Poezia nu este un loc al liniștii, ci un spațiu al confruntării - Întâlnire cu Sorina Rîndașu și Șerban Axinte la Colegiul Național Iași (I)

Fotografii: Melania Huzum, 10 E

Maria Alexa, 9 A

„Ce importanță are fuga atunci când n-are cine să te caute?”

Întrebarea aceasta pare să concentreze întreaga tensiune a volumului Scrâșnetul dinților, o carte în care existența este percepută ca un spațiu al neliniștii continue, un teritoriu clinic al conștiinței, în care sensibilitatea nu este o virtute, ci o formă de vulnerabilitate expusă. Lumea descrisă de Șerban Axinte nu este una spectaculos apocaliptică, ci una erodată lent, în care gesturile cotidiene se încarcă de o greutate aproape insuportabilă, iar relațiile sunt marcate de o oboseală afectivă profundă.

Structura volumului, fragmentată în secțiuni precum „Bad-uri”, „Vitrina frigorifică” sau „Sent files”, conturează impresia unei arhive a degradării interioare. În „Bad-uri”, limbajul medical, prezența haloperidolului sau a transfuziilor nu funcționează doar ca elemente de decor, ci ca simboluri ale unei realități care tratează sensibilitatea ca pe o tulburare ce trebuie controlată. Tatăl apare ca figură ambiguă, simultan sprijin și martor al unei prăbușiri care nu mai poate fi oprită, iar spațiul familial devine un loc al tensiunii tăcute, unde afecțiunea coexistă cu neputința.

„Vitrina frigorifică” reprezintă unul dintre nucleele afective ale volumului, prin interiorizarea radicală a doliului: „sicriul mamei e așezat (…) la mine în cap”. Moartea nu mai este un eveniment exterior, ci un obiect conservat în interiorul conștiinței, o rană care nu se închide, ci este păstrată ca într-un spațiu rece, aseptic. Durerea nu izbucnește, ci persistă, iar memoria devine un mecanism de conservare a absenței.

În alte poeme, experiența despărțirii este proiectată în decoruri urbane sau simbolice, precum Parisul, unde ruptura capătă dimensiuni performative, amintind de gestul radical al Marinei Abramović, în care iubirea nu este anulată brusc, ci consumată într-un ritual al distanței. Titlul „Sent files” sugerează, la rândul său, imposibilitatea comunicării reale: mesajele sunt trimise, dar nu ajung; emoțiile sunt formulate, dar rămân suspendate într-un spațiu virtual al neîmplinirii.

În ansamblu, Scrâșnetul dinților este un volum despre imposibilitatea salvării totale. Iubirea nu vindecă, familia nu protejează în mod absolut, iar poezia nu oferă soluții miraculoase. Și totuși, în acest regat al lucidității dureroase, faptul că durerea este rostită devine o formă de rezistență. Scrâșnetul nu este doar semnul suferinței, ci și dovada că ființa încă reacționează, încă simte, încă refuză să accepte amorțirea ca stare definitivă. Într-o lume care normalizează dezagregarea, poezia lui Șerban Axinte nu promite izbăvire, dar oferă o conștiință trează, capabilă să privească direct în miezul propriei fragilități.

Absența și prezența provoacă aceeași teamă

Regatul disfuncției este un volum care propune o hartă a fragilității contemporane, în care ființa nu mai caută un ideal al armoniei, ci încearcă să supraviețuiască într-un univers al dezechilibrului asumat. Regatul din titlu nu este un spațiu al ordinii sau al autorității, ci o lume în care imperfecțiunea devine lege, iar vulnerabilitatea – singura formă autentică de existență. În această lume, iubirea nu salvează, dar împiedică prăbușirea totală; poezia nu vindecă, dar menține vie întrebarea despre sens, după cum afirmă autoarea Sorina Rîndașu.

Prima parte a volumului, „Pe malul unei ape încă necunoscute”, deschide un spațiu al tranziției identitare. Apa nu este doar element natural, ci marginea unei conștiințe fluide, aflate în căutarea propriei forme. Poemele surprind erodarea lentă a relațiilor, alienarea urbană și fragilitatea trupului, fără a recurge la dramatism excesiv. Prăbușirea nu este spectaculoasă, ci aproape imperceptibilă, iar ratarea nu apare ca accident, ci ca predispoziție: „ești eligibil ratării”. Această formulare concentrează o întreagă filozofie a volumului, în care pierderea este integrată în structura existenței.

Dimensiunea feminină capătă o importanță majoră în poemul „tristețile noastre sunt similare”, unde condiția femeii este surprinsă ca experiență colectivă, repetitivă, modelată de roluri și așteptări sociale. Imaginea „cartierului celor pentru care n-a mai fost loc” devine simbolul marginalizării tăcute, al identităților absorbite în funcții și obligații. Femeia apare simultan ca ruină și cetate, fragilă și rezistentă, prinsă între moștenirea unei istorii familiale și nevoia de a-și afirma propria voce.

În a doua parte, „Disequilibrum”, dezechilibrul nu mai este sugerat, ci devine stare permanentă. Familia este explorată ca spațiu al transmiterii tăcute a rănilor, iar moștenirea nu este materială, ci afectivă. „Povestea rudelor mele triste” vorbește despre o identitate construită peste un strat anterior de tăceri și compromisuri, unde sensibilitatea este adesea modelată prin forme dure de iubire. Tristețea devine ancestrală, iar apartenența implică atât protecție, cât și limitare.

Unul dintre momentele esențiale ale volumului este poemul „unde e poezia aceea miraculoasă”, care transformă însăși arta într-o temă problematică. Întrebarea despre locul poeziei, într-un moment în care absența și prezența provoacă aceeași teamă, dezvăluie fisura dintre așteptare și realitate. Poezia nu mai apare ca refugiu garantat, ci ca posibilitate fragilă, dependentă de capacitatea noastră de a o căuta. Neputința ei reflectă propria noastră amorțire, iar simplul act al interogației devine o formă de rezistență.

În final, Regatul disfuncției nu oferă soluții și nu promite armonie. Lumea poate „să se prăbușească oricum”, însă atât timp cât fragilitatea este rostită și sensul este căutat, prăbușirea nu este totală. Volumul Sorinei Rîndașu rămâne astfel o mărturie a unei generații care nu mai crede în salvări absolute, dar refuză să accepte tăcerea ca destin.

Antonia Besmeciuc, 9 A

            Poezia nu este un loc al liniștii, ci un spațiu al confruntării

Am avut o întâlnire specială cu poeții Sorina Rîndașu și Șerban Axinte. A fost un eveniment care mi-a lăsat o impresie puternică și care continuă să mă facă să gândesc. Nu a fost doar despre poezie, ci despre oameni, despre frică, despre golul interior și despre cum încercăm să supraviețuim propriilor demoni. Colegii mei, Theodor Vicol, Sofiana Daraban și Alexandra Timofte, au prezentat volumele “Scrâșnetul dinților” și “Regatul disfuncției". Ei au adus perspective diferite, dar la fel de puternice asupra acestor cărți.

Pentru mine, “Regatul disfuncției” vorbește despre ceva universal. Toată lumea se confruntă cu ceva de care vrea să scape - demoni interiori, traume, goluri care nu se umplu ușor. Poezia Sorinei Rîndașu are o formă atent gândită. Versurile sunt distribuite în pagină ca niște respirații fragmentate. Este ca și cum structura textului ar purta urmele crizei despre care vorbește. Deși volumul este dominat de stări de depresie, alienare și rătăcire, ultimele poeme sunt ca niște uși deschise spre ieșire. Nu este o salvare spectaculoasă, ci una discretă. Speranța este mai aproape decât credem, dar nu vine fără durere.

