"Antigona" de Sofocle - Facultatea de Teatru, an III, UNAGE Iași - Un spectacol despre frumusețea și demnitatea omului care trăiește pentru iubire și adevăr

Cât de departe ai merge pentru ceea ce este drept? Când este justificată nesupunerea civică? Sunt legile omenești mai importante decât cele divine? Ce ar trebuie să primeze - loialitatea față de familie sau loialitatea față de stat? Tăcerea sau curajul de a-ți susține opiniile?

Cu astfel de întrebări fundamentale au fost provocați cei 40 de elevi din clasele a IX-a A, a X-a B și a X-a E care au vizionat, sâmbătă, 4 octombrie, la Baia Turcească, tragedia Antigona de Sofocle, pusă în scenă de studenții din anul al III-lea al Facultății de Teatru din cadrul Universității Naționale de Arte "George Enescu" din Iași, coordonați de conf. univ. dr. Laura Bilic.

Mulțumiri, Maria Gorodea!

Maria Gorodea este studentă în anul III la Facultatea de Teatru și absolventă a Colegiului Național, promoția 2023.

Coordonatori:

prof. Lavinia Ungureanu

Prof. Anda Boțoiu

Activitate în cadrul Clubului GROW CNI

Din gândurile și impresiile spectatorilor...

Maria Alexa, 9 A

            Dragostea este tare ca moartea

Am avut ocazia de a viziona, la Centrul Internațional de Artă Contemporană Baia Turcească, adaptarea contemporană a celebrei tragedii Antigona, scrisă de poetul dramatic grec Sofocle, montare realizată de către studenții din anul al III-lea ai Facultății de Teatru din cadrul Universității Naționale de Arte „George Enescu” din Iași, coordonați de conf. univ. dr. Laura Bilic. Îmbinarea textului deosebit cu expresivitatea actorilor m-a impresionat și m-a transpus în universul profund, sensibil și dramatic al piesei de teatru.

Din primele momente am observat că o mare parte dintre actori se distingeau printr-o pată neagră pe față, care oglindea trăsăturile personajelor. De exemplu, Ismene, sora Antigonei, avea gura acoperită de o palmă neagră, sugerând faptul că nu a avut curaj să își spună părerea în legătură cu edictul dat de tiranul Creon și nu și-a apărat fratele decedat. De asemenea, regele Creon avea buzele pictate cu negru, semnificând tirania. Singurele două personaje pure erau Hemon, fiul lui Creon, și Antigona.

Printre primele momente impresionante a fost dialogul dintre Ismene și sora ei, în care se evidențiază curajul Antigonei și bunătatea ei, întrucât este dispusă să încalce porunca regelui pentru a-l îngropa pe fratele ei, Polinice. Aceste calități sunt puse în raport cu frica lui Ismene care, deși își iubește fratele, nu vrea să treacă peste porunca regelui, chiar dacă aceasta nu se lasă supusă legilor zeilor. Un moment apăsător, plin de încărcătură emoțională, a fost confruntarea dintre Antigona și Creon, două caractere contrastante, tânăra fiind definită de curaj, demnitate și putere de sacrificiu, în timp ce Creon este întruchiparea tiranului orgolios și corupt de putere, care devine orb în fața propriilor greșeli.

Un alt aspect semnificativ din piesă este interacțiunea dinte Hemon și tatăl său, tiranul Creon. Tânărul încearcă să-i explice calm și matur faptul că nu ar trebui să încalce legile străvechi ale zeilor și să permită înmormântarea lui Polinice. Regele nu tolerează ca autoritatea să-i fie contestată, ceea ce poate conduce la o trădare din partea propriului său fiu. Astfel, este evidențiat caracterul său și faptul că poziția de conducător al Tebei îi creează iluzia puterii, care ar depăși-o chiar și pe cea a zeilor. De asemenea, sufletul îi este măcinat de teama de a nu pierde tronul, imaginându-și în jurul său numai comploturi.

Cel mai frumos și expresiv moment a fost cel în care Hemon se reunește cu logodnica sa, Antigona, acum moartă. El o așază, ca un ultim gest tandru, pe spatele său, creionându-se o imagine asemănătoare cu cea din Orfeu și Euridice, în care eroul încearcă să-și scoată iubita din Tartar, așa cum Hemon speră să o salveze pe Antigona. Suferința celor doi îndrăgostiți este surprinsă și redată expresiv, sensibilizând spectatorii. În ultimele scene, cei doi stau în fața geamului deschis, privind în depărtare, ceea ce simbolizează eliberarea lor de suferințele provocate de abuzul de putere al lui Creon și forța iubirii care depășește chiar și moartea.

Alexandra Aramă, 10 B

Antigona – moartea unui om și a unui ideal

            Tragedia antică „Antigona” de Sofocle este una dintre cele mai prețioase scrieri ale literaturii mondiale, îmbinând teme precum iubirea și sacrificiul într-un mod impresionant, pentru a contura un simbol al chinului existențial al omului. Am avut ocazia să văd cum această operă prinde viață prin intermediul piesei de teatru de la Baia Turcească, ce a fost pusă în scenă de către studenții Universității de Arte.

            Reprezentația începe cu monologul Antigonei, fiica regelui Oedip, care-și plânge cei doi frați, Eteocle și Polynice, ce și-au luat viața unul celuilalt pe câmpul de bătălie. Aceasta este sfâșiată când află porunca regelui Creon de a interzice practicarea oricăror ritualuri funerare pentru Polynice, trădător al propriei patrii, în timp ce Eteocle primește onorurile cuvenite. Antigona nu-și poate închipui o nedreptate mai mare și hotărăște să-l îngroape pe iubitul ei frate, indiferent de consecințe. Când îi spune surorii ei, Ismene, planul pe care l-a pus la cale, ea se opune vehement și o imploră să nu facă ceva atât de periculos și de nechibzuit. Însă Antigona este de neclintit.

            Tânăra este descoperită și adusă în fața lui Creon, care nu arată niciun fel de milă, deși  aceasta este logodnica fiului său, Hemon. O condamnă la moarte, iar Ismene, în încercarea de a-și arăta pentru ultima dată loialitatea față de sora sa, mărturisește că ar fi fost și ea complice la delict. Regele nu o iartă pe Antigona, dar își schimbă părerea când află de la profetul Tiresias ce se va întâmpla dacă-și va duce ordinul până la capăt. Însă el ajunge prea târziu, fata fiind deja moartă.

            În piesă, iubirea dintre cele două surori este foarte expresiv prezentată, gesturile și mimica Ismenei arătând cât de mult își dorește să o scape pe sora ei de la o soartă atât de crudă, precum cea a fraților ei. Ea cade în genunchi și se uită la Antigona ca la o icoană, aceasta fiind un ideal al dreptății și purității ce trebuie protejat cu orice preț. Totodată, ultimele gânduri ale Antigonei sunt prezentate într-o manieră atât de brută, fata plângându-și viața pe care nu o va mai putea trăi niciodată, copiii pe care nu i-a avut, iubirea care nu a împlinit-o niciodată prin căsătorie și toate bucuriile pe care nu le va cunoaște vreodată.

            Moartea Antigonei nu este explicită în piesă, ci este schițată artistic, printr-un ultim dans cu Hemon, ce se termină în fața unei ferestre luminoase, unde cei doi își despart mâinile pe vecie. Ei continuă să se uite unul la altul, doar că acum se află în două lumi diferite. Astfel, spectacolul a constat într-o abordare modernă a tragediei antice, fiecare detaliu, de la coregrafie, instrumente, la costume și machiaj, având rolul de a exprima faptul că viața este un miracol, iar moartea este un ritual, care începe cu mult timp înainte de a ne închide ochii.

            „În lume-s multe mari minuni! Minuni mai mari ca omul nu-s.”

Alexie Bărbieru, 9 A

Sacrificiul dă măsura frumuseții umane

Spectacolul de teatru mi-a deschis o nouă perspectivă asupra tragediei Antigona, la fel ca filmul cu Irene Papas. Ambele interpretări au avut ceva nou, unic care, după părerea mea, a adus un plus de valoare la ceea ce mi-a transmis mie opera.

        Am remarcat că actorii ridicau foarte mult vocea, mai ales în momentele de mare importanță. Cred că motivul pentru care făceau acest lucru este că simțeau ei înșiși ceea ce li se întâmpla personajelor din tragedie, trăind cu adevărat acele experiențe. Astfel, eu am simțit preț de o oră că mă aflu acolo, în Grecia antică, martor fiind la suferințele Antigonei, ale surorii sale Ismena și ale tiranului Creon, la final, când este pedepsit pentru hybrisul său. Momentul când ea îl înfruntă cu bărbăție pe stăpân și cel în care ea se află în fața morții jelindu-și soarta tragică au fost intense. La fel, disperarea Ismenei când află că sora ei va muri și că ei nu i se dă voie a împărți vina cu ea. Regretul profund și iremediabil când înțelege cât a greșit, realizând în același timp că nu poate repara nimic și că și-a pierdut orice scop pentru a trăi. Toate acestea și încă multe alte momente, redate emoționant de către tinerii actori m-au făcut să înțeleg tragedia în profunzime, să simt o parte din neputința lor, în fața morții, a zeilor și a destinului necruțător.

            De asemenea, am observat că în interpretare s-a pus mai mult accent pe momentele de conflict verbal dintre personaje, mai mult decât pe cele de acțiune. Acest lucru conferă o profunzime aparte operei și mi-a dat ocazia să reflectez mai mult la semnificațiile cuvintelor lor, mai ales cele conflictuale. O secvență care mi-a atras atenția este cea în care Antigona refuză sacrificiul voluntar al surorii ei, pentru că o iubește, dar și pentru că aceasta nu merită să moară pentru fratele ei, căci la început nu a ajutat-o pe să-l îngroape, fiindu-i frică de rege. Ea  vede actul ca pe o datorie sacră față de zei și față de fratele ei, iar această datorie nu poate fi împărțită cu cineva care inițial a ales lașitatea. Pentru ea moartea ar fi fost mai puțin amară, decât viața trăită fără frații ei și cu conștiința faptului că a refuzat să participe la îngroparea lui Polinice.

Un alt pasaj important este cearta dintre Creon și Hemon, fiul său. Acesta îi vorbește cu înțelepciune, greu întâlnită la un om atât de tânăr. Încearcă să-l convingă să nu-i facă rău Antigonei. Regele, la rându-i, este înțelept, dar orbit de propriul orgoliu și, când rămâne fără argumente îi spune fiului că se lasă rob unei femei, că este tatăl și un fiu ar trebui să-și asculte tatăl întru toate și că un tânăr nu-i poate spune lui ce să facă. Vedem aici că, în ciuda vârstei, Creon gândește mânat de propria mândrie (tot din mândrie vrea să o omoare pe Antigona, căci i-a nesocotit porunca), așa ca un om imatur, pe când fiul vorbește cu înțelepciune. Aceasta poate să vină de la zei, căci el le împlinește voia, dar mai presus de toate, vine de la iubita sa Antigona. Aceste suflete unite în dragoste curată se completează unul pe altul, unindu-și virtuțile. Dragostea lor pură, sinceră, urmează să-i poarte prin moarte, și mai departe, căci ea învinge moartea, fiind forța fundamentală, din care a fost creat totul. Actorul care l-a interpretat pe Creon a transmis foarte bine orgoliul și încrederea în sine în timp ce-i vorbea fiului și sfetnicilor. El a știut și cum să redea starea sa sufletească atunci când află că realitatea din jurul lui s-a prăbușit, din cauza neascultării și a orbirii lui – moartea fiului său, a soției sale Euridice, care s-a sinucis când a aflat că Hemon s-a stins.

            Muzica a avut un rol esențial în conturarea atmosferei generale a spectacolului, împletindu-se armonios cu jocul scenic. Sunetul delicat al naiului și al flautului a adus nu doar o notă de autenticitate, ci și o profunzime emoțională, sugerând fragilitatea personajelor și forța destinului care le apasă. Momentele de suspans și intensitate au fost intensificate prin ritmuri mai apăsate, iar cele de tristețe și deznădejde au fost însoțite de tonuri melancolice, care păreau să răsune din sufletele eroilor. Nu doar instrumentele au impresionat, ci și vocile actorilor, care au completat universul sonor al piesei. În mod special, interpreta Ismenei s-a remarcat prin talentul său, reușind să transmită emoție pură atât prin interpretarea scenică, dar și prin modul în care a cântat. Astfel, muzica nu a fost doar un fundal, ci un personaj nevăzut, care a ghidat spectatorii prin intensitatea trăirilor de pe scenă.

