"Destino" - Salvador Dalí și Walt Disney - O poveste despre a vedea frumusețea în trecere, eternitatea în clipă și iubirea ca forță unificatoare a universului

Alexie Bărbieru

Scurtmetrajul Destino, creat inițial în 1945 prin colaborarea dintre Salvador Dalí și Walt Disney, este o fascinantă operă de artă. Finalizat abia în 2003 de către Roy E. Disney, nepotul lui Walt, filmul reprezintă o combinație unică între suprarealismul lui Dalí și măiestria lui Disney de a crea filme. Deși are o durată de doar câteva minute, Destino concentrează o densitate simbolică impresionantă, oferind o meditație despre iubire și timp. Prin imaginile sale onirice, filmul explorează relația imposibilă dintre Dahlia, o femeie efemeră și plină de viață, și Chronos, personificarea rece a Timpului.

Povestea este simplă la suprafață, dar complexă în profunzime. Dahlia rătăcește printr-un peisaj pustiu dominat de statuia uriașă a lui Chronos. Ea îl privește cu fascinație și începe să danseze, visând la dragostea lui. De aici, narațiunea se desfășoară într-un șir de transformări fantastice: statuia se topește, Dahlia își schimbă înfățișarea, iar spațiul însuși pare să se dizolve în imagini fluide și ireale. Întregul film este construit ca un vis: evenimentele nu urmează o logică rațională, ci una emoțională. Se evidențiază tensiunea dintre aspirația omului către infinit și efemeritatea sa.

Chronos, zeul Timpului, simbolizează forța care guvernează existența: imobil, impasibil, dar inevitabil. În mitologia greacă, Cronos își devorează propriii copii, ceea ce semnifică faptul că timpul distruge tot ce creează. În Destino, această idee este transformată vizual prin topirea statuii, un motiv recurent în arta lui Dalí. Când corpul masiv al lui Chronos se dezintegrează, timpul însuși pare să se dizolve, pierzându-și rigiditatea. Pe pieptul lui apare o pasăre, care la final se eliberează — un simbol al sufletului, al libertății care scapă de limitele temporalității. Chronos devine astfel o figură tragică: o entitate eternă, dar incapabilă să trăiască dragostea.

În contrast, Dahlia întruchipează feminitatea, viața și mișcarea. Dansul ei este expresia pură a trăirii, o celebrare a clipelor efemere. La început este complet vulnerabilă, dar pe parcurs se transformă: îmbracă o rochie, se unește cu umbra, devine păpădie. Toate aceste transformări definesc o călătorie interioară — trecerea de la trup la spirit, de la dorință la transcendență. În momentul în care capul ei se transformă într-o păpădie ale cărei semințe zboară în vânt, Dahlia nu dispare, ci se eliberează: viața sa efemeră devine parte din mișcarea eternă a universului.

Păpădia, un motiv central al filmului, exprimă fragilitatea existenței, dar și speranța renașterii. În același timp, este simbolul visului dalinian: o imagine delicată care ascunde o forță profundă, un echilibru între moarte și reînnoire. Așa cum păpădia își pierde semințele pentru a da naștere altora, și Dahlia trebuie să-și piardă forma umană pentru a se uni cu eternitatea.

În multe scene, Dalí introduce elemente simbolice specifice universului său artistic: furnicile care ies din mâna lui Chronos, telefoanele plutitoare, ceasurile topite. Furnicile semnifică dezintegrarea, trecerea timpului și anxietatea existențială. Transformarea lor în bărbați cu mustăți, asemănători cu însuși Dalí, adaugă o notă ironică și autoreferențială: artistul se inserează în propriul vis, devenind parte din creație. Telefoanele plutitoare reprezintă comunicarea imposibilă dintre Dahlia și Chronos — o punte între lumi care nu poate fi traversată. Ceasurile topite și lichidul strălucitor care izolează statuia sunt expresii ale timpului fluid al realității subiective care se destramă în fața emoției și a dorinței.

