați cu fețe dure.

Winston Smith are 39 de ani, este slab, mic de statură și poartă salopeta albastră a Partidului Exterior. Lucrează la Ministerul Adevărului, în Secția Documente, unde trebuie să „corecteze” trecutul adică să modifice istoria, știrile și statisticile, pentru ca totul să se potrivească cu dorințele Partidului. Astfel, „întreaga istorie este o hârtie scrisă și rescrisă”.Winston inventează chiar și persoane false, precum Tovarășul Ogilvy, pentru a înlocui oameni „vaporizați”.

El comite un act grav de crimăgândit atunci când începe să țină un jurnal. O face pentru că tele-ecranul din apartamentul lui este așezat într-un loc în care nu vede tot. Prin jurnal, Winston vrea să păstreze adevărul și spune că libertatea înseamnă „să poți spune că doi și cu doi fac patru”.

Julia, fata cu părul negru pe care o suspecta de spionaj, îi dă un bilețel cu „TE IUBESC”, iar de aici începe relația lor secretă. Julia se revoltă împotriva Partidului, dar nu ia acțiune și speră că prin vorbe va reuși ceva.

Winston speră la o rezistență organizată, iar această speranță se leagă de O’Brien din Partidul Interior. Winston crede că O’Brien îi împărtășește nemulțumirile, mai ales din cauza unei priviri din timpul „Celor Două Minute de Ură” și a visului repetat: „Ne întâlnim în locul unde nu există întuneric”.

O’Brien îl abordează pe Winston sub pretextul discuției despre un articol. Îi dă o ediție a Dicționarului Nouvorbei cu adresa lui. La casa sa luxoasă, O’Brien închide tele-ecranul ceea ce doar cei din Partidul Interior pot face și confirmă existența Frăției și a lui Emmanuel Goldstein. Winston și Julia jură că sunt gata să facă orice pentru a face parte din Frăție, mai puțin să nu se mai iubească.O’Brien îi promite lui Winston cartea lui Goldstein: „Teorie și practică în colectivismul oligarhic”.

Julia îi spune lui Winston că ei sunt „de fapt cei morți”, presimțind sfârșitul.

Winston și Julia sunt arestați în camera lor secretă, deasupra magazinului lui Charrington. Acesta se dovedește a fi un agent al Poliției Gândirii.Globul de sticlă cu coral este spart, simbolizând destrămarea lumii lor intime și a speranței lor.

La Ministerul Iubirii, Winston este torturat fizic și psihic. O’Brien îl interoghează, spunând că îl urmărește de 7 ani. Folosește un aparat cu un cadran pentru a-i provoca dureri extreme, cu scopul de a-l „vindeca” de „mintea bolnavă”.

O’Brien îl obligă să practice dublugânditul, să nege realitatea evidentă. Îi arată o fotografie care dovedește nevinovăția unor oameni vaporizați, dar apoi îi spune că dovada nu a existat niciodată. Partidul vrea putere pură, iar viitorul, spune O’Brien, este „o cizmă zdrobind mutra unui om — pentru totdeauna”. Winston este redus la o stare jalnică, iar O’Brien îi spune că Julia l-a trădat. Winston crede totuși că în interiorul lui e ceva ce Partidul nu poate distruge.

În Camera 101, locul unde fiecare om este confruntat cu cea mai mare frică a lui, Winston este pus față în față cu șobolanii, de care se teme groaznic. Sub această presiune, își trădează complet iubirea.

După această trădare finală, el este eliberat. Primește o slujbă lipsită de sens la Ministerul Adevărului și își petrece timpul la Cafeneaua „Castanul”.

Winston o revede pe Julia. Amândoi recunosc că s-au trădat unul pe celălalt. Julia pare schimbată fizic, iar Winston nu mai simte nimic pentru ea.

La final, jucând șah și auzind un buletin de știri despre o victorie militară, Winston simte că este „vindecat”. Albul dă mat, iar Partidul câștigă mereu. O imagine falsă cu mama lui îi trece prin minte, dar o respinge.În acel moment, Winston realizează că îl iubește cu adevărat pe Fratele cel Mare. Aceasta este „moartea” lui spirituală victoria totală a Partidului asupra omului. El a încercat să lupte contra regimului prin toate mijloacele posibile, dar aceștia l-au urmărit, i-au identificat fricile și l-au doborât mental, spălându-l pe creier.

Cartea O mie nouă sute optzeci și patru mi-a plăcut deoarece, deși prezintă o lume întunecată și lipsită de speranță, reușește să arate cât de importantă este libertatea de a gândi și de a simți. M-a impresionat modul în care Orwell arată lupta interioară a lui Winston și cât de greu este pentru un om să rămână el însuși într-un sistem care încearcă să-i controleze fiecare gest. Spectacolul mi-a plăcut în mod special pentru că reușește să surprindă foarte clar atmosfera apăsătoare în care trăiește Winston și transformarea lui treptată. M-a făcut să înțeleg mai bine cât de puternic poate fi un regim care controlează adevărul și cât de fragilă devine identitatea unui om atunci când îi sunt luate toate libertățile. De asemenea am apreciat faptul că la final Winston a cerut ajutorul publicului și că ne-a obligat să facem parte din spectacol și să fim acolo pentru el.

ALEXIE BĂRBIERU

Romanul explorează un regim totalitar, din formațiunea politică Oceania, care are la bază două principii fundamentale- nouvorba și dublugânditul. Nouvorba este limba oficială a statului, singura limbă din lume care își micșorează vocabularul odată cu apariția noilor ediții de dicționar. Anumite cuvinte, precum libertate,fericire erau scoase din uz, și era o infracțiune să le folosești. Astfel, partidul împiedica oamenii să vorbească, deci să gândească, putându-i manipula mai ușor. De asemenea, se urmărea pe termen lung ca viitoarele generații nici să nu cunoască astfel de cuvinte, tăind orice amintire despre perioada premergătoare Revoluției.

Dublugânditul este mecanismul mental prin care partidul impunea oamenilor să accepte simultan două adevăruri contradictorii. Astfel, ei puteau controla trecutul după bunul plac fără ca oamenii să devină bănuitori și le puteau impune să creadă ce voiau ei. Conducerea redefinește adevărul, fiind acum ceea ce impun ei, având mijloace avansate de tortură fizică, dar mai ales psihologică prin care își impuneau adevărul până și celor mai îndărătnici dintre oameni. Partidul îi supraveghea permanent pe oameni cu ajutorul unor aparate, numite teleecrane, ce erau  montate pretutindeni, controlând până și viețile private ale oamenilor, împiedicându-i să simtă orice fel de plăcere, inducându-le ideea că singura lor satisfacție trebuie să fie ascultarea față de partid.

Sentimentul principal ce domnea printre oameni era ura, copiii fiind racolați de mici în organizații de spionaj ce aveau ca scop instituirea acestui sentiment între copii și părinții lor. Prin acest mod, partidul îi putea supraveghea și mai atent pe oameni, căci odraslele lor erau mult mai ușor de spălat pe creier. În același timp, distrugeau iubirea dintre copii și părinți, dezbinându-i, făcându-i mai ușor de manipulat. Oamenii erau reduși la simpla funcție biologică de reproducere, trebuind ca după să-și hrănească copiii și atât. Unde există iubire, există speranță, speranța unei vieți mai bune alături de cel drag, speranța fericirii,revoltă împotriva opresiunii și a mizeriei impuse de partid. Vedem acest lucru în cazul lui protagonistului Winston. Viața lui era searbădă înainte de a o cunoaște pe Julia, semănând cu o nesfârșită rutină, în care singurul scop era supraviețuirea trupească, dar vai!... degeaba, când sufletul e mort. În momentul când citește biletul cu “te iubesc” el parcă renaște, iar viața lui capătă sens din nou. 

  O primă secvență care mi-a atras atenția este cea în care Winston îl abordează pe bătrânul prol în acel bar de la periferia Londrei. Cuprins de neîncredere pentru partid, încearcă să afle dacă înainte de instituirea regimului se trăia mai bine. Din păcate vorbele bătrânului, amețit de alcool, erau irelevante pentru ce dorea el să  afle. Bătrânul era unul dintre ultimii oameni care trăiseră  în acea perioadă și îl puteau lămuri, și eșecul acestuia simbolizează că partidul este pe cale de a șterge trecutul până și din mințile oamenilor, deținând control absolut. De asemenea, ei puteau vaporiza persoane, adică îi omorau, după care  ștergeau orice dovadă a existenței lor, până și din mințile oamenilor, căci oricine pomenea de ei risca să le împărtășească soarta. 