Antonia Besmeciuc, 9 A

Ochiul gândirii luminate de zei

Piesa realizată de studenții de la Universitatea Națională de Arte George Enescu după Antigona de Sofocle a fost ca o deschidere a privirii interioare, prin sinceritatea, complexitatea și autenticitatea cu care au transmis mesajul – principiile guvernează universul, fie ele bune sau rele, înțelepte sau pripite, reușind să prezinte povestea Antigonei într-o manieră plină de emoție și echilibru. Desprinzându-se de tragedia lui Sofocle, acești actori tineri și, totodată, extraordinar de maturi și de sensibili, au conturat caracterele și evenimentele personajelor într-un mod unic, fiecare construindu-și propria imagine cu ajutorul machiajului și al vestimentației – detalii negre, pictate pe față pentru a reprezenta experiențe și atitudini caracteristice. Cu toate acestea, Antigona și Hemon rămân singurii curați, puri, conturându-se devotamentul lor față de zei și, implicit, comunitate, dragostea pentru familie și a unuia față de celălalt sau înțelepciunea și demnitatea.

Deși cu recuzită minimală, actorii au reușit să creeze o lume care să ne readucă în Teba prin intermediul mișcărilor, sunetelor și a muzicii cântate la instrumente, chiar în fața noastră. Am fost impresionată de armonia și conexiunea dintre tineri, de modul în care au reușit să transmită povestea Antigonei și de puterea fiecăruia de a construi fidel caracterul personajelor – Ismena este surprinsă drept o fire inocentă, naivă, dar plină de dragoste; Creon se remarcă prin autoritatea și severitatea sa, cu nuanțe sarcastice și profunde, iar Antigona devine ochiul gândirii luminate de zei, demn, echilibrat, loial. Momentul meu favorit a fost acela când Hemon și Antigona se întâlnesc pentru ultima oară, apropiați și îndrăgostiți, sprijinindu-se pe spate și așezându-se la fereastră.

Întreaga piesă este completată de gesturile, mimicile și tonul vocii, de la privirile insistente în jur, până la profunzimea și alegerea atentă a cuvintelor. Acești tineri au reușit să aducă o operă atât de veche și să o adapteze, construind o lume care să ne învețe lecții și atitudini importante chiar și în ziua de astăzi.

Natalia Bîrlădeanu, 10 B

„În lume-s multe mari minuni, minuni mai mari ca omul nu-s.”

Aceste cuvinte, șoptite dintr-o voce în alta de membrii corului, rămân ca un ecou pe tot parcursul spectacolului. Ele cuprind esența piesei Antigona: o poveste despre oameni – despre curajul, iubirea și slăbiciunile lor, despre felul în care fiecare alege să rămână drept în fața lumii.

Povestea Antigonei este, înainte de toate, o poveste despre puterea feminină. Într-o vreme în care femeile nu aveau voie să se opună autorității, ea are curajul să o facă. Momentul în care Antigona îi spune surorii sale, Ismene, că vrea să-și îngroape fratele, deși regele Creon a interzis acest lucru, arată hotărârea ei neclintită. Ismene se teme și recunoaște că nu poate merge împotriva poruncii, fiindcă este femeie. Antigona, însă, alege să asculte de inimă, nu de frica puterii. În spatele gestului ei nu stă neascultarea, ci iubirea. O iubire adâncă și sinceră pentru fratele ei, Polinice. Ea știe că trupul lui merită pacea, că sufletul lui nu poate rămâne neliniștit pe câmpul de luptă. Această iubire devine mai puternică decât frica, decât poruncile și chiar decât moartea.

Chipurile personajelor spun, la rândul lor, o poveste. Fiecare are un semn care îi trădează firea și destinul. Antigona și Hemon apar cu chipurile curate, fără nicio urmă de culoare – dovadă a simplității și sincerității lor, a curajului de a rămâne ei înșiși până la capăt. Creon are buzele negre, ca un semn al puterii care întunecă vorbele și le golește de sens. Iar Ismene are o palmă pictată peste gură, ca o dovadă a tăcerii ei. Părea că poartă pe față rușinea și frica de a vorbi, teama de a se împotrivi. Aceste semne tăcute spun o poveste la fel de puternică precum cea rostită pe scenă.

Antigona arată că adevărata putere nu vine din porunci sau pedepse, ci din iubirea care nu se lasă învinsă. Iar atunci când toate par pierdute, omul rămâne, totuși, cea mai mare minune.

Daria Bortică, 10 E

În apropierea luminii

Spectacolul ,,Antigona” interpretat de studenții Universității Naționale de Arte ,,George Enescu” a reușit să transforme tragedia antică într-o experiență vizuală și simbolică intensă. Unul dintre cele mai puternice contraste a fost cel dintre Antigona și Hemon, singurii care nu purtau machiaj. Absența acestuia devine aici un simbol al clarității sufletești. Într-un univers în care toți ceilalți păreau marcați de vină, păcat sau orbire, chipurile lor curate exprimau puritatea și idealul moral.

În opoziție, Creon poartă un machiaj cu buze negre, semn al cuvântului otrăvit, al legii care ucide, al tiraniei rostite. Culoarea neagră de pe buzele sale pare să devină pecetea orgoliului, a puterii care corupe și a vorbelor care condamnă fără a se uita înapoi. Machiajul Ismenei, o amprentă a unei palme pe gură, trimite la ideea de tăcere impusă. Poate fi interpretat ca păcatul cuvântului nerostit, dar și ca dorința ei de a împărtăși soarta Antigonei. Ismene devine astfel un simbol al celor care simt dreptatea, dar nu au voința atât de puternică și pură, precum sora ei a dovedit de la început. O altă prezență puternică a fost profetul Tiresias, interpretat de o actriță, al cărui machiaj din jurul ochilor sugerează incapacitatea de a vedea, o formă de ascundere a adevărului fizic, dar totodată, o dezvăluire a acestuia sub formă spirituală, invizibil pentru ochi.

Pe tot parcursul spectacolului, vocea poporului – corul – funcționează ca o oglindă a societății. Personajele nu rostesc întotdeauna direct judecăți, dar privirile lor spre Antigona, dispuse ca într-un cerc, creează senzația că eroina se află în centrul conștiinței colective. Toți actorii erau îmbrăcați în negru, iar această alegere cromatică ar putea semnifica durerea și prevestirea morții.

Momentul meu preferat a fost scena în care Antigona și Hemon, în loc să moară în întuneric, se apropie de lumină, stând pe pervazul unei ferestre deschise. În acel contrast hainele negre și lumina albă de afară creează o imagine de o frumusețe tulburătoare: moartea ca o trecere spre lumină, iubirea renaște dincolo de suferință. Totul este ca o ,,nuntă tainică”, o unire a sufletelor dincolo de lumea reală, o scenă care îmi amintește de Tristan și Isolda. Așa cum trandafirul din legenda lor le unește mormintele, tot așa lumina albă unește trupurile ,,întunecate” ale lui Hemon și al Antigonei într-o imagine a eternității. Ei nu mai apar ca victime, ci ca ființe împăcate, care și-au găsit libertatea.

Astfel, spectacolul studenților de la UNAGE nu doar a repovestit Antigona, ci a recreat-o într-un limbaj vizual poetic. Tragedia antică a devenit un poem scenic despre puritate, vină și mântuire. A fost o experiență care a făcut vizibilă tensiunea dintre mască și adevăr, dintre moarte și iubire, dintre tăcere și cuvânt.

Sofia Butnariu, 10 E

O imagine de o frumusețe dureroasă

Am avut ocazia să văd un spectacol montat la Baia Turcească de către studenții Facultății de Teatru din Iași. Piesa aleasă a fost Antigona, una dintre cele mai cunoscute tragedii antice, și trebuie să spun că m-a marcat profund.

În sala mică, fără o scenă în sine, actorii au reușit să creeze atmosfera încărcată, aproape magică, a teatrului antic, din care și noi, publicul-popor, am făcut parte, chemați cu priviri insistente de către cor parcă pentru a ne asuma un punct de vedere. În haine negre și simple, cu fețe machiate simbolic, au schimbat spațiul într-unul plin de emoție și semnificație. Fiecare actor purta un semn pe față, care indica ceva esențial despre personajul său; doar Antigona și logodnicul ei erau lipsiți de semne, impunând puritatea și curajul real. Creon, interpretat cu o forță miraculoasă, era fioros și autoritar. Când venea pe scenă, tensiunea nu se simțea doar în aer, dar parcă te făcea să tremuri, un semn sigur că actorul s-a cufundat în rol. Antigona, în schimb, a fost emoție vie; fiecare mișcare, fiecare privire, fiecare cuvânt te făcea să împărtășești cu ea suferința și hotărârea de a-și apăra convingerile.

Mi-a plăcut enorm că au îmbinat muzica și acțiunea. Actorii purtau mici instrumente în scenele-cheie, iar modul în care toți deveneau un singur trup ce se mișca sincron m-a făcut să realizez câtă muncă implică montarea unui spectacol cu o coregrafie de forță. Într-un spațiu mic, fără decoruri deosebite, ei au reușit să construiască o lume întreagă. Un moment care m-a atins adânc a fost îmbrățișarea dintre Antigona și sora sa, dar și cea de-a doua situație, în care Antigona și logodnicul ei își iau viața. Scena în care s-au urcat pe pervaz, luminile strecurându-se prin geam, a fost o imagine de o frumusețe dureroasă.

La final, actorii au rămas alături de noi, au vorbit cu noi, ne-au răspuns la întrebări și ne-au împărtășit secretele din culisele spectacolului — de la mișcările scenice până la momentele muzicale. Am fost impresionată de câtă pasiune și dedicare au pus în tot ceea ce au făcut. A fost o experiență care mi-a reamintit cât de vie și emoționantă poate fi arta teatrului atunci când este făcută cu suflet.

Eliza Brătuleanu, 10 E

O orchestră plină de zbucium

“Antigona” reprezintă un portret tragic al furiei zeilor și al suferinței care își croiește mereu drum în viețile oamenilor. Sofocle construiește o operă  concentrată, unde moartea este prezentă constant, blestemul strămoșesc ajungând la viețile tuturor fiilor lipsiți de noroc ai lui Oedip. Totuși, o singură forță este capabilă să aducă pace și alinare în această lume plină de patimi și ură, aceasta fiind dragostea.

Antigona este un simbol al iubirii neîntrerupte față de fratele său, riscându-și propria viață pentru a propovădui această lecție deosebit de importantă tebanilor și nu numai. “Iubirea-i rostul vieții mele! Ura, nu!” Dragostea este singura constantă capabilă să țină lumea întreagă, are puterea să înfrângă duritatea zeilor și să îi înduplece. După o sfidare de ordin divin din partea lui Creon, regele Tebei, a fost nevoie de un sacrificiu. Dragostea a fost dată la schimb pentru a se restabili echilibrul, iar în final, conducătorul teban a simțit consecințele direct în adâncul inimii.

Tragedia a fost pusă în scenă de studenții Facultății de Arte, într-o piesă dinamică și plină de emoție, făcându-le dreptate personajelor chinuite de către destin, care își găsesc alinarea în truda și frumusețea împărtășite de actori. Fiecare personaj a fost întruchipat cu minuțiozitate, având detalii care variau de la unul la altul. Toți purtau machiaj negru pe chip, acoperindu-le sau scoțându-le în evidență trăsăturile. Regele Creon avea buzele înnegrite, simbol al vorbelor aspre și al mândriei sale, considerându-se chiar mai presus decât zeii. Profetul avea ochii acoperiți, deoarece, în ciuda faptului că era orb, avea puterea să vadă mai clar decât oricine. Singurii curați și nepătați de soartă erau Antigona și Hemon, care toată viața lor au căutat doar iubire, obținând-o în final pe tărâmul lui Hades, într-o cununie veșnică și pură.

"Nu este minune mai mare decât omul" este o replică ce se regăsește de mai multe ori pe parcursul piesei, fiind și ultimele cuvinte ale spectacolului, care portretizează principiul Antigonei. Aceasta nu a mințit niciodată despre îngroparea fiului ei. Nu i-a fost niciodată frică să moară, chiar și în ultimele sale clipe gândindu-se la fratele ei. Spre deosebire de Creon, aceasta știa să țină la aproapele ei, fiind onestă și curajoasă. Acestea sunt calitățile umane plăcute zeilor, nu atitudinea plină de superioritate și lașitatea tiranului. Prin sacrificiile făcute de Hemon și Antigona, aceștia demonstrează onoarea pe care o poate avea omul, cât de minunat este acesta, cu complexitatea emoțiilor și a calităților de care poate da dovadă.