În discuția cu autoarea, mi-a rămas puternic ideea că poezia “a scos-o vie", dar cu un preț mare. Literatura nu este un instrument magic care te face om din nou după ce ai trecut prin iad. Este mai degrabă un mod de a reactualiza o rană care ar fi trebuit, poate, să se cicatrizeze. Cartea devine, astfel, un jurnal al vindecării incomplete.

Volumul lui Șerban Axinte m-a lovit prin atmosfera de colaps interior. Este o lume în care credința se îndepărtează, iubirea se scurge de esență, iar viitorul pare o amenințare difuză. Poezia nu oferă refugii comode. Dimpotrivă, arată o ființă care are nevoie de sprijin și de evadare, dar care se lovește constant de imposibilitatea comunicării și de un gol care se adâncește. Autorul încearcă să transforme necunoscutul în lumină prin cuvinte. Unele texte surprind stagnarea în fața unei lumi indiferente. Fluxul conștiinței devine o povară. Finalul nu este o mântuire, ci mai degrabă o recunoaștere crudă. Nu orice poate fi o salvare. Uneori, a vedea prea mult, a înțelege prea mult, ajunge să te închidă într-o luciditate care doare. Suferința apare din abuzul de sens. Dorința de a explica totul poate face imposibilă trăirea.

Dialogul cu cei doi poeți a fost onest și, pe alocuri, inconfortabil. Nu s-a vorbit despre poezie ca despre un “remediu” universal, ci despre limitele ei. Am înțeles că arta nu vindecă întotdeauna, dar poate face ceva la fel de important. Poate spune adevărul despre durere. Acest adevăr, chiar dacă nu ne salvează, ne face să ne recunoaștem unii în alții. Tristețile noastre sunt, în fond, asemănătoare. Ne schimbăm ipostazele, dar rămân aceleași fisuri. Întâlnirea aceasta mi-a lăsat impresia că poezia nu este un loc al liniștii, ci un spațiu al confruntării. Un spațiu în care ne uităm la propriile frici fără filtre și, poate, tocmai de aceea, reușim să mergem mai departe.

Daria Bortică, 10 E

            O hartă a supraviețuirii prin suferință

În cadrul întâlnirii deosebite alături de Sorina Rîndașu și Șerban Axinte, dialogul a gravitat în jurul universurilor poetice conturate în volumele „Regatul disfuncției” și „Scrâșnetul dinților”, două mărturii tulburătoare ale fragilității umane. Un lucru care m-a impresionat la Sorina a fost că și-a asumat cu o onestitate debordantă faptul că, pentru ea, acest volum poate funcționa ca un jurnal atipic: nu unul care urmărește vindecarea catartică, ci unul care acționează ca o formă de anestezie a durerii. Poezia sa nu este o simplă eliberare de suferință, ci o împărtășire viscerală a acesteia, o scufundare conștientă într-o geografie a degradării. Totuși, dincolo de această explorare a descompunerii, cheia către eliberare pare să rezide tocmai în forța de a numi dezastrul și de a găsi, în punctul cel mai de jos al prăbușirii, o formă de reziliență prin care spiritul reușește să transcendă limitele trupului suferind.

         Intrând în universul volumului „Scrâșnetul dinților” de Șerban Axinte, ne lovim de o poezie a traumelor metabolizate, unde experiența limită a bolii și a spitalizării este transformată în confesiune dură. Cartea nu este doar o înregistrare a suferinței, ci un efort poetic de a da sens degradării umane și vulnerabilității, funcționând ca o electrocardiogramă a căderilor și a momentelor fragile de ridicare.

        Poezia „Cearcănele” debutează cu o imagine centrală extrem de sugestivă: „tenişi fără şireturi”. Această lipsă devine o metaforă a instabilității absolute, sugerând un „fir al vieții” care lipsește sau un suport care nu mai există. În contextul spitalizării descris în volum, unde șireturile sunt adesea confiscate pentru a preveni autovătămarea, imaginea indică o depersonalizare și o pierdere a controlului asupra propriului echilibru. Pasul poetului rămâne astfel nesigur, reflectând un balans fragil între dorința de a înainta și teama constantă de a se prăbuși.

      În acest peisaj al vulnerabilității, „mâna încleștată pe telefon” și ideea că acesta este „cel mai bun prieten” capătă o semnificație aparte. Dacă în alte poeme din volum regimul strict al spitalului privește comunicarea cu suspiciune, aici telefonul apare ca o ultimă ancoră. Este singura punte de legătură cu exteriorul, un obiect de care autorul se agață cu disperare pentru a nu se lăsa absorbit complet de propriul „scrâșnet” interior și de halucinațiile sau zgomotele care îl înconjoară.

      Fragilitatea relației umane este redată prin imaginea „corpurilor de sticlă”, obiecte casante care se pot sparge la cea mai mică atingere. Acestea par să „atârne de șireturile lipsă”, sugerând că personajele sunt suspendate între viață și moarte, fiind legate prin „cordoane imaginare” ale suferinței comune. Nu este vorba despre o iubire romantică clasică, ci despre o legătură de supraviețuire: doi oameni care au „fugit unul de altul” până când s-au „prins de mână” în pragul epuizării, acceptându-și reciproc rănile.

       Finalul poeziei aduce o notă de tandrețe dureroasă prin gestul de a „săruta unul altuia cearcănele”. Cearcănele nu sunt simple urme de oboseală, ci amprente ale nopților de insomnie și ale luptei psihice. Într-o lume a tratamentelor chimice și a diagnosticelor reci, acest gest reprezintă forma supremă de vindecare prin acceptare. Astfel, poezia devine o mică „insulă” de umanitate în interiorul volumului, demonstrând că singurul echilibru real într-o viață „fără șireturi” provine din capacitatea de a iubi și a proteja vulnerabilitatea celuilalt.

        În universul poetic al Sorinei Rîndașu din volumul „Regatul Disfuncției”, poemul „mi-am dorit să fiu departe” mi-a atras atenția în mod deosebit. Este o confesiune dureroasă despre cum e să te simți străin în propriul tău trup și despre efortul de a găsi liniștea în mijlocul degradării.

        Mi se pare că în acest text există un sentiment profund de claustrofobie în propria piele. Dorința eului liric de a fi dus „cât mai departe de aici” ne indică faptul că „aici” nu mai reprezintă un simplu spațiu fizic sau o cameră, ci însuși trupul suferind. Este o stare de captivitate în care corpul devine o „uniformă” grea care refuză să mai asculte până și cea mai simplă comandă, lăsând sufletul să tânjească după o libertate imposibilă.

O idee foarte frumoasă și tristă în același timp este cea a corpului ca o geografie a amintirilor. Atunci când își atinge pielea, eul liric nu simte doar țesut viu, ci regăsește întreaga lume în care a crescut: satul, copiii care fumează pe ascuns în spatele caselor sau turnurile de apă. Toate aceste imagini de la periferie sunt „înscrise” direct pe corp, transformându-l într-o hartă vie a traumei și a trecutului care nu poate fi șters.

      Totodată, versurile despre „o inimă nouă în trup nou și țesuturi uleioase care niciodată nu vor cunoaște întristare” sugerează că singura cale către regenerare este acceptarea degradării totale. Mi se pare că autoarea propune aici o formă de pace post-umană. Prin transformarea în materie organică: mușchi, ciuperci, țesuturi neutre, omul scapă în sfârșit de povara emoțiilor și a tristeții, găsind o liniște pe care viața obișnuită nu i-o mai putea oferi.