O altă secvență foarte importantă este momentul în care Winston este interogat de O’Brien și este pus la mașinăria care îi inducea durere pe măsură ce acesta trăgea de o manetă. Aflăm aici faptul că O’Brien știuse de la început de revolta lui Winston, urmărindu-l de șapte ani, că el scrisese cartea așa-zisului Goldstein. Partidul nu era, prin urmare, o forță irațională, ci o formațiune formată din oameni foarte inteligenți, care-și puneau calitățile în slujba răului. Ei cunoșteau și perspectiva exterioară, cea de revoltă, căci  erau conștienți de răul pe care-l făceau cetățenilor. Cunoșteau de altfel și binele și frumosul, însă alegeau să se pună în slujba partidului, ei erau partidul, mânați de o puternică dorință de putere, după cum îi spune O’Brien lui Smith. Un alt exemplu este domnul Charrington, agent al poliției gândirii care, deghizat în bătrân prol, i-a închiriat cămăruța lui Smith, spunându-i că nu are teleecran. O secvență mai interesantă este cea în care Charrington îi dă coralul lui Winston. Îi spune cât de frumos este, că a fost luat probabil din Oceanul Indian, că partidul distruge frumusețea și că nimeni nu o mai apreciază. 

Spre finalul cărții, Winston se întâlnește cu Julia încă o dată. Aceștia se evitaseră de câteva ori, acum însă au schimbat câteva replici. S-au trădat unul pe altul, asta și-au spus. Le era scârbă de ceea ce ajunseseră, de ei înșiși, dar și unuia de celălalt. În opinia mea, pe când se aflau împreună subestimau puterea de schimbare a omului pe care o avea Ministerul Iubirii. Ei credeau poate că îi vor face să mărturisească doar fapte, dar, de fapt, prin tortura fizică și  psihologică, droguri ei le-au distrus umanitatea, sufletul, căci sufletul ne face oameni. Au ajuns niște cârpe controlate de partid, fără sentimente, pentru care simpla amintire a sentimentelor ce au fost înainte era foarte dureroasă. Vedem în această secvență că nu mai există speranță. Când Winston este omorât, el iubea Partidul și pe Fratele cel Mare. Triumful partidului este total, nu există speranță de salvare, de înlăturare a conducerii sau de îmbunătățire a condițiilor de viață pentru ceilalți oameni. O’Brien îi spune lui Winston să-și imagineze cum o cizmă  strivește încontinuu o față pentru totdeauna, dominație totală-puterea eternă și absolută ca scop final, control asupra acțiunilor  și a gândirii oamenilor, viitorul va fi o lume fără familie, fără prieteni, fără dragoste, nu va mai exista artă, știință, nu va mai exista bine și rău, sentimentele vor dispărea și doar ura va rămâne. O’Brien îi spune lui Smith că celelalte regimuri totalitare au eșuat din cauză că-și omorau adversarii fără a le schimba mentalitatea, fără a-i face să-i iubească. Astfel, ajungeau martiri, care dădeau speranță, și duceau, în timp la căderea acelor sisteme. Ei erau diferiți, și astfel nu exista nicio speranță. 

Un detaliu care m-a impresionat din spectacol a fost întrebarea repetată “Ce dovadă avem că regimul a căzut cu adevărat?” în contextul în care venise anul 2050 și oamenii o duceau mult mai bine (a apărut actorul care l-a interpretat pe Winston pe un șezlong). Pe parcursul spectacolului se succedau imagini din trecut  cu unele din prezent, precum discursul fostului secretar general al P.C.R Nicolae Ceaușescu și vaccinările forțate din 2023. Imaginile cu anii 1984 și 2023 se succedau cu repeziciune până când ajungeau să se contopească, adică trecutul este parte din prezent mai mult decât credem și că amenințarea controlului din trecut nu s-a stins, ci și-a schimbat forma, lucru sugerat de acea întrebare. Cred că, spectacolul ne-a invitat pe noi toți să reflectăm la această întrebare, la situația lumii în care trăim. Oare nu este o putere care controlează totul din umbră, dar care este atât de abilă încât ne dă iluzia că suntem liberi?

ANTONIA BESMECIUC

Romanul "1984" de George Orwell construiește o lume totalitară în care Partidul controlează fiecare detaliu al vieții umane: limbajul, emoțiile, gândurile și chiar memoria. Winston Smith, angajat la Ministerul Adevărului, își petrece zilele rescriind trecutul, ștergând oameni și modificând fapte astfel încât istoria să servească permanent puterii. Această muncă mecanică arată cât de instabil devine adevărul într-un regim care manipulează realitatea până la sufocare.

În viața lui Winston se intersectează câteva figuri și momente care definesc romanul: amintirea mamei sale, a cărei dispariție îl bântuie; femeia care cântă în curte, simbol al unei umanități simple, necontrolate încă; și ritualul celor „Două minute de ură“, în care populația este forțată zilnic să privească imagini violente și să strige împotriva dușmanilor Partidului. Aceste secvențe nu sunt doar episoade, ci piese fundamentale ale unui puzzle în care frica se amestecă permanent cu nostalgia și cu dorința de libertate.

Relația lui Winston cu Julia începe prin bilețelul pe care ea îi scrie „Te iubesc“, un gest extrem de riscant într-o lume în care orice apropiere umană autentică este interzisă. Cei doi reușesc să se întâlnească pe ascuns, inclusiv într-o camera oferită de bătrânul anticar Charrington, un spațiu aparent lipsit de tele-ecrane. Acolo, pentru scurt timp, simt libertatea: Julia, jovială și spontană, aduce vitalitate, iar Winston, matur și precaut, găsește un loc în care poate visa la o viață reală.

Dar libertatea lor este o iluzie. Odată capturați, Winston este dus în Ministerul Iubirii, unde regimul nu doar pedepsește corpul, ci zdrobește mintea. Secvențele de tortură prin care trece – culminând cu tortura din Camera 101 – devin dovada supremă a mecanismului totalitar: scopul nu este doar obediența, ci distrugerea oricărei capacități de a gândi liber. Tortura fizică și psihologică transformă individul într-o umbră, iar Winston ajunge să trădeze tot, inclusiv amintirile și iubirea pentru Julia.

În spectacolul de la Teatrul Național din Iași, aceste elemente esențiale ale romanului sunt transpuse scenic printr-o atmosferă intensă și clară, care urmărește fidel tensiunile și momentele-cheie din carte. Scenografia accentuează rigiditatea lumii totalitare: spațiile Ministerului Adevărului sunt construite în linii reci, dure, cu mișcări repetitive, ilustrând monotonia și presiunea constantă asupra oamenilor.

Episodul „Celor două minute de ură” este prezentat teatral ca un moment colectiv violent, în care personajele se contorsionează și reacționează agresiv la imaginile impuse, reflectând exact stratul de manipulare din roman. La fel, scena femeii care cântă în curte aduce un contrast vizibil – un moment de calm, de umanitate pură, de viață simplă care supraviețuiește în ciuda controlului. Cântecul ei devine un reper de libertate, exact cum apare și în carte.

Amintirea mamei lui Winston este redată scenic ca un fragment rupt din timp, subliniind sentimentul de vină și pierdere care îl urmărește. Este scos în evidență faptul că el nu-și poate reconstrui complet trecutul, pentru că Partidul l-a deformat, iar propria memorie devine un teren instabil.

Camera ascunsă de deasupra anticariatului este reprezentată ca un spațiu distinct, cald, un contrapunct al lumii opresive – exact așa cum funcționează în roman. Singurul loc în care Winston și Julia cred că sunt protejați. Dar dezvăluirea trădării anticariatului și prezența ascunsă a Partidului transformă acel loc într-un simbol al iluziilor distruse.

Partea dedicată torturii este prezentată cu o sobrietate intensă, concentrându-se pe prăbușirea lentă a lui Winston sub presiunea psihologică. Nu este spectacularizată, ci expusă exact ca în roman: un proces de dezintegrare mentală, de anulare a identității, de înfrângere totală în fața puterii. Finalul accentuează ideea esențială din carte: victoria nu aparține individului, ci Partidului, care reușește să-l facă pe Winston să-l iubească pe Fratele cel Mare.

