La răsăritul inimii, poezia va salva lumea - volumul ,,Tot mai multă splendoare” de Alina Purcaru
- Tudor Brumă
- 15 hours ago
- 6 min read

Volumul Alinei Purcaru începe, și nu întâmplător, cu un citat din romanul de debut al scriitorului Ocean Vuong, ,,Pe pământ suntem strălucitori o clipă” - ,,Mi-ar plăcea să cred că și în absența propriei ființe tot am vedea. Mi-ar plăcea să cred că nu ne-am închide niciodată.”
Această referință ne pregătește pentru motivul principal al cărții, care ia diferite forme în viziunea poetei, și anume splendoarea. Atât coperta, cât și titlul contribuie la entuziasmul cu care cititorul parcurge poemele, chiar dacă va descoperi că au ,,și un post-gust amar”, după cum afirmă și scriitoarea în cadrul unui interviu dedicat activității sale culturale. Omul contemporan are nevoie de ,,Tot mai multă splendoare” în viața sa, pentru a-l distrage de la suferințele cotidiene, reprezentând un pansament care nu face nimic altceva decât să-i creeze iluzia că este echilibrat, că se află într-o stare de beatitudine continuă. Dar ce se află în spatele acestei splendori, devenită, în unele contexte, un clișeu? Mai există speranță într-o lume în perpetuă degradare, în care pare că haosul și falsul primează?
Poezia Alinei Purcaru ne demonstrează că da, speranța există, dar trebuie să încercăm să o căutăm chiar și în cele mai dificile momente. Se arată sub forme miraculoase, cu totul speciale, care ne surprind în final, chiar dacă am așteptat-o zile, luni, poate chiar ani întregi. ,,Uneori se strecoară poezia peste tot, pentru că asta este natura ei”, mărturisește Alina Purcaru referitor la biblioteca ei, dar am observat că la nivel tematic și compozițional se întâmplă același lucru. Ecologia, identitatea, relația dintre corp și gen, feminismul capătă în volumul ,,Tot mai multă splendoare” semnificații profunde, pe alocuri neașteptate, întrucât reprezintă subiecte ce stau, de cele mai multe ori, sub semnul criticii social-politice. În tot zbuciumul creat de încărcătura temelor, am simțit, încă de la începutul lecturii, o stare de liniște interioară. Modul în care sunt scrise poeziile este lipsit de violență, de brutalitate, elemente care definesc, din păcate, secolul în care trăim. Printr-un limbaj foarte simplu, remarcându-se folosirea termenilor uzuali, ce țin de viața de zi cu zi, poeta reușește să transmită emoții și sentimente profunde, în timp ce cititorul poate să se regăsească cu ușurință în scriitura ei.
În ordinea în care apar, voi prezenta trei poeme care, din punctul meu de vedere, concentrează multitudinea tematică a volumului:
Priorități
Îmi cumpărasem niște haine ieftine și frumoase
nimeni nu plutea mai ușoară decât mine
simțeam că am tot ce mi-aș fi putut dori
atunci
când m-a prins ploaia
hainele se lipiseră de mine
și pielea mă ustura
ca și cum ar fi plouat
cu Domestos.
Acasă, căpătasem culoarea vopselei
din haine
o negreală întinsă
peste iritații care mă ardeau.
În loc să am grija de asta,
m-am apucat să spăl hainele,
poate le salvez.
Așa și cu amintirile.
,,Priorități” descrie o lume în care omul modern este preocupat de aparență, de superficialitate în loc să rezolve problemele din interior în exterior, așa cum este firesc. Contează mai mult cum arată hainele ,,ieftine și frumoase”, nu cât de tare arde pielea din cauza acestora. Chiar dacă știe că nu le poate salva, ființa încearcă, speranța cuibărindu-se în sufletul ei. Starea inițială de fericire nu durează pentru o perioadă îndelungată de timp, pentru că intervine ploaia, iar greutatea corpului se amplifică. Comparația finală dintre haine și amintiri sugerează că gândurile negative tind să fie ascunse, nimeni nu-și dorește să dea dovadă de slăbiciune sau instabilitate. Oare nu reprezintă rememorarea un strigăt de disperare, apărut în urma dezamăgirilor, a greșelilor pe care le-am făcut? Încercăm să ne înconjurăm de splendoare, uitând, în esență, ce ne-a făcut și ne face, în continuare, rău.
Al doilea poem pe care l-am ales este intitulat ,,Draga mea Gitte” și reprezintă ultima scrisoare dedicată unei vloggerițe din Copenhaga, pasionată de ecologie.
Draga mea Gitte,
am nevoie de tine mai mult decât oricând.
Tu ești în Copenhaga, radioasă,
cutreieri raiul delicateselor vegane
într-o escapadă de weekend
semi-luxoasă.
Eu rătăcesc, socotesc și adaug în coș.
Am capitulat,
conștiința mea responsabilă s-a dezagregat.
Ofertelor
conștiința mea n-a putut să le facă față
de parcă misiunea mea nouă,
din zi în zi mai insidioasă
ar fi să testez
tot ce am ocolit
și n-am cumpărat
tot ce în sinea mea
refractară la plastic și mică,
am respins și demonizat:
blushuri
palete cu
nuanțe tropicale
bronzere în tonuri
și subtonuri
amare
rujuri lichide
pomezi de sprâncene
highlightere
și pastă corectoare.
