Carpe diem sau „Fericirea e în actul următor” - Întâlnire cu Marius Manole la Colegiul Național (I)

Fotografii: Melania Huzum, 10 E

Maria Alexa, 9 A

            Curiozitatea devine alternativa salvatoare

Am avut ocazia de a participa la o întâlnire cu actorul Marius Manole, în cadrul căreia am discutat despre cartea sa Fericirea este în actul următor. Volumul Fericirea e în actul următor de Marius Manole depășește granițele unei simple biografii artistice, configurându-se drept o confesiune despre felul în care un destin se construiește din lipsă, neliniște și vulnerabilitate asumată. Cartea nu urmărește un parcurs liniar și nici nu oferă explicații menite să liniștească, ci expune fragmente de viață trăite la intensitate maximă, asemenea unor scene teatrale care se succed fără promisiunea unui final stabil. Titlul însuși devine un diagnostic al unei stări permanente de căutare, sugerând imposibilitatea de a fixa fericirea în prezent și tendința de a o proiecta mereu într-un viitor incert.

Copilăria lui Marius Manole este prezentată ca un spațiu al absențelor esențiale. Afecțiunea se manifesta rar, iar expresia verbală a iubirii apărea tardiv, lăsând în urmă un gol afectiv profund. Această lipsă emoțională este dublată de una materială, determinată de contextul social al copilăriei trăite sub comunism, într-un apartament de doar patruzeci de metri pătrați, mult prea mic pentru un copil cu o lume interioară expansivă. Din aceste constrângeri nu se naște resemnarea, ci o foame intensă de sens, validare și apartenență. Lipsa nu devine un obstacol paralizant, ci un motor care îl împinge constant înainte.

În primii ani de viață, diferența și sensibilitatea sunt percepute ca vulnerabilități care trebuie compensate. Copilul Manole învață devreme că acceptarea este condiționată de utilitate, exemplificată simbolic prin mingea primită cadou, care atrage copiii din cartier nu spre el, ci spre obiect. Primele experiențe afective, în special cea a iubirii neîmpărtășite, sunt trăite ca răni timpurii ce lasă urme durabile. Episoadele de expunere emoțională, precum citirea și ridiculizarea scrisorii de dragoste de către părinți, amplifică sentimentul de rușine și neapartenență, contribuind la formarea unei relații fragile cu ideea de iubire.

În paralel cu aceste experiențe dureroase, se conturează o credință aproape paradoxală într-un viitor mai bun, independent de copilărie. Această încredere vagă, dar persistentă, va fi susținută ulterior de întâlnirea cu teatrul, care apare în viața lui Manole ca o succesiune de coincidențe ce capătă, retrospectiv, valoare simbolică. O repartizare aparent greșită la cercul de teatru, în loc de cel de fotografie, devine începutul unui drum ireversibil. Teatrul se configurează astfel nu doar ca profesie, ci ca teritoriu interior, un spațiu în care vulnerabilitatea este permisă, iar sensibilitatea nu este sancționată.

Pentru Marius Manole, scena devine singurul loc asupra căruia maturitatea nu are autoritate absolută. Aici, dezechilibrul este acceptat și chiar necesar, iar copilul interior poate continua să existe. Într-o existență care impune coerență și autocontrol, teatrul oferă libertatea de a fi fragil fără explicații. Această viziune alimentează convingerea că fericirea, în forma ei calmă și confortabilă, este periculoasă, întrucât riscă să amorțească forța creatoare. Astfel, suferința nu este percepută ca un blestem, ci ca un combustibil indispensabil artei autentice.

Această relație obsesivă cu munca duce, inevitabil, la epuizare. Performanța nu mai este un obiectiv, ci o condiție de supraviețuire. Teama de a greși, de a dezamăgi și de a deveni inutil se transformă într-o presiune constantă. Episodul colapsului fizic din timpul spectacolului Crimă și pedeapsă, urmat de decizia de a continua să joace în ciuda stării critice de sănătate, ilustrează extrem de clar această autoexploatare. Sfatul dur al lui Ion Caramitru, potrivit căruia actorul este folosit și abandonat atunci când nu mai poate oferi, funcționează ca o revelație tardivă asupra naturii instituționale și a admirației publice.

În afara scenei, după stingerea aplauzelor, rămâne golul. Despre acest gol nu se vorbește și nu se învață. Adrenalina dispare, iar omul rămâne singur cu frica zilei de mâine. În acest context apare alcoolul, nu ca act de rebeliune, ci ca soluție tăcută de amortizare a anxietății și de umplere artificială a unui vid interior. Viața se transformă într-o succesiune de reluări, fără pauze reale.

Momentul de ruptură survine în perioada pandemiei, când oprirea forțată a activității scoate la suprafață mecanismele disfuncționale pe care Manole le confundase ani la rând cu disciplina și sensul. Conștientizarea faptului că frica nu generează artă, ci o usucă, deschide calea unei schimbări de perspectivă. Curiozitatea devine alternativa salvatoare, permițând o raportare mai sănătoasă la sine și la viață.

Fericirea e în actul următor nu oferă soluții definitive și nici promisiuni de echilibru permanent. Cartea propune, în schimb, o reevaluare a valorilor care au guvernat o existență construită din lipsă și neliniște. Marius Manole nu își neagă trecutul și nu îl idealizează, ci îl asumă ca pe un spațiu de formare dureros, dar esențial. În final, volumul rămâne o mărturie despre fragilitate, despre prețul performanței și despre necesitatea de a transforma suferința nu în scop, ci în experiență depășită, pentru a face loc unei vieți trăite dincolo de scenă. 

Dragoș Apopei, 10 B

            Echilibrul dintre muncă și fericire

Pe data de 2 februarie 2026, am avut ocazia să intru în dialog cu domnul Marius Manole și am reușit să observ faptul că, în spatele autobiografiei, se ascunde o morală adresată tuturor tinerilor din ziua de astăzi: echilibrul dintre muncă și fericire. Autorul ne îndeamnă să ne concentrăm atenția către pasiunile noastre, însă fără să uităm de noi înșine, de prieteni și de familie. Viața actorului este agitată, el fiind nevoit să treacă prin multe încercări pentru a-și găsi locul, însă consideră că a fost îndrumat de o „stea” care i-a dat încrederea de a-și continua calea și de a fi sigur pe deciziile luate.