SOFIA CREȚU

„There are many types of monsters in this world: monsters who will not show themselves and who cause trouble, monsters who abduct children, monsters who devour dreams, monsters who suck blood and... monsters who always tell lies. Lying monsters are a real nuisance, they are much more cunning than other monsters. They pose as humans even though they have no understanding of the human heart. They eat even though they’ve never experienced hunger. They study even though they have no interest in academics. They seek friendship even though they do not know how to love. If I were to encounter such a monster, I would likely be eaten by it. Because in truth, I am that monster.”  — Death Note

Pe parcursul spectacolului, un sentiment de neajutorare se revărsa asupra întregii săli, reușind, astfel, să privesc cu atenție mintea lui Winston, pierdută între loialitatea impusă de partid și raționamentul ce îl ghida spre o soartă temută de acesta. Citind romanul, am întâlnit o versiune a personajului cu un mai bun control asupra sa, mai calm, oferind o fărâmă de speranță care va dispărea la fel de repede precum a apărut. Însă piesa de teatru a impus o perspectivă reală, haotică a „monstrului” gândirii lui Winston, simțindu-se ca o carte în fața căreia eram neputincioasă, paginile trecând cu o rapiditate neliniștitoare. De aceea, m-am gândit... oare Winston chiar rămâne un personaj fictiv? Această întrebare a fost adresată neașteptat pe parcursul spectacolului și tind să cred că, de fapt, Winston încă trăiește și, deși transformat într-o cu totul altă persoană, amintirea sa este purtată în mintea noastră, reușind ceea ce și-a propus prin scrierea în jurnal. Într-o lume în care existența lui putea fi uitată atât de ușor, actul său de protest și-a asigurat un loc în memoria fiecărei cititor și spectator care îi cunoaște povestea.

Revenind la afirmația personajului L din seria Death Note de Tsugumi Ōba și Takeshi Obata, cred că este important de precizat faptul că monștrii pe care îi descrie sunt asemănători Partidului și, mai ales, lui O’Brien. El este unul dintre personajele misterioase ale piesei, fiind peste tot, dar în același timp, nicăieri. El îi minte cu atâta ușurință pe Winston și Julia, fără vreo urmă de regret, devenind însuși monstrul mincinos detașat complet de orice formă de empatie, provocând suferința celor doi pentru a-i transforma în sclavi ai sistemului. O’Brien a scos la iveală același monstru din Winston, cauzându-i o moarte mai profundă decât cea fizică, și anume cea sufletească, ireversibilă.

Încă un aspect devenit mult mai clar pentru mine odată cu vizionarea spectacolului este faptul că, deși Winston poate fi considerat un învingător din punctul de vedere al încercării sale de a rezista valorilor impuse de Fratele cel Mare, era totuși un om de mult pierdut în nebunia sa cauzată de însăși această luptă. Mai devreme sau mai târziu, tot avea să fie prins, cu sau fără ajutorul lui O’Brien. Toate acele gânduri ce doreau să evadeze din mintea sa deveneau din ce în ce mai apăsătoare, până când, în cele din urmă, aveau să scape, Winston rămânând fără control asupra lor.

În concluzie, piesa de teatru 1984 este un demers introspectiv al personajului principal, a cărui poveste rămâne cunoscută spectatorilor, unicii martori ce îl scot pe Winston din închisoarea ficțiunii, transportându-l în realitatea interpretată de fiecare, demonstrând culmile minții umane în timpuri în care gândirea nu era permisă.

ILINCA DUMITRU

De curând am citit romanul „1984” de George Orwell și, la puțin timp după, am avut oportunitatea de a fi martori ai spectacolului, inspirat din aceeași carte. Experiența împletită prin asocierea imaginilor cu profunzimea distopiei a fost pentru mine una intensă, apăsătoare pe alocuri, dar și valoroasă. Romanul m-a introdus într-o lume controlată total de un regim fără scrupule, iar spectacolul mi-a arătat cât de puternic poate deveni mesajul lui Orwell atunci când oamenii nu își fac auzită vocea și se lasă mânați de cruzime și minciună. În carte, personajul principal, Winston Smith, trăiește într-o societate în care fiecare mișcare, fiecare emoție și chiar gândurile sunt supravegheate de partid și de figura omniprezentă a Fratelui cel Mare, cel ce devine un simbol al fricii.

Spectacolul a redat profunzimile romanului, dând impresia tuturor privitorilor ca iau parte la toate momentele sensibile, alături de Winston. De-a lungul serii, scena a fost dominată de lumini reci și ecrane care proiectau fraze ale partidului, cele ce mi-au dat fiori si m-au făcut să îmi dau că nu există mici locuri de refugiu, unde să te ascunzi în liniște și să te desprinzi de tensiune și așa-zisul adevăr. 

Interpretul lui Winston a reușit să transmită transformarea treptată a personajului: de la un om timid, dar revoltat pe interior, măcinat de idei, la o ființă sfărâmată complet de tortură și manipulare. Imaginea Fratelui cel Mare devine una absolut înfiorătoare pentru el, făcându-l să se gândească la cea mai mare frică a sa, și anume cea de șobolani. Voi rămâne mult timp cu gândul la privirea lui pierdută de la final, după momentele tulburătoare de tortură.

Ceea ce m-a fascinat cu adevărat este personalitatea complexă a Juliei, una duală aș putea spune, care în urma întâlnirii cu Winston își schimbă total percepția despre viață, dar reușește și să mențină acea imagine a omului supus, așa cum partidul impune. Ea este o persoană plină de energie și curaj, având o expresivitate care contrasta cu rigiditatea sistemului. Aceasta devine rapid figura feminină de care Winston avea nevoie, aducându-i lumină chiar și în cele mai întunecate clipe, când totul părea că se dărâmă. O’Brien este o prezență rigidă, care prin aparițiile sale în spatele lui Winston, devine o parte spirituală, o voce puternică care vine din  interior și îl bântuie pe Winston chiar și în vis, noaptea. Fiecare replică a sa părea a fi ecoul sistemului, puțin stilizat, acesta fiind acel simbol al răutății și al minciunii. Deși acesta nu țipa niciodată, replicile sale au o oarecare gravitate, așternându-se o liniște ciudată, venită ca și el, din întuneric.

Pentru mine, lectura romanului și vizionarea spectacolului au fost două experiențe care s-au completat reciproc. Cartea mi-a oferit profunzimea ideilor, iar spectacolul mi le-a redat în față într-o formă directă, vizibilă, aproape dureroasă.

Așadar,  „1984” nu este doar o poveste despre un viitor sumbru, ci un avertisment despre cât de ușor poate fi controlată o societate dacă oamenii renunță la gândirea critică și urmează idei ce induc rigiditate si durere: Războiul este pace, Libertatea este sclavie și Ignoranța este putere. Vocea unei singure persoane pare să nu fi învins regimul, deși Winston a luptat ghidat de forța și lumina Juliei, adică iubirea. Cartea și spectacolul sunt create pe urmele sensibile ale trecutului, dar redau necesitatea comunicării interumane și a împărtășirii valorilor fără de care ar fi totul un haos, marcat de durere și suferință.

ANA IFRIM

A fi iubit înseamnă a fi transformat, a fi schimbat într-un suflet liniștit și armonios. Un simplu “Winston, te iubesc” i-a schimbat bărbatului întreaga percepție asupra lumii. Cine ar fi crezut că în spatele imensului val de ură, gălăgie, violență, superficialitate, automatism și monotonie s-ar ascunde ca niște firimituri sentimentele umane? Cum să îți permiți să afișezi pe chip o expresie diferită de cea a indiferenței? Într-o lume atât de sumbră ca cea din spectacolul 1984, chiar și gândul în sine la iubire era un lux, atât de rar fiind. Dragostea dintre Julia și Winston a fost vindecătoare. Ea a fost speranța lui, picătura de lumină și căldură pe care o căuta protagonistul subconștient. “Dacă în sinea ta ești fericit, ce te mai interesează de Fratele cel Mare și altele?” l-a intrebat Julia. Winston îi aprecia firea nonconformistă și autentică, fiind singura ființă față de care putea să fie el însuși. Ea a reprezentat o inspirație pentru el, un ideal, o dorință ascunsă întrupată într-o ființă umană.