Tema centrală a filmului este iubirea imposibilă dintre om și Timp. Dahlia și Chronos se caută mereu, dar nu se pot uni complet. Ea trăiește în mișcare, în efemer, în dans; el este fix, etern, nemișcat. Iubirea dintre ei devine o metaforă a condiției umane: omul iubește ceea ce nu poate avea — permanența, infinitul. Finalul filmului oferă o rezolvare poetică: Dahlia și Chronos devin unul, nu prin atingere, ci prin simbol. Turnul clopotniță, pe care ea îl admira la început, apare acum unit cu statuia lui Chronos. Este o imagine a împăcării dintre viață și timp, dintre vis și realitate.

În esență, Destino nu este doar o poveste de dragoste, ci o reflecție asupra destinului uman. Dahlia nu luptă doar pentru Chronos, ci pentru sensul propriei existențe. Ea învață că timpul nu poate fi învins, dar poate fi înțeles, acceptat, chiar îmbrățișat. Când se contopește cu peisajul, devine parte din eternitate — prin artă, prin memorie, prin frumusețea momentului trăit.

Astfel, Destino ne arată că viața este o succesiune de transformări, iar iubirea, deși efemeră, are puterea de a transcende timpul. Timpul distruge totul, dar arta îl înfruntă. Omul moare, dar visul rămâne. În dansul său final, Dahlia nu fuge de Timp, ci dansează alături de el, într-o armonie imposibilă și perfectă. Aceasta este moștenirea filmului — o invitație la a vedea frumusețea în trecere, eternitatea în clipă și iubirea ca forță care unește tot ce există.

Antonia Besmeciuc

Destino este un film animat scurt realizat în viziune suprarealistă, în care se pune accent pe iraționalitatea creației artistice. A fost terminat în anul 2003 de Walt Disney Animation Studios și a fost început în 1945, fiind o colaborare dintre Walt Disney și pictorul spaniol Salvador Dalí. Muzica a fost scrisă de compozitorul mexican Armando Dominguez și interpretată de artista Dora Luz.

Filmul explorează povestea de dragoste dintre muritoarea Dahlia și Chronos, zeul timpului. Walt Disney și Salvador Dalí aduc astfel la viață confruntarea dintre ființa efemeră și cea eternă. În introducerea scurtmetrajului este prezentată o figură masculină sculptată într-un triunghi. Aceasta reprezintă ochiul divinității și ține cu o mână vârful triunghiului, simbolizând ridicarea spre cer și evoluția, iar cu cealaltă mână se sprijină de un ceas, semnificând timpul limitat și dorința de a-l opri. Astfel, cele două elemente aflate la poli opuși sugerează lupta dintre efemeritate și eternitate, precum și sacrificiul pe care trebuie să-l facă cei doi îndrăgostiți.

Dahlia se apropie de statuie și, în vis, devine chiar ea parte din piatră, când ceasul se topește, iar ea încearcă să-l sărute pe Chronos. În căutarea unui răspuns, aleargă pe o spirală și ajunge în vârf, unde rochia îi este prinsă în ochiul judecății, iar apoi coboară, strânsă într-o scoică. Trezindu-se din vis, se îmbracă în umbra clopotului din turn, iar sentimentele ei se transformă într-o păpădie ale cărei semințe zboară în aer. Din statuia ochiului atotvăzător iese o pasăre, atunci când Chronos se luptă cu timpul care încearcă să-l țină pe loc. El evadează din piatră când îşi dorește să atingă păpădia, pe Dahlia însăși. Ca în multe dintre operele sale, Dalí folosește imaginea ceasului topit pentru a simboliza fluiditatea și subiectivitatea timpului, iar în cazul lui Chronos, această imagine devine metafora unei provocări - timpul trebuie depășit pentru a ajunge la ființa iubită.