Chiar dacă a ajuns un actor cunoscut, acesta mărturisește că nu s-a simțit niciodată fericit cu adevărat din cauza stilului de viață autoimpus, amânându-și constant împlinirea pentru momentul în care va atinge anumite obiective. În final, actorul realizează că fericirea nu se găsește în rezultatele obținute, ci în procesul muncii depuse, reușind astfel să pășească în următorul act al vieții sale și anume cel în care găsește fericirea.

Mesajul actorului Marius Manole îi îndeamnă pe tineri să își urmeze visurile cu pasiune, dar fără să se piardă pe sine, deoarece performanța fără implicare sufletească este întotdeauna incompletă.

Alexandra Asavinei, 9A

            O lumină care ghidează

Cartea „Fericirea e în actul următor” de Marius Manole este o carte sinceră, în care autorul își spune povestea de viață așa cum a fost ea, cu greutăți, întâmplări neașteptate și multă emoție. Nu este o carte doar despre drumul său în teatru, ci și despre destin, despre alegeri și despre cum unele lucruri par hotărâte încă de când suntem copii.

Marius Manole povestește că, atunci când era mic, nu își dorea de la început să devină actor. El voia să facă fotografie, astfel încât tatăl lui i-a cumpărat un aparat foto și l-a trimis la un curs. Când a ajuns acolo, a văzut foarte mulți copii unii care veniseră pentru actorie alții care veniseră cu același scop ca el. Domnii care se ocupau de cursuri, fără să-i mai întrebe la ce activitate voiau, au împărțit copiii în două grupe: una pentru fotografie și una pentru teatru. Marius a ajuns în grupa de teatru. Destinul i-a arătat încă de la o vârstă fragedă drumul pe care acesta avea să meargă.

De-a lungul cărții, Marius Manole vorbește mult despre teatru și despre cât de important a devenit pentru el. Teatrul nu este doar o meserie, ci un loc unde s-a regăsit și unde se simțea în largul său. Pe scenă a învățat să își exprime emoțiile, să își învingă fricile și să meargă mai departe chiar și atunci când îi era greu. Prin teatru, el a reușit să transforme durerea în ceva frumos și să se apropie de oameni prin acea lume.

Un alt element important al cărții este „steluța”, despre care autorul vorbește de mai multe ori. Steluța este un simbol al speranței și al visurilor. Pentru Marius Manole, această steluță reprezintă credința că, oricât de dificil ar fi un moment, există mereu o lumină care îl ghidează. Steaua îl ajută să nu renunțe și să creadă că lucrurile se vor așeza la un moment dat. Ea este ca un mic îndrumător care îl protejează și îi luminează dându-i un sens drumul său, chiar și atunci când nu îl înțelege pe deplin.

Cartea vorbește și despre singurătate, despre momentele în care s-a simțit pierdut și despre dorința de a fi acceptat. Marius Manole arată că oricât de grea poate fi o perioadă din viață, fericirea poate apărea în „actul următor”, după ce reușim să trecem peste acel moment și să ne regăsim pe noi înșine. Fericirea putând să fie chiar în actul acesta, acum, în prezent, nemaifiind nevoie să o căutăm.

„Fericirea e în actul următor” este o carte cu un mesaj clar: viața este plină de încercări, dar nu trebuie să renunțăm. Destinul, speranța și pasiunea ne pot conduce spre drumul potrivit, chiar dacă la început nu știm încotro mergem.

Sofia Butnariu, 10 E

            Fericirea e tot timpul lângă noi

Întâlnirea cu Marius Manole nu a fost una de unde nu am plecat cu răspunsuri clare, ci cu senzația că multe lucruri pe care le credeam firești au fost puse sub semnul întrebării. Unul dintre ele a fost felul în care înțeleg fericirea. El a spus că fericirea e tot timpul lângă noi, doar că nu ne întoarcem să o vedem. Mult timp, nici el nu a văzut-o, pentru că era convins că fericirea vine doar din lucruri mari, din reușite spectaculoase. Ascultându-l, mi-am dat seama cât de des am aceeași așteptare.

  A vorbit deschis despre ideea că nu se poate crea decât din suferință și despre cât de adânc i-a fost sădită această convingere. Nu a negat durerea, dar a refuzat să o mai vadă ca pe o condiție obligatorie. A spus clar că există căutare și în fericire, nu doar în nefericire, și că nu trebuie să te chinui ca să ajungi la adevăr. M-a surprins sinceritatea cu care a spus că vrea, pur și simplu, să trăiască. Nu să demonstreze ceva, nu să ardă pentru artă, ci să fie viu.

 Un alt moment care m-a atins a fost când a vorbit despre dorința de a fi cel mai bun. Nu ca ambiție sănătoasă, ci ca obsesie. A recunoscut că trăia cu această dorință zi și noapte și că, la un moment dat, nu a mai putut. Perfecțiunea, a spus el, nu înseamnă același lucru pentru toți, iar alergarea după ea te golește. În spatele acestei lupte era frica de a nu-și dezamăgi părinții. Scrisoarea din carte către părinți apare ca o pauză între ,,acte”, un moment în care autorul își asumă copilul care a crescut cu frica de a nu fi suficient. El vorbește despre nevoia constantă de a mulțumi și despre oboseala care vine din această luptă. Manole spune că a ales să lase în carte doar ,,adevărul care folosește”, lăsând restul să se citească dincolo de cuvinte pentru cei care au nevoie să îl vadă.

 Mi-a rămas foarte clar și felul în care vorbește despre frică. Nu promite că dispare. Spune doar că poate fi antrenată ca un mușchi. În loc să te oprească, poate fi înlocuită prin curiozitate. Să vezi ce se întâmplă dacă greșești. Să începi. Să nu te dai bătut de la prima pagină.

  După întâlnire mintea mi-a zburat la un pasaj din carte: ,,emoția guvernează lumea”. Am realizat că nu este doar o metaforă, ci un adevăr, iar Marius Manole, prin tot ceea ce a pus în cartea sa, este dovada vie că abilitatea de a transmite emoție altor oameni este cea mai mare putere pe care o poate avea cineva.