        Spre final, poezia devine mai rece și mai tăioasă. Constatarea că „a trecut vremea pentru tandrețe” și gestul de a astupa tunelurile comunicării arată o izolare asumată în fața durerii. În acest „domiciliu al lucidității”, marcat de steaguri albe de predare, singura rezistență care mai rămâne este sinceritatea brutală a minții care observă dezastrul fără a-l mai înfrumuseța. Este o poezie cu mult suflet, care ne arată că și în mijlocul disfuncției se poate găsi o formă de lumină, chiar dacă ea strălucește în întuneric.

          În concluzie, cele două volume conturează o hartă a supraviețuirii prin suferință. Ambii poeți transformă degradarea într-o formă de cunoaștere. Astfel rămânem cu imaginea unei umanități care se recuperează tocmai prin vulnerabilitate, transformând trauma din stigmat în limbaj poetic. Dacă la Șerban Axinte salvarea vine prin regăsirea celuilalt și acceptarea „cearcănelor” comune, la Sorina Rîndașu ea se produce prin luciditatea tăioasă a auto-observării și prin pacea regăsită în propria „disfuncție”.

Alexandra Asavinei, 9 A

            O coborâre curajoasă în realitatea dureroasă a neputinței și a singurătății           

Sorina Rîndașu consideră că nu poți scrie poezie când ești fericit, ci doar când ești trist sau când suferi. Este și un motiv pentru care nu a mai scris versuri de ceva vreme, dar își dorește să scrie proză. De asemenea consideră că atunci când scrii despre durerile tale nu te poți vindeca sufletește.

„Regatul disfuncției” a fost scris într-o perioadă de mare vulnerabilitate, aspect care se resimte de-a lungul întregului volum prin modul în care autoarea își exprimă sentimentele și gândurile. Sorina Rîndașu alege să expună o intimitate atât de profundă, astfel încât cititorul ar putea avea senzația că asistă la o mărturisire așa de vulnerabilă  pe care mulți dintre noi nu am avea curajul să o împărtășim nici măcar celor mai apropiate persoane.

O poezie care mi se pare că exprimă foarte bine fragilitatea pe care întreg volumul o exprimă este „un trup care palpită” unde corpul este descris că o mașinărie biologică aflată la limitele rezistenței. Metafora pielii ținute laolaltă de o „substanță necunoscută” sugerează că viața însăși este un echilibru misterios care s-ar putea destrăma în orice secundă sub presiunea realității. Senzația urechilor care se destupă devine un simbol al adaptării forțate la niște „trepte de viteză” pe care nicio persoană n-ar trebui să le suporte de unul singur, deoarece oamenii sunt niște ființe sociale care necesită companie și ajutor. Această imagine arată că a supraviețui este un efort epuizant, deoarece corpul nu mai face nimic altceva decât să palpite, sufletul este schingiuit de suferință, singurătate devenind o rană dureroasă pe care omul trebuie să o suporte singur în fața unor emoții mult prea puternice.

Șerban Axinte poate să scrie poezii chiar și când e vesel, dar atunci când încearcă să scrie proză ajunge fără să vrea să scrie din nou versuri. Volumul de poezii al lui Șerban Axinte nu este o lume a viselor frumoase, ci o coborâre curajoasă în realitatea dureroasă a neputinței și a singurătății, unde autorul ne arată cum viața se poate schimba și degrada până la descompunere. Această viziune este strâns legată de ideea că nimic nu este veșnic și că suferința apare tocmai pentru că ne atașăm de momente sau de oameni care dispar, lăsându-ne cu o identitate fragmentată și nesigură. Această fragilitate a sufletului este cel mai bine descrisă în poezia „rana”, unde lipsa persoanei iubite este comparată cu o „rană fără de carne”. Aceasta este o metaforă care ne arată că durerea sufletească poate fi la fel de reală și de ascuțită ca o rană fizică, transformând timpul într-o înșiruire insuportabilă de junghiuri și atacuri de panică. Poezia aceasta m-a impresionat prin modul brutal și onest în care descrie suferința provocată de absența unei persoane dragi transformând o stare sufletească într-o senzație fizică de rană deschisă. Imaginea celui care urlă cu gură închisă este extrem de puternică, deoarece sugerează o durere care nu poate fi exprimată cu voce tare, devenind o rugăciune disperată a inimii care se zbate în tăcere. Gestul de a îndepărta leucoplastul dintr-o singură mișcare mi s-a părut un semn de trădare a persoanei iubite, simbolizând momentul de ruptură definitivă când scutul este smuls brusc rămânând complet expus fără a avea cu ce se apăra.

Ambele volume de poezii sunt profunde având în prim plan suferința, descrisă și simțită într-o mulțime de feluri diferite.

Rareș Asavinei, 9 A

   În fața morții, nu contează lucrurile mari, ci gesturile mici și pline de sens

Întâlnirea cu Sorina Rîndașu și Șerban Axinte a fost un eveniment frumos și cald, care a adus împreună poezia și muzica într-un mod firesc. Evenimentul a început cu un moment muzical la chitară și voce, care a creat o atmosferă liniștită și apropiată. După acest început sensibil, au urmat prezentările celor două volume de poezie, în care s-a vorbit despre temele cărților, despre suferință, speranță și nevoia de sprijin. Discuțiile au fost sincere, iar autorii au explicat cum poezia lor pornește din experiențe reale și din dorința de a înțelege mai bine lumea și pe ei înșiși.

În volumul Regatul disfuncției de Sorina Rîndașu, una dintre poeziile cele mai puternice este chiar „regatul disfuncției”. Poezia vorbește despre un spațiu al marginalizării, despre oameni uitați și copii „pe care nu-i revendică nimeni”. Imaginea unei clădiri care se prăbușește din interior arată un colaps emoțional, o stare de depresie și criză. Totuși, vocea poetică spune că a fost prima care s-a împotrivit distrugerii, ceea ce arată dorința de a rezista. Chiar dacă lumea pare un „dezastru”, există o inimă mare care poate cuprinde pierderile și le poate transforma în ceva nou. În ansamblu, cartea arată că toți ne luptăm cu traume și demoni, dar în ultimele versuri apar mici ieșiri din acest „iad”. Volumul devine astfel și o carte a speranței, în care viața este văzută ca un mecanism fragil, iar fără iubire suntem pierduți.

În volumul Scrâșnetul dinților de Șerban Axinte, poezia „unui fiu” aduce în prim-plan relația dintre părinte și copil. Versul despre momentul în care moartea „va atinge ochii și buzele” arată apropierea sfârșitului, dar în loc de teamă apare o imagine simplă, copilul care suflă într-o păpădie. Păpădia devine un simbol al fragilității și al frumuseții trecătoare. În fața morții, nu contează lucrurile mari, ci gesturile mici și pline de sens. În general, volumul este o carte despre durere, despre moartea părinților, boală și iubire pierdută. Poezia devine un fel de jurnal de vindecare, prin care autorul încearcă să pună ordine în suferință și să o facă mai ușor de dus. Este o carte sinceră, care arată cât de mult are nevoie ființa umană de sprijin și de o cale de evadare.

Privite împreună, cele două volume au o idee comună, că toți trecem prin crize și momente grele, dar încercăm să le dăm sens. Atât Sorina Rîndașu, cât și Șerban Axinte arată că suferința nu poate fi ocolită. Uneori, a vedea prea clar realitatea poate chiar să doară mai mult. Totuși, prin poezie, durerea este transformată în cuvinte, iar cuvintele pot aduce puțină lumină. Ambele cărți vorbesc despre fragilitate, despre dorința de a fi înțeleși și despre nevoia de iubire.