Din palma lui Chronos ies furnici care se transformă în bărbați mergând pe biciclete, ilustrând mortalitatea și rutina apăsătoare a vieții. Suprafața palmei zeului, devenită un sol aspru și crăpat, se transformă într-un câmp pe care apare Dahlia. Cei doi se întâlnesc, însă pământul se preschimbă în nisip, iar între ei se ridică un labirint de ruine. Dahlia trimite păsări către Chronos, care îl conduc spre o deschidere în zid, acolo unde cei doi se revăd. Totuși, imaginea pare o iluzie — un portret al unui bărbat care ar putea fi chiar o figură divină.

Traversând acest spațiu ca de vis, apare silueta unui jucător de baseball, surprins între două țestoase care intră în scenă din direcții opuse. Pielea lor este trasă și susținută, iar fețele seamănă izbitor de tare cu cele omenești. Țestoasa din stânga are trăsături feminine, iar cea din dreapta, masculine, cu o mustață asemănătoare cu cea a lui Dalí. Când nasurile lor se ating prin intermediul unei bile albe, se conturează silueta unei balerine, al cărei cap seamănă cu o perlă.

Jucătorul nu are niciun rol fără mingea sa - imagine ce simbolizează profunzimea relației dintre Dahlia și Chronos, precum și sacrificiul unuia pentru celălalt. Perla este aruncată într-un coridor lung și se transformă într-o inimă pe care Chronos o cuprinde și care pătrunde în sufletul său. Statuia ochiului divin se fisurează ușor, iar în locul inimii lui Chronos apare clopotul, sugerând că Dahlia și zeul timpului formează un întreg, completându-se reciproc. Astfel, ei reușesc, într-un fel sau altul, să se regăsească dincolo de timp.

De asemenea, chiar versurile cântecului interpretat de Dora Luz spun:

“Acum pot să zâmbesc și să rostesc cuvântul

destin.

Inima mea era foarte tristă și singură,

știind că doar tu

puteai să-mi aduci dragostea.

Destin

Dar acum inima mea este cuprinsă de bucurie.

Mâinile mele goale sunt acum pline,

așa cum erau menite să fie.

Când ai venit tu,

așa cum îmi amintesc dintr-un vis,

ai fost răspunsul pentru mine.

Iar acum știu

că tu ești destinul meu

și că noi vom fi

unul pentru celălalt.

Destiny, destiny, destiny, ever I follow,

follow, follow my destino”

Cu toate acestea, există mult mai multe interpretări ale filmului. Una dintre ele este aceea că Dahlia reprezintă chiar figura artistului, care încearcă să învingă timpul, ce pare întotdeauna prea scurt. Astfel, povestea poate fi privită și ca o luptă a creatorului cu trecerea timpului, conturându-se totodată dragostea pentru artă, pentru propriile opere și pentru pasiunea care dă sens creației. Dalí ilustrează și frica de a nu fi înțeles sau apreciat, perfecționismul și excentricitatea sa. În același timp, filmul evidențiază esența artei. Destino nu doar ilustrează o poveste, ci arta, care devine subiectul său, creându-se o conexiune între pasiunea pentru creație și puterea imaginației.

Destino nu este doar o poveste de dragoste între două ființe de condiție diferită, ci o meditație despre destinul artei: o căutare necontenită a armoniei dintre efemer și etern, dintre om și ideal, dintre vis și realitate.

Ana Ifrim

Femeia dansatoare este sufletul artistului blocat în statuie, este copilul interior care vrea să fie eliberat din închisoarea maturității, a trecerii timpului. Statuia este poziționată lângă o piramidă de vârful căreia se agață pentru a scăpa, pentru a zbura liber cu mintea, însă ceasul este tras în jos de către un înger, ține artistul captiv, reprezentând neputința în fața inevitabilului: moartea. Are nevoie de o singură clipă pentru a nimici o ființă alcătuită dintr-o complexitate de sentimente și trăiri, dar care este vulnerabilă din pricina trupului efemer. Pe partea stângă a pieptului statuii se află o pasăre împietrită, ostenită, pregătită să-și accepte soarta rece. Ea reprezintă sufletul sensibil al artisului, frumos și bogat cultural, care călătorește în toate colțurile lumii.