Natalia Bîrlădeanu, 10 B

            Simplitatea oferă frumusețe

Există cărți care nu pot fi citite la fel de toți. Nu pentru că ar fi greu de înțeles, ci pentru că nu spun același lucru fiecăruia. ,,Fericirea e în actul următor’’ de Marius Manole este o astfel de carte. Mesajul ei nu este direct, ci se lasă înțeles de cei care au nevoie de el. Fiecare cititor ajunge la alt sens, în funcție de ce caută și de ce îi lipsește.

Povestea este reală, iar realitatea ei o apropie de cititor. Nu are nimic spectaculos în aparență, dar tocmai această simplitate oferă frumusețe. În ea se poate regăsi oricine a avut un vis și a înțeles, mai devreme sau mai târziu, că dorințele adevărate nu se împlinesc fără efort. Cartea nu vorbește despre succes ca despre o recompensă, ci despre muncă, perseverență și dăruire. Despre acel moment în care nu mai e suficient să vrei ceva, ci trebuie să te implici cu totul.

În același timp, cartea vorbește despre o greșeală pe care o facem cu toții: aceea de a amâna fericirea. Titlul sugerează așteptarea continuă a unui moment care urmează să vină, ca și cum prezentul nu ar fi niciodată suficient. Fericirea devine astfel un scop îndepărtat, condiționat de reușite și finaluri, în loc să fie recunoscută în lucrurile mărunte, în drumul parcurs, în ceea ce se întâmplă deja.

,,Fericirea e în actul următor’’ nu oferă soluții și nu promite liniște. În schimb, atrage atenția asupra timpului care trece și asupra riscului de a-l lăsa să se consume în așteptare. Dacă ne amânăm mereu bucuria, nu pierdem un viitor ideal, ci prezentul însuși. Iar acesta, odată trecut, nu mai poate fi recuperat. 

Ștefan Căciulă, 10 E

            A ne înțelege mai bine propriile limite și aspirații

Întâlnirea cu Marius Manole, organizată după lectura cărții Fericirea e în actul următor, nu a fost doar o discuție despre literatură, ci un moment de gândire sinceră asupra modului în care ne raportăm la viață, la așteptări și la noi înșine. Încă de la început, autorul a ținut să sublinieze că se bucură că volumul a ajuns la noi, pentru că, într-un fel, ne este dedicat nouă, tinerilor. A vorbit despre curajul și devotamentul nostru, despre faptul că această carte nu este un discurs ținut de sus, ci o poveste sinceră care încearcă să ajungă exact la cei care sunt în formare și care încă își caută drumul.

Una dintre cele mai puternice idei discutate a pornit de la titlul cărții. Întrebat unde se află, de fapt, fericirea, Marius Manole a recunoscut că a trăit mult timp cu impresia că ea se află mereu „în actul următor”: după următorul succes, după următorul obiectiv atins, după următoarea reușită. Pe parcursul vieții, însă, a realizat că această așteptare constantă nu face decât să ascundă adevărata fericire. Faptul că este sănătos, că poate trăi, simți și merge mai departe reprezintă, în sine, fericirea, una pe care o ascundea mereu sub ideea că va veni mai târziu, când „va fi gata”.

Un alt moment sensibil al discuției a fost cel legat de traumele din copilărie. Departe de a le privi ca pe obstacole care ne opresc, autorul le vede ca pe lucruri care ne modelează. Ele nu sunt experiențe care ne blochează, ci situații care ne pot motiva. În loc să ne folosim de ele ca scuze, ar trebui să le transformăm într-un impuls pentru a munci mai mult, pentru a ne construi singuri viața și pentru a ne înțelege mai bine propriile limite și nevoi.

Cartea surprinde și fragilitatea dragostei adolescentine. Marius Manole povestește despre îndrăgostirea de o persoană mai mare, o iubire idealizată, plină de emoție și inocență. Un detaliu aparent banal, dar foarte sugestiv, este momentul în care mama lui face clătite, iar el se gândește la acea persoană ca la ceva dulce, ca la o prezență care aduce bucurie și sens în viața lui. Acest episod simplu transmite intensitatea sentimentelor trăite la acea vârstă, când emoțiile sunt puternice și trăite din plin.

În final, Marius Manole a ales să se prezinte nu ca scriitor, ci ca un om obișnuit. A spus deschis că nu este un lucru extraordinar faptul că a scris o carte și că aceasta a ajuns la noi. A făcut chiar o comparație cu trecutul, când publicarea unei cărți presupunea nu doar conținut, ci și multă muncă și pasiune. Prin această atitudine, a reușit să transmită un mesaj simplu și sincer despre modestie.

Astfel, Fericirea e în actul următor nu este doar o carte despre teatru sau despre un parcurs artistic, ci una care te face să te gândești la prezent și la lucrurile simple care dau sens vieții.

Sofia Călugăru, 10 B

            Ar vedea marea

Marius Manole a venit în sala de festivități ca un actor pe scenă, ținând publicul atent și concentrat pe tot parcursul spectacolului, dezvăluindu-ne piesa vieții sale cu o sinceritate dezarmantă, care m-a făcut să văd viața din spatele cortinei complet altfel. Încercările prin care a trecut pentru a ajunge unde este acum, experiențele trăite, sacrificiile făcute pentru a deveni un actor bun, alcătuiesc această carte în care povestirile, explicațiile se leagă, se întrepătrund, alcătuind viața lui Marius Manole.

Momentele cele mai surprinzătoare sunt cele în care steluța norocoasă a lui Marius Manole l-a împins să aibă curaj, să facă lucruri pe care probabil alții nu le-ar fi făcut, precum faptul că a mers cu trenul până la București pentru a ruga regizorul să continue să lucreze la o piesă la teatrul din Brăila, deși nu avea prea mulți bani, deși nu avea unde să doarmă, însă a primit unul din rolurile principale, iar fericirea a ținut loc acestor nevoi de bază.