Întâlnirile lor erau dulci precum ciocolata pe care o împărțeau. Erau ca o respirație adâncă de aer într-o lume contaminată de neîncredere. Se bucurau de lucruri mărunte cum ar fi pâinea proaspătă, laptele, gemul, zaharul “adevărat”, ceaiul și, cireașa de pe tort: două pungi cu cafea adevărată. Această împărțire era simbolul suprem al iubirii într-o lume unde alimentele se găseau cu mare dificultate. În distopia orwelliană, o pungă banală de cafea era o raritate pe care puțini și-o puteau permite. Atunci când nu există loc de plăceri, instinctele de supraviețuire ale oamenilor preiau controlul. Oamenii se concentrează pe nevoile primare, devenind ființe reci.

Winston a putut să își lase garda jos în preajma femeii iubite. Și-a dezvăluit fricile, i-a povestit despre o întâmplare tristă din copilărie care l-a marcat și s-a arătat vulnerabil în fața ei. Sensibilitatea lui a făcut-o pe Julia să realizeze că era diferit de alți membri de partid, că avea sentimente, că era uman. Îmbrățișarea ei era precum cea a unei mame iubitoare si grijulii. Mainile ei firave si calduroase erau un pansament sufletesc care îl vindeca ușor-ușor pe Winston. El găsește un ascunziș unde să-și trăiască povestea de iubire, departe de controlul unui tele-ecran. Aici au parte de momente de intimitate și de firescul bucuriei. Se simt liberi. Pot fi în sfârșit oameni fără a mai fi nevoiți să mențină imaginea de roboței captivi mintal. Ei descoperă obiectele din încăpere cu o curiozitate copilărească. Sufletul de copil niciodată nu va părăsi conștiința unui om împlinit, care știe să vadă frumusețea din jur. El este mecanismul prin care sunt menținute jocul și speranța, esențiale pentru supraviețuire. Un alt refugiu al celor doi îndrăgostiți este ilustrat prin scena cu cearșafurile care formau un pătrat, tot o insulă a intimității și a siguranței. Dragostea lor întrecea orgoliul și însăși dorința de a doborî Partidul, pentru că era înrădăcinată în frumusețe. Indiferent de cât de mare era dorința lor de a-l învinge pe Fratele cel Mare, renunțarea la relația lor cerea un preț mult prea mare. Nu puteau să se părăsească, nu puteau renunța unul la celălalt și la ceea ce le dădea singura dorință de a trăi. Înainte să se fi cunoscut, ei doar existau, nu trăiau. Ceea ce simțeau era adevărata trăire.

Totuși, indiferent de cât de frumoasă era iubirea dintre cei doi, amprentele lumii totalitare erau vizibile. Înainte existau o multitudine de cuvinte în dicționar, însă Partidul le-a restrâns la un număr foarte mic pentru a îngusta abilitatea de exprimare a oamenilor și pentru a-i forța să gândească mai puțin. Winston realizează că nu poate exprima în întregimea profunzimii sufletești ceea ce simte pentru Julia. Astfel se pierd esența și emoția care pot fi ilustrate prin cuvinte. Adevărul contează. Cuvintele contează. Dar oamenii nu observă niciodată. Sunt prea ocupați, ei cer certitudine. Ideea de a primi informații și de a le digera fără filtrul propriei gândiri este distopic. Oamenii observau cum ușor-ușor tot mai multe cuvinte sunt șterse din limbajul uzual, însă nu aveau inițiativa de a opri acest lucru. Ignoranța i-a ucis pe interior, transformându-i in ființe lipsite de rațiune. Acest aspect se regăsește și în evenimentul zilnic al “celor două minute de ură”, în care toți membrii partidului se adunau și țipau, se zbăteau, blestemau numele lui Goldstein, se comportau precum niște animale. Aceste persoane dădeau dovadă de un minim de intelect și empatie, întrucât nu gândeau pentru propria persoană și considerau cuvântul Fratelui cel Mare sfânt.

Din păcate, nici iubirea lor nu a rezistat regimului. Cei doi au fost închiși și supuși unor torturi cumplite. O’Connor îi spune lui Winston că îl va vindeca și îi va transforma creierul în ceva perfect, el nefiind încă perfect fiindcă se gândea la viitor. A fost dus în camera 101 unde a trebuit să își învingă cea mai mare frică: cea de șobolani. Gardianul a îndreptat spre public o perioadă destul de lungă de timp masca ce urma să fie purtată simbolic, sugerând teroarea pe care Winston o va suporta. Am fost transpuși în pielea protagonistului, imaginându-ne cum ne putem trăi cea mai adâncă frică. Îm urma acestor torturi, lui Winston i-a fost furată sensibilitatea și rațiunea i s-a schimbat cu un set de comenzi supuse în totalitate cerințelor partidului. Întreaga acțiune sugerează cât de întins era cu adevărat controlul regimului totalitar în viețile oamenilor sub forma tele-ecranelor, poliției gândirii, microfoanelor. Orice mișcare, expresie sau respirație erau calculate și analizate. Oamenii trăiau în niște cuști imaginare în care nici nu știau că sunt închiși. Erau orbi în fața realității crunte, iar singura cale spre lumină părea ascultarea Fratelui cel Mare. Camerei 101 nu i-au rezistat nici dragostea, nici curajul, nici identitatea.

Am lăsat iubirea care trebuie să fie pură să fie transformată în ceva superficial din cauza tehnologiei și a politicii. A fost transformată în ceva material. Ea, în esență, este ceva foarte fragil ce nu poate fi atins de către o mână, ci doar de către ochi sensibili. În consecință, ea poate fi distrusă foarte ușor, manipulată, transformată într-o armă întoarsă împotriva noastră, o modalitate de a face un om să se predea în neputința sa. Așadar, cine are controlul asupra vieții noastre? (Se zice că timpul vindecă și peste toate uitarea cade, dar inima încă suspină de zâmbete și lacrimi pline).

ELENA IORDACHE

Participarea la spectacolul de teatru inspirat din romanul ,,1984” de George Orwell a fost un adevărat rollercoaster emoțional, o experiență intensă care m-a purtat de la frică și neliniște la uimire și revoltă. Atmosfera distopică, construită prin jocul actorilor, lumini, sunet și ritmul scenei, m-a făcut să simt aproape fizic presiunea controlului, a supravegherii permanente și a pierderii identității. Spectacolul nu doar că a redat atmosferă apăsătoare a romanului, ci a reușit să trezească în mine emoții contradictorii, precum teamă, indignare, compasiune și o disperată nevoie de libertate, transformând vizionarea într-o confruntare directă cu fragilitatea condiției umane în fața totalitarismului.

Spectacolul a reușit să mențină tensiunea și să conecteze fiecare scenă, iar portretizarea personajelor secundare, precum domnul Parsons, a evidențiat subtil cum presiunea regimului modelează comportamentele și relațiile umane.  În scena de la cantină, el repeta obsesiv aceeași poveste despre fiica lui, lăudând cu o mândrie aproape mecanică faptul că, în timpul unei drumeții, ea a urmărit un om doar pentru că avea papuci ciudați, iar apoi l-a dat pe mâna patrulelor. El era convins că fata va ajunge „o mare spioană”. Repetiția acestei istorii, spusă cu același zâmbet rigid și aceeași siguranță oarbă, sublinia modul în care Parsons fusese programat să creadă că trădarea și supravegherea sunt dovezi de patriotism. Momentul devine cu atât mai tulburător atunci când el însuși este arestat după ce fiica lui îl denunță pentru că, în somn, a murmurat „Jos Fratele cel Mare”. Chiar și atunci, doborât de spaima și rușinea situației, cu lacrimile curgându-i pe față, Parsons nu o învinovățește pe copilă. Din contră, continuă să o laude cu aceeași replică pe care o tot repeta, de parcă nu ar ști să simtă altceva decât ce i-a fost impus. În acest contrast dintre mândrie și disperare, spectacolul arată cum regimul reușește să distrugă instinctele fundamentale ale omului, iubirea, protecția părintească, loialitatea, transformând chiar și familia într-un instrument al controlului absolut.