Din statuie se naște femeia blândă. Acum, acele arzând au căzut din ceas. Este creată o stare de panică. Nu știe ce se va întâmpla. Timpul s-a oprit în loc, ca și cum sufletul artistului a prins din nou viață în amintire și caută o eliberare. Femeia se întâlnește cu versiunea ei bătrână, cu sufletul obosit, lipsit de farmecul tinereții, inocenței și creativității. Realizează că esența ființei ei se va risipi. Privește trupul cenușiu al bătrânei cu milă, dorește să îi ofere alinare printr-un sărut, iubire, dovadă a apropierii sufletești. Totuși, înainte de a-l putea săruta, întregul chip i se risipește, dezvăluind realitatea dură, că, odată moartă, orice emoție trăită de-a lungul vieții sau gând sau frumusețe devin dintr-o dată nesemnificative, lăsate uitării. Ceea ce o face om a dispărut, iar in urmă a rămas doar un cadavru.

Femeia, văzându-și soarta pe care o va îndura, decide să plece într-o călătorie pentru a-și regăsi sufletul, a aprecia viața și a regăsi seva existenței, uitate cu timpul. O scenă simbolică este cea în care admiră floarea de păpădie, ale cărei semințe precum niște balerine grațioase se răspândesc în lume, sugerând libertatea și frumusețea găsite în necunoscutul pe care îl reprezintă drumul vieții. De asemenea, oglindește abilitatea scriitorilor și a artiștilor de a influența publicul prin cultură, sensibilitate, de a planta mici idei în gândul oamenilor, care să aibă un impact pozitiv în viețile lor. Ajunsă în cel mai înalt punct al turnului pe care îl urca, este dezgolită, se pierde pe sine. Totuși, continuă, din dorința de a-și crea propriul destin, o viață de care să se mândrească și să se bucure. Incertitudinea viitorului o îngrijorează, însă, chiar și în cele mai critice și apăsătoare momente, speranța este stropul de încredere care o inspiră să lupte pentru visurile ei. Astfel, ea devine o dansatoare gingașă și distinsă, sub al cărei păr este dezvăluit un cap-păpădie. Micile semințe, simbolizând gândurile ei creative, ajung la statuia artistului. Pasărea, spiritul liber care explorează întregimea fenomenelor vieții, zboară departe. Statuia, ținută strâns legată de către timp într-o închisoare mentală, evadează și primește un corp nou, îi este oferită oportunitatea de a-și croi un nou început. Deși este atins de nesiguranță, bărbatul are încredere în păpădia ce l-a eliberat, i-a oferit speranță și îl îndrumă călduros. Observă lumea din jurul lui, oamenii se lasă conduși de tiparele obișnuite, nu există unicitate. Este îngrijorat de starea societății, vrea să se ascundă. Dansatoarea, întruchiparea sufletului bărbatului artist, trimite mai multe păsări pentru a-l elibera de baricadele mentale impuse de către el însuși, deoarece îi este teamă.

Rochia albă îmbrățișată de bărbat este sufletul pur pe care îl are firea creatoare, aceasta devenind noua lui inimă. Ea va continua să își răspândească florile de păpădie în întreaga lume pentru a inspira oamenii să-și trăiască viața din plin. Deși este scurtă, poate fi transformată într-o poveste de vis în urma speranței și dorinței de a-și extinde hotarele gândului către cele mai luminate orizonturi ale existenței.