La întâlnirea din școala noastră, actorul a fost întrebat ce ar vedea acum bebelușul Marius Manole dacă s-ar uita pe geamul maternității, deoarece în carte menționează faptul că el a văzut Teatrul Național, însă acum, el a menționat că ar vedea marea și o cârciumă mică, iar faptul că ar vedea marea, mă gândesc că ar putea reprezenta atât reușitele lui, care i se întind în față, precum marea, admirând ce a făcut el până acum, ce a realizat prin munca lui excesivă uneori, iar, opus acestei idei, marea ar putea reprezenta toate dorințele sale de viitor, tot ce simte el că ar putea să mai aducă acestei lumi, ce ar mai putea realiza.

Un alt moment semnificativ este cel în care, după spectacole, Marius Manole se duce în locul spectatorilor și privește scena, reluând mental spectacolul, parcă văzând din perspectiva publicului toate întâmplările de pe scenă, precum un părinte privește cum copilul său își trăiește viața, Marius Manole dând naștere rolurilor sale, de fiecare dată, punând câte ceva din el și crescând copilul în el pe tot parcursul repetițiilor, la spectacol născându-l propriu-zis și lăsându-l în lume.

Cartea lui Marius Manole este mai mult decât o autobiografie, este o mărturie a unui om care a muncit și încă muncește din greu, a unui tânăr care își trăiește cele mai frumoase zile alături de colegii, frații, săi din facultate, un adolescent pe care pasiunea îl preocupă mai mult decât școala și a unui copil care face multe năzbâtii.

Daniel Cheptene, 10 B

            Neliniștea artistului și despre vulnerabilitatea ca formă de autenticitate

Pe 2 februarie, am avut privilegiul de a-l găzdui la Colegiul Național pe celebrul actor Marius Manole, în cadrul unei întâlniri memorabile dedicate cărții sale, "Fericirea e în actul următor". Evenimentul a oferit o ocazie unică de a pătrunde în universul artistic și personal al unuia dintre cei mai apreciați actori români, explorând teme profunde legate de artă, autenticitate și căutarea fericirii.

Cartea nu este o simplă relatare autobiografică, ci o confesiune despre neliniștea artistului și despre vulnerabilitatea ca formă de autenticitate. Titlul sugerează o căutare continuă a fericirii, văzută nu ca un punct final, ci ca un proces, acesta mărturisind că teama de liniște, de confortul emoțional, este un motor al creației sale, considerând că doar din adâncul propriei nefericiri poate smulge momente de autenticitate pură. Un punct central al întâlnirii a fost viziunea actorului asupra teatrului, pe care îl percepe ca pe un „spațiu interior al libertății”. Teatrul devine astfel locul în care vulnerabilitatea nu este sancționată, iar sensibilitatea și jocul sunt esențiale. Această perspectivă rezonează puternic cu ideea că fericirea nu se află într-un rol viitor sau într-o scenă încă nejucată, ci în prezent, în fiecare gest, emoție și moment trăit conștient și autentic.

  Discuțiile au atins și aspecte mai puțin cunoscute ale vieții de artist, inclusiv sacrificiile și frământările creative. Cartea, structurată simbolic pe acte și scene de teatru, reflectă o viață trăită în fragmente de intensitate maximă. Mesajul central al întâlnirii și al cărții este o invitație de a trăi intens și de a rămâne prezenți, căci fericirea nu este o promisiune îndepărtată, ci se ascunde în fiecare respirație și în fiecare clipă în care ne permitem să fim cu adevărat vii.

  Întâlnirea cu Marius Manole a fost mai mult decât un eveniment cultural, a fost o experiență de reflecție și inspirație. Prin sinceritatea și deschiderea sa, actorul ne-a reamintit importanța autenticității și a curajului de a ne asuma vulnerabilitatea.

Smaranda Cojan, 10 E

            A valoriza clipa prezentă

Întâlnirea cu Marius Manole, construită în jurul cărții sale „Fericirea e în actul următor”, a depășit granițele unui dialog clasic între autor și cititori, transformându-se într-o reflecție asupra fricii, curajului și asupra valorii prezentului. Unul dintre primele aspecte care mi-a atras atenția a fost modul în care a vorbit despre frică, pe care a descris-o ca fiind adesea copleșitoare, dar nu imposibil de gestionat. Dimpotrivă, frica poate fi transformată în curiozitate, iar această transformare presupune exercițiu și perseverență, întrucât, așa cum a subliniat, frica este asemenea unui mușchi ce poate fi antrenat.

Discuția a continuat firesc spre universul personajelor sale, Marius Manole mărturisind că multe dintre rolurile interpretate l-au ajutat să se descopere și să se înțeleagă mai bine, fără însă a se confunda vreodată cu ele. Această delimitare lucidă între sine și personaj a conturat teatrul ca un spațiu al autocunoașterii.

Pornind de la întrebările venite din sală, conversația a căpătat o dimensiune profund practică, ajungând la ideea reușitei. Răspunsul său a fost direct și lipsit de artificii: pentru a reuși, primul pas esențial este acțiunea, nu așteptarea, nu perfecționarea excesivă a planurilor, ci curajul de a face efectiv primul pas.

  Un element definitoriu al întâlnirii a fost apropierea sinceră față de public. Marius Manole nu a păstrat distanța specifică unui discurs formal, ci a ales să se plimbe printre rânduri, captând energia și reacțiile elevilor, ceea ce a conferit întâlnirii o căldură aparte. Stilul său degajat, presărat cu exemple din viața cotidiană, a contribuit la crearea unei atmosfere deschise și autentice. În acest context, a relatat cu un umor subtil o întâmplare din copilărie, când, într-un impuls ludic, a aruncat un sac de gogoșari pe fereastră, un gest copilăresc care, povestit cu naturalețe, a stârnit zâmbete și a consolidat legătura cu publicul.

Această disponibilitate constantă a creat senzația că vocile noastre sunt cu adevărat ascultate, că opiniile și întrebările noastre nu sunt simple intervenții pasagere, ci elemente care contează în dialogul construit.