În scena din camera domnului Charrington, când apar șobolanii, Julia îl strânge pe Winston în brațe, protejându-l ca pe un copil speriat. Gestul ei arată nu doar iubire, ci și faptul că între ei s-a creat o relație profundă, aproape ca între mamă și copil. Pentru Winston, care și-a pierdut mama în copilărie, felul în care Julia îl strânge la piept îi trezește un amestec de siguranță, protecție și vulnerabilitate. Deși nu o spune, el găsește în Julia ceva din grija și căldura pe care le-a pierdut atunci când a rămas fără mamă. Ea îl liniștește și îl aduce într-un spațiu emoțional în care poate să se lase protejat, lucru foarte rar într-o lume dominată de frică și control. Astfel, ne arată cum relația lor reușește să-i ofere lui Winston, pentru puțin timp, ceea ce Partidul le-a confiscat complet: posibilitatea de a simți și de a primi afecțiune.

O altă scenă relevantă este cea în care, din camera domnului Charrington, Winston aude o femeie proletară cântând unul dintre cântecele partidului în timp ce pune la uscat hainele familiei pe sârme. Prima dată când a auzit-o, ea pune doar o sârmă, iar când Winston încearcă să se apropie, ea fuge. A doua oară, pune două sârme și Winston începe să își amintească de mama sa. În cele din urmă, ea așază toate cele patru sârme, formând un pătrat, iar Winston și Julia sunt prinși chiar în mijlocul acestuia. Această progresie a firelor și formarea pătratului surprinde foarte clar tensiunea dintre cunoaștere și pericol. Fiecare fir adăugat marchează un pas înainte în reconectarea lui Winston cu propriile amintiri, cu trecutul său, dar și cu emoțiile pe care le-a pierdut sub regim. Pe măsură ce amintirile devin tot mai clare și complete, se observă că libertatea interioară și redescoperirea identității vin la pachet cu vulnerabilitate extremă. Momentul în care pătratul se formează, iar cei doi sunt prinși, accentuează ideea că în societatea totalitară orice pas către adevăr sau introspecție poate fi periculos, transformând procesul de recuperare a memoriei într-o cursă tensionată între speranță și amenințare.

În plus, tele-ecranul ascuns în spatele tabloului din camera domnului Charrington arată cum regimul s-a strecurat chiar și în artă și în obiectele care par inofensive. Poezia pe care Winston începe să o descifreze treptat nu este doar un puzzle al amintirilor, ci și un mesaj ascuns despre moarte, pericol și fragilitatea umană, care contrastează cu inocența aparentă a versurilor. Fiecare fragment aflat îl apropie pe Winston de înțelegerea completă a trecutului său și a lumii în care trăiește, dar odată ce întregul puzzle este refăcut, vulnerabilitatea devine totală. Astfel, scena arată că totalitarismul nu doar supraveghează, ci se strecoară în cultură și artă, transformând orice act de redescoperire a memoriei și de reflecție personală într-un gest periculos.

Cel mai marcant moment al piesei de teatru a fost cel în care au fost prezentate pe ecran imagini ale torturilor suferite de Winston, menite să arate amploarea suferinței și mizeria totalitarismului. Publicul, vizibil copleșit, se uita în jos, incapabil să privească în față cruzimea care se desfășura sub ochii lor. Spectacolul nu doar că expunea violența fizică, ci și psihologică, făcând simțită lipsa oricărei scăpări sau protecții într-un regim totalitar. După ce toate torturile au fost prezentate, Winston a ieșit în fața publicului și a întrebat cum putem suporta astfel de orori și să nu facem nimic. Astfel, s-a creat un moment de trezire morală și civică. Întrebarea lui a stârnit în spectatorii prezenți un sentiment de responsabilitate și solidaritate, o conștientizare democratică că fiecare are puterea și datoria de a reacționa în fața nedreptății. Reacția celor care s-au ridicat și au spus „Stop!” a transformat astfel spectacolul într-un act de implicare activă, arătând cum arta poate trezi conștiința și poate inspira curajul de a nu rămâne pasiv în fața opresiunii.

Așadar, în cadrul spectacolului „1984”, am fost martoră la o lume în care frica, manipularea și controlul totalitar pătrund în fiecare gest și gând al personajelor. Scenele intense, jocul actorilor și efectele vizuale au reușit să creeze o senzație de tensiune constantă, iar poveștile personajelor m-au făcut să reflectez asupra vulnerabilității umane și a prețului libertății.

DAN ANDREI LUPU

Winston se întâlnește cu bătrânul care deține un anticariat și îi sunt arătate lucruri deosebite, vechi, de la o mobilă frumoasă a altor vremuri, un glob de sticlă groasă în care se afla o clădire veche în miniatură care a fost bombardată în momentul petrecerii acțiunii, până la alte mici lucruri obișnuite dintr-o casă de acum mai mult timp, care au o semnificatie aparte.

În film, vocea care îi vorbește lui Winston despre fratele cel mare apare în fundal, aproape de el, pe niște televizoare care nu se puteau închide.

Colegul lui Winston privește cu admirație la metodele de torturare a celor nesupuși, fapt datorat lipsei de activități din lumea distopică în care se aflau. Acesta susține  că orice idee inițiată pentru sistem a fost creată de fratele cel mare.

Un alt coleg de al lor le vorbește despre fiica sa, care a urmărit un străin până în pădure, pe care l-a crezut spion, colegul spunându-le această poveste de mai multe ori (deoarece nu mai putea gasi alt  subiect de discutie). Interpretând vorbele sale, se poate spune că orice om care purta o piesă de îmbrăcăminte diferită de standard, era străin, chiar inamic al partidului.

Winston, cand ajunge la Ministerul Adevărului, caută să steargă orice informații legate de tovarăsul Ogilvy din ziare și inclusiv din certificatul său de naştere.

Giulia îi oferă lui Winston o ciocolată, care nu se găsea pe piață.

Ulterior, Winston îi prezintă Giuliei magazinul de antichități si împărtășesc un moment deosebit impreună. Winston îi mărturisește Giuliei că nu era mulțumit cu meseria sa, de a șterge informații despre diferiți oameni aleși de partid.

Cei doi se ceartă din cauza opiniei aproape opuse despre cum trebuie să se lupte cu partidul, Giulia spunând că nu trebuie să se schimbe nimic, iar Winston susținând că trebuie să lupte pentru generațiile viitoare. Când sunt întrebați de O'Brien ce ar face pentru slăbirea puterii partidului, ambii, spun da la orice fel de tortura, in schimb, când sunt întrebați dacă s-ar desparți pentru slăbirea puterii partidului, spun nu.

În continuare, O'Brien îi informează despre cum vor primi cartea lui Goldstein despre libertate, dar și Winston și Giulia ajung să fie torturați. În final, Winston are o părere diferită legată de partid din cauza torturii aplicate și ajunge să îi spună lui O'Brien că va renunța la Giulia numai pentru a scăpa de tortura groaznică la care era supus.

SMARANDA MANOLACHE

În anul 1949, George Orwell a scris romanul 1984 pentru a critica regimul totalitar. În prezent, cartea lui Orwell este un avertisment pentru societate. Nu trebuie să ne lăsăm gândurile să fie cenzurate, să îi lăsăm pe cei la putere să profite de noi sau să ne uităm istoria. În 2025, cel mai important lucru este să fim oameni culturați și informați. Dacă lăsăm aceste rădăcini să fie tăiate, atunci și noi vom cade victime ale unui viitor Frate Cel Mare. 

  Winston Smith, personajul central al romanului, era unul dintre puținii oameni care revolta contra partidului. Într-o societate în care războiul era pace, libertatea era sclavie iar ignoranța era putere, cea mai mare crimă era crimagândirii. A documenta istoria, de exemplu prin păstrarea unui jurnal, a critica partidul sau a pleda pentru Frăție erau niște crime. Winston, din cauza memoriei lui,  este considerat un trădător al partidului și ajunge să fie prins de către Poliția Gândirii.

  Adaptările diferite ale romanului evidențiază speranța lui Winston în moduri diferite. Deși situația lui era una fără scăpare, el avea multa speranță pentru viitor. Winston credea că acțiunile lui de revoltă vor putea schimba sistemul, dar acest mod de gândire naiv îl conduce către camera 101. Winston, inconștient de faptul că Frăția și cartea lui Goldstein erau fabricate de către partid sau de faptul că OBrian era de la Ministerul Iubirii, își dezvoltă ideea de revoltă și de schimbare. Amintirile lui sunt ca niște cearșafuri curate, așternute de către oamenii iubiți din viața lui. Această iubire este instant distrusă de catre partid, fiindcă singura iubire care trebuie să existe este iubirea pentru partid. Romanul are un final tragic, demonstrând cum Winston a fost învins de către partid. Iubirea lui pentru Julia, pentru familie și pentru istorie este înlocuită de către singura iubire care contează în Oceania, adică iubirea pentru Fratele Cel Mare.