Ianis Orhei

Destino este un scurtmetraj animat, care simbolizează fuziunea a doi mari artiști ai timpurilor noastre și prezintă povestea de dragoste a două suflete contrastante. Dahlia este personajul feminin central, o femeie muritoare care explorează o lume de vis suprarealistă și cade sub vraja lui Chronos. Numele ei ne trimite cu gândul la o aluzie la Salvador Dalí însuși, fiind privită ca o extensie a artistului. Chronos sugerează timpul, întruchipat într-o statuie care se sparge și prinde viață la vederea acesteia.

La începutul animației, Dahlia apare dintr-un peisaj montan, stâncos, ca o umbră ce se îndreaptă spre statuia lui Chronos. Aceasta are sculptate trei simboluri principale: un bărbat, un înger și un ceas — detalii ce conturează ipostaza timpului, care, în prezența iubirii, împietrește. Dahlia este transpusă, alături de statuie, într-un alt univers în care iubirea nemuritoare a celor doi ar putea să se unească printr-un sărut, oprit însă de apariția lunii.

Cele două suflete pereche se despart, Chronos părând că se topește sub privirea ei. Femeia urcă apoi, confuză, într-o spirală infinită, încercând să-și contureze o imagine ideală pentru ființa iubită. La capătul spiralei este privită de ochii judecății, pe care alege să nu îi asculte, alegând în schimb să își contopească sufletul cu cel al unui clopot. Clopotul simbolizează sosirea clipei în care cei doi se reîntâlnesc, momentul luând o întorsătură neașteptată, Dahlia transformându-se într-o păpădie.

Păpădia poate simboliza puritatea și fragilitatea omului, ce provoacă acestei statui nemișcate o lacrimă. Din inima lui Chronos zboară o pasăre, care, într-un mod spiritual, îl ghidează spre femeie. Gestul de „înflorire” al noii păpădii o ajută pe Dahlia să își înțeleagă mai bine sufletul, la fel cum și pe Chronos l-a ajutat să o găsească.

Iubirea este, din nefericire pentru cei doi, un sentiment complicat, întortocheat și greu de înțeles, reprezentat de labirintul ce apare din munții de nisip. Tot simbolul păsărilor este cel care îi face pe cei doi să se unească și să se completeze reciproc. Chronos o admiră pe această muză efemeră, contopită într-un portret artistic ce aduce o notă personală scurtmetrajului.

Spre final, descoperim o lume modernă, o metaforă simplificată, în care cei doi devin un jucător de baseball și o minge-perlă. Zeul timpului o vede clar în momentul în care alți doi îndrăgostiți se unesc „Spider of the Evening” semnificând cât de des putem înțelege dragostea ca sursă de inspirație. Finalul este marcat de o ultimă îmbrățișare, într-un cadru nuanțat de culori deschise, sufletul statuii fiind acum armonios completat de imaginea finală a Dahliei.

Adela Vasile

Destino, realizat de Salvador Dalí în colaborare cu Walt Disney, ne poartă prin toate stadiile unei iubiri intense, care nu se intersectează niciodată, aproape imposibilă. Deși a fost început în 1945/1946, proiectul a fost finalizat și lansat de abia în 2003 de către nepotul lui Walt Disney, Roy E. Disney.

Prima scenă o arată pe Dahlia, goală, simbolizând puritatea, admirând o statuie. Aceasta adoarme și cade într-un vis în care dansează la lumina lunii într-o rochie, până când dă de Chronos. Cei doi aproape se sărută, până când figura lui se topește, atinsă de strălucirea astrului, lăsând-o pe Dahlia tristă, ranită, iar cum visele deseori scot la iveală chiar și cele mai întunecate gânduri ale noastre, pentru aceasta, au scos la iveală iubirea ei eternă pentru Chronos.