Întâlnirea a fost o experiență emoționantă, care a arătat cât de importantă este poezia în viața noastră. Muzica, lectura și discuțiile au creat un spațiu în care suferința a putut fi spusă pe nume, dar și în care speranța a fost simțită. A fost o zi în care am înțeles că, deși tristețile noastre sunt diferite, ele se aseamănă, iar prin artă putem găsi un drum spre vindecare.

Sofia Butnariu, 10 E

            Scrisul este o modalitate de a nu te pierde de tot

Întâlnirea cu Sorina Rîndașu și Șerban Axinte în școala noastră a reprezentat un moment de o rară intensitate, oferindu-ne șansa de a înțelege cum poezia poate deveni o formă de supraviețuire în fața fragilității umane. Deși stilurile lor sunt distincte, discuția despre volumele ,,Regatul disfuncției” și ,,Scrâșnetul dinților” ne-a arătat că ambii autori folosesc scrisul pentru a marca teritorii interioare pline de suferință, boală și traumă.

  În ,,Regatul disfuncției”, Sorina Rîndașu propune o viziune aproape chirurgicală asupra corpului și sufletului. Pentru ea, ființa este un mecanism care necesită o permanentă „reparație”. Metaforele ei sunt tehnice și reci: vorbește despre o ,,incizie” care trebuie să reasambleze ,,spațiul vital”, despre ,,artere cârpite” și despre o ,,durere mecanică” ce pare să vină dintr-un scurtcircuit interior. Lumea ei este una a ,,dislocării din plin”, unde individul este mereu ,,eligibil ratării”, iar poezia înregistrează cu obiectivitate această prăbușire a structurilor interne.

 Șerban Axinte aduce în ,,Scrâșnetul dinților” o ,,fenomenologie a durerii” extrem de asumată. Dacă la Sorina Rîndașu accentul cade pe mecanica defectă, la Șerban Axinte esențialul este modul în care experiențele traumatice, precum boala sau pierderea, sunt ,,metabolizate” prin scris. Titlul volumului său sugerează acea reacție-limită în fața insuportabilului, o stare de tensiune unde viața devine o ,,respirație asistată”. Poezia sa nu doar observă trauma, ci o transformă într-un scenariu controlat, unde ,,scrâșnetul dinților” devine singura dovadă a autenticității în fața morții.

 Diferența dintre cei doi constă în unghiul de abordare: Sorina disecă ,,disfuncția” pentru a găsi resturile din care se mai poate ,,reasambla” ceva, în timp ce Șerban caută ,,adevărul adevărat” în mijlocul crizei, refuzând orice consolare falsă. Totuși, volumele lor se întâlnesc în ideea că poezia este un ,,jurnal de vindecare” sau, cel puțin, un ,,adăpost” unde teroarea poate fi, pentru un timp, îmblânzită.

 În cadrul întâlnirii, când poeții ne-au răspuns la întrebări, am înțeles că actul de a scrie nu este un simplu exercițiu estetic. Este, așa cum spunea unul dintre ei, o modalitate de a nu te pierde de tot. Am plecat de la această întâlnire cu o lecție profundă: chiar și într-un ,,regat al disfuncției”, unde totul pare să se demoleze, ,,scrâșnetul dinților” și forța cuvintelor rămân singurele instrumente prin care ne putem recâștiga umanitatea.

Ștefan Căciulă, 10 E

            Felul în care alegem să privim ceea ce trăim

Întâlnirea cu Șerban Axinte și Sorina Rîndașu din sala de festivități a fost interesantă mai ales prin felul în care discuția s-a transformat într-un dialog real, nu doar într-o prezentare. Un moment care mi-a rămas în minte a fost atunci când cineva din sală i-a întrebat ce le dă „combustibilul” pentru a scrie poezie. Răspunsul lor a fost sincer: de multe ori, poezia s-a născut din suferință, din momente grele, din frământări interioare. Au spus că scrisul a fost o formă de reflecție și de așezare a gândurilor.

Mi s-a părut și mai interesant faptul că nu s-au oprit la acest răspuns, ci au întors întrebarea către noi: ce credem noi că ar putea fi combustibilul pentru poezie? Din sală au venit răspunsuri diferite: iubirea, experiențele personale, furia, dorul, chiar și plictiseala. Momentul acela a arătat că poezia nu aparține doar celui care o scrie, ci și celui care o citește.

Prin poezia  cu numărul 8 din “Bad-uri” din volumul Scrâșnetul dinților am înțeles mai bine legătura dintre suferință și scris. În poem se simte o tensiune interioară, o neliniște care nu este strigată, ci controlată. Versurile par rezultatul unei confruntări personale, al unei stări care a trebuit pusă în cuvinte pentru a putea fi înțeleasă.

În schimb, poezia “Zilele putreziciunii” din volumul Sorinei Rîndasu mi s-a părut că arată un alt tip de „combustibil”: sensibilitatea față de detalii și față de lucrurile aparent mărunte. Emoția nu este exagerată, ci discretă, dar prezentă. Aici, combustibilul pare să fie atenția și capacitatea de a observa.

Întâlnirea m-a făcut să realizez că poezia nu pornește neapărat din momente extraordinare, ci din felul în care alegem să privim ceea ce trăim. Iar suferința, iubirea sau chiar întrebările fără răspuns pot deveni puncte de plecare pentru ceva scris cu sinceritate.

Daniel Cheptene, 10 B

            O formă de observație atentă a lumii

Miercuri, 25 februarie 2026, am avut privilegiul de a participa la o întâlnire memorabilă cu doi poeți contemporani de excepție, Sorina Rîndașu și Șerban Axinte. A fost o ocazie de a pătrunde în universul lor poetic, de a le înțelege viziunile și de a simți pulsul creației literare actuale.

      M-a impresionat în mod special felul în care Șerban Axinte vorbește despre poezie ca despre o formă de observație atentă a lumii. Poezia lui mi s-a părut profundă și realistă, construită din detalii aparent obișnuite, dar care capătă o încărcătură emoțională puternică. Din modul în care a vorbit despre scris am înțeles că poezia nu trebuie neapărat să fie complicată sau plină de metafore pentru a transmite ceva important; uneori, sinceritatea și simplitatea pot avea cel mai mare impact.

    Sorina Rîndașu m-a impresionat prin naturalețe și prin sinceritatea cu care a vorbit despre experiențele și emoțiile care stau la baza poeziei sale. Poezia ei mi s-a părut directă și intensă, exprimând stări pe care mulți tineri le simt, dar nu reușesc întotdeauna să le pună în cuvinte. Mi-a plăcut faptul că a vorbit deschis despre procesul de creație și despre dificultățile scrisului, ceea ce a făcut întâlnirea mai apropiată și mai autentică.

    Am rămas cu impresia că astfel de întâlniri sunt importante pentru că aduc literatura mai aproape de cititori și oferă ocazia de a descoperi oamenii din spatele cărților. Pentru mine, această experiență a fost nu doar interesantă, ci și motivantă, deoarece mi-a stârnit dorința de a citi mai multă poezie contemporană și de a înțelege mai bine lumea prin intermediul literaturii. 

Ana Cojocariu, 10 B

            O lume care a obosit să mai creadă în lumină

Nu există răsărit pentru o lume care a obosit să mai creadă în lumină, ci doar o fisură inițială, un murmur subteran, o vibrație abia perceptibilă în carnea limbajului, din care se desprinde, ca o respirație grea a materiei, „Regatul disfuncției” al Sorinei Rîndașu, un volum dureros care se dezice de tradițional, desfășurându-se asemenea unei plăgi lente, ca o hartă a unei împărății unde legile nu sunt scrise cu aur pe pergament, ci gravate cu unghia în scoarța unei conștiințe epuizate, erodate. Aici nu răsună imnuri de glorie, nu se ridică temple, nu se proclamă adevăruri, ci suntem martori, într-o condamnare publică, la trosnetul fibrei interioare a ființei atunci când este întinsă prea mult între dorință și neputință, între nevoia de comuniune și fatalitatea singurătății, între credință și simulacrul ei social. În acest regat, disfuncția nu este accident, nici excepție, nici patologie izolată, ci însăși structura de rezistență a realului, arhitectura secretă a unei lumi care continuă să se miște deși axul ei s-a deplasat imperceptibil, dar irevocabil.