 Povestea lui Winston ne dovedește importanța unui popor solidar și educat. La un moment dat, evenimentele din acest roman au devenit o realitate. Romanul lui Orwell este atât o critică asupra sistemului, cât și un avertisment pentru ceiu din viitor și un mod de a trezi oamenii poporului.

IULIANA NISTOR

Romanul “1984”, de George Orwell, m-a surprins profund, fiind o carte cu un mesaj puternic și tulburător. Autorul creează o lume în care libertatea aproape că dispare, mebrii familiei și prietenii se trădează între ei, iar supravegherea este totală. Deși a fost publicat după cel de-Al Doilea Război Mondial, romanul pare extrem de actual. Atmosfera creată de Orwell este apăsătoare și transmite pe tot parcursul lecturii teama și neputința personajelor. Povestea lui Winston Smith, un om obișnuit care încearcă să gândească pe cont propriu într-o societate unde gândirea liberă este o crimă, m-a făcut să înțeleg cât de fragilă este libertatea de exprimare și cât de repede poate fi pierdută.

Unul dintre aspectele care m-au impresionat cel mai mult este modul în care Partidul folosește limbajul pentru a controla mintea oamenilor. „Noulimba”, concepută pentru a reduce numărul de cuvinte, limitează și modul de a gândi. Mi s-a părut șocant și înspăimântător să văd cum, prin modificarea limbajului, Partidul reușește să modeleze conștiința unei întregi populații. Imaginea Fratelui cel Mare, prezent peste tot, întărește senzația de supraveghere neîntreruptă. Nimeni nu are intimitate, iar orice gest, oricât de mic, poate deveni o greșeală fatală. 

Monotonia din viața oamenilor din Oceania este foarte vizibilă și în spectacolul de teatru. Membrii Partidului poartă aceleași uniforme în culori șterse, mănâncă la aceeași oră și trăiesc după un program fix, supravegheat permanent de tele-ecrane. În piesă, conversațiile dintre personaje se repetă, iar rutina zilnică pare imposibil de întrerupt. Toate acestea duc la pierderea speranței, transformând oamenii în cea mai rea și insensibilă versiune a lor.

Spectacolul adaugă poveștii o intensitate aparte. Pe scenă, controlul și lipsa de libertate devin și mai evidente. Decorurile reci, luminile dure și atmosfera rigidă transmit imediat neliniște. La final, pereții proiectați ai Camerei 101 se extind treptat și par că îi cuprind și pe spectatori, ceea ce face ca frica lui Winston să fie resimțită în sală. Actorii redau cu multă sensibilitate tensiunea continuă, prudența exagerată și încercările disperate ale personajelor de a se sustrage regulilor impuse. Oricât ar încerca, Fratele cel Mare găsește mereu o cale de a le zdrobi bucuria. Imaginile proiectate pe scenă precum ochiul uriaș al Fratelui cel Mare și mesajele Partidului rostite de o voce distorsionată, aproape mecanică sugerează dorința regimului de a transforma oamenii în ființe lipsite de identitate, iar sunetele puternice și ritmice din anumite scene amplifică senzația de amenințare.

În mijlocul acestei lumi închise apare și o rază de lumină: povestea de dragoste dintre Winston și Julia, dar și cântecul femeii prol, care reușește să dea viață unei melodii create artificial. Relația celor doi se dezvoltă rapid, fiind bazată pe sinceritate și nevoia de libertate. Astfel, ne dăm seama că un regim, oricât de opresiv ar fi, poate împiedica oamenii din a-și exprima sentimentele, dar nu îi poate opri să simtă.

În concluzie, “1984” este o carte care ne invită să reflectăm la libertate și adevăr. Spectacolul bazat pe roman completează mesajul lui Orwell printr-o experiență intensă și emoționantă. Ambele mi-au lăsat impresia că trebuie să fim atenți la lumea în care trăim și să prețuim libertatea pe care o avem.

IANIS ORHEI

Romanul "1984" de George Orwell împreună cu piesa de teatru, evidențiază modul sistematic în care un regim totalitar poate controla atât realitatea exterioară, cât și gândirea omului. În carte, unul dintre momentele care m-au impresionat este cel din Ministerul Iubirii, unde Winston este constrâns să accepte afirmația „doi plus doi fac cinci”. Această scenă ilustrează intenția Partidului de a domina nu doar comportamentul oamenilor, ci și percepția lor asupra adevărului, astfel încât realitatea devine ceea ce stabilește autoritatea. Un alt episod important este trădarea reciprocă dintre Winston și Julia în Camera 101. Relația lor, construită ca un spațiu personal protejat, se destramă în situația de maximă presiune psihologică. Prin acest episod, romanul arată că Partidul urmărește eliminarea tuturor legăturilor afective care ar putea concura cu loialitatea față de sistem.

Spectacolul de teatru preia aceste teme și le transpune vizual într-un mod clar și sugestiv. Alternarea proiectată a cifrelor „1984” și „2024” creează o punte între distopia lui George Orwell și prezent, sugerând continuitatea unor mecanisme de control în diferite contexte istorice. Această asociere vizuală accentuează actualitatea mesajului. Personajul Julia este prezentat cu două ipostaze contrastante: atitudinea strictă și conformistă din timpul „minutelor de ură” și comportamentul mai deschis din momentele private. Acest contrast scoate în evidență presiunea exercitată de Partid asupra cetățeanului, obligându-l să afișeze în public un comportament aliniat ideologiei, în timp ce adevărata personalitate este ascunsă. Mișcarea scenică din spectacol contribuie în mod constant la crearea atmosferei specifice romanului. Gesturile repetate, dinamica uneori mecanică și folosirea luminilor reci întăresc ideea de supraveghere permanentă. Decorul minimalist și ritmul bine calculat al scenelor susțin senzația de control și limitare a libertății.

În ansamblu, atât romanul, cât și adaptarea scenică pun în lumină ideea centrală din 1984 ,un regim opresiv poate domina oamenii nu doar prin forță, ci mai ales prin controlul asupra adevărului și al gândirii. Prin prezentarea acestor mecanisme, opera atrage atenția asupra necesității menținerii spiritului critic și a capacității de a distinge realitatea de informația impusă.

ADELA VASILE

Opera “1984” de George Orwell ne poartă într-o distopie, prin ochii lui Winston, o victimă a regimului, oare? Un învingător, un învins, un supus, un eliberat? Un paradox, mai bine zis. Un paradox ca toate celelalte întâlnite în operă: Ministerul Adevărului (Miniadev), Ministerul Păcii (Minipax), Ministerul Dragostei (Minidrag) și Ministerul Bunăstării (Ministarea). La prima vedere, totul pare normal, fiind doar câteva nume obișnuite ale unor instituții, nu-i așa? Toate acestea până când aflăm că Ministerul Adevărului avea trei mii de camere la nivelul solului și la fel de multe subterane, Ministerul Păcii avea ca obiect războiul, Ministerul Dragostei menținea legea și ordinea iar Ministerul Bunăstării se ocupa de problemele economice. Cum se face ca în centrul preocupării fiecăruia se afla opusul lui și cum de totul pare atât de obișnuit, de parcă ar fi omenesc ca dragostea să fie închisoarea, durerea, tortura iar adevărul să aibă două fețe, dintre care una ascunsă?

