La răsăritul inimii, poezia va salva lumea - volumul ,,Tot mai multă splendoare” de Alina Purcaru

Volumul Alinei Purcaru începe, și nu întâmplător, cu un citat din romanul de debut al scriitorului Ocean Vuong, ,,Pe pământ suntem strălucitori o clipă” - ,,Mi-ar plăcea să cred că și în absența propriei ființe tot am vedea. Mi-ar plăcea să cred că nu ne-am închide niciodată.”

Această referință ne pregătește pentru motivul principal al cărții, care ia diferite forme în viziunea poetei, și anume splendoarea. Atât coperta, cât și titlul contribuie la entuziasmul cu care cititorul parcurge poemele, chiar dacă va descoperi că au ,,și un post-gust amar”, după cum afirmă și scriitoarea în cadrul unui interviu dedicat activității sale culturale. Omul contemporan are nevoie de ,,Tot mai multă splendoare” în viața sa, pentru a-l distrage de la suferințele cotidiene, reprezentând un pansament care nu face nimic altceva decât să-i creeze iluzia că este echilibrat, că se află într-o stare de beatitudine continuă. Dar ce se află în spatele acestei splendori, devenită, în unele contexte, un clișeu? Mai există speranță într-o lume în perpetuă degradare, în care pare că haosul și falsul primează?

Poezia Alinei Purcaru ne demonstrează că da, speranța există, dar trebuie să încercăm să o căutăm chiar și în cele mai dificile momente. Se arată sub forme miraculoase, cu totul speciale, care ne surprind în final, chiar dacă am așteptat-o zile, luni, poate chiar ani întregi. ,,Uneori se strecoară poezia peste tot, pentru că asta este natura ei”, mărturisește Alina Purcaru referitor la biblioteca ei, dar am observat că la nivel tematic și compozițional se întâmplă același lucru. Ecologia, identitatea, relația dintre corp și gen, feminismul capătă în volumul ,,Tot mai multă splendoare” semnificații profunde, pe alocuri neașteptate, întrucât reprezintă subiecte ce stau, de cele mai multe ori, sub semnul criticii social-politice. În tot zbuciumul creat de încărcătura temelor, am simțit, încă de la începutul lecturii, o stare de liniște interioară. Modul în care sunt scrise poeziile este lipsit de violență, de brutalitate, elemente care definesc, din păcate, secolul în care trăim. Printr-un limbaj foarte simplu, remarcându-se folosirea termenilor uzuali, ce țin de viața de zi cu zi, poeta reușește să transmită emoții și sentimente profunde, în timp ce cititorul poate să se regăsească cu ușurință în scriitura ei. 

În ordinea în care apar, voi prezenta trei poeme care, din punctul meu de vedere, concentrează multitudinea tematică a volumului:

Priorități 

Îmi cumpărasem niște haine ieftine și frumoase

nimeni nu plutea mai ușoară decât mine

simțeam că am tot ce mi-aș fi putut dori

atunci

când m-a prins ploaia

hainele se lipiseră de mine

și pielea mă ustura

ca și cum ar fi plouat

cu Domestos.

Acasă, căpătasem culoarea vopselei

din haine

o negreală întinsă

peste iritații care mă ardeau.

În loc să am grija de asta,

m-am apucat să spăl hainele,

poate le salvez.

Așa și cu amintirile.

,,Priorități” descrie o lume în care omul modern este preocupat de aparență, de superficialitate în loc să rezolve problemele din interior în exterior, așa cum este firesc. Contează mai mult cum arată hainele ,,ieftine și frumoase”, nu cât de tare arde pielea din cauza acestora. Chiar dacă știe că nu le poate salva, ființa încearcă, speranța cuibărindu-se în sufletul ei. Starea inițială de fericire nu durează pentru o perioadă îndelungată de timp, pentru că intervine ploaia, iar greutatea corpului se amplifică. Comparația finală dintre haine și amintiri sugerează că gândurile negative tind să fie ascunse, nimeni nu-și dorește să dea dovadă de slăbiciune sau instabilitate. Oare nu reprezintă rememorarea un strigăt de disperare, apărut în urma dezamăgirilor, a greșelilor pe care le-am făcut? Încercăm să ne înconjurăm de splendoare, uitând, în esență, ce ne-a făcut și ne face, în continuare, rău. 

Al doilea poem pe care l-am ales este intitulat ,,Draga mea Gitte” și reprezintă ultima scrisoare dedicată unei vloggerițe din Copenhaga, pasionată de ecologie.

Draga mea Gitte,

am nevoie de tine mai mult decât oricând.

Tu ești în Copenhaga, radioasă,

cutreieri raiul delicateselor vegane

într-o escapadă de weekend

semi-luxoasă.

Eu rătăcesc, socotesc și adaug în coș.

Am capitulat,

conștiința mea responsabilă s-a dezagregat.

Ofertelor

conștiința mea n-a putut să le facă față

de parcă misiunea mea nouă,

din zi în zi mai insidioasă

ar fi să testez

tot ce am ocolit

și n-am cumpărat

tot ce în sinea mea

refractară la plastic și mică,

am respins și demonizat:

blushuri

palete cu

nuanțe tropicale

bronzere în tonuri

și subtonuri

amare

rujuri lichide

pomezi de sprâncene

highlightere

și pastă corectoare.