În acest volum, poemele nu sunt simple texte juxtapuse, ci camere succesive ale unei coborâri, trepte ale unei inițieri inverse în care eul liric nu se purifică prin suferință, ci se cunoaște prin degradare, nu se înalță prin iubire, ci se dezvăluie prin imposibilitatea ei, nu se salvează prin comunitate, ci o contemplă destrămându-se cu o luciditate aproape liturgică. „Dezgustătoare gânduri subliminale” este, în acest parcurs, vestibulul infestat al conștiinței, locul unde gândul, în loc să fie lumină, devine secreție, proliferare obscură, tentaculară, un organism străin care se insinuează în spațiile fragile ale minții și așteaptă, cu răbdarea rece a unui prădător abisal, „pasul greșit” pentru a-și justifica existența. Titlul însuși produce o fricțiune semantică de o intensitate neliniștitoare, căci subliminalul, cel ce scapă vigilenței și se strecoară dincolo de pragul conștiinței, capătă consistență morală, devine „dezgustător”, ca și cum invizibilul ar fi, în esență, corupt, ca și cum ceea ce nu vedem în noi ar fi tocmai ceea ce ne definește în chipul cel mai autentic și mai crud. Eul liric se declară a fi „un om pe care nu-l deranjează nimic”, iar această propoziție, aparent liniștitoare, este, în realitate, un epitaf al sensibilității; căci a nu mai fi deranjat înseamnă a fi trecut dincolo de reacție, a fi intrat într-o amorțire ontologică în care nici binele, nici răul nu mai provoacă tresărire, iar memoria însăși se rarefiază până la a deveni un efort supra uman.

Această dezarticulare a identității nu este una spectaculoasă, nu se manifestă prin gesturi extreme, ci printr-o discretă, dar constantă deplasare a centrului de greutate al ființei, căci ființa nu mai coincide cu sine, devine propriul său martor, propriul său anatomist, contemplând proliferarea „tentaculelor” interioare fără a mai avea energia de a le reteza, ca și cum luciditatea ar fi singura formă de rezistență rămasă într-un teritoriu deja cucerit. În plan metafizic, poemul configurează o ontologie a contaminării: omul nu este un nucleu pur înconjurat de accidente, ci un spațiu vulnerabil în care se instalează, nestingherite, reminiscențe ale fricii, ale rușinii, ale eșecului, iar disfuncția nu este deviație de la normă, ci însăși norma unei conștiințe moderne care a pierdut iluzia unității.

„Tu nu știi despre ce vorbesc” mută această fisură din interior în câmpul relațional, transformând iubirea într-un teritoriu al neînțelegerii ritualizate, al repetiției sterile, al unei incantații care nu invocă prezența, ci confirmă absența. Repetiția obsesivă a versului devine un refren al singurătății în doi, o incantație alinătoare prin care eul încearcă să spargă opacitatea celuilalt, dar nu reușește decât să-i reveleze intuiția unei complicități la uitare, a unei alegeri deliberate de a rămâne la suprafața lucrurilor, de a nu coborî printre adâncimile amenințătoare ale unui adevăr tăinuit. Trăirea cotidiană este investită cu o gravitate neașteptată, devenind simbol ale unei existențe industrializate afectiv, în care până și apa băută împreună poartă amprenta impersonalului, a reutilizabilului, a consumului fără sacralitate, astfel încât  gestul distrugerii paharului capătă valoarea unei profanări inverse: nu distruge un obiect sacru, ci denunță lipsa esenței divine din acesta, într-o sfidare a lumii materiale.

Și totuși, în mijlocul acestei dezolări relaționale, apare paradoxul „celor mai frumoase pierderi”, formulare care ridică absența la rang de experiență estetică și spirituală, transformând eșecul comuniunii într-o sursă de intensitate ontologică; căci pierderea, spre deosebire de posesie, lasă urme, sapă adâncimi, obligă la introspecție, în vreme ce împlinirea poate aluneca în superficialitate. Finalul, în care eul se întinde lângă celălalt nu presupune o reconciliere, ci k coexistență în interiorul aceleiași tăceri, căci trupurile se ating, dar sensurile rămân paralele, iar această imagine concentrează poate cel mai limpede esența regatului: apropierea fizică nu garantează transparența spirituală, iar iubirea, lipsită de limbaj comun, devine un spațiu al exilului împărtășit.

În „Zilele putreziciunii”, perspectiva se lărgește, iar ceea ce era până atunci dramă individuală sau de cuplu se transformă într-o viziune aproape profetică asupra unei comunități aflate în descompunere lentă, dar sigură. Trimiterea biblică introduce o interogație fatidică care planează ca o amenințare asupra textului: dacă duhul sprijină boala, cine va ridica duhul zdrobit? Întrebarea nu caută răspuns, ci amplifică tăcerea, putreziciunea devenind deplină, o metaforă a trupului, a voinței, a solidarității, a credinței. Resursele se epuizează, rugăciunile se fac „în secret”, fericirea este „simulată”, iar râsul „în sinea noastră cu toată gura” trădează o schizoidie colectivă, o scindare între aparență și trăire, între spectacolul social și adevărul interior. Această lume nu este distrusă prin cataclism, ci prin uzură; nu este sfâșiată de tragedii grandioase, ci roasă din interior,  în miezul firii ascunzându-se molima, moartea.

Disfuncția devine, astfel, nu doar experiență personală, ci condiție istorică, simptom al unei modernități care și-a pierdut centrul transcendent și a rămas să administreze, birocratic, propria golire de sens. Astfel, tocmai în această recunoaștere a putreziciunii se află posibila renaștere, căci a numi degradarea înseamnă a o scoate la lumină, iar lumina, oricât de firavă, transformă descompunerea în materie fertilă. Într-un paradox, moartea devine preludiu al unei alte forme de viață, iar conștiința colectivă, deși rănită, începe să pulseze tocmai prin asumarea propriei vulnerabilități.

Prin aceste poeme, Sorina Rîndașu nu propune o soluție, nici o șansă la salvare, nici o teodicee reconfortantă, ci oferă o oglindă în care ființa contemporană este obligată de propria-i condiție efemeră să-și privească chipul fisurat fără cosmetizare, fără retorică salvatoare, fără promisiunea unei armonii imediate. „Regatul disfuncției” este, astfel, în esență, o meditație asupra condiției umane în absența centrului, o elegie a unei lumi care continuă să funcționeze deși mecanismul ei interior a fost distrus, o cronică a singurătății multiplicate în plan individual, erotic și social.

Moartea, incomunicabilitatea, dezgustul, simulacrul devin trepte ale unei inițieri inverse, căci nu urcarea spre lumină definește parcursul, ci coborârea în straturile obscure ale existenței. Și totuși, din această coborâre se naște poezia, cuvântul fiind cel care persistă, asemenea unei semințe aruncate în pământul negru al deziluziei. Nu promite mântuire, nu restaurează armonia edenică, dar afirmă, cu o încăpățânare aproape sacră, că a fi conștient de propria disfuncție este deja un act de rezistență împotriva neantului, această refuzare consolării fiind cea în care rezidă forța volumului.