Răspunsul este simplu: Totul era o minciună. O minciună a Partidului, a societății spălate și lustruite pe creier. Un film repetat pe care sistemul îl infiltra în capul tuturor, să țină post de creier, de gând, de unde provine și “Infracțigândul” sau “Crima de gândire”, crima absolută care le cuprindea pe toate celelalte. Crima pe care, de altfel, Winston o comite, mai întâi prin începerea unui jurnal, ca și cum prin metoda folosită parcă simțea nevoia să fie prins, să scape pentru totdeauna din acea lume sumbră. El își exprimă gândurile, sentimentele, se descarcă, explodează, ca orice lucru care pe măsură ce se umple și presiunea crește, el cedează. Așa a cedat și Winston, până când pe foaie au ajuns și cele mai “întunecate” gânduri ale lui: “JOS FRATELE CEL MARE! JOS FRATELE CEL MARE! JOS FRATELE CEL MARE! JOS FRATELE CEL MARE! JOS FRATELE CEL MARE!”. Scrie, până când fizic nu mai poate scrie, până când se încurcă la litere, până când are același depozit de ură în el ca și la Cele Două Minute de Ură, moment reprezentat uimitor atât în spectacol cât și în film, în care putem clar observa monotonia și repetitivitatea societății, promovată evident de regim. Toți aveau locul lor desemnat, nu îndrăzneau să-și schimbe poziția și imediat cum fața inamicului comun, suprem, Emmanuel Goldstein, apărea pe ecran, în locul umbrei Fratelui cel Mare conturată în șiruri de 1 și 0 (adevărat sau fals), toți începeau să-și dezvăluie animalul interior: țipau, urlau, aruncau cu scaune sau orice apucau, mai mult decât atât, în carte începeau chiar să se roage. Cui, oare, este întrebarea, iar răspunsul de abia că mai trebuie menționat căci pentru ei, singurul model demn de o rugăciune era Fratele cel Mare. Însă prin toată această sălbăticie, se regăsește întotdeauna un strop de umanitate, cel puțin așa speram și noi și Winston, motiv pentru care pret de câteva clipe, printr-o simplă privire, ne-a fost demonstrat că nu există doar roboți, ba chiar că "cel mai om" dintre ei se afla unde nu ne așteptam — în Partidul Interior: O’Brien.

O altă situație cu o picătură de culoare într-o lume pictată în nuanțe de gri este la pauza de masă, în care Winston, Syme și Parsons nu numai mâncau, ci și discutau, chiar dacă unul dintre ei spunea mereu aceeași poveste, detaliul important este faptul că în spectacol, primul care avea ieșiri din caracter era Syme: se ridica de nicăieri cu tava în mână pentru a spune “datorită Fratelui cel Mare” deseori după ce spunea ceva ce dădea vaga impresie de prezență a gândirii. Această mască s-a menținut până când în loc să se exprime șezut, cu mulțumiri publice adresate conducătorului după, el a început să gândească cu voce tare, ridicat, cu tava în mână, care se zgâlțâia din ce în ce mai mult, pe măsură ce dezvolta ideea, semănând unui cronometru, mărindu-se în tonalitate și intensitate secundă după secundă. După această ieșire, Syme a dispărut. Următorul a fost Parsons, care după ce a avut la rândul lui anumite ieșiri în pauza de masă, a fost denunțat la Poliția Gândirii chiar de fiica sa, pe motiv că ar fi pronunțat cuvintele “Jos Fratele cel Mare” în somn.

Pentru Winston, totuși, a fost diferit. El s-a exprimat oriunde a apucat: în jurnal, de față cu Julia, de față cu O’Brien, în camera bătrânului agent al Poliției Gândirii sub acoperire. Metoda lui preferată a fost mereu Julia, pentru că de ea se îndrăgostise. El vedea în ea ființa ideală, liberă, o percepea ca pe jurnalul lui dacă ar fi fost persoană. În ideile pe care le elibera de față cu ea se întretaiau două tipuri opuse de gândiri: percepția proprie și nonpercepția Partidului. Iubirea dintre ei le-a dat amândurora putere de gândire, le-a dat idei, chiar dacă se mai întâmpla să aibă și dispute în care vorbe grele se aruncau (“Ești rebelă numai de la mijloc în jos”). A iubit-o până la final, chiar și atunci când O’Brien i-a spus că ea l-a trădat, chiar și atunci când el ar fi preferat ca ea să fie torturată în locul lui, chiar și atunci când a fost spălat din nou pe creier, o parte din el tot o iubea. Chiar și după ce s-a privit în oglindă, descompunându-se, pierzându-și până și nonculorile, în film mai ales, el tot nu se putea să n-o iubească. Nu se putea să n-o iubească pentru că după ce a scăpat de tortură și stătea în fața unui telecran, o tablă de șah și un pahar de gin, el tot voia să o vadă, necontând faptul că tot ce avea să audă de la ea de fapt este că ea chiar le-a spus tot despre el, ea chiar l-a trădat.

De ce, oare, iubirea în spectacol și în film este un astfel de blestem? De ce, oare, după atâtea rele, ea nu poate fi înlăturată? Pentru că Winston trăia într-un cerc vicios al amintirilor sale, de la trecut, la prezent, la viitor și invers, având câte un déjà vu neașteptat, deseori cu O’Brien în capul său ce îi punea întrebări (“Unde crezi că te afli?”) sau spunea “Ne vom întâlni în locul în care nu există întuneric”. Gândul lui era ca un muzeu, la începutul piesei având vizitatori care cu cartea (1984) în mână îl analizau de sus până jos. Îl analizau până când înnebuneau și ei pentru că romanul este doar un semicerc. În același mod suntem lăsați în aer și de film care se sfârșește cu imaginea lui Winston după plecarea Juliei, simplu, fără nicio nuanță, parcă așteptând ca să ajungă în a doua parte a semicercului, în care începe iar să-și amintească toate necazurile prin care a trecut.

Astfel, opera “1984” de George Orwell, aprofundată de spectacolul vizionat la Teatrul Național “Vasile Alecsandri” din Iași, dar și filmul realizat în anul 1984 pare a fi doar o metaforă distopică a comunismului și a dictaturii, însă ea este plină de straturi și nuanțe, ce ascund în tainele lor frumusețea: iubirea și umanitatea.

MARIA VĂIDEAN

O distopie care, deși pare ireală, fictivă, ea constituie dovada reală a consecințelor regimului asupra gândului, iar în ultimă instanță, a întregii omeniri. Mereu vom rămâne cu întrebarea ,, Cum vom ști că regimul chiar a disparut? ”. Și adevărul este că tocmai această întrebare ne face să reflectăm asupra propriilor alegeri și speranțe.

     Romanul descrie în profunzime lupta interioara a lui Winston Smith, un gânditor care și-a pus problema în legătură cu adevărul din spatele regimului, a contestat autoritatea Fratelui Cel Mare, dar a avut încredere în O’Brien, un misterios aliat al Frăției, o organizație care se presupunea a fi împotriva regimului, doar pentru a-i atrage pe cei care nu erau supuși, exact precum Winston. Atât romanul, cât și piesa de teatru subliniază frământarea din mintea sa, vocile interioare având momente contradictorii, momente în care contraziceau regimul cât de mult cu putință, dar și momente în care ura din jurul lor îi determina să urască, la rândul lor, persoana pe care o vedeau pe ecran. Persoană care avea aceleași credințe precum Winston, pe care acesta căuta să le împărtășească în secret cuiva, dar care, spre deosebire de Winston a avut curajul de a le exprima în fața autorității supreme, Fratele Cel Mare. Acestea erau cele două minute de ură. Un program zilnic, prestabilit, care îi îndemna pe cei din Partidul Interior și nu numai să privească o imagine sau un scurt videoclip a lui Goldstein sau a unei persoane care îi susținea ideologiile împotriva regimului. Și în fiecare zi, membrii Partidului întrerupeau orice activitate pe care o desfășurau în acel moment pentru a urî, pentru a jigni și pentru a-și arăta disprețul față de idei pe care, unii dintre ei le susțineau în secret.

     Astfel începe povestea de dragoste dintre Winston și Julia, ambii membri ai Partidului, ceea ce le interzicea orice fel de relație romantică. Prin împărtășirea credințelor comune, prin taina iubirii unuia față de celălalt, s-au apropiat, promițându-și că nu se vor trăda nici în cele mai disperate circumstanțe. Dar camera 101 i-a făcut, cel puțin pe Winston, să cedeze în fața celei mai mari frici, șobolanii.