În ceea ce privește volumul „Fericirea e în actul următor”, mesajul central transmis a fost unul aparent paradoxal: fericirea nu se află într-un act viitor îndepărtat și nici într-un „act următor” imaginar, ci în prezentul imediat. Marius Manole a subliniat importanța de a ne bucura de ceea ce trăim acum, de a privi momentele dificile ca pe provocări și de a nu amâna bucuria până la dispariția problemelor. Ideea esențială a fost aceea de a valoriza clipa prezentă, de a ne bucura de ziua de azi, de resursele pe care le avem și de starea de sănătate, fără a trăi permanent cu sentimentul că fericirea va începe „mai târziu”.

Ana Cojocariu, 10 B

            O mitologie personală a scenei

În romanul autobiografic Fericirea e în actul următor, Marius Manole își construiește o mitologie personală a scenei, un spațiu aproape metafizic în care viața nu este trăită, ci sacrificată prin ardere lentă, dureroasă, asemenea unei lumânări ritualice, pentru ca flacăra ei să poată lumina, fie și pentru o clipă, conștiința celuilalt. Cartea nu este o confesiune în sensul clasic, nici un jurnal sentimental menit să producă empatie facilă, ci mai curând o coborâre deliberată în straturile obscure ale sinelui, acolo unde suferința, lipsa fericirii și sentimentul unei neîmpliniri structurale devin imperative creatoare, Manole spunându-se acestei ordini universale, cu o gravitate aproape tragică, căci artistul nu generează frumusețe în detrimentul rănilor sale, ci întru și prin ele, din durerile facerii luând naștere trăirea autentică.

Suferința, în acest context, nu este un accident biografic, ci o condiție ontologică, căci nu apare ca o simplă reacție emoțională la evenimentele vieții, ci ca o stare de fond, o tensiune permanentă între ceea ce este și ceea ce ar putea fi. Dintr-o perspectivă existențialistă, am putea spune că absența fericirii constituie un gol fertil, un vid plin de aspirații mute, întru care umanul este constrâns în a se reinventa necontenit. Astfel, pentru Manole, scena este metamorfozată într-un altar, unde are loc renașterea sinelui și a întregii lumi, un spațiu liminal în care identitatea cotidiană este suspendată, iar0 suferința personală este transmutată într-o formă de adevăr universal.

Actorul trăiește autentic pe scenă tocmai pentru că nu caută a se proteja de durere, ci o lasă să-i traverseze atât trupul efemer, cât și conștiința cuprinsă de fiorul speranței de viitor, autenticitatea nefiind doar un simplu efect al spontaneității, ci rezultatul unei asceze interioare ce presupune renunțarea la măști, la confort psihologic, la iluzia unei fericiri stabile. Într-o tendință a stoicismului, Manole pare să creadă în nevoia esențială de sacrificiu a artei, iar acest sacrificiu este, înainte de toate, unul emoțional, suferința devenind, astfel, un limbaj al expresivității, o dublare a prezenței, prin care actorul comunică nu doar un rol, ci o stare a veridicului uman.

Și totuși, în cadrul întâlnirii, Marius Manole afirmă, cu o seninătate care pare a contrazice întregul edificiu tragic al discursului său, că alege fericirea. Această afirmație nu anulează cele spuse anterior, ci le conferă noi valențe, ea nereprezentând o capitulare înaintea nevoilor materiale, ci un act de voință lucidă, aproape etică. Fericirea, în această cheie, nu este opusul suferinței, ci o formă de asumare a ei, o decizie de a nu mai absolutiza durerea ca unic motor al creației, fapt din care ia naștere o întrebare esențială, cu reverberații filosofice profunde: poate fericirea să genereze artă? Și dacă da, ce fel de artă? Tradiția romantică ne-a obișnuit cu ideea că suferința este condiția privilegiată a geniului, că doar din ruptură, lipsă și alienare se naște opera autentică, însă Manole sugerează, implicit, o altă paradigmă, aceea în care fericirea nu este o stare de autosuficiență inertă, ci una de deschidere radicală către lume. O fericire conștientă, fragilă, mereu amenințată, dar tocmai de aceea intensă, astfel încât arta născută din aceasta numai este una a strigătului, ci a respirației ample, căci numai caută să rănească sau să zguduie, ci să cuprindă, să lege, să creeze sens. Ea nu este neapărat mai bună decât cea generată de suferință, dar este diferită, mai puțin narcisică, poate, mai puțin centrată pe sinele rănit, și mai atentă la relație, la alteritate, dovedind că dacă suferința produce o artă a abisului, fericirea poate produce o artă a prezenței.

Fericirea e în actul următor rămâne, astfel, un text al tensiunii nerezolvate, un palimpsest existențial în care suferința și fericirea nu se exclud, ci se interoghează reciproc. Manole nu abandonează durerea care l-a format, dar refuză să o mai idolatrizeze, sugerând că adevărata maturitate artistică nu constă în intensificarea suferinței, ci în capacitatea de a nu mai depinde exclusiv de ea. Iar dacă fericirea este, într-adevăr, mereu „în actul următor”, atunci arta devine nu doar un ecou al durerii trecute, ci un gest de speranță lucidă, o formă de credință în posibilitatea sensului.

Adelina Condurachi, 10 B

            Fericirea nu vine ca un spectacol grandios

Întâlnirea cu Marius Manole a fost ca o pauză de respirație într-o zi grăbită, un moment în care timpul a încetinit și s-a lăsat auzit. Nu a intrat în sală ca o figură publică, ci ca un om care poartă în el multe vieți și multă oboseală frumoasă. Vocea lui avea calmul celor care au trecut prin neliniști și nu se mai feresc să le spună pe nume.

Când a vorbit despre "Fericirea e în actul următor", nu a oferit o promisiune, ci a deschis o rană care vindecă. Cartea nu e despre fericirea triumfală, cu aplauze, ci despre acea fericire mică, amânată, care stă în pauzele dintre căderi. Despre cum ne petrecem viața așteptând actul următor, ca și cum bucuria ar fi mereu după colț, niciodată aici. Și, în același timp, despre curajul de a rămâne pe scenă chiar și când luminile se sting.

Întâlnirea n-a fost o lecție, ci o oglindă. M-a făcut să mă gândesc cât de des trăim pe modul „mai târziu”: mai târziu o să fiu liniștită, mai târziu o să fie bine, mai târziu o să fiu eu. Cartea lui pare să spună, fără stridențe: viața nu se repetă pentru aplauze. Scena e acum. Chiar și când decorul e sărac. Chiar și când replicile nu ies perfect.