Adelina Condurachi, 10 B

            O luciditate dureroasă

Pe Sorina Rîndașu și Șerban Axinte i-am întâlnit prin poeziile lor, nu pe o scena, ci în locul acela tăcut unde cuvintele devin mai grele decât realitatea. Sorina Randasu scrie despre lume ca despre o mașinărie. Despre oameni aliniați, sortați, așteptând o gură de aer. Poeziile ei nu strigă, ci apasă. Arată cum, încet, învățăm să ne potrivim în șuruburi, să ne rotunjim colțurile ca să nu deranjăm sistemul. În spatele versurilor se simte o luciditate dureroasă: pentru a supraviețui, ne mecanizăm. Întâlnirea cu Sorina a fost ca o oglindă rece, m-a făcut să mă întreb cât din mine e alegere și cât e adaptare.

Șerban Axinte scrie dintr-o rană deschisă. Sensibilitatea, la el, nu e poezie frumoasă, e pericol. E locul prin care intră tot și nu mai iese nimic. În poemul despre mamă, durerea nu e metaforă, e sicriu închis în cap, e zgomot care nu tace. El nu vorbește despre sistem, ci despre interior, despre cum pierderea se așază în tine și rămâne acolo. Întâlnirea cu el m-a făcut să înțeleg că uneori nu lumea ne frânge, ci felul în care o purtăm înăuntru. Poeziile celor doi poeți sunt diferite, dar se ating într-un punct: fragilitatea omului. Unul arată cum ne pierdem în ordine. Celălalt, cum ne pierdem în simțire. Întâlnindu-i, am simțit că între a deveni prea dur și a rămâne prea vulnerabil există o linie subțire și exact pe acea linie se scrie, de fapt, poezia. 

Maia Constantinescu, 9 A

            Desensibilizare totală în fața tragicului

Miercuri, 25 februarie, am avut ocazia să discutăm volumul de poezii “Regatul disfuncției” al scriitoarei Sorina Rîndașu, care a dorit să ne împărtășească mai multe despre creația sa. Volumul este unul care marchează o perioadă de suferință, în care literatura a avut rolul de a calma rănile provocate de către oameni într-o lume tot mai haotică.
Poemul care m-a impresionat, “nu s-au întâmplat multe”, propune o viziune tulburătoare asupra unei lumi care a supraviețuit propriei prăbușiri, dar a pierdut pe parcurs esența umanului. Încă din titlu suntem întâmpinați de o ironie amară; afirmația că „nu s-au întâmplat multe” contrastează cu tabloul aproape apocaliptic ce urmează, sugerând o stare de desensibilizare totală în fața tragicului. În această realitate, dezastrul nu mai este un eveniment spectaculos, ci o lume cenușie și degradantă. Oamenii nu mai sunt oameni, chiar actul de hrănire, cel care ne face să trăim, este privit cu suspiciune, deoarece “trupul” din care făcea parte acea bunătate nu mai există.

Nu există niciun fel de tratament pentru vidul pe care instanța lirică îl simte în urma pierderii persoanei iubită. Avalanșa de trăiri devine totuna, asemenea sentimentului dominant din opera “Visul unui om ridicol” a lui Dostoievski. Nu se mai poate distinge binele de rău, lumina de întuneric, fericirea de tristețe, în acest gol lăuntric al existenței, iar vocea poetică continuă să se prăbușească în el. În timpul întâlnirii, autoarea ne-a confirmat sentimentul de tristețe pe care a trebuit să îl depășească, subliniind însă că poezia nu a avut rolul de a vindeca sau de a repara, ci doar de a spune adevărul acelei stări fără a-l îndulci.

Astfel, volumul “Regatul disfuncției” rămâne o mărturie a unei căderi interioare, nu o promisiune a salvării, ci o sinceră poveste a fragilității umane. 

Maria Cot, 10 E

            Amintirile persistă ca o vibrație

Întâlnirea cu cuplul poetic Sorina Rîndașu și Sorin Axinte a fost o experiență de profunzime, în care poezia a fost așezată în centrul afectivității noastre, dar nu ca formă de vindecare, ci ca un râu în care se revarsă, inevitabil, tristețea umană. Poezia a fost privită ca  un spațiu de intensificare a trăirii, care oferă sens melancoliei. În viziunea lor, suferința nu este depășită prin scris, ci transformată. Ea modelează limbajul, îl tensionează, îl obligă să se rafineze până când ajunge la o formă superioară, aceea a poeziei.

Am simțit că pentru amândoi tristețea nu este un accident biografic, ci o substanță care dă consistență cuvântului. Poezia apare din acel dezechilibru interior care cere formă și care, dacă nu ar fi scris, ar rămâne doar o apăsare vagă.

Memoria a fost un alt nucleu al discuției noastre. Nu memoria exactă, ci memoria afectivă, aceea în care amintirile sunt stocate fragmentar, dar continuă să pulseze. S-a vorbit despre felul în care nu reținem neapărat detaliile unui eveniment, ci emoția lui. Amintirile persistă ca o vibrație, ca o senzație care revine fără să mai aibă contur precis. Imaginea fluturelui, la fel ca în poezia “Fluture de sub cămașă” a devenit aproape simbolică pentru această formă de memorie, fragilă, ușoară, dar imposibil de anulat. Astfel, emoția tresare din interior, chiar și atunci când pare pierdută.

O altă poezie memorabilă este „Disequilibrium”, un motto al întâlnirii, unde  dezechilibrul nu este o slăbiciune, ci o stare constitutivă. Relațiile, apropierea, iertarea și conflictul coexistă într-o tensiune care nu se rezolvă definitiv. Tocmai această instabilitate face limbajul viu. Am avut impresia că pentru ei echilibrul ar însemna tăcere, iar tăcerea ar însemna absența creației.

Maria Dănilă, 10 E

            Inima - o punte între lumea spirituală și cea materială

Întâlnirea cu poeta Sorina Rîndașu și poetul Șerban Axinte a scos la lumină latura vulnerabilă și sinceră a celor doi. 

   Șerban Axinte consideră că, dacă prin intermediul poeziilor sale, are puterea de a materializa întunericul, cu aceeași ușurință poate materializa și lumina. Acest contrast emoțional l-am simțit când am citit poeziile sale.

   În prima poezie, ,,1.", figura paternă este prezentată ca o fire care, încercând să își protejeze copilul, ajunge să devină autoritară, creându-se această atmosferă tensionată, controlată: ,,tatăl meu mă supraveghează ca pe o rolă de film". În poezia ,,7.", se conturează dorința de a păstra emoția pentru viitor, fiind uitat faptul că ar trebui să trăim în prezent: ,,ne adăpostim inimile mici de frumusețea/ anilor ce vor veni, de tristețea celorlalți de după". În ,,playmate" apare imaginea martirizată a mamei care moare în timpul nașterii. Moartea acestei ființe atât de iubite a zdruncinat atât de mult universul poetic, încât destinul a făcut ca tatăl să pună ambele lumânări la morți: ,,tata a aprins o lumânare pentru sufletul ei/ și alta pentru sănătatea mea, dar/ a așezat ambele lumânări la morți". Totuși, este amintită o naștere ,,la vârsta de patruzeci de ani", care ,,s-a dovedit/cel mai firesc lucru cu putință".