Spectacolul "Antigona" a fost surprinzător prin originalitatea sa, redând totuși cu fidelitate tragedia antică. Mișcările fluide și instrumentele muzicale ce au servit la amplificarea sentimentelor transmise de actori s-au completat ca într-o orchestră plină de zbucium, precum viața protagonistei. Această experiență a reușit să aducă la viață textul lui Sofocle, spunând o poveste despre curaj, forță feminină și, cel mai important, despre dragostea ce are puterea să aducă pace.

Ilinca Ciobanu, 10 B

Unitate în suferință

Spectacolul “Antigona” este un eveniment ce îmi va rămâne mereu întipărit în minte, grație semnificațiilor profunde pe care acesta le are. Încă de când am intrat în sală, am rămas fermecată de muzica ritmată și de dansul personajelor, ceea ce m-a ajutat să îmi nuanțez percepția asupra tragediei lui Sofocle.

Ca un rezumat al poveștii, în “Antigona”, conflictul dintre legea divină și legea omenească atinge punctul său maxim. După moartea celor doi frați, Eteocle și Polinice, regele Creon hotărăște ca doar primul să fie înmormântat, considerându-l pe Polinice trădător. Antigona, fiica lui Oedip, refuză să accepte această nedreptate și își urmează conștiința, îngropându-și fratele în secret. Gestul său sfidător o aduce în fața regelui, unde își apără fapta cu demnitate, afirmând că poruncile zeilor sunt mai presus de cele ale oamenilor. Încăpățânarea lui Creon duce însă la o catastrofă: Antigona, Hemon și Euridice își pierd viața, iar regele rămâne singur, copleșit de vină. Această tragedie este accentuată de maniera în care actorii au interpretat durerea, frica și indignarea, ceea ce a făcut ca experiența să fie profund emoționantă și memorabilă.

Un aspect care m-a impresionat este faptul că toți protagoniștii erau îmbrăcați în negru, simbolizând blestemul care apasă asupra familiei lui Oedip. Costumele negre, îndoliate, sugerează povara inevitabilă a destinului și tragedia ce se repetă de-a lungul generațiilor. Astfel, din acest fapt se conturează ideea că faptele trecutului, încălcările legilor divine și conflictele familiale nu pot fi ignorate, iar consecințele lor afectează fiecare membru al familiei, chiar și pe cei nevinovați, precum Antigona. De asemenea, negrul creează un sentiment de unitate în suferință, făcând ca întreaga familie să pară prinsă într-un abis al destinului, din care nimeni nu poate scăpa și accentuează atmosfera de fatalitate, intensificând sentimentul pe care îl transmite întreaga piesă.

Un alt detaliu ce mi-a atras atenția este reprezentat de desenele de pe fețele personajelor. De exemplu, Ismena, care are palma neagră peste gură, pare să transmită frica și neputința de a se opune autorității, de parcă vocea ei ar fi fost redusă la tăcere. De asemenea, simbolul ei ar mai putea sugera faptul că aceasta voia să o sprijine pe Antigona, mărturisindu-i regelui că ea a fost cea care a ajutat-o să-și îngroape fratele, doar că vorbele sale nu aveau un impact atât de mare precum faptele. În contrast, buzele negre ale lui Creon poartă vizual greutatea cuvintelor sale și consecințele amare ale deciziilor luate. Culoarea lipsită de viață de pe chipul lui reprezintă caracterul rece și nemilos, dar sugerează și povara autorității și orgoliul care îl orbesc, făcându-l incapabil să asculte de sfaturile celor din jur. Prin urmare, gura devine un simbol al puterii folosite greșit, iar fiecare cuvânt rostit devine un factor al tragediei care lovește familia și orașul.

Totuși, Antigona și Hemon, logodnicul ei, nu au niciun desen pe față, fapt ce semnifică puritate, sinceritate, dar și o formă de revoltă, de opunere față de comportamentul dur și lipsit de moralitate al regelui Creon. Prin această imagine, este scos în evidență eroismul lor într-o lume măcinată de blestem și destin tragic. Absența desenelor de pe față nuanțează contrastul dintre inocență și corupție, între curaj ca forță morală și frica impusă de autoritate, valorificând puterea lor de a-și urma inima în ciuda tuturor pericolelor.

Spectacolul “Antigona” m-a impresionat nu doar prin tragedia sa, ci și prin modul vizual și simbolic prin care sunt transmise temele piesei. Prin costumele negre, desenele și contrastul între personaje am trăit conflictul dintre moralitate, destin și autoritate, iar prin atitudinile eroilor am înțeles importanța capacității de a urma ceea ce simți, chiar și atunci când prețul este moartea însăși.

Ștefan Ciobanu, 10 E

            Iubirea ca formă de rezistență și dreptate

Spectacolul Antigona, jucat la Baia Turcească, m-a impresionat prin modul în care prezintă ideea iubirii, a nedreptății și a destinului, totul fiind încărcat de simboluri, de la muzică și coregrafie, până la machiajul și gesturile actorilor.

Cred că unul dintre cele mai importante detalii din spectacol este machiajul. Fiecare personaj era definit de desenul pe care îl purta pe față, acesta fiind o mască a sufletului său. Creon, de exemplu, avea pe față niște fildeși negri, care simbolizau puterea excesivă și mândria. Fildeșul, material nobil, dar rece și dur, reprezintă rigiditatea și orgoliul conducătorului care nu mai ascultă pe nimeni, care conduce cu pumn de fier și care ar prefera, chiar dacă ar greși, ca supușii lui să-i urmeze cuvântul. De asemenea, buzele lui negre reprezentau faptul că el este cel care rostește cuvântul legii, dar o lege nedreaptă, născută din mândrie. El ar trebui să creeze ordine, însă, în spectacol, el aducea doar suferință familiei și poporului său. Își asumă rolul de creator, dar este corupt, pentru că acționează dintr-o dorință de putere, nu din dreptate, ignorând chiar și legea zeilor.

Un alt machiaj important a fost cel al lui Tiresias, care avea o bandă neagră pe ochi, simbolizând lipsa vederii lumești, pusă direct în contrast cu deschiderea sa către adevărul divin și ordinea zeilor. Înfățișarea lui, alături de integritatea morală, îl făcea să pară un mesager al legii divine. El este cel care îi spune lui Creon că încăpățânarea lui a adus orașul în ruină, reflectând ideea că el este vocea rațiunii și a adevărului divin, iar Creon, deși vede, este cel cu adevărat orb sufletește.

În opoziție cu aceste figuri, Antigona și Hemon erau prezentați cu fețe curate, semnificând puritatea sufletelor lor. Cred că iubirea lor nu era doar un sentiment romantic, ci o formă de rezistență și dreptate. Ei nu se opuneau legii din egoism, ci pentru un ideal moral. Antigona devine un simbol al iubirii și al dreptății, o figură care se sacrifică pentru ceea ce crede că este corect, ducându-se să îngroape fratele mort, chiar și după ce sora ei nu a ajutat-o din frica de Creon. În text, Antigona spune că natura a făcut-o să iubească, nu să urască, iar această replică definește esența personajului și se regăsește în spectacol prin gesturile pline de curaj. Cred că printre cele mai memorabile momente din spectacol este cel în care ea îi spune regelui, cu privirea dreaptă, că ea a fost făptașa, simbolizând, de fapt, pilonul moral care era ea, acceptând moartea pentru credințele ei.

Cred că cel mai important moment a fost cel în care, după moarte, Antigona și Hemon se duc de o parte a ferestrei din mijloc, privind unul către celălalt. Apoi, în mijlocul lor apare Creon, care pare că îi separă, dar în același timp accentuează ideea că iubirea lor a devenit ceva mai mare decât viața și moartea în sine. Chiar dacă fizic s-au despărțit, privirile lor spun că sunt uniți pentru totdeauna sub semnul dreptății, triumfând asupra regelui. E o scenă simbolică, ce sugerează că dragostea și dreptatea transcend legile omenești și chiar moartea însăși. Această idee se găsește în realizarea lui Creon, care, după ce își pierde fiul și soția, înțelege că a fost orb și spune că nimeni nu scapă de soartă, iar cel ce crede că are dreptate absolută cade cel dintâi.

În final, muzica, deși nu era mereu prezentă, a avut un rol esențial în construirea atmosferei spectacolului. Nu era doar un fundal sonor, ci o forță vie, care ghida mișcările personajelor și dădea sens tăcerilor lor. Fiecare sunet părea să vină dintr-o lume dincolo de cea a muritorilor, ca o voce a zeilor care judeca oamenii. Muzica făcea vizibil conflictul dintre rațiune și destin, dintre legea oamenilor și cea divină. Exprimând frica, vinovăția, iubirea și chemarea morții, ea devenea un ecou al conștiinței umane. Când muzica se stingea, venea rândul oamenilor să vorbească, să-și spună adevărul fără ca zeii să intervină vreodată.

Smaranda Cojan, 10 E

Un spectacol despre curaj, iubire și purificare

Spectacolul de teatru “Antigona” inspirat din celebra tragedie a lui Sofocle și pus în scenă de un grup de studenți ai Facultății de Teatru, a fost o demonstrație de expresivitate, emoție și profunzime, ce a pus în prim plan conflictul dintre legea divinității și cea a oamenilor.

Am remarcat unitatea trupei și sincronizarea acesteia prin fiecare replică și mișcare, spectacolul fiind unul dinamic, ceea ce a construit o atmosferă plină de tensiune. Fiecare personaj având o prezență puternică, emoțiile transmise păreau mai mult decât jucate, păreau a fi trăite, astfel ,dezvăluind implicarea și pasiunea actorilor.

Un detaliu vizual semnificativ a fost machiajul actorilor. Toți aveau fețele pictate cu negru, fiecare având un machiaj diferit, care avea scopul de a evidenția trăsăturile interioare ale personajelor. De exemplu, Creon, un simbol al suferinței cauzate de hybris și anume sfidarea voinței divine și refuzul de a cunoaște limitele divine, avea buzele pictate cu negru, ca un simbol al blestemului său pentru vorbele spuse împotriva divinității. Un alt exemplu este Ismena, care avea pe chip pictată o palmă neagră, ce îi acoperea gura, ca un simbol al tăcerii și al fricii colective, a celor care aleg să se supună legilor lui Creon.

În contrast cu celelalte personaje, Antigona și Hemon aveau chipurile curate, arătând puritatea lor și credința în voința zeilor, dar și credința în propria lor iubire, care continua să rămână vie chiar și după moartea lor, devenind o legătură eternă și un simbol al sufletelor ce se regăsesc după moarte. Prin interpretarea captivantă și prin simbolurile bine alese, studenții au redat un spectacol care vorbește despre curaj, iubire și purificare.

Adelina Condurachi, 10 B

            O reflecție asupra valorilor morale

Piesa de teatru “Antigona”, inspirată din mitul antic al fiicei lui Oedip, m-a impresionat prin profunzimea temelor abordate și prin atmosfera intensă creată de regie, costume și muzică. Povestea Antigonei, care alege să sfideze legea omenească pentru a respecta legea divină și datoria față de familie, rămâne actuală și emoționantă, chiar și după atâtea secole. Costumele și machiajul negre au avut un impact vizual puternic, sugerând doliul, suferința și destinul tragic al personajelor. Această alegere cromatică a contribuit la crearea unei atmosfere grave și tensionate, potrivită cu tema piesei, confruntarea dintre viață și moarte, dintre loialitate și autoritate. Un alt element care mi-a atras atenția au fost momentele muzicale. Partiturile cântate vocal și acompaniate de flaut au adus o notă de mister și de poezie spectacolului. Sunetele delicate ale flautului păreau să exprime durerea interioară a Antigonei, dar și frumusețea gestului ei de sacrificiu. Această versiune a piesei “Antigona” a reușit să transmită emoție, profunzime și o reflecție asupra valorilor morale.

Maia Constantinescu, 9 A

            Pentru ca sufletele lor să poată dansa

Spectacolul „Antigona” m-a impresionat prin faptul că, deși, la suprafață, pare o piesă de teatru simplă, ea deschide multiple semnificații ascunse. Una dintre acestea ar fi, în primul rând, ilustrată prin îmbrăcăminte. Purtând o singură culoare – negru – actorii au arătat faptul că, indiferent de puterea pe care cineva o deține în societate, toți oamenii sunt egali. Totodată, această unitate în culoare ne face, ca spectatori, să ne îndreptăm atenția asupra comportamentelor, vorbelor, gesturilor personajelor. Antigona, supusă lui Creon, nu se lasă doborâtă de poruncile sale – iar această tensiune se resimte în fiecare pas pe care actrița îl face. „Ordinea” din haosul constant al piesei ne face dornici să înțelegem complexitatea tipurilor de oameni ascunși sub măștile personajelor.