     Poate piesa de teatru a evidențiat mai profund frica, chiar groaza simțite de Winston în camera 101, cea care, mai presus de durerea torturii fizice l-a făcut să trădeze iubirea, singura care încă mai ținea sclipirea de speranță vie. Camera 101 este diferită pentru fiecare dintre infractori, ea reprezentând cea mai mare frica a individului, iar ea reușește sa sublinieze limita practic inexistentă a omului pus în fața infernului. Înaintea lui Winston, Domul Parsons, ajuns în aceeași cameră a fost dispus să aleagă ca acele chinuri să fie îndurate de familia sa, de soție și fetiță, doar ca el să scape. Asemenea a procedat și Winston, care i-a spus lui O’Brien să îi pună masca aceea cu șobolani Juliei, nu lui, ceea ce ne arată fragilitatea și slăbiciunea ființei umane în fața răului, a urâtului, a ceea ce fiecare dintre noi consideră a fi mai rău decât moartea.

     Conceptul de familie era distorsionat, iubirea era sub forma corectitudinii și dreptății față de partid, indiferent ce ar fi însemnat ea. Fetița Domului Parsons, cea de care el povestea zilnic, repetitiv, pornind mereu de la început, cum a urmărit un individ pe stradă, doar pentru că avea pantofii ciudați, tocmai ea este cea care și-a denunțat propriul tată pentru crimă în gândire. Iar acesta, chiar în fața execuției era mândru de atitudinea sa, susținându-i decizia. 

     Unde este rațiune, există echilibru. Acestea au fost unele dintre cuvintele lui Winston, care evidențiază influența pe care regimul, căruia noi alegem dacă ne supunem sau nu o are asupra micilor aspecte din viața noastră, care devin din ce în ce mai importante, anihilând, chiar, principiile fundamentale. Astfel, Winston a spus, în încheiere, că îl admiră și îl venerează pe Fratele Cel Mare, iar asta se datorează faptului că a fost spălat pe creier, până când a ajuns să creadă că miniciuna este adevăr.

THEODOR ALEXANDRU VICOL

Când teatrul devine interogatoriu

Ce este iubirea? Dar ce este libertatea? Spectacolul „1984” după romanul lui George Orwell ne-a oferit șansa de a trăi pentru puține ore într-un univers distopic, în care iubirea și libertatea sunt strivite de un sistem opresiv, sub umbra unei entități cu puteri demiurgice, Fratele cel Mare. Astfel, am fost inițiați după “Doctrina opresiunii” a Partidului, am fost dezumanizați așa cum Winston a fost transformat din om în pion al sistemului, lăsându-se în mâinile unor oglinzi deformate alel libertății și ale încrederii: domnul Charrington și O’Brien. 

Aceste două întrebări, evident, nu au un răspuns clar și univeresal, fiecare persoană având câte o perspectivă diferită. Însă spectacolul „1984” nu numai că ne introduce într-o lume în care personajele caută răspunsurile, ci ne adresează nouă, publicului, oamenilor ce au dreptul de a-și exprima sentimentele, cele două întrebări definitorii ale existenței umane. Winston este personajul ce ajunge să se transforme într-un pion al sistemului totalitar, în cele din urmă fiind forțat să-și schimbe valorile și principiile despre viață prin torturile lui O’Brien – elementul palpabil al forței abstracte, strivitor al minții. Pentru protagonistul spectacolului, iubirea reprezintă o dovadă că nu s-a lăsat pierdut complet în „mașinăria ideologică”  Partidului, e un reper moral, un semn că încă mai există autenticitatea într-o lume în care cuvântul “autentic” a fost eliminat din dicționare. Prin dragostea față de Julia, trecutul și prezentul coexistă, Winston trăind atât în copilărie, cât și în perioada maturității simultan prin masca extensiei iubirii materne din partea Juliei. În scena în care cei doi se refugiază în prăvălia lui Charrington, patul alb din încăpere pe care ei mai mult calcă decât stau așezați devine o insulă a vitalității, o lume numai a lor, departe de ororile totalitarismului. Însă, o altă perspectivă asupra iubirii ce m-a surprins, făcându-mă să mă întreb dacă autenticitatea mai reprezintă ceva decât un simplu cuvânt, este cea a domnului Parsons, vecinul lui Winston. Pe baza experienței sale de viață, Parsons consideră că iubirea nu este nimic mai mult decât trădare. Trăind într-o familie în care fiica sa este obsedată de Fratele cel Mare, Parsons a ajuns să fie denunțat și torturat la Camera 101 din cauză că-și exprima ideile sale rebele despre sistem în timp ce dormea. Cu toate acestea, Parsons este mândru că a fost denunțat de propria-i fiică, nelăsând soarta a-i judeca iubirea paternă.

În spectacol, singura formă a libertății este iubirea dintre Winston și Julia. Niciun personaj nu cunoaște într-adevăr ce reprezintă libertatea, astfel nimeni nu se poate exprima pe acest subiect. Presiunea Fratelui cel Mare, imaginea dictatorului total, este atât de puternică, încât orice formă de rebeliune este anihilată. Chipul omniprezent, sloganurile repetate („Războiul este Pace. Libertatea este Sclavie. Ignoranța este Putere”), toate sunt instrumente de intimidare, ajungându-se la autocenzurarea fiecărui individ. Cu toate acestea, fiecare personaj a încercat să găsească soluția evadării din „cușca” regimului. Winston a avut încredere în domnul Charrington, un anticar bătrân ce considera trecutul drept insignifiant situației în care se afla – pragul trecerii în neființă. Bătrânul a fost dornic să-i prezinte lui Winston prăvălia și s-a entuziasmat când protagonistul și-a exprimat admirația față de munca sa de o viață, dorind a cumpăra un coral roz, - legătura dintre trecutul parcă tanngibil și prezent. Mai mult decât atât, domnul Charrington l-a lăsat pe Winston să locuiască temporar în pod, departe de orice tele-ecran (soluția Partdiului de a spiona pe oricine,  devenit obligatoriu în locuințele noi), însă ceea ce protagonistul nu știa era că a căzut în cea mai mare capcană, fiiind prins de Poliția Gândirii după denunțul anticarului și ulterior torturat în Camera 101. Domnul Charrington avea un colț de lume în care Winston se putea simți om, nu u pion al sistemului, dar bătrânul i-a dat această iluzie pentru a-i zdrobi libertatea, Charrington este o oglindă deformată a umanității inexistente, este cea mai mare capcană pusă în spațiul intim.

Personajul care m-a captivat dar și șocat în același timp este nimeni altul decât domnul O’Brien, prin dualitatea unor personalități diametral opuse prezente simultan în caracterul său. O’Brien, inițial, este ilustrat în ochii lui Winston drept mentor, o fire rațională și riguroasă, un sprijin. Pentru Winston, O’Brien este cel ce exploatează mecanismele sistemului, prin mișcarea rebelă „Frăția”. Însă ceea ce protagonistul avea să să descopere era că, în tot acel timp, O’Brien i-a exploatat propriul mecanism psihic, propria gândire, propriul suflet pentru a le folosi împotriva sa. Prin existența lui O’Brien, Winston și-a anticipat soarta din cauza unui vis, simțindu-se urmărit – era într-o cameră fără lumină, auzind o voce familiară „Ne vedem în camera fără întuneric”.ajuns în Camera 101 – locul fără întuneric, Winston se simțea gol, vulnerabil, prizonier al propriului trecut, așa cum O’Brien l-a manipulat. Și nu numai că l-a manipulat pe Winston, ci până și noi, publicul, ne-am simțit în acel moment ca niște marionete goale, fără conținut, întrucât adevăratul spectacol nu năvălește pe scenă, ci se derulează în viața fiecăruia dintre noi. Nu doar Winston a stat cu masca șobolanilor pe față, ci și noi am fost în această ipostază, neavând nicio reacție la adresa torturii inumane. Domnul O’Brien, de fapt, este cauzatorul ciclicității vicioase în conștiința lui Winston, este oglinda deformată a rațiunii într-o lume irațională, arătându-ne cât de ușoară este manipularea celui ce tânjește după sens și alianță într-un univers ostil.

Se pare că spectacolul „1984” după distopia lui George Orwell de fapt nu este despre cum un personaj vrea să-și recâștige drepturi fundamentale, ci este despre cum noi, cei care asistăm la cele întâmplate, resimțim, reacționăm, rezistăm, sperăm, întrucât speranța reprezintă sămânța unei revolte, a unei forțe ce ar putea răsturna un regim. Spectacolul este despre cum toate aceste sentimente: iubirea, încrederea, speranța, sunt lăsate în mâinile unor identități care imită umanul, dar care trăiesc după logica unui sistem ce nu mai recunoaște umanitatea.