Aceasta mi-a amintit de Radu Vancu care a spus că sufletul se naște și se renaște prin artă, literatură și poezie. Poezia ,,cea mai cinstită formă de dragoste" mă duce cu gândul la complexul Oedip al lui Sigmund Freud. Traumele copilăriei devin un element al continuității, care domină o relație nesănătoasă: ,,eu, tatăl tău, care te obligă să faci pipi în pat/ și de pe lumea cealaltă,/ tu, mama mea, care mă scapă din brațe/ ori de câte ori vede că mi-e bine". Aceasta s-a simțit și ca un moment de desprindere față de propria persoană, o lipsă a fericirii care duce la adoptarea unui comportament de pasivitate în raport cu viața: ,,am început să trăim viața altora/ nu ne dădeam seama de ce, dumnezeule, nu eram fericiți".

   Sorina Rîndașu a mărturisit că ,,Regatul disfuncției” a fost o încercare a unui jurnal de vindecare, care a avut un efect contrar, a reactualizat niște răni dureroase. Poeta ne spune că ea nu crede în forța miraculoasă a literaturii de a vindeca.

   În poezia ,,de forță nici că poate fi vorba", este evidențiată confruntarea cu realitatea dură și vulnerabilitatea ființei umane. Îmi amintește de un moment în care rămânem doar noi cu noi, dezbrăcați de toate măștile impuse de așteptările celorlalți sau chiar de propriile aspirații: ,,o față slăbănoagă tot o față slăbănoagă vede/ în oglindă". Realul se îmbină cu imaginarul și creează universul lăuntric al vocii poetice: ,,numai halucinația/ se apropie/ de realitate". În ,,regatul disfuncției" se conturează imaginea unei iubiri distruse, care este mai apoi refăcută. O iubire construită din ruinele unei iubiri anterioare, asemenea unei păsări Phoenix care renaște din propria cenușă. Versurile ,,inimile noastre/ puse la păstrare/ în folie de aluminiu/ vor supraviețui" din poezia ,,din generația care plănuia să moară", îmi amintesc de o iubire amânată, de o așteptare a acelui moment potrivit, care va duce de fapt la ratarea vieții. Inima devine o punte între lumea spirituală și cea materială. Ea este cea care asigură continuitatea vieții trupești, dar și a celei sufletești, devenind un fel de hrană esențială pentru cele două lumi. Poezia ,,un trup care palpită" devine o dovadă a faptului că nu ar trebui să trecem prin dificultățile la care ne supune viața singuri, ci ar trebui să căutăm să avem pe cineva lângă noi. Moartea este privită prin ochii singurătății din cauza lipsei sentimentului de iubire, de apartenență: ,,atîtea trepte de viteză/ pe care un trup/ n-ar trebui să/ le suporte singur".

   Atât Șerban Axinte, cât și Sorina Rîndașu au reușit să atingă aspecte sensibile ale umanității într-un mod artistic, lăsând o amprentă profundă.

Emilia Florea, 10 B

            Un mod de restabilire a echilibrului și de reorganizare a lumii interioare

Întâlnirea cu cei doi poeți în cadrul căreia am discutat despre volumele acestora ne-a oferit ocazia să privim diferite texte lirice dintr-o perspectiva nouă prin întrebările și intervențiile de la final cu sugestii de interpretare ce ne-au surprins plăcut pe fiecare și să abordăm teme precum singurătatea sau melancolia.

Un lucru pe care l-am observat a fost sentimentul predominant de izolare, de singurătate. În volumul Sorinei Rîndașu, regatul disfuncției este chiar universul dinăuntrul ei în care se închide și pe care, pe parcursul volumului, prin poezii încearcă să îl oprească din a se prăbuși. Chiar poeta ne-a spus că unele dintre texte ar fi fost scrise pentru a-și analiza sentimentele într-o anumită perioadă a vieții sale. Astfel, “Regatul disfuncției” este un mod de restabilire a echilibrului și de reorganizare a lumii interioare. În același timp, în poeziile scrise de Șerban Axinte am simțit din nou acea izolare, mai ales în versurile “ca să-mi vorbești,/ nu ai nevoie de mine” și “ca să-ți vorbesc,/ nu am nevoie de tine” din “***” de la pagina 46. Practic, s-a ajuns ca în comunicare să nu mai fie esențială prezența celuilalt fiindcă dialogul se poate purta mult mai ușor în mintea celui care vrea să vorbească, rămânând în permanență în lumea sa, în singurătatea în care era deja.

Alt aspect interesant menționat de Sorina Rîndașu este faptul că, într-adevăr, există anumite detalii alese anume ce ne-au dat impresia că cele două volume sunt interconectate cum ar fi imaginea viermelui, totuși unele aspecte nu sunt similare intenționat. Deși modurile de scriere sunt diferite, emoțiile transmise și temele abordate se întâlnesc și se completează în mod surprinzător ca două piese de puzzle.

Așadar, ni s-a arătat, din nou, cât de multe lucruri poate însemna o singură poezie, un singur vers și câtă emoție se află în acel text, emoția fiind cea care ne leagă unii de alții și ceea ce, într-un fel, dă mai mult decât un înțeles, dă un scop vieții. 

Adrian Florescu, 10 E

            Fragmente de gând, tăceri și simboluri

Prin volumele lor de poezie „Scrâșnetul dinților” și „Regatul disfuncției”, Șerban Axinte și Sorina Rîndașu reușesc să creeze o poezie intensă, care atinge cititorul printr-o sensibilitate discretă, dar profundă. În aceste texte, experiențele intime sunt transformate în imagini poetice memorabile, iar emoția nu este declarată direct, ci sugerată prin fragmente de gând, tăceri și simboluri.

În poezia „Dacă aș face-o” din „Regatul disfuncției”, gândul sinuciderii este sugerat ca o umbră care se așază peste conștiință și o face să se retragă din lume. Nu este vorba despre un impuls violent, ci despre o stare obscură, aproape rușinată. Tocmai această obscuritate este esențială. Gândurile sinucigașe nu apar ca o declarație, ci ca o retragere. Ele aduc cu sine vinovăție, teamă de a fi descoperit, dorința de a nu tulbura liniștea celorlalți. Persoana ajunge să se izoleze, să se închidă în sine, să construiască o tăcere în jurul propriei suferințe. Poemul surprinde această mișcare de îndepărtare, această fugă discretă din ochii lumii, în care omul pare prezent fizic, dar interior este deja retras într-un spațiu al gândurilor greu de luminat. Este o poezie despre singurătatea care nu strigă, ci se ascunde.

  În „Fluturii căzuți în cafea” din „Scrâșnetul dinților”, imaginea centrală are o frumusețe aparte. Fluturii, simbol al fragilității și al vibrației interioare, sunt surprinși într-un gest banal, domestic, legat de o ceașcă de cafea. Contrastul dintre delicatețea fluturelui și lichidul închis la culoare creează o imagine puternică. Cafeaua devine un spațiu al reflecției, al dimineții sau al unei pauze în care memoria își face loc. Fluturii căzuți nu mai zboară, iar această cădere sugerează pierderea inocenței, stingerea unei bucurii sau transformarea entuziasmului în melancolie. Imaginea este construită cu finețe, astfel încât un moment obișnuit capătă densitate emoțională. În spatele gestului simplu se află o lume interioară care vibrează, iar fluturii devin metafora acelor tresăriri ale sufletului care, uneori, nu mai reușesc să se înalțe. 

În ceea ce privește întâlnirea cu cei doi, o întrebare pusă de aceștia a fost de-a dreptul antrenantă, mai exact care ar fi combustibilul nostru pentru scrierea poeziei. Întrebarea m-a pus pe gânduri, urmând să-mi exprim acum răspunsul. Emoțiile sau sentimentele care nu au nume, a căror intensitate sau complexitate nu poate fi denumită, sunt caracterizate de poeme. Poeziile sunt cele care devin pastile de emoție pentru o senzație unică sau pentru un traseu euforic gândit și construit de poet. Această structură ca din altă lume a poeziilor fascinează peste măsură. Astfel, noi, ca amatori de poezie, avem ocazia de a crea de la zero sentiment prin cuvinte, de a defini natura umană, această fascinație devenind combustibilul meu pentru scrierea de poezie. Acest proces de plămădire venind, la rândul său, cu o vibrație interioară aparte.