De asemenea, pentru a percepe și mai bine acest lucru, toți actorii au avut diverse forme de machiaj pe chip (ilustrând o imperfecțiune umană) – mai puțin Antigona și Hemon. Cei doi portretizează iubirea, care este singurul lucru pur, chiar perfect, din această poveste. De aceea, ei nu sunt atinși de răul lumii, ci sunt uniți prin inocenta lor dragoste, care îi ține împreună atât în viață, cât și în moarte. Dansul lor, care îi poartă în finalul spectacolului spre ideal, sugerează sprijinul necondiționat pe care cei doi îl au unul pentru celălalt, iar acesta a fost, pentru mine, momentul-cheie al spectacolului. Iubirea lor, ilustrată astfel, a fost singura care i-a putut salva pe cei tineri din „infernul” lumii reale, pentru ca sufletele lor să poată dansa, fără constrângeri, în paradis.

Rareș Corneanu, 10 E

            Suntem expuși frumuseții, dar și durerii

În cadrul festivalului "Noaptea Albă a Galeriilor", am avut ocazia de a lua parte la o punere în scenă a tragediei grecești "Antigona". Aceasta a fost jucată de studenții de la Universitatea Națională de Arte George Enescu, prezentându-ne o altă perspectivă asupra legendei antice.

Un detaliu despre care voi vorbi este felul în care piesa a fost construită, mai exact faptul că publicul devine judecătorul întâmplărilor la care ia parte în mod indirect. De aceea, consider că noi, ca spectatori, suntem puși în situația zeilor – avem chiar sub ochii noștri o serie de întâmplări cu caracter tragic, care se împletesc, creând un întreg fir narativ intens. Asistăm la încercarea abruptă a Antigonei de a reabilita numele fratelui ei, Polinice, aceasta fiind descoperită și judecată aspru de regele Creon. Totodată, îl vedem pe Hemon, care încearcă să își înduplece tatăl, însă sfârșind alături de Antigona, pe lumea cealaltă. Astfel, cei doi contribuie la constituirea echilibrului, fiind reprezentați pe scenă cu fețele nepătate de furia zeilor.

Opus față de ei, Ismene, Creon și Tiresias aveau semne negre pe chip. Ismene este pătată în zona gurii, căci a fost împotriva planului surorii ei, deoarece se considera inferioară bărbaților și îi era frică de moarte. Creon avea buzele negre, deoarece cuvintele sale erau amare pentru zei, sfidând ordinea prestabilită de către aceștia. Acesta intrase într-o horă din care nu exista cale de scăpare. Și, nu în ultimul rând, Tiresias avea ochii întunecați, pentru că numai el putea vedea tulburările zeilor, fiind mesagerul profețiilor lor. El este întemnițat în propria minte, acaparată și orbită de stăpânii lumii omenești. Un alt detaliu este secvența: "Omul este un hoit însuflețit", ce subliniază efemeritatea vieții umane, destinul nostru inevitabil de a ne întâlni cu moartea. De asemenea, faptul că avem un suflet înseamnă că suntem expuși frumuseții, dar și durerii, care îi este rod inevitabil. Atunci când minunile vieții ne sunt luate, întunericul devine o cale pe cât de la îndemână, pe atât de periculoasă.

​ Concluzionând, opera tragică "Antigona", pusă în scenă de tinerii actori, aduce în lumină suferințele lumești și dorința insațiabilă de răzbunare, punându-ne în poziția de judecători ai destinelor.

Maria Cot, 10 E

            Un spectacol în doliu

“Un frate nu se mai poate naște din nou. Soț pot avea altul, copil pot naște altul, dar, de vreme ce părinții mei sunt morți, niciodată nu voi mai putea avea un alt frate”

Afirmația Antigonei surprinde esența unei iubiri nemărginite și a unei loialități ce transcende moartea. Familia, pentru eroină, nu este doar o legătură de sânge, ci o forță morală și spirituală care îi definește existența. Ea reprezintă temelia ființei umane, sprijinul care ne însoțește din primele clipe ale vieții și ne rămâne aproape chiar și dincolo de hotarul morții. Chiar dacă timpul sau destinul ne răpește rudele, arborele genealogic continuă să înflorească în sufletul nostru, păstrând vie amintirea celor dragi.

Piesa Antigona de Sofocle, reinterpretată de studenții de la UNAGE, a adus în fața spectatorilor o luptă între iubire și lege, între umanitate și autoritate. Antigona, condusă de iubire, sfidează ordinul lui Creon, un conducător orbit de orgoliu și de setea de putere. Această opoziție între compasiune și rațiune rigidă generează un conflict profund, care provoacă publicul să reflecteze asupra limitelor empatiei și asupra prețului pe care îl plătim pentru a ne apăra principiile morale.

Pe scenă, emoția s-a revărsat cu o intensitate tulburătoare, lacrimile adânci și strigătele dureroase au reușit să reproducă fidel atmosfera tensionată și tragică a piesei. Una dintre scenele memorabile a fost cea a morții Antigonei și, implicit, a lui Hemon. Cei doi, uniți în dragoste, aleg moartea ca pe o nuntă tainică, o trecere împreună spre o lume mai dreaptă, unde iubirea nu mai este condamnată. Această imagine a nunții de dincolo de viață rămâne impregnată în sufletul spectatorului, amintindu-ne că iubirea și sacrificiul pot fi, uneori, singurele forme autentice de libertate.

Un spectacol în doliu, în care singurii protejați de corupția umană, socială rămân cei doi îndrăgostiți, fără nicio pată neagră pe față sau pe inimă.

Octavian Coțofrea, 10 B

O metaforă pentru credința oamenilor

Antigona este un simbol al luptei dintre dreptate și putere. În momentul în care fratele său este omorât în războiul civil, iar regele ordonă ca acesta să nu fie îngropat, protagonista ia decizia de a sfida legea conducătorului pentru a nu se trăda pe sine, așadar murind cu demnitate.

Spectacolul din cadrul festivalului NAG este o adaptare ce aduce ceva special acestei povești. Muzica și coregrafia create pentru a descrie intensitatea luptei dintre aceste două valori, ce în final au dus la distrugere pentru ambele părți, a avut un efect foarte profund tocmai fiindcă pentru fundal au fost folosite numai instrumente muzicale în loc de înregistrări.

De asemenea, diferențele dintre Antigona și Creon sunt foarte bine conturate, unul fiind influențat de suflet și de ceea ce crede că este corect, iar celălalt fiind influențat de îngâmfare până la capăt, chiar dacă are unele remușcări. Totuși, în mod paradoxal au și o asemănare foarte importantă, ambii sunt atașați de propriile principii, refuzând să asculte de ceilalți. Există un singur personaj despre care putem spune că este aproape balanța dintre cei doi, acela fiind Hemon, logodnicul Antigonei și fiul regelui Creon, gândindu-se atât la binele comun, cât și la cel personal.

Un alt aspect este machiajul, mai exact faptul că fiecare personaj avea câte un semn negru pe față, mai puțin cei doi îndrăgostiți, ceea ce poate să exprime atât puritatea lor în raport cu restul oamenilor, cât și modul în care cei doi mor practic împreună, acest lucru separându-i de restul oamenilor.

Totuși, pentru mine Antigona reprezintă mai mult decât lupta pentru dreptate, este mai mult o metaforă pentru credința oamenilor că ceea ce consideră ei ca valori sau ceea ce fac este absolut, astfel ducând situația la extrem, iar distrugerea este inevitabilă.

Casiana David, 10 E

            Claritatea neclintită a conștiinței

Piesa de teatru ,,Antigona'' după tragedia antică a lui Sofocle, pusă în scenă de  studenții  Facultății de Teatru de la UNAGE Iași este remarcabilă. Spectacolul reușește să rămână fidel textului original, dar prin intermediul unei interpretări moderne și pline de profunzime îl face mai accesibil și mai relevant pentru publicul tânăr.

Un detaliu care mi-a  atras atenția  a  fost faptul că fiecare personaj avea pictate pe față modele  unice, ce  atrăgeau atenția  asupra trăsăturilor sale  definitorii.  Ismena are pictată o mână ce îi acoperă gura, detaliu  ce subliniază exact contrastul dintre cele două surori. Antigona reprezintă vocea adevărului și dreptății  în fața celor omenești ce sfidează legile nescrise și veșnice ale zeilor, în timp ce Ismena este tăcerea care se supune legii umane din lipsă de curaj pentru a-și asuma propriul destin. Ea este totuși cea care cântă, aceasta fiind poate singura cale de exprimare a durerii, a regretului pentru propria neputință, dar și susținerea tăcută a faptei surorii sale. Muzica este vocea sufletului său captiv care se aude chiar dacă trupul și gura ei sunt supuse fricii. La rândul său, regele Tebei, Creon, are buzele negre, un simbol al legilor tiranice ce își au rădăcinile în ură. Din mândrie și frica de a nu își pierde autoritatea, el refuză să elimine pedeapsa, chiar dacă știa că a greșit, până când conștientizează că poziția sa ar putea fi amenințată. Dunga neagră de la ochii profetului Tiresias reprezintă atât neputința sa de a vedea, cât și o referință la eșarfa ce îi lega ochii zeiței Iustitia, ce simbolizează imparțialitatea, cântărirea probelor și aflarea dreptății. Această teorie este credibilă, deoarece atunci când profetul Tiresias este dezvelit de cor, este de fapt dezvelit adevărul de sub voalul minciunii.

Singurii care nu au astfel de însemne sunt Antigona și Hemon. Fiindcă fața ei nemarcată reflectă claritatea neclintită a conștiinței și puritatea motivației sale: respectul față de legile divine și față de familie. Puritatea lui Hemon vine din loialitatea absolută față de iubire și de binele moral. Cei doi sunt jumătățile unui întreg, două picături de apă ce se sacrifică pentru un ideal mai înalt, ce sfârșesc cununându-se, pășind în moarte. Finalul spectacolului accentuează acest lucru: deși mor, ei rămân așezați unul în fața celuilalt, învăluiți în lumina ce intră pe fereastră. Această imagine finală le transformă moartea într-o situație exemplară, evidențiind importanța atemporală a idealurilor lor.

Maria Dănilă, 10 E

            Un act sacru

Spectacolul Antigona m-a surprins prin modalitatea sa de expresivitate artistică, ce amintește de un act sacru, asemenea unui ritual ce se desfășoară într-o taină desăvârșită. Actorii au reușit să portretizeze personajele și momentele esențiale din opera tragică cu o acuratețe, cred eu, impresionantă.

Momentul meu preferat este monologul pe care îl are Antigona înainte de a se îndrepta către mormântul ei. Este o introspecție profund emoționantă, în care aceasta își exprimă regretul pentru că nu a apucat încă să trăiască anumite clipe de bucurie și împlinire, se simte abandonată și nedreptățită din cauza faptului că a vrut doar să îi ofere o ultimă ofrandă, fărâmă de iubire fratelui ei. Totuși, aceasta deține ceva ce Creon nu va putea avea niciodată, moartea împăcată, faptul că ea se poate odihni veșnic liniștită.

Spectacolul a avut capacitatea de a captiva atenția tuturor nu doar prin măiestria cu care au fost executate rolurile, ci și prin mesajul tulburător pe care a dorit să îl transmită, care a venit ca un avertisment în a ne cerceta lumea noastră interioară, identificându-ne propriile goluri și neajunsuri, dar fără să ne vărsăm supărarea și suferința noastră asupra celorlalți.

Daria Dobre, 10 E

            O meditație profundă despre om, destin și libertate

Piesa Antigona după Sofocle mi-a plăcut foarte mult și m-a impresionat profund, fiind una dintre cele mai intense experiențe teatrale la care am asistat. Deși textul lui Sofocle a fost scris cu mii de ani în urmă, spectacolul a reușit să îl aducă în prezent într-un mod viu, emoționant și plin de semnificații. Regia modernă, jocul actorilor și elementele simbolice folosite au creat o atmosferă unică, în care drama Antigonei a devenit o poveste universală despre iubire, dreptate, libertate și curaj.