În următorul cadru, Dahlia urcă pe o statuie ce părea să o reprezinte pe ea, dând peste tot felul de alte figurine, inclusiv o femeie cu capul de păpădie, un om ce ținea un fel de plasă și altul într-o poziție ce sugera libertatea. Când ajunge în vârf, dă de ceea ce pare a reprezenta "ochii lumii", care pe lângă faptul că o privesc intens și arată cu degetul spre ea, îi și rup rochia, lăsând-o, din nou, goală. Rușinată, poate chiar speriată, caută să se ascundă, de parcă rochia nu era doar un articol vestimentar, ci și un scut al sufletului ei.

Scoica în care s-a refugiat cade, apoi, în partea din vis ce îl reprezenta pe Chronos (o statuie vizibil mai mare decât a ei, subliniind influența lui asupra ei). "Ascunzătoarea" ei ajunge într-un sac plin, din nou, de ochi, aflat la capătul unei plase ținute de un om (ca în figurinele menționate anterior), de care Dahlia reușește să fugă. Astfel, gândurile ei rămân protejate, deoarece aceasta le poartă cu ea și nu le lasă în scoica ce se prăbușește în "ochii lumii".

Ieșită din vis, femeia observă un turn cu clopot, în fața umbrei căruia se așează și descoperă faptul că clopotul creează iluzia unei rochii pe trupul ei, însă una complet diferită de cea de dinainte. Admirându-și noile veșminte, devine una cu ele, redescoperind bucuria și primind șansa de a-și întelege mai bine propriul suflet. Cu aceeiași ocazie, capul Dahliei se transformă într-o păpădie, ca în statuia din vis, din care ieșeau pufi.

Următoarea scenă îl ilustrează pe Chronos, care reușește într-un final să iasă din forma lui de statuie și să se reunească cu dragostea lui. În acest proces intervine luna, care a topit sărutul apropiat de la început al celor doi. Astfel, e ca și cum divinitatea, care inițial i-a împiedicat zeului Chronos uniunea cu o muritoare, Dahlia, acum îl lasă să scape, să evadeze din statutul lui zeiesc, începând să semene cu una dintre figurinele din visul iubitei sale. Odată readus la viață, o pasăre îi "pornește" ceasul îndrăgostitului, de parcă timpul, pentru el, a fost oprit până acum. Devenit om, el trebuie să se obișnuiască cu lumea muritoare, însă acest proces nu este mereu ușor-- motiv și pentru care apar bicicliștii cu pâinea pe cap, reprezentând supraviețuirea, lipsa anumitor atribute (de care divinitatea are parte), monotonia și repetitivitatea acestei lumi, făcând-o pe iubita lui o adevarată muză, pentru că ea nu se asemăna cu ceilalți.

Cu toate acestea, puful de la păpădia Dahliei îi reunește pe cei doi, însă doar pentru un scurt moment, pentru o aruncare de privire și atât, deoarece între ei apare un labirint, un alt simbol al iubirii lor de neintersectat. Femeia încearcă să se apropie de el, să-l ajute să o găsească, trimițându-i câteva păsări. Toate aceste încercări eșuate ale lor de a se reuni evidențiază nevoia lor de iubire, ca și cum erau legați de un fir indestructibil și invizibil.

Între timp, Chronos începe să se acomodeze printre muritori, fiind apoi reprezentat ca un jucător de baseball-- un om de rând. Însă, chiar dacă înfățișarea lui sugera un lucru, gândul lui tot la EA era, văzând-o în tot ceea ce nu era de fapt, mai exact la uniunea celor două creaturi, ce au format silueta unei balerine, pentru că invizibilul este cu mult mai important decât vizibilul.

Trebuie menționată, totuși, și semnificația titlului, aceasta fiind strâns legată de un anumit detaliu din scurtmetraj. "Destino" (Destin, în spaniolă) face referire la Dahlia, mai exact la visul ei de la început, visul în care a dat peste tot felul de figurine care, apoi, devin realitate: sacul cu ochi, femeia cu cap de păpădie și figurina libertății. Acestea ne arată că visul ei nu era doar un vis, ci o viziune, o vedere spre viitor, spre destin.