Ambele volume impresionează prin felul în care transformă experiențe intime în imagini memorabile. Fie că este vorba despre întunericul unui gând pe care nu îndrăznim să îl rostim, fie despre fragilitatea unui fluture prăbușit într-o ceașcă de cafea, poezia reușește să atingă cititorul prin subtilitate și printr-o sensibilitate care nu caută efecte dramatice, ci adevăr interior.

Maya Huțanu, 10 B

            Teama că existența noastră poate deveni nesemnificativă

Cele două volume de poezie explorează teme precum: fragilitatea ființei umane, dificultatea de a găsi sens într-o lume marcată de nesiguranță. Astfel, poezia devine un spațiu al confesiunii. 

Textul “unde e poezia aceea miraculoasă”, din volumul “Regatul disfuncției”, surprinde un moment de criză interioară în care eul liric pierde încrederea în forța salvatoare a artei. Titlul în sine conține o imagine care exprimă dezamăgirea. În timpul întâlnirii, Sorina Rîndașu a spus că multe persoane se simt eliberate după ce scriu, însă aceasta simțea că agravează mult mai tare problemele cu care se confrunta. Un moment semnificativ este imaginea „ai îndreptat umerii altuia și asta ți-a luat toată puterea”. Aici se sugerează sacrificiul pentru altă persoană, asumarea unei responsabilități emoționale care epuizează, până când ajunge golit de toate resursele sale interioare. Repetiția structurilor negative: “fără soluții, fără planuri de evadare”, accentuează acest sentimentul de gol și lipsă de putere. În contextul volumului, titlul “Regatul disfuncției” devine relevant: lumea interioară este un spațiu al dezechilibrului, unde mecanismele obișnuite de salvare, inclusiv poezia, nu mai funcționează. 

Poezia „amintirea”, din volumul “Scrâșnetul dinților” de Șerban Axinte, evidențiază cât de puternică poate fi memoria unei iubiri și despre felul în care aceasta continuă să influențeze prezentul. Tema principală este iubirea pierdută, dar și teama de dispariție. Primul vers, „amintirea cu tine rupe ziua în bucăți”, sugerează că eul liric nu trăiește liniștit în prezent. Ziua este „ruptă”, fragmentată de gândurile legate de persoana iubită. Această imagine transmite ideea că amintirea nu este una calmă, despre care poți vorbi în orice moment al zilei, ci dureroasă, capabilă să destabilizeze echilibrul interior. Imaginea „fluturilor căzuți” are valoare simbolică. Fluturele este un simbol al fragilității și al frumuseții trecătoare, iar faptul că este „căzut” semnifică sfârșitul unei iubiri sau al unei iluzii. Atmosfera poeziei devine astfel melancolică, acaparată de regret și conștientizarea efemerității. Finalul poeziei aduce o idee mai profundă: „să ne imaginăm lumea fără noi și să tremurăm de frică.” Aici nu mai este vorba doar despre despărțire, ci despre teama că existența noastră poate deveni nesemnificativă. 

În concluzie, cele două poezii surprind stări interioare puternice și arată cât de vulnerabil poate fi omul în fața suferinței. În versurile „unde e poezia aceea miraculoasă” sunt evidențiate neputința și dezamăgirea, mai ales prin ideea că poezia nu mai are forța de a salva sau de a oferi sprijin într-un moment de criză. În poezia „amintirea”, accentul cade pe durerea unei iubiri trecute și pe frica de pierdere, dar și pe teama că existența noastră poate deveni nesemnificativă. Ambele texte transmit o stare de neliniște și reflecție, punând în prim-plan fragilitatea emoțională și dificultatea de a găsi echilibru în momentele grele.

Melania Huzum, 10 E

            Poezia – reconstituire a trupului și a sufletului

Volumele de poezii "Scrâșnetul dinților", scris de Șerban Axinte, precum și "Regatul disfuncției", de Sorina Rîndașu, reprezintă  viziuni unice și apocaliptice asupra societății și omului. Cel din urmă este dezvelit de fiecare "strat de protecție", rămânând în văzul lumii ce este mai rău din el. Precum spune William Shakespeare: "Hell is empty and all the devils are here".

În poemele lui Șerban Axinte, ființa umană este descrisă drept un monstru, precum cei care inundă imaginațiile copiilor, ascunzându-se sub paturile lor. Așteaptă întunericul, pentru a putea să se miște, pentru că le este teamă de zi, de lumină, de oameni. "Să-ți potrivești pașii cu cei ai monstrului din mintea ta" ilustrează această comparație, făcându-se trimiteri la Psalmul 50 din Biblie. Omul se consideră "curat" – de toate frumusețile și bucuria vieții, crezând, astfel, că nu are nevoie de Dumnezeu pentru a se mântui, căci el este, de fapt, un monstru, care merită numai suferință. Purtarea pe umeri a aproapelui său, plecat în veșnicie, este ceea ce îi sfâșie sufletul, pentru că a văzut moartea cu ochii lui, înțelegând în acel moment că viața conține și multă suferință, și multă responsabilitate. Însă, el încearcă să treacă peste probleme, prin formarea unei carapace, unde se întărește și capătă putere de a-și duce relațiile mai departe: cu oamenii și cu viața.

Șerban Axinte a mărturisit, în timpul întâlnirii la care am participat, faptul că el scrie pe baza amintirilor sale. Astfel, își aduce propriul trecut în prezent, alcătuindu-și o lume proprie și distrugând legile timpului, încercând să afle tainele ființei umane.

Același lucru îl face și Sorina Rîndașu, prin poemele sale. "dezgustătoare gânduri subliminale" se concentrează pe mintea omului, ele ajungând să îl distrugă pe interior, întrucât nu le poate spune nimănui. Pare că este în regulă pe dinafară, dar, în realitate, sufletul său este măcinat de frică și de dezgust. În tot acest timp, societatea (portretizată ca o mulțime de tentacule) așteaptă să-l judece în orice moment al slăbiciunii sale.

Poezia ar putea fi o metodă de salvare; de reconstituire a trupului și a sufletului. Atunci când omul nu mai cunoaște ce e rău și ce e bine; când nu mai știe ce își dorește – absență sau prezență, iar societatea se arată nepăsătoare în fața sentimentului și a frumuseții, ce e de făcut? El a luat din tristețea altora, pentru a-i înălța și a le reda bucuria, dar el a rămas gol, doar cu nefericirea. Însă, precum spune regizorul Andrei Tarkovsky, suferința duce la artă; de aici se naște poezia, care are puterea de a reda emoție lumii.

Sorina Rîndașu percepe limitele ca singura modalitate de a supraviețui. Altfel, ființa umană va ajunge să trăiască numai din riscuri. Are posibilitatea de a deveni mai mult decât a visat vreodată, dar, în același timp, are șanse să alunece înspre răutate și întuneric, găsindu-și sfârșitul în Infern. Libertatea totală reprezintă însăși o responsabilitate- una prea mare, pe care nimeni nu poate să o ducă în spate.

Precum spune Alexis Zorba din romanul lui Nikos Kazantzakis: "Omul e o brută!". Însă ea este capabilă de orice. Trebuie doar să își stabilească propriile limite în încercarea de a crește și de a se împlini pe sine, dar să nu le depășească pe toate.