Ceea ce m-a impresionat cel mai mult a fost jocul actoricesc. Actorii au reușit să transmită o gamă largă de emoții - durere, revoltă, speranță, iubire și disperare - fără a părea teatrali sau exagerați. Totul părea autentic, sincer, intens. Fiecare gest, fiecare privire și fiecare pauză avea o semnificație, iar această profunzime a interpretării a făcut ca personajele să prindă viață în fața publicului. Antigona, în special, a fost interpretată cu o forță extraordinară: o tânără fragilă la exterior, dar cu o putere morală uriașă, gata să înfrunte moartea pentru ceea ce consideră drept. Am simțit empatie, respect și admirație pentru ea, pentru că reprezenta idealul curajului și al demnității umane.

De asemenea, personajul Creon a fost construit excelent. Actorul care l-a interpretat a reușit să surprindă toate nuanțele acestui om puternic, dar sfâșiat între datoria față de lege și dragostea față de familie. Prin felul în care vorbea, prin gesturi și expresii, am putut vedea cum autoritatea se transformă treptat în încăpățânare, iar mândria, în tragedie. Relația dintre el și Antigona a fost redată cu o intensitate emoțională remarcabilă, transformând conflictul lor într-un simbol al luptei dintre generații, dintre valorile vechi și cele noi.

Un detaliu scenografic care mi s-a părut deosebit de ingenios a fost acela al formelor negre pictate pe fețele actorilor. Această pată unică simboliza vina, durerea, suferința sau chiar corupția morală, fiind un semn vizibil al păcatelor și compromisurilor pe care oamenii le fac pentru a supraviețui. Interesant a fost faptul că doar Antigona și Hemon, fiul lui Creon, nu aveau această însemnare. Ei doi erau singurii „curați”, cei care trăiau în adevăr și iubire, fără teamă și fără minciună. Mi s-a părut un simbol puternic și tulburător: în mijlocul unei lumi pline de nedreptate și vinovăție, doar iubirea sinceră și curajul moral pot rămâne neatinse.

Un alt element esențial a fost prezența corului, un aspect tradițional al tragediei grecești, dar reinterpretat într-un mod modern și captivant. Corul nu era doar un simplu comentator al acțiunii, ci devenea o voce colectivă, o conștiință a cetății care exprima frica, judecata și suferința oamenilor. Prin mișcare, ritm și ton, corul adăuga profunzime scenelor, uneori aducând o notă de solemnitate, alteori o tensiune aproape religioasă. Am simțit că el era liantul care unea toate personajele și dădea piesei un ritm interior constant.

M-a impresionat foarte mult și muzica, mai ales faptul că a fost inventată și interpretată chiar de actori. Aceasta a fost integrată perfect în spectacol, amplificând emoțiile fiecărei scene. Uneori era doar o vibrație ușoară, o respirație comună între actori; alteori devenea un cântec grav, ca o rugăciune sau un strigăt de durere. Muzica părea să vină din interiorul personajelor, nu din exterior, ca și cum ar fi fost vocea sufletului lor. Acest aspect a adus un plus de autenticitate și originalitate spectacolului, făcându-l să pară viu, sincer și profund.

Întregul spectacol mi s-a părut o combinație perfectă între tradiție și modernitate. Pe de o parte, respecta spiritul tragediei antice, cu temele sale majore despre destin, lege, moralitate și sacrificiu. Pe de altă parte, regia modernă și expresivitatea actorilor au făcut ca mesajul să fie ușor de înțeles și de simțit chiar și pentru publicul de astăzi. Antigona nu mai era doar o eroină mitologică, ci o tânără ca oricare dintre noi, prinsă între iubire și datoria impusă de ceilalți.

Am plecat de la spectacol cu o emoție puternică și cu multe gânduri. Mi-am dat seama că, de fapt, Antigona vorbește despre fiecare dintre noi - despre curajul de a spune „nu” atunci când toți tac, despre iubirea care nu se teme de moarte și despre importanța de a rămâne fidel propriilor convingeri. Este o piesă care te face să reflectezi la propria viață și la valorile care te ghidează.

Toate aceste elemente – jocul actorilor, simbolurile vizuale, corul și muzica originală – s-au îmbinat perfect, transformând spectacolul Antigona într-o experiență teatrală memorabilă. A fost mai mult decât o simplă reprezentație scenică: a fost o meditație profundă despre om, destin și libertate. M-a emoționat, m-a făcut să gândesc și, mai ales, m-a făcut să simt. Cred că tocmai aceasta este puterea teatrului adevărat – aceea de a te atinge în adâncul sufletului și de a te face să vezi lumea cu alți ochi.

Emilia Florea, 10 B

            Oamenii sunt răspunzători pentru alegerile lor

Piesa de teatru Antigona ce face parte din trilogia tebană, alături de Oedip Rege si Oedip la Colonos ale dramaturgului antic grec Sofocle mi-a plăcut în mod deosebit prin câteva aspecte ale sale: zeii aproape nu se implică în niciun fel – ei doar reprezintă destinul, niște legi nescrise care, prin nerespectarea lor, duc la consecințe – și prin faptul că personajul Antigona, deși are un destin atât de tragic și nefericit, rămâne în memoria spectatorului pentru că își iubește familia, pe oameni.

Spectacolul începe cu oracolul care prevestește totul: le reamintește tuturor cum e ordinea lumii, din acel moment totul depinde de oameni, de ce alegeri fac ei. Spre deosebire de alte texte din Grecia antică, pe tot parcursul piesei de teatru nu apare direct nici un zeu sau zeiță, aceștia nu se arată, lasă pur și simplu pe oameni să facă alegerile lor și să fie răspunzători de ele.

Un personaj care m-a intrigat a fost Creon, regele cetății Teba, care a venit să domnească după Oedip. Acesta era parcă opusul Antigonei: în timp ce ea era dispusă să se sacrifice pentru cei dragi ei și avea un simț al dreptății – asculta de ce considera ea că e corect, nu de legile iraționale și pizmuitoare ale regelui, Creon este plin de sine, conduce țara numai pentru el, de parcă ar fi a lui, și nu o comunitate vie de oameni, care trebuie îndrumată și pentru care trebuie să facă cele mai bune alegeri. Acest rege uită unul dintre lucrurile de bază pe care ar trebui să și le asume un conducător: că el este un constructor de lume, o lume care nu e doar a sa și care este completă numai atunci când îi ia în considerare pe toți oamenii săi. Creon râvnește să creeze ceva, dar uită care este temelia formării unei țări: un regat nu este pământul, armata sau bătăliile câștigate, ci poporul, oamenii care trăiesc pe acel pământ, oamenii care îi dau un sens acelui loc și acelor lupte – astfel el distruge mai mult decât construiește. Totuși, Antigona își protejează lumea sa – are grijă de ceea ce a fost construit ca să rămână viu măcar în amintire și să nu fie pângărite rămășițele viului ce a fost – viața din care au făcut parte ambii ei frați, așadar refuză să lase tot ce a mai rămas din Polynice să fie distrus și uitat. Ea își protejează lumea în care a trăit, are grijă de ce a fost creat să nu fie uitat sau insultat, fiind exact opusul lui Creon.

O replică a Antigonei ce mi-a rămas în minte este “Eu am fost făcută ca să iubesc, nu să urăsc”. Aceasta ne amintește din nou de natura aproape maternă a personajului față de viu, ea iubește viața, își iubește familia, în ciuda tuturor tragediilor întâmplate, ea nu e influențată de gânduri de distrugere, ci dimpotrivă. Ea alege să facă ce este cel mai frumos și corect, construind un loc de odihnă lui Polynice și protejând, de fapt, viața și moartea.

Astfel, în această piesă de teatru putem vedea cum din ură numai rău izvorăște, dar nici acesta nu poate opri dragostea față de oameni și de ceea ce e drept. Deși Antigona este o tragedie, mie mi s-a părut că, pe lângă acest lucru, spectacolul a fost o dedicație adresată vieții, în care ni se arată cât de bogată în sensuri și bucurii este și, în același timp, cât de importantă este respectarea morții. Astfel, destinul alături de legile lumii, de sfârșitul și de începutul existenței unui om rămân forțele divine ce orchestrează universul.

Melania Huzum, 10 E

Destin colorat în negru

Piesa Antigona a lui Sofocle conturează sfârșitul tragic al familiei lui Oedip, fiica lui alegând să urmeze legile divine și propria-i inimă. Iubirea față de fratele ei mort îi oferă curaj în fața tiranicului Creon, fiind un exemplu al puterii feminine și vocea ce dă glas gândurilor poporului. Din nefericire, obsesia de putere distruge orice urmă de bunătate, ducând la haos și la distrugerea cetății Teba. Se conturează ideea cum că „Belșugul prea mare nu vine niciodată singur, ci aduce și un mare amar”.

În piesa de teatru jucată la Baia Turcească, actorii au îmbinat muzica și dansul pentru a oferi un spectacol plin de emoție, strigătele de disperare fiind precum junghiuri în inimă. De parcă spectatorii ar fi fost implicați și ei în acțiune. Ba mai mult, atunci când corul încearcă să afle cine a îngropat trupul lui Polinike, acesta se plimbă de jur-împrejur, uitându-se intens în ochii celor ce asistă la întreaga poveste, ei putând astfel să analizeze fețele umbrite de culoarea neagră, precum costumele. Acestea reprezintă frica cetățenilor: frica de a se ridica și de a cere dreptate. Antigona și logodnicul ei, Hemon, sunt singurii fără astfel de însemne, reprezentând astfel faptul că ei au suflete pure, că se reunesc atunci când se sinucid. El, din dragoste față de ea și din răzbunare față de tatăl său, Creon; Antigona, pentru dreptate, pentru familia ei și pentru speranța că Teba va deveni un loc mai bun după curajul de care a dat dovadă. Nu o lasă pe sora sa, Ismena, să i se alăture, întrucât o iubește și ea e singura membră a familiei lui Oedip ce va rămâne în viață, fapt ce arată că încă mai crede în viitorul cetății.

Totodată, profetul este întruchipat ca personaj feminin, spre deosebire de textul original, unde este reprezentat de un bătrân nevăzător. În momentul în care aceasta îi vorbește lui Creon, lepădarea hainei sale semnifică dezvăluirea adevărului, a realizării faptului că omul a ajuns de la cea mai frumoasă minune de pe pământ la un hoit însuflețit, aducând o notă sumbră.

În final, moartea ajunge să predomine în cetate, suferința și tăcerea ce plutesc în aer evidențiind sfârșitul tragic al spectacolului. Antigona dezvăluie astfel, prin actele și cuvintele ei, faptul că oricine ar trebui să respecte legile divine și că scopul vieții este dragostea, nu ura față de toți. E uimitor cum întâmplările din Antichitate ajung să aibă o importanță atât de mare și în Epoca Contemporană...

Ana Ifrim, 9 A

            Până la sfârșitul lumii pentru dreptate, pentru dragoste, pentru frumusețe

De-a lungul piesei am observat că Antigona și Hemon erau singurele personaje fără vopsea neagră pe față, adică singurii ghidați de iubire, frumusețe, nu de legile lui Creon. Ei gândeau liber și erau simbolul înțelepciunii, purității sufletului. Momentul în care Hemon merge cu Antigona purtând-o pe spatele lui oferă imaginea iubirii lor puternice. Hemon nu renunță la dragostea lor și decide să își urmeze destinul alături de Antigona, fie în lumea vie, fie pe tărâmul lui Hades, motiv pentru care își ia viața când află de moartea ei. Nu poate trăi într-o lume fără Antigona.

Vocea impunătoare a bărbatului care l-a jucat pe Creon mi-a creat un sentiment de spaimă, ca și cum pe mine mă amenința și îmi ordona să găsesc vinovatul care i-a încălcat legea. Încăperea în care s-a jucat piesa era mică, iar fiecare strigăt parcă îmi străpungea pielea. De asemenea, ecoul accentua gravitatea și agresivitatea din vocea lui, aspect ce mă îndemna să intru în personaj, să simt emoțiile mult mai profund.

Am apreciat la această interpretare a operei lui Sofocle faptul că fiecare personaj avea semne diferite pe față, simbolizând trăsăturile lor negative, respectiv în ce mod au fost îndoctrinați și reduși la tăcere. De pildă, Ismena avea o palmă neagră deasupra gurii, sugerând frica de a ieși din cuvântul lui Creon, deși acesta îi făcea o nedreptate propriului ei frate, nedreptate lipsită de orice fel de umanitate și care încălca poruncile zeilor. Pe de altă parte, Creon avea buzele negre și niște coarne ascuțite în jurul lor, machiaj ce reda tonul lui dur și modul insensibil de a trata cetățenii Tebei și chiar pe propriul său fiu, pe care îi desconsidera și îi împroșca cu vorbe răstite. Cuvintele lui erau construite din orgoliu, Creon considerând că este singurul care are dreptate. Nu mai accepta opinia nimănui. Alte personaje aveau picturi pe ochi, demonstrând cât de orbi erau în fața conducerii barbare a lui Creon. Indiferent dacă  își dădeau sau nu seama că face o nedreptate, alegeau să nu riposteze, să nu vorbească despre ele, ca și cum ar fi fost orbi sufletește.