În final, ambii sunt preschimbați în piatră și plasați unul în sufletul celuilalt, ceea ce reprezintă uniunea lor eternă, deoarece iubirea adevarată, indiferent de cât de întortocheată este ea, va rezista.

Maria Văidean

În anul 1946, doi dintre cei mai apreciați artiști ai lumii au inceput colaborarea pentru realizarea unui scurtmetraj. Cu toate acestea, din cauza dificultăților financiare cauzate de Al Doilea Război Mondial, producția nu a mai fost considerată viabilă. Jumătate de secol mai târziu, mai exact in anul 2003, proiectul a fost finalizat, fiind cunoscut sub numele Destino. Însăși povestea din spatele producției sugerează că produsul artistic a fost blocat în timp, asemenea întruchipării Zeului Cronos, blocat în propriul timp și ținut prizonier în condiția sa de zeitate.

Acest scurtmetraj suprarealist evidențiază, dintr-o perspectivă, etapele vieții umane, fiecare etapă fiind reprezentată în mod sugestiv și original prin animațiile inspirate de operele lui Slvador Dalí. Finalul subliniază regăsirea propriului sine și conexiunea cu divinitatea prin iubire, cea mai înaltă formă de împlinire pe care sufletul uman o poate percepe. Astfel, dintr-o perspectivă complementară, putem privi semnificațiile acestui scurtmetraj ca indicând încercarea întruchipării feminine a lui Dalí de a se apropia de forma iubirii eterne, de divinitate, prin parcurgerea provocărilor ce o conduc la regăsirea propriului sine.

Filmul o are ca protagonistă pe Dahlia, un personaj feminin de o delicatețe sublimă, o posibilă întruchiparea a pictorului Salvador Dalí. Ea caută, metaforic, timpul care se scurge, făcând referire la fluiditatea sa, sugerată și de celebrele ceasuri care se topesc, prezente în majoritatea cadrelor. Timpul se scurge, însă el capătă sens prin ceea ce se petrece în acel interval, asemenea unui traseu labirintic, la care nu destinația finală contează, ci experiența acumulată încercând să găsești calea către ieșire. Zeul Cronos este blocat în propria sa stăpânire, în timpul care îl ține prizonier în stâncă. El poate fi o reprezentare simbolică a sufletului de artist, care învie din frumusețe și iubire. Astfel, iubirea pentru Dahlia, deși o iubire interzisă, îl face să renunțe la condiția de zeu, fiind chemat în viață de frumusețea muritoare. Statuia în care este captiv Zeul Cronos este moartă, lipsită de orice aparentă expresivitate, însă în locul inimii este o pasăre are tânjește cu gândul la zbor, asemenea timpului care are valoare datorită frumuseții. În secvența în care Zeul Cronos pătrunde in lumea muritoare, apar furnicile, prezențe care, în operele lui Dalí, simbolizeză degradarea. De asemenea, cadrul în care Dahlia își pierde rochia albă, aceasta agățându-se în unul dintre degetele ațintite ale ochilor judecății evidențiază sacrificiile din iubire, pe care îndrăgostiții le fac în scopul împlinirii eterne. Apoi, ea își regăsește veșmântul de un alb pur în umbra unui clopot, care, fiind poziționat în zona coastelor Daliei semnifică regăsirea paradisului și trecerea într-o condiție superioară. De asemenea, dansul final al balerinei simbolizează iubirea eternă și puritatea, elemente caracteristice ale paradisului.

Scurtmetrajul Destino marchează într-o manieră aparte colaboarea dintre Salvador Dalí și Walt Disney, dorind să transmită ideea că prin creație dăm valoare timpului care se scurge atât de repede, iar iubirea și frumusețea sunt cele care sensibilizează sufletul artistului, eliberându-l din stânca în care este captiv.

Sursă imagini:

https://m.imdb.com/title/tt0377770/?ref_=mv_close