Am plecat cu un fel de tăcere bună în mine. Nu e genul de întâlnire care te învață să fii mai fericit. E genul care te lasă să fii mai adevărat. Și, poate, să înțelegi că fericirea nu vine ca un spectacol grandios, ci ca un gest mic de a rămâne prezent în propria viață, chiar când actul următor încă nu s-a scris. 

Casiana David, 10 E

            Teatrul nu este o destinație finală, ci o căutare perpetuă

Marius Manole este, fără îndoială, unul dintre cei mai buni actori, căci el în rolurile pe care le joacă își trăiește de fapt viața.  Prin scrierea neașteptată a acestei cărți fericirea e în actul următor, el rememorează sau chiar dezgroapă amintiri adânc ascunse din copilăria și viața sa, mai mult sau mai puțin plăcute de care până acum uita-se cu desăvârșire. Tocmai datorită acestei vulnerabilități, cartea devine un mijloc de introspecție profundă în care Marius omul iese din umbra lui Marius actorul, dar și de vindecare prin împăcarea cu sine și cu trecutul său. Am fost foarte atinsă de mărturisirile sale, precum cea că toată viața a așteptat mereu. Ba să înceapă un nou proiect, ba să meargă undeva, amânând mereu ce își dorea cu adevărat aproape o jumătate de secol. El spune că își dorește ca prin cartea să ajute cititorii să nu facă aceleași greșeli ca el, iar din acest punct de vedere consider că  a reușit deoarece m-am regăsit în ceea ce a trăit și cuvintele sale mi-au dat curaj.

Deși omul este dator să nutrească vise mari, acestea nu trebuie să devină un motiv pentru a ignora frumusețea clipei. Fiecare zi trebuie trăită cu bucurie, căci de fiecare dată când ne punem dorința să „mai trecem o zi”, aceasta capătă o greutate imensă, forțându-ne să ne întrebăm din a cui viață am vrea, de fapt, să scurtăm timpul prin nerăbdarea sau plictiseala noastră.  căci de fiecare dată când ne rugăm să mai treacă o zi ne dorim să pierdem chiar o zi din viața noastră, care în alte împrejurări, ne dăm seama că poate fi de fapt infinit mai prețioasă.

Marius ne ajută în cartea sa să înțelegem că amânarea nu este necesară atunci când fericirea poate fi găsită chiar acum, în clipa în care citiți aceste rânduri. Atunci când eziți, cel mai bun lucru pe care îl poți face este să te apuci să faci, să scrii, să trăiești, căci momentul perfect nu va veni niciodată. Astfel, în timpul unui spectacol destul de prost, Marius încalcă toate legile pe care un actor trebuie să le respecte începând să experimenteze interacționarea cu publicul și să descopere cum îl poate câștiga după ce l-a pierdut, demonstrându-ne, și el, faptul că dintr-un  spectacol sortit eșecului care îți arată punctele slabe înveți înzecit mai mult decât din rezultatele perfecte, de performanța de care ești deja sigur. Î

Pentru Marius Manole, teatrul nu reprezintă o destinație finală, ci o căutare perpetuă în care actorul se sacrifică pe sine pentru a oferi totul teatrului. Această dăruire totală ascunde un paradox fascinant: cu cât artistul întruchipează mai multe destine străine, cu atât se apropie mai mult de propria sa persoană. Personajele nu sunt simple măști, ci oglinzi care îl ajută să se descopere, transformându-l într-un bufon modern care, sub protecția scenei, are libertatea de a rosti cele mai profunde adevăruri.

Evoluția personală presupune o relație onestă cu traumele și fricile noastre. Actorul ne prezintă frica ca un mușchi care trebuie antrenat constant pentru a nu lăsa spiritul să se usuce, în timp ce curiozitatea acționează ca o trambulină ce ne aruncă spre noi perspective. Putem folosi trauma nu ca pe un stigmat, ci ca pe o resursă utilă pentru a ne înțelege mai bine mecanismele interioare, iar momentele dureroase de introspecție, cum este scrisoarea către părinți, sunt niște pauze necesare pentru a te ierta și pentru a conștientiza ce contează cu adevărat.

Succesul autentic și îndeplinirea visului nu vin din recunoașterea externă, ci din momentul în care ești mulțumit cu tine însuți și nu mai simți nevoia să demonstrezi nimic nimănui. Atunci când faci lucrurile pentru propria împlinire și nu pentru validarea celorlalți, atingi acea stare de împăcare și libertate deplină. Eșecul este o treaptă esențială spre creștere și că, deși suferința poate fi un profesor, ea nu este o condiție obligatorie pentru fericire. Singura cale reală este acțiunea. Dacă vrei să faci ceva, apucă-te și fă, crezând în energia pozitivă care, inevitabil, va atrage după sine lumină.  Asta spune marele actor Marius Manole căruia îi mulțumesc că a avut în cele din urmă curaj să publice această carte, cu toate momentele pline de emoție și autenticitate, care poate fi o altfel de fereastră prin care și noi ne vom vedea drumul.

Ioana Diaconița, 10 B

            Perspectiva unui destin ales din naștere

Faptul că un om posedă o puritate sufletească aparte, alegând să vadă binele în jurul lui nu rezultă obligatoriu în capacitatea sa de a-i ajuta pe membrii societății la nivel concret, vulnerabilizându-se în ochii celorlalți în favoarea unui scop înălțător, nobil: totuși, Marius Manole este unul dintre puținele persoane în al cărui spirit aceste două forțe reușesc să coexiste, completându-se reciproc, precum am putut observa în cadrul discuției valoroase cu actorul purtată pe baza propriei sale cărți, “Fericirea e în actul următor”, esențializarea unui stil de viață format prin experiență si motivație.