Cel mai mult mi-a plăcut secvența în care Antigona și Hemon se îmbrățișau strâns, își încălzeau sufletele prin atingere, de parcă ar fi fost ultima oară când s-ar întâlni. Oricând încercau să dezlege îmbrățișarea, până la urmă tot se întorceau unul la celălalt. Iubirea lor este eternă, lipsită de orice limite legate de statut social, orgoliu sau beneficii. Erau pur și simplu doua suflete care ar fi mers până la sfârșitul lumii pentru dreptate, pentru celălalt, pentru frumusețe, pentru dragoste.

Elena Iordache, 9 A

Emoție, intensitate, expresivitate

Acestea sunt cuvintele-cheie care descriu punerea în scenă a variantei contemporane a piesei Antigona de Sofocle. Actorii talentați, studenți la Universitatea Națională de Arte ,,George Enescu” din Iași, au reușit să transmită trăiri mult mai profunde decât cele percepute în timpul lecturii textului.

Încă de când am pășit în sala de spectacol am simțit atmosfera sumbră a dramatismului. Actorii erau așezați în genunchi, purtau haine negre și aveau machiaj reprezentativ,  folosit cu intenție simbolică pentru a sublinia caracterul și rolul fiecărui personaj. Ismena purta o palmă desenată pe gură, sugerând tăcerea forțată și imposibilitatea de a-și exprima adevărul, în timp ce Creon avea buzele vopsite complet în negru și un contur negru pe obraji, semn al rigidității și al autorității sale reci și tiranice. Profetul purta o bandă neagră în jurul ochilor, accentuând rolul său de observator al destinului și al adevărului, dar și aura misterioasă și profetică care îl înconjoară. Restul interpreților, corul, aveau diverse desene negre, creând un fundal vizual uniform, care sublinia tensiunea piesei. În contrast, Antigona și Hemon nu purtau niciun desen pe față, transmițând puritatea, sinceritatea și inocența lor morală.

De asemenea, în spectacolul pe care l-am văzut, actrița din rolul Antigonei își schimba tonul în funcție de situație. Când invoca numele fratelui ei, al zeilor, al dreptății vocea ei era mai puternică, mai accentuată, aproape strigată, pentru a arăta hotărâre și revoltă. În schimb, atunci când vorbea despre ea însăși, tonul devenea mai domol, mai liniștit, ca o mărturisire personală. Creon, în schimb, vorbea tot timpul pe același ton ferm și apăsat. Mai ales când se adresa poporului sau Antigonei, dar chiar și în dialogul cu fiul său, păstra o atitudine superioară și autoritară. Diferența aceasta de ton între cele două personaje evidențiază opoziția dintre Antigona cea sinceră și demnă și Creon cel rigid și convins de propria putere. Prin modul în care au vorbit actorii, conflictul dintre cei doi a devenit mult mai clar și mai ușor de înțeles pentru public.

Unul dintre momentele mele preferate a fost cel al Antigonei și al lui Hemon, în care regizorul a scos în evidență apropierea dintre cei doi. Actorii au creat prin gesturi și mișcare o imagine a iubirii fără limite. Îmbrățișările și atingerile fine dintre ei au creat un contrast cu tensiunea și severitatea celorlalte secvențe, sugerând o clipă de intimitate și umanitate în mijlocul tragediei. Deosebit de sugestiv a fost modul în care Antigona se sprijinea de spatele lui Hemon, în timp ce acesta, aplecat, înainta. Această mișcare circulară, devenită un dans al frumuseții și al durerii, a dat senzația de protecție, dar și de povară: Hemon părea să o poarte cu el, să o susțină, iar Antigona, deși slăbită și condamnată, găsea în el sprijin. Gestul lor scenic a fost un simbol al contopirii iubirii și suferinței.

M-a impresionat modul în care regizorul și actorii s-au adaptat la spațiul redus, astfel că pervazul a două ferestre a devenit peștera și mormântul Antigonei. Faptul că cei doi îndrăgostiți stăteau pe pervazuri diferite a evidențiat și mai puternic distanța dintre ei. Nu era o depărtare fizică, ci și una simbolică – fiecare se afla într-o lume proprie: Antigona, în spațiul sacrificiului și al morții, Hemon, în spațiul disperării și al neputinței. Deși se priveau, pervazurile îi transformau în două figuri separate, ca două destine paralele care nu se pot întâlni.

Astfel, întreaga reprezentație a reușit să transforme tragedia lui Sofocle într-o experiență vie și emoționantă pentru spectatori, demonstrând că mesajul piesei despre curaj, sacrificiu și demnitate rămâne relevant și astăzi.

Laura Nechifor, 10 B

            De o parte și de alta a unei ferestre deschise

Antigona. Un spectacol cu impact, cea mai apreciată și importantă tragedie a Greciei Antice, pus în scenă cu măiestrie de studenții Universității naționale de Arte George Enescu din Iași, Facultatea de Teatru.

Deși piesa are un caracter predominant tragic, prin intermediul interpretării văzute am putut cunoaște speranța, ambiția și demnitatea în personajul principal, Antigona. Actrița care a portretizat simbolul feminin reprezentativ al piesei a ilustrat maiestuos puterea, determinarea și curajul caracteristice Antigonei, toate acestea fiind susținute de spiritul ei înflăcărat de iubirea față de semeni, față de familie și față de Hemon, dar și de credința sa în legile divine.

Moralitatea o îndeamnă să îl înmormânteze cum se cuvine, ritualic, pe fratele ei Polinice, demonstrând astfel că niciodată dorința sau puterea omului nu va fi mai presus de legea divină. Creon batjocorește ritualul înmormântării lui Polinice, considerând că un trădător nu merită să își ia rămas bun de la lumea aceasta, apoi, cu supremație și îndrăzneală în fața zeilor, o condamnă pe Antigona la moarte pentru că i-a încălcat ordinul. În schimb, faptele nu îi rămân nerăsplătite, căci blestemul cade asupra lui, iar moartea îi răpește fiul și soția, lăsându-l singur, trist, cu o vină apăsătoare și fără niciun scop. Astfel, personajul Creon ne demonstrează cum abuzul de autoritate și putere va duce mereu la eșec, căci lucrurile nu pot funcționa după voința unui singur om.

Tot spectacolul a reprezentat un cumul de emoție, de tensiune și de amărăciune dulce. Scena care m-a impresionat a fost cea reprezentând momentul morții lui Hemon, care a fost îmbrățișarea sublimă dintre cei doi îndrăgostiți, urmată de momentul când el o poartă pe umerii săi pe Antigona, deoarece portretizează caracterul infinit al iubirii sincere și pure. Regăsirea acestora după moarte, continuându-și iubirea în liniște profundă, este deopotrivă tulburător și înduioșător. Detaliul care a completat această scenă a fost plasarea celor doi tineri îndrăgostiți, Antigona și Hemon, de o parte și de alta a unei ferestre deschise, semn că sufletele lor neatinse de păcat vor pleca împreună pe drumul către stele, acolo unde nimeni și nimic nu le mai poate condiționa iubirea. Puritatea celor doi a fost evidențiată și prin machiajul purtat de către personaje, căci fiecare avea acoperită cu negru partea simbolică, de exemplu ochii lui Tiresias care era orb și totuși vedea adevărul în toate formele existente, însă tinerii nu aveau nimic, ci își păstraseră chipurile curate.

Un alt aspect important pentru mine a fost replica de încheiere a piesei de teatru, adică ,,În lume-s multe mari minuni, minuni mai mari ca omul nu-s!”, rostită de cea care l-a interpretat pe profetul Tiresias, simbol al înțelepciunii și al legii divine, urmată de o liniște monumentală. Consider că este perfect potrivită piesei ,,Antigona”, deoarece aceasta explorează ființa umană în profunzime și ilustrează complexitatea personalității prin gândire, credință și iubire purtată în suflet, în spirit.

Personajul feminin principal, Antigona, rămâne un model de dreptate, putere, independență, demnitate și iubire, confruntându-se cu răul ce o înconjoară și cu încălcarea credinței în zei, rol pe care actrița l-a interpretat echilibrând fermitatea cu sensibilitatea specific feminină. Totodată piesa pune în valoare și urmările sfidării unei puteri superioare oamenilor, care întotdeauna provoacă haos și durere. O durere adâncă, o rană pe care o transmiți urmașilor și care odată simțită își pune amprenta pe suflet.

Renata Norocea, 10 E

            Ecoul unei umanități frânte, dar neînvinse

Spectacolul Antigona a fost o interpretare intensă și profundă a unei tragedii care continuă să emoționeze și să provoace reflecție, indiferent de epocă. Toți actorii erau îmbrăcați în negru, o alegere care sublinia atmosfera gravă a piesei, dar și uniformitatea dintre personaje, ca și cum toți ar fi fost uniți prin aceeași suferință.

Machiajul, aparent straniu, devenea semn al destinului. Ismena avea desenată pe față o mână neagră care îi acoperea gura, imagine a tăcerii și a fricii de a se împotrivi. În contrast, Antigona strălucea prin curajul ei, tăcut, dar neclintit. Tiresias, profetul orb, purta în jurul ochilor un desen asemănător unei eșarfe, simbol al orbirii trupului, dar și al vederii sufletului. Ochii lui, deși acoperiți, păreau să vadă adevărul ascuns celor care priveau fără să înțeleagă. Creon, cu buzele negre, aducea în scenă imaginea puterii care distruge, a cuvântului care condamnă în loc să salveze.

Un rol esențial în spectacol l-a avut corul, care părea o orchestră a emoțiilor. Acesta reunea trăirile personajelor și ale publicului într-o singură conștiință colectivă. Un moment deosebit a fost cel în care Antigona a fost condamnată la moarte: corul s-a apropiat de ea, iar gesturile, privirile și tonalitatea vocii exprimau durerea, compasiunea și neputința. Am simțit că, în acel moment, corul devenea un ecou al sufletului spectatorului, oglindind intensitatea trăirilor pe care cuvintele nu le mai puteau cuprinde. Corul reușește să creeze puntea dintre scenă și sală, dintre ficțiune și realitate, făcând ca spectatorul să trăiască odată cu personajele și să se identifice cu ele.

Momentul care m-a impresionat cel mai mult a fost reîntâlnirea dintre Hemon și Antigona. Între privirile lor se așternuse o înțelegere tăcută, iar gestul lui Hemon de a o purta în spate a părut încărcat de o tandrețe disperată, ca o încercare de a o salva din fața destinului. Finalul, în care cei doi merg paralel către fereastră și rămân scăldați în lumină, a fost unul de o frumusețe dureroasă. Acea lumină părea să sugereze o trecere, o eliberare, poate o formă de renaștere prin moarte, în care iubirea lor depășește limitele vieții.

Astfel, sfârșitul spectacolului Antigona a închis cercul blestemului născut din păcatul lui Oedip. Destinul familiei, prins între iubire, vină și moarte, s-a prefăcut în lumină și tăcere. Dincolo de durere, a rămas ecoul unei umanități frânte, dar neînvinse, care trăiește și renaște prin suferință.

Andrei Obreja-Manolache, 10 E

            Despre lucrurile esențiale

Am vizionat piesa Antigona la Baia Turcească din Iași, într-o reprezentație care m-a captivat de la primele momente. Inspirată din celebra tragedie a lui Sofocle, scrisă în secolul al V-lea î.Hr., piesa spune povestea tinerei Antigona, fiica regelui Oedip, prinsă într-un conflict între respectul față de legile divine și supunerea față de legea statului.

După un război civil sângeros între cei doi frați ai ei, Eteocle și Polinike, regele Creon, noul conducător al Tebei, hotărăște ca Polinike, considerat trădător pentru că a atacat cetatea, să nu fie îngropat, ci lăsat pradă animalelor. Prin acest decret, Creon reafirmă și întărește autoritatea legii omenești și a statului. Antigona alege însă să încalce această poruncă, convinsă că legile nescrise și nepieritoare ale zeilor sunt mai presus decât orice ordine dată de un conducător. Gestul ei declanșează un conflict tragic între legea umană și cea divină, între autoritate și conștiință.