Mă auzi?

Îți scriu de la o uriașă depărtare

de la măsuța mea de toaletă

în cutii și cutioare

caut, cu toate astea, în continuare

                     tot mai multă

                     splendoare

                     iertare

dragă Gitte,

ating cu cea mai mare delicatețe

fardurile duo-crom

     visez, draga mea, la un make-up rehab

     undeva

     aproape de mare

fără bronzere și fără rezervare.

Pe pleoape,

mângâieri, raze și pace

așa aș vrea să fie

ca o trezie.

Câștig puțin și completez wish-list-uri

adorm cu site-ul Sephora deschis

În rest, sunt ok

that bad it is.

Tânăra care spunea nu ,,la Zara și H&M”, care își făcea ,,propriul detergent cu oțet și lămâie” caută acum, cu o ardoare nemaipomenită, salvarea într-o lume caracterizată de consumerism. În comparație cu Gitte, care savurează mâncarea vegană, Alina adaugă produse la ofertă în coș. Tot ce nu și-a cumpărat în perioada abstinenței capătă o nouă importanță în viziunea scriitoarei, vrând parcă să testeze tot ce a ocolit până atunci. Motivul principal al volumului apare și în această poezie, întrucât poeta caută ,,în continuare/ tot mai multă/ splendoare”, dar și iertare, specifică sentimentului de vinovăție. Conectarea cu o variantă cât mai apropiată de origini, revenirea la forma sa primară, naturală reprezintă visul omului învăluit de lucruri scumpe, care îi acoperă, precum în poemul ,,Priorități”, imperfecțiunile specifice speciei umane. În loc de farduri, pe pleoape ar trebui să se regăsească ,,mângâieri, raze și pace”, elemente liniștitoare, organice și blânde. 

Poezia care încheie volumul are titlul ,,La răsărit” și se situează sub semnul optimismului și al încrederii că totul va fi bine.

La răsărit

Încordarea veche

de când lumea era crudă

și tu ai învățat să fii ca ea,

să fii mai rău de-atât,

să fii pregătită

o recunosc

-        o pisică fără casă în inima ta,

inima cruzimii care începe să bată cu putere

la orice semn că

numai pedeapsă și respingere

ar putea urma.

Altă dată, complet întâmplător

Ai dat peste o conservă cu inimi pentru pisici,

Vândută ca hrană, într-un loc oarecare.

Așa ceva drept hrană,

în numele a ce?

Nimic din ce-ai adunat atunci

nu-ți mai e acum de folos.

Îngroapă adânc tot ce-a mai rămas

Îngroapă și împrăștie cenușă,

ploaia o să șteargă toate urmele –

sunt lucruri de care nici măcar tu

n-ai cum să te îndoiești.

Nimic nu mai e la fel acum

chiar dacă tremuri, cum ai mai tremurat

și trenuri pe care numai tu le auzi

trec unul după altul șuierând

prin toate locurile în care ți-ai consumat furia

și imaginația

până la black out

-        din nou această secvență uzată

     pentru care nimeni nu are, de fapt,

     răbdare.

Nimic nu mai e la fel acum,

în niciun tren nu mai trebuie să sari

din mers.

Închide ochii,

e dimineață într-o curte curată,

așa cum ți-ai dorit.

Nimic iremediabil nu ai stricat,

mângâie numai inima crudă,

suflă aer cald peste funingine.

Cu ochii închiși,

iubirea, ca un organ intern

avariat după asediile rușinii,

ca un organ intern, iubirea

cu memoria intactă

se regenerează. 

Răsăritul este asociat cu perioada regenerării, o nouă zi începe, nimic nu mai este la fel ca ieri. Doar trăirile au rămas aceleași - ,,chiar dacă tremuri, cum ai mai tremurat”, iar totul poate fi abordat diferit. Graba poate fi înlocuită cu tihna, superficialul cu profunzimea, disperarea cu liniștea, monotonia cu dinamismul, iar urâtul cu splendoarea. După tot răul care s-a întâmplat, iubirea, forța care unește, vindecă și salvează, ,,se regenerează”. Reușește, ,,ca un organ intern”, să se muleze trecutului, întrucât memoria este intactă. Nu îl neagă, nu îl ascunde, cum facem noi, oamenii, adesea, ci îl îmbrățișează, îl acceptă. 

În final, ,,Tot mai multă splendoare” reflectă drama omului care trăiește în secolul XXI, care poate fi salvat prin puterea speranței și a splendorii. În toate aspectele vieții noastre se regăsește o fărâmă de fericire, trebuie doar să avem încrederea că la un moment dat o vom găsi. „Nu aveam cum să știu că războiul continua înăuntrul tău… că odată intrat nu mai iese niciodată din tine” reprezintă un citat din romanul amintit la începutul articolului, scris de Ocean Vuong. Cred că Alina Purcaru ne-a demonstrat că războiul poate ieși din noi, chiar dacă urmele pe care le lasă sunt permanente. Nimic nu este întâmplător, iar ce ne este sortit se va întâmpla, dar încrederea că totul se va termina cu bine nu trebuie să dispară niciodată. 

Tudor Brumă, 12 D