Mă auzi?
Îți scriu de la o uriașă depărtare
de la măsuța mea de toaletă
în cutii și cutioare
caut, cu toate astea, în continuare
tot mai multă
splendoare
iertare
dragă Gitte,
ating cu cea mai mare delicatețe
fardurile duo-crom
visez, draga mea, la un make-up rehab
undeva
aproape de mare
fără bronzere și fără rezervare.
Pe pleoape,
mângâieri, raze și pace
așa aș vrea să fie
ca o trezie.
Câștig puțin și completez wish-list-uri
adorm cu site-ul Sephora deschis
În rest, sunt ok
that bad it is.
Tânăra care spunea nu ,,la Zara și H&M”, care își făcea ,,propriul detergent cu oțet și lămâie” caută acum, cu o ardoare nemaipomenită, salvarea într-o lume caracterizată de consumerism. În comparație cu Gitte, care savurează mâncarea vegană, Alina adaugă produse la ofertă în coș. Tot ce nu și-a cumpărat în perioada abstinenței capătă o nouă importanță în viziunea scriitoarei, vrând parcă să testeze tot ce a ocolit până atunci. Motivul principal al volumului apare și în această poezie, întrucât poeta caută ,,în continuare/ tot mai multă/ splendoare”, dar și iertare, specifică sentimentului de vinovăție. Conectarea cu o variantă cât mai apropiată de origini, revenirea la forma sa primară, naturală reprezintă visul omului învăluit de lucruri scumpe, care îi acoperă, precum în poemul ,,Priorități”, imperfecțiunile specifice speciei umane. În loc de farduri, pe pleoape ar trebui să se regăsească ,,mângâieri, raze și pace”, elemente liniștitoare, organice și blânde.
Poezia care încheie volumul are titlul ,,La răsărit” și se situează sub semnul optimismului și al încrederii că totul va fi bine.
La răsărit
Încordarea veche
de când lumea era crudă
și tu ai învățat să fii ca ea,
să fii mai rău de-atât,
să fii pregătită
o recunosc
- o pisică fără casă în inima ta,
inima cruzimii care începe să bată cu putere
la orice semn că
numai pedeapsă și respingere
ar putea urma.
Altă dată, complet întâmplător
Ai dat peste o conservă cu inimi pentru pisici,
Vândută ca hrană, într-un loc oarecare.
Așa ceva drept hrană,
în numele a ce?
Nimic din ce-ai adunat atunci
nu-ți mai e acum de folos.
Îngroapă adânc tot ce-a mai rămas
Îngroapă și împrăștie cenușă,
ploaia o să șteargă toate urmele –
sunt lucruri de care nici măcar tu
n-ai cum să te îndoiești.
Nimic nu mai e la fel acum
chiar dacă tremuri, cum ai mai tremurat
și trenuri pe care numai tu le auzi
trec unul după altul șuierând
prin toate locurile în care ți-ai consumat furia
și imaginația
până la black out
- din nou această secvență uzată
pentru care nimeni nu are, de fapt,
răbdare.
Nimic nu mai e la fel acum,
în niciun tren nu mai trebuie să sari
din mers.
Închide ochii,
e dimineață într-o curte curată,
așa cum ți-ai dorit.
Nimic iremediabil nu ai stricat,
mângâie numai inima crudă,
suflă aer cald peste funingine.
Cu ochii închiși,
iubirea, ca un organ intern
avariat după asediile rușinii,
ca un organ intern, iubirea
se regenerează.
Răsăritul este asociat cu perioada regenerării, o nouă zi începe, nimic nu mai este la fel ca ieri. Doar trăirile au rămas aceleași - ,,chiar dacă tremuri, cum ai mai tremurat”, iar totul poate fi abordat diferit. Graba poate fi înlocuită cu tihna, superficialul cu profunzimea, disperarea cu liniștea, monotonia cu dinamismul, iar urâtul cu splendoarea. După tot răul care s-a întâmplat, iubirea, forța care unește, vindecă și salvează, ,,se regenerează”. Reușește, ,,ca un organ intern”, să se muleze trecutului, întrucât memoria este intactă. Nu îl neagă, nu îl ascunde, cum facem noi, oamenii, adesea, ci îl îmbrățișează, îl acceptă.
În final, ,,Tot mai multă splendoare” reflectă drama omului care trăiește în secolul XXI, care poate fi salvat prin puterea speranței și a splendorii. În toate aspectele vieții noastre se regăsește o fărâmă de fericire, trebuie doar să avem încrederea că la un moment dat o vom găsi. „Nu aveam cum să știu că războiul continua înăuntrul tău… că odată intrat nu mai iese niciodată din tine” reprezintă un citat din romanul amintit la începutul articolului, scris de Ocean Vuong. Cred că Alina Purcaru ne-a demonstrat că războiul poate ieși din noi, chiar dacă urmele pe care le lasă sunt permanente. Nimic nu este întâmplător, iar ce ne este sortit se va întâmpla, dar încrederea că totul se va termina cu bine nu trebuie să dispară niciodată.
Tudor Brumă, 12 D






Comments