Spectacolul a reușit să pună în evidență aceste valori universale într-un mod emoționant. Chiar dacă tragedia a fost scrisă acum mai bine de două milenii, temele ei: loialitatea față de familie, datoria morală și credința într-un principiu mai înalt decât cel omenesc rămân la fel de actuale. Dialogurile au păstrat fidelitatea textului original, ceea ce a sporit autenticitatea atmosferei și intensitatea mesajului transmis.

Reprezentația a fost realizată fără decor, ceea ce a pus în prim-plan actorii și emoțiile lor. Veșmintele negre au dat piesei solemnitate, iar machiajul pictat pe fețele actorilor a accentuat trăsăturile personajelor. Antigona și Hemon, fiul lui Creon, apăreau însă cu fețele curate, simbolizând puritatea lor morală. Momentele muzicale au completat perfect atmosfera dramatică și au intensificat trăirile și emoțiile fiecărei scene.

Actorii au reușit o îmbinare impresionantă între teatru și coregrafie. Se mișcau și dansau pe scenă, dar în același timp redau cu fidelitate replicile originale. Fiecare rol a emoționat publicul prin gesturi, prin tonul vocii, expresii și priviri. Interacțiunea dintre personaje a fost naturală și intensă. Când nu aveau replici, actorii rămâneau așezați și păreau că asistă la scenă ca un popor martor, consemnând evenimentele pentru a putea fi descoperite mai târziu, după trecerea timpului.

Spectacolul a construit o atmosferă tensionată și plină de suspans, în care fiecare gest și fiecare sunet aveau greutate. Deși decorul lipsea, jocul actoricesc, coregrafia și muzica ne-au transpus în epoca în care se desfășura acțiunea, făcând conflictul interior al personajelor mai ușor de înțeles. Un moment deosebit de emoționant a fost cel în care Antigona și Ismena se ceartă. Actorii formează un zid între ele, care se destramă atunci când una strigă „Soro!” către cealaltă. Acest gest simbolizează faptul că iubirea dintre ele rămâne mai puternică decât orice supărare.

Un personaj deosebit de important pentru înțelegerea tragediei este Creon. Deși poate părea tiranic, el nu acționează din cruzime, ci din convingerea că ordinea și legea statului trebuie apărate cu orice preț. El refuză să recunoască limitele legii omenești, neînțelegând că o lege este cu adevărat dreaptă doar atunci când ține cont și de principiile morale. Din acest motiv, alegerea lui nu este justificată, pentru că autoritatea legii omenești nu trebuie apărată dacă ajunge să contrazică valori fundamentale.

Privit dintr-o perspectivă actuală, conflictul dintre legea omenească și cea divină rămâne la fel de relevant și astăzi. Este posibil ca divinitatea să nu se afle în opoziție cu omul, însă înțelegerea noastră limitată asupra binelui și dreptății poate crea impresia unei asemenea contradicții. Legea făcută de oameni este adesea imperfectă, în timp ce legea morală sau divină este considerată eternă și universală.

M-am întrebat totuși dacă Antigona ar fi acționat la fel și dacă nu ar fi fost vorba despre fratele ei. Fapta ei pare legată de dragostea profundă față de acesta, dar este susținută și de credința în valorile divine. Poate că legătura de sânge a făcut gestul mai puternic, însă convingerea ei morală ar fi rămas, probabil, neschimbată.

Pentru mine, această reprezentație a fost mai mult decât un spectacol teatral: a fost o lecție despre curaj, convingeri și responsabilitate. „Antigona” ne arată că valori precum loialitatea, dreptatea, iubirea și credința, rămân la fel de importante astăzi ca și acum două milenii. Ea ne învață că, uneori, cel mai important pas nu este să alegem între lege și moralitate, ci să înțelegem cum pot coexista ele în echilibru în sufletul fiecăruia.

Laura Pintilie, 10 E

            O forță vitală și dătătoare de sens

Antigona, personajul central al tragediei lui Sofocle, reprezintă un arhetip etern al puterii feminine care refuză să se supună unor limite arbitrare și nedrepte impuse de societate sau de puterea politică. În esență, ea întruchipează rezistența pură. Forța ei nu derivă din statut sau armată, ci dintr-o convingere morală de neclintit: datoria față de familie și respectul pentru legile divine sunt mai presus de orice decret omenesc. Într-o epocă în care femeia era adesea redusă la tăcere și la rolul de supusă, Antigona își asumă riscul suprem de a-l sfida pe Regele Creon și de a-i oferi fratelui ei, Polinice, o înmormântare demnă. Curajul ei este alimentat nu doar de datorie, ci și de o forță interioară, un Eros – nu neapărat ca iubire fizică, ci ca o forță vitală și dătătoare de sens care o ghidează către actul de pietate. Acceptând moartea, ea își transformă tragica soartă într-o victorie a spiritului. Înțelegerea acestei complexități a fost amplificată recent, când am avut ocazia să particip la o montare modernă a acestei tragedii clasice, o experiență care m-a fascinat și mi-a plăcut în mod deosebit.

Spectacolul a reușit să transmită o senzație copleșitoare de destin inevitabil, ca și cum blestemul lui Oedip plana fizic asupra scenei și a fiecărui personaj. Această atmosferă sumbră a fost subliniată prin costumele complet negre purtate de actori, sugerând doliul perpetuu și predestinarea tragică. De asemenea, fiecare membru al distribuției purta un machiaj specific, funcționând ca o mască simbolică a destinului sau defectului lor. De exemplu, Ismena avea o palmă neagră pictată pe gură, o imagine șocantă care condensa rolul ei. Era simbolul supunerii și al tăcerii autoimpuse, al acelei dorințe constante de a rămâne neauzită pentru a fi în siguranță, acceptând astfel limitele impuse unei femei. Pe de altă parte, Creon avea buzele negre și linii ascuțite, ca niște săgeți, la tâmple. Acest detaliu genial simboliza modul în care raționamentul său rece și orgolios (buzele negre) a devenit o armă letală (săgețile), ordonând greșit și uitând, în aroganța sa, că este doar un muritor, nu un zeu. Excepția de la această pictură a blestemului o făceau Antigona și Hemon. Lipsa machiajului specific în cazul lor sublinia faptul că erau păziți de iubirea lor – un scut emoțional care, pentru moment, îi ferea de pata întunericului și a destinului crud ce cuprinsese cetatea.

Un moment de o claritate uimitoare a fost apariția profetului Tiresias, interpretat de o tânără actriță. În timpul profeției sale, ea și-a dat jos o bluză, un gest simplu, dar puternic, care accentua ideea că adevărul urma să fie dezvăluit în toată nuditatea și vulnerabilitatea sa. Era un act de demascare, un semnal că ipocrizia și minciuna regelui erau pe punctul de a fi expuse. Cu toate acestea, secvența mea preferată a fost, fără îndoială, moartea celor doi îndrăgostiți. Dansul lor din acea scenă a fost profund emoționant. Acesta a atins apogeul dramatic când Antigona s-a lăsat complet pe spatele lui Hemon, într-o postură de abandon total. Mișcarea sugera că Hemon îi purta nu doar iubirea, ci și moartea pe umeri – asumându-și soarta ei, provocându-și, de fapt, și propria moarte. După ce au murit, s-au așezat în genunchi în dreptul unui geam, fiind spălați în lumină, eliberându-se de toată suferința adunată și devenind o icoană a iubirii eterne.  Se priveau intens și tandru, căci a iubi înseamnă a privi împreună în aceeași direcție, după cum spune Antoine de Saint-Exupéry în romanul Pământ al oamenilor. În acest tablou, Antigona exista în Hemon și Hemon în Antigona; ei se uitau, de fapt, la același suflet.

Astfel, această montare modernă a tragediei Antigonei a depășit simpla repunere în scenă a unui text antic; a fost o meditație vizuală și emoțională asupra consecințelor tiraniei și puterii necondiționate a iubirii. Viziunea regizorală, de la simbolismul machiajelor la coregrafia morții, a transformat textul într-un comentariu pertinent despre moralitate, lege și sacrificiu. Deși povestea se încheie cu moartea celor mai puri, piesa ne lasă cu imaginea finală a celor doi îndrăgostiți scăldați în lumină, sugerând că, deși legea omului poate ucide trupul, iubirea și datoria morală transcend moartea. Antigona rămâne astfel un ecou puternic al ideii că adevărata demnitate nu constă în a trăi supus, ci în a alege o moarte care confirmă integritatea sufletului. Spectacolul a fost o mărturie vie a faptului că forța teatrului clasic este nemuritoare.

Cosmin Rizea, 10 B

Lumina unei alte legi, cea a conștiinței creatoare

            Blestemul lui Oedip nu este doar o pedeapsă aruncată asupra propriului său sânge, ci un ecou al vinovăției omenești, acel rău care se naște din neputința de a cunoaște adevărul și din dorința de a-l înfrunta. Din acesta se naște Antigona, simbol al suferinței purificatoare și o mărturisire divină a durerii.  În sângele său curge vina tatălui, dar în sufletul ei se ridică lumina unei alte legi, cea a conștiinței creatoare.

În timpul spectacolului, înăuntrul nu mai părea o scenă, ci o rană deschisă, iar în centrul ei era Antigona, cu chipul pur care strălucea nu prin frumusețe, ci prin absența unei măști. Fața ei goală, neacoperită de semnele întunecate moștenite de la Oedip ce pecetluia pe ceilalți devine un simbol al libertății interioare, un refuz premeditat din naștere de a participa la tăcerea colectivă în fața unui așa-zis rege, Creon, ale cărui principii susțineau doar tentațiile efemere ce se solidarizau prin mândria lui de a sfida până și divinitatea. Dar, ceea ce reușesc să transmită actorii este faptul că, indiferent de esența noastră sufletească, indiferent de puritatea sufletului și ce puterea creatoare de bine avem, soarta ne este și va rămâne aceeași, precum ei toți purtau îmbrăcăminte neagră.

După moartea fratelui său, Polinice, Antigona rămâne tulburată de dualitatea situațiilor, considerând că legile nescrise ale zeilor sunt superioare oricărui ordin pământesc, dar în același timp nu voia să participe la infernul creat de unchiul său, uitând de moralitate și uman. Era conștientă că trebuia să aleagă fericirea și să fie acuzată de ce-i mai rău decât să trăiască nefericită în paradisul unui neștiutor. Antigona trebuia să aleagă între valoarea trecătoare omenească, drept judecată echilibrată doar ca pretext asupra îndeplinirii unor slabe plăceri și împăcări a sinelui, și îmbogățirea sufletului, drept purificare sufletească, moralitatea aproape inexistentă prin îngroparea fratelui său, un ritual al acceptării adormirii și al trecerii către cealaltă lume.

Suflul comun al personajelor, șoapta care mângâia, privirile acestora atât către ei înșiși, cât și înspre public erau diferite forme ale unui strigăt de ajutor, căci Antigona nu mai avea nicio speranță asupra propriului destin, un intermediar între rugăciune și revoltă, viața și moartea se priveau fără să se recunoască. Antigona, închisă într-o grotă, copleșită de credința oarbă a unchiului său în ordine, aceea care ucide sufletul, își ia viața punând capăt durerii sale adânci, regretului de a exista, regretului de a fi lipsită de putere în fața legii divine și a naivității impunătoare a omenirii. Prima dată este găsită de Hemon, apoi de Euridice, care, la înștiințarea despre trupurile fără pic de viață, hotărăște să se impună și ea soțului său și decide să respecte legea divinității, odihnindu-și sufletul alături de cei doi.

            În final, Creon rămâne singur, copleșit de durere, vinovăție și conștientizarea faptelor sale și înțelege, prea târziu, că orgoliul și mândria de a vedea doar cu propriii ochi au adus doar moarte și ruină asupra familiei sale. Iar el, la rândul său, va trebui să suporte blestemul lui Euridice, acela de a plăti prețul faptelor sale, prin a renaște și a deveni uman.

Alexandra Timofte, 10 E

            Suflete-oglindă care plutesc luminoase spre Hades

Dragostea este fundația universului, lege divină ce, odată încălcată, îl prăbușește pe cel ce îndrăznește să sfideze zeii.