Într-o lume în care se pune accent mai ales pe negativismul recurent, vicios, este fundamental să ni se arate că există și o altă variantă de a trăi în afara suferinței care de la un anumit punct devine auto-indusă. Astfel, precum afirmă în mod paradoxal și titlul volumului, a cărui semnificație este răsturnată în contextul alcătuirii sensului, echilibrul sufletesc ține mai ales de mijlocul individual de internalizare a emoțiilor, ce trebuie orientat în favoarea bunăstării propriei ființe, și nu împotriva sa, amplasându-se în proximitatea clipei prezente, singura garanție clară a existenței.

Împărtășind cu o sinceritate dezarmantă experiențele marcante ale vieții sale, pornind de la copilăria ca sursă a traumelor, dar și dătătoare de scop, Marius Manole transmite emoție, lasă în urmă o imagine palpabilă, un mesaj relevant, de efect, întocmai precum într-o piesă de teatru. În acest mod, cartea își transcende caracterul primordial de “jurnal”, firul memoriei împletindu-se atât cu cel al destinului individual, cât și colectiv, deoarece scrierea li se dedică în totalitate altor suflete aflate la început de drum, incapabile a face distincția între realitate și iluzie. Mai presus decât orice, cartea aduce în plan principal o nouă perspectivă, cea a optimismului. Indiferent dacă receptorii decid să dea ascultare sau nu acestui glas , este nespus de important că nu îi pot nega existența și influența, căci Marius Manole însuși este dovada vie a faptului că viața poate fi trăită și altfel: cu un realism echilibrat, care nu “taie în carne vie”, ci doar oferă motivația necesară pentru a merge mai departe fără regrete.

Adevărul transmis în raport cu sinele este cel care face diferența dintre succes (și posibilitatea te a te bucura de el) și idealuri neîmplinite: faptul că Marius Manole și- a recunoscut diferențele, individualitatea față de cei din jur i-a permis să folosească aceste lucruri în favoarea lui, atingând ipostaza care i-a fost menită de la bun început, și anume cea de “actor bun”- nu neapărat celebru, iubit de toată lumea, ci mai degrabă care să capete relevanță, să-și poată mobiliza emoțiile în “nașterea” simbolică de personaj.

Se conturează în “Fericirea e în actul următor” și perspectiva unui destin ales din naștere, ghidat de forțe aflate mai presus de înțelegerea ființei umane, căci autorul volumului a trăit încă din primele clipe în proximitatea teatrului care îi definește întreaga existență: totuși, nicio reușită nu s-ar fi materializat în concret dacă Marius Manole nu avea încredere în șansa sa, muncind constant cu o îndârjire de-a dreptul admirabilă, sacrificându-și în același timp și, inevitabil, o parte a sufletului. Compromisul este însă unul complet voluntar, fiind vorba de o decizie asumată, clară, ce a luat în calcul consecințele: prin volumul său și discuția purtată cu tinerii, actorul nu ne încurajează să îi “călcăm pe urme”, ci doar să nu mai fugim de noi înșine, luând hotărâri bazate pe percepția propriei persoane și trăind fără nicio urmă de regret.

Bianca Diaconu, 10 B

            O scrisoare către părinți

Pe data de 2 februarie am avut ocazia de a participa la o întâlnire cu Marius Manole despre volumul său „Fericirea e în actul următor”. Dintre toate momentele importante descrise în carte, ce au dus la împlinirea visului său, cel care m-a impresionat cel mai mult a fost fragmentul ce conține o scrisoare către părinții săi. Aceasta este o dovadă de recunoștință pentru tot ce au făcut părinții lui pentru el, pentru toate sacrificiile și, totodată, reprezintă acel „te iubesc” care nu a fost spus prea des, din moment ce părea că nu își are locul, dar care acum pare absolut firesc.

De asemenea, deși la începutul romanului Marius Manole mărturisește că, în copilărie, credea că această viață nu i se potrivește, își descoperă treptat menirea, steaua care să îl călăuzească de-a lungul întregii vieți și care să îl ajute să-și descopere pasiunea pentru teatru prin mici coincidențe, precum momentul în care a fost repartizat la grupul de actorie în loc de cel de fotografie.

„Fericirea e în actul următor” ne îndeamnă să urmărim ceea ce ne place, fără să renunțăm când devine greu și să căutăm fericirea în prezent, fără a aștepta vreo realizare de care să depindă.

Ilinca Dumitru, 9 A

            Un jurnal al devenirii

Întâlnirea cu Marius Manole, în cadrul căreia am discutat, atât despre cartea sa „Fericirea e în actul următor”, cât și despre parcursul său, viața copleșitoare a unui actor care aduce bucurie și, uneori teamă sau stres, mi-a oferit încredere și bucurie. M-a impresionat felul său de a fi, un caracter profund, o persoană deschisă, energică care a îmbinat scena cu publicul și a spart orice barieră. Am simțit fiecare intervenție a publicului că este atent cântărită, ascultată, actorul dorindu-și să ne cunoască, să ne afle gândurile, așteptările sau să ne răspundă la întrebări cu răbdare.

Marius Manole, încă din primele clipe ne-a captat atenția, toate privirile erau ațintite asupra scenei si fiecare cuvânt părea să conteze. Ne doream cu toții să-l cunoaștem dincolo de scenă, de rolurile sale interpretate incredibil, de experiențele sale din carte, să-i aflăm trecutul. Felul în care vorbea m-a făcut să mă gândesc că este o persoană sensibilă, încrezătoare și puternică. Răbdarea cu care ne răspundea la întrebări, uneori întorcându-le spre noi a dat întâlnirii o autenticitate rar întâlnită, în care tăcerile și ezitările aveau la fel de multă greutate ca ideile complexe construite.

Cartea ”Fericirea e în actul următor” a fost pentru el un jurnal al devenirii, al amintirilor, care descrie drumul său în aventura încâlcită a actorilor. Cartea reflectă această structură fragmentară: ideile sunt uneori abrupte, lipsite de tranziții line, ceea ce obligă cititorul la o lectură activă. Un punct central al discuției a fost relația dintre fericire și așteptare. Manole nu privește ideea fericirii ca stare permanentă și stabilă, propunând în schimb o viziune în care fericirea este mereu proiectată într-un viitor apropiat, dar incert. „Actul următor” devine astfel o metaforă a speranței amânate, sfătuindu-ne să prețuim micile momente și să ne continuăm drumul cu energie ăi încredere.

În intervențiile sale, Marius Manole a vorbit deschis despre presiunea de a performa constant, atât pe scenă, cât și în afara ei. Viața de actor implică numeroase sacrificii, dar care nu l-au oprit pe Marius din a împărtăși cu oamenii darul său. Cu toții avem momente de oboseală psihică, poate de pierdere a sinelui, dar este important să le depășim cu putere și să continuăm să cream, pentru că esența vieții este aceasta, creația. Marius redă scena ca un spațiu al confruntării continue cu propriile limite, uneori și ca al unui loc sigur, unde emoțiile se pot împleti și da viață rolurilor.

În urma întâlnirii am rămas cu gândul la steaua aceea călăuzitoare a lui Marius Manole, aceea care l-a condus spre actorie și care i-a arătat calea ori de câte ori a devenit întuneric. În carte, momentul în care acesta devine actor este unul sensibil, care pătrunde în sufletele cititorilor. Poezia „La Steaua” de Mihai Eminescu este primul semn luminos care l-a deschis spre pasiune și forță, aceea creatoare.

Întâlnirea cu Marius Manole și lectura volumului „Fericirea e în actul următor ” oferă o perspectivă matură asupra ideii de fericire, asupra vieții. Este o invitație la visare, la acceptarea trecutului și concentrarea pe prezent, pentru că fiecare dorință poate deveni realitate. La îndemnul lui Marius, noi cititorii, alegem sa privim sensibilitatea ca pe o valoare, nu ca pe o slăbiciune și să căutăm lumina stelei, acel vis adânc împământenit în noi, care la momentul potrivit va prinde viață. Totuși, nu pot ezita să nu mă întreb… Oare unde e Steaua? Va rămâne veșnic un semn de întrebare pentru noi, cititorii. 

Adrian Florescu, 10 E

            Recunoștință și optimism

Întâlnirea dintre Marius Manole și elevii de la Colegiul Național din Iași a fost mai mult decât un simplu dialog cultural, a fost un adevărat spectacol de energie, sinceritate și emoție. Actorul a făcut show, ca de obicei, cucerind sala încă din primele minute prin felul său direct de a vorbi, prin umor și printr-o prezență magnetică greu de ignorat. A demonstrat că este un om care se bazează pe recunoștință și optimism, valori pe care le-a transmis constant pe parcursul întâlnirii.

Dialogul a devenit cu adevărat intens în momentul în care elevii au început să vorbească despre cartea sa, scrisă în scene, asemenea unui spectacol de teatru transpus pe hârtie. Curiozitatea lor a deschis discuții despre începuturile dificile ale actorului și despre episoadele de vulnerabilitate pe care acesta le-a așezat cu onestitate în paginile volumului. Unul dintre momentele care a atras atenția a fost povestea despre perioada în care ajunsese să flămânzească, gătind pilaf fără pui. Își suna mama pentru rețetă și o mințea că are carne, doar pentru a nu o îngrijora, un detaliu care a stârnit zâmbete, dar și reflecție asupra sacrificiilor făcute din dragoste pentru teatru.

În scena „Nebun după teatru”, Marius Manole vorbește despre faptul că îi plăcea să fie nefericit, pentru că acea stare părea să-i alimenteze intensitatea artistică. Această mărturisire nu mai corelează însă cu atitudinea sa actuală, una vizibil mai luminoasă, echilibrată și optimistă. Elevii au remarcat contrastul dintre trecutul marcat de lipsuri și prezentul unui artist care își poartă succesul cu recunoștință și seninătate.

Întâlnirea s-a încheiat într-o atmosferă caldă, cu aplauze și cu sentimentul că elevii nu au asistat doar la o discuție despre teatru, ci la o lecție de viață despre perseverență, asumare și transformare.

 Alesia Mihoc, 10 E

            O experiență emoționantă, aproape confesivă

Întâlnirea cu Marius Manole a fost pentru mine mai mult decât un simplu eveniment literar, reprezentând mai mult o experiență emoționantă, aproape confesivă. Am mers la discuția despre cartea sa cu emoție și curiozitate, dar am plecat cu sentimentul că am asistat la o mărturisire sinceră despre viață, vulnerabilitate și renaștere prin artă.

Cartea lui este o colecție de amintiri, de la copilărie până la maturitate, însă nu este o autobiografie clasică, ordonată strict cronologic. În timp ce vorbea despre ea, actorul explica faptul că memoria nu funcționează liniar. Și, într-adevăr, citind, am avut impresia că amintirile se contopesc, că axa timpului devine fluidă. Copilul visător, adolescentul nesigur și adultul consacrat par să existe simultan. Această suprapunere mi-a sugerat că viața unui actor nu se măsoară în ani, ci în roluri.

Un detaliu care m-a impresionat profund a fost felul în care spectacolele, repetițiile și dificultățile întâmpinate păreau uneori desprinse de realitate. În timpul discuției, Marius Manole spunea că scena este un spațiu al adevărului, dar și al iluziei. Fiecare rol reprezintă o nouă naștere. Cu fiecare personaj, el învață să trăiască altfel, să simtă diferit, să privească lumea dintr-un unghi nou. Mi s-a părut extraordinară această idee a renașterii continue, idee că actorul moare simbolic după fiecare spectacol și renaște la următoarea ridicare a cortinei. Am fost impresionată și de sinceritatea cu care a vorbit despre deciziile sale. A spus clar că nu regretă nimic din alegerile făcute, nici măcar greșelile. Pentru el, fiecare pas, fie el dificil sau dureros, a fost necesar pentru a deveni omul și artistul de astăzi. Această perspectivă mi s-a părut matură și eliberatoare. Ne-a explicat că, dacă ar schimba ceva din trecut, ar modifica inevitabil prezentul. Iar prezentul, cu toate împlinirile și rănile lui, este dovada unui drum asumat.

Un moment care m-a emoționat profund a fost atunci când a vorbit despre moarte. Nu într-un mod sumbru, ci poetic. A spus că, după ce a renăscut de atâtea ori prin personajele sale, atunci când va muri cu adevărat, va aștepta instinctiv să se ridice cortina și să pășească spre un nou rol. Această metaforă