Spectacolul Antigona, jucat de studenții de la teatru ai Universității Naționale de Arte „George Enescu“ din Iași oferă spectatorului o versiune pură a poveștii personajului tragic Antigona, care dorește să scoată în evidență semnificațiile profunde și adâncimea emoției umane. Actorii sunt îmbrăcați în negru de doliu, cortegiu funerar pregătit de inevitabila soartă a fiicei lui Oedip și a celui care avea să-i fie soț, Hemon. Machiajul redă caracterul fiecărui personaj, de la Ismena, amuțită și Creon care vorbește cu ură, până la puritatea iubirii și ființei Antigonei și a lui Hemon, ilustrată prin lipsa completă a machiajului. Pe scenă, actorii apar sub o formă asemănătoare unui cor grecesc antic, iar personajele individuale se desprind unul câte unul pentru a construi povestea, doar pentru a se contopi înapoi în cor.

Povestea care își are rădăcinile în piesa scrisă de Sofocle poate fi interpretată ca fiind o metaforă a contrastului dintre vulnerabilitatea și închiderea emoțională a omului, două fețe ale aceleiași monede, esența și comportamentul uman. Antigona reprezintă sentimente fundamentale, este întruchiparea iubirii care transcende frica de moarte și nu pălește în fața urii lui Creon. Pe de altă parte, noul rege al Tebei reprezintă emoții secundare instabile, defensive, fiind un mod de apărare și de a ascunde vulnerabilitatea. Creon știe că sfidează zeii, știe că greșește și îi este frică să piardă puterea obținută odată cu primirea tronului blestemat al Tebei. Tragedia devine imaginea rupturii dintre emoție și rațiune, conștientizarea greșelii care se luptă cu dorința de putere și control.

Mișcarea scenică are un rol esențial în construcția firului poveștii, subliniind și evidențiind relațiile dintre personaje într-un mod imposibil de redat doar prin text. O temă abordată și în lucrarea inițială, care are foarte multă greutate în discursul personajelor, este condiția femeii în societate. Se precizează în mod repetat inferioritatea și inumanitatea femeii față de bărbat, lucru care se oglindește și în gesturile Ismenei. Aceasta, încercând să își convingă sora să nu îl îngroape pe Polinice, așa cum este porunca zeilor, se aruncă în genunchi spunând despre ele că sunt doar femei și că nu au dreptul să încerce să se lupte cu cei din putere, ceea ce îi consolidează discursul. Apariția oracolului este marcată de dezbrăcarea de unul dintre acoperăminte, ceea ce simbolizează o descoperire a adevărului, înlăturarea voalului ce ascundea realitatea și viitorul sumbru care se apropia.

Scena finală a morții Antigonei și a lui Hemon mi-a amintit atât de mitul lui Orfeu și al Euridicei, cât și de „Romeo și Julieta “ a lui  William Shakespeare. Mereu avem dorința de a ne întoarce la persoana iubită, să o avem alături indiferent dacă moartea însăși încearcă să ne oprească. Atunci când Hemon o poartă pe Antigona în spate către o eternitate de iubire împreună, patul de cununie al morții, aceștia devin o singură ființă, unită în iubire și în voia zeilor. Când se așază pe pervaz, suflete-oglindă care plutesc spre Hades, se aseamănă cu vitralii, oameni din cioburi, sfărâmați de durere și de ură, care mai apoi se potrivesc perfect într-o imagine luminoasă și pură. Protagoniștii spectacolului „Antigona" reprezintă opoziția dintre diferitele manifestări ale sentimentului uman, echilibrul dintre iubire, lege a firii, și ura îmbăiată în sete de putere, sfidare a puterii divine.

Riana Țuluca, 10 E

            O atmosferă aproape magică, în care timpul părea suspendat

Am fost profund impresionată de spectacolul Antigona, jucat de studenții de la UNAGE. A fost o experiență care a depășit cu mult așteptările mele și nu doar prin intensitatea jocului actoricesc, ci și prin atmosfera specială a spațiului ales, Baia Turcească, într-o încăpere care oferea intimitate spectacolului în sine.

Încă de la primele minute, am simțit cum textul antic al lui Sofocle prinde viață într-un mod actual. Cu toate acestea, nu replicile au fost cele care au dominat spectacolul, ci mai degrabă emoția, muzica interpretată de actori la diferite instrumente și cu vocea lor, și, desigur, mișcarea, care au oferit spectacolului un sentiment viu și tulburător. Actorii au reușit să transmită, cu o sinceritate rară, conflictul dintre legea omenească și cea divină, dintre datorie și iubire. Se simt clar pasiunea și dăruirea lor, felul în care fiecare privire, fiecare gest erau trăite până în cele mai mici detalii. Lumina naturală și ecoul pereților vechi ai Băii Turcești au creat o atmosferă aproape magică, în care timpul părea suspendat. Mi s-a părut fascinant modul în care machiajul personajelor era folosit ca parte a expresiei scenice, lucru menționat și de actori. Fiecare avea un detaliu distinct, potrivit tipologiei personajului pe care îl interpreta. De exemplu, Ismene avea o palmă neagră peste gură, semn al tăcerii și al neputinței.

Un alt aspect care m-a impresionat cu adevărat a fost contactul direct cu publicul. Au existat momente în care personajele se apropiau de noi, ne priveau drept în ochi, ca și cum ar fi căutat un răspuns la frământările lor. Acea apropiere a șters granița dintre scenă și spectatori, transformându-ne, pentru câteva clipe, în parte din tragedie. A fost o senzație intensă, un fior pe șira spinării, care a făcut ca spectacolul să fie trăit, nu doar privit.

La final, am rămas cu o emoție puternică și cu gândul că teatrul adevărat nu are nevoie de mari scene sau bugete uriașe, ci doar de oameni talentați, sinceri și curajoși, care să formeze o echipă unică.

Adela Vasile, 9 A

            Sfidarea zeilor vine cu pedepse nemiloase

Punerea în scenă a operei Antigona a fost o experiență de care mă bucur din tot sufletul să fi avut parte, ca o fată pasionată dintotdeauna de teatru, literatură și artă în general. Cred că cele două aspecte principale ale piesei au fost orgoliul orbitor al lui Creon și iubirea eternă a Antigonei și a lui Hemon, ce până la urmă reușește să-l trezească pe tiran din realitatea falsă pe care și-a creat-o în mintea lui, punând propria persoană înaintea poruncilor zeilor, a dorințelor divine, ca și cum puterea lui nu s-ar întinde doar asupra Tebei, ci a întregului univers.

M-a impresionat modul în care actorii au ilustrat diferența morală dintre Creon și cei doi îndrăgostiți prin anumite desene pe față: regele avea buzele negre și două linii colorate la fel, conturându-i pomeții, ca și cum esența vieții lui i-a fost smulsă de orgoliu și putere; Antigona și Hemon nu aveau nimic pe față, fapt ce simboliza puritatea, inocența și înțelepciunea, pe care, prin intermediul dragostei, o împărtășeau. Fiecare personaj a avut, de fapt, un desen facial, ce reprezenta personalitatea și rolul lor în poveste. Astfel, Ismena avea desenată o palmă neagră peste gură, subliniind lipsa libertății de exprimare, într-o societate care dezavantaja femeile, pe când Profetul avea o linie neagră pictată peste ochi, evidențiind abilitatea lui de a vedea nevăzutul, de a sfătui chiar și pe cel nedrept. După cum se observă, actorii au purtat doar negru, o culoare ce semnifică misterul, necunoscutul, puterea, dar și legăturile cu răul.

Vorbind de putere, în scena în care Antigona mărturisește de față cu Creon că i-a încălcat decretul, deși fizic, tiranul domina, fiind mai înalt și având o postură plină de putere subînțeleasă, moral, EA domina. Dintre toți supușii lui, dintre toți subordonații lui, EA a fost prima curajoasă ce l-a confruntat, ce s-a exprimat liber, fiind conștientă de consecințele acestei acțiuni. Înțelepciunea ei i-a dat puterea să-și accepte soarta, să obțină o oarecare formă de liniște interioară. Iubirea ce a determinat-o să încalce ordinul pentru răposatul ei frate este și forța ce a apropiat-o de Hemon. Datorită acestui fenomen (cuvântul "sentiment" este puțin spus pentru a descrie dragostea), fiul regelui a fost al doilea om în stare să-și confrunte conducătorul, în condițiile în care pentru el nu era doar un monarh, ci și un tată. Această legătură veșnică dintre îndrăgostiți este spectaculos reprezentată la final, când treceau pe cealaltă lume, împreună, când săltau din îmbrățișare în îmbrățișare și se purtau unul pe altul.

Trist este, totuși, faptul că Creon nu a realizat că a comis greșeala fatală până când sânge din sângele lui a fost vărsat. Sfidarea zeilor vine cu pedepse nemiloase, mai rele decât moartea însăși. De aceea a fost surprinzător să văd nu numai corul ce a intensificat trăirile tuturor personajelor, dar și schimbarea uriașă de atitudine a dictatorului. A fost extraordinar felul în care actorii au fost în stare să iasă din persoana lor și să se pună în locul caracterului lor fictiv, astfel încât experiențele lor să fie cât mai natural ilustrate.

Matei Vatră, 9 A

            O atmosferă tensionată, de teamă și neliniște

Spectacolul care spune povestea Antigonei a fost mult mai plin de însemnătate decât pare la început. Un prim lucru care mi-a atras atenția a fost faptul că niciodată personajele nu au intrat sau plecat propriu-zis de pe scenă, au rămas tot timpul într-o formă sau alta. Când personajele nu aveau de jucat un rol sau de reprezentat un moment important, dansau, cântau și se mișcau împreună în funcție de sentimentele pe care le aveau personajele, emoțiile pe care voiau să le transmită, atmosfera scenei și tensiunea momentelor. Mișcarea scenică poate fi considerată și o întruchipare a influențelor zeilor și gândurile oamenilor.

De asemenea, m-au impresionat clipele în care se mișcau aleatoriu, ilustrând un haos controlat sau notele și sunetele înalte și puternice pe care le atingeau actorii. Alte momente ce mi-au atras atenția au fost acelea în care personajele care dansau se opreau și se uitau în ochii publicului, mișcându-se foarte lent, provocând o atmosferă tensionată, teamă și neliniște. De asemenea, melodiile cântate atât cu vocile, cât și cu instrumente lor completau povestea pe care voiau să o ilustreze. Alte detalii care se puteau observa erau desenele pe fețele actorilor, care marcau câte o particularitate a fiecărui personaj, hainele negre ce puteau reprezenta finalul trist pe care îl suferă fiecare în parte și șoaptele ce simbolizau mintea colectivă a poporului, gândurile lor, sentimentele personajelor și dubiile, emoțiile sau durerile sufletelor lor.

Theodor Vicol, 9 A

            Iubirea necondiționată de timp

Cine s-ar fi gândit vreodată că un scurt spectacol de teatru poate schimba modul în care tinerii văd lumea? Se pare că asemenea spectacole există, și mă simt norocos a-l urmări într-o sală arhiplină la Centrul Internațional de Artă Contemporană – Baia Turcească Iași, alături de colegi și profesori.

Am avut oportunitatea de a urmări o interpretare a celebrei piese a lui Sofocle Antigona, ce m-a purtat într-o călătorie nu numai în lumea specifică a secolului al V-lea î.Hr. ci și în propriul meu suflet. Dar nu orice fel de călătorie, a fost genul de spectacol care nu-mi oferă răspunsuri, ci mă lasă a le căuta singur mult după aplauze. Piesa reușește să păstreze esența textului cu o vechime de 2500 de ani, puterea rațiunii, și să încadreze temele principale într-o atmosferă a contemporanului: actorii sunt toți îmbrăcați în negru, ceea ce semnifică blestemul familiei Antigonei cauzat de Oedip, acțiunea este acompaniată de diverse compoziții originale la clarinet, ce poartă rolul corului și, în ciuda lipsei corifeului, piesa transmite gândurile, emoțiile și sentimentele prin noi, publicul tânăr. Asta e ceea ce transformă un spectacol de teatru într-o artă vie, eternă. Exact ca în opera literară a lui Sofocle, dragostea (Eros) și moartea (Thanatos) sunt singurele ce coexistă pe vecie, iar în interpretarea pe care am avut ocazia să o văd și să o “trăiesc”, principiile existențiale specifice gândirii și percepției celor din Grecia Antică asupra vieții sunt ilustrate prin scenele din final, în care Antigona și Hemon stau așezați pe pervaz lângă o fereastră deschisă, simbolizând iubirea necondiționată de timp.

În urma acestei minunate experiențe am deprins o altă perspectivă asupra lumii: iubirea este cea care are ca scop viața, iar universul este condus de frumos, bine, adevăr și dreptate. Mă simt nespus de bucuros că am avut ocazia de a participa la acest spectacol despre rostul existenței umane, acela fiind de a iubi, de a crea, nu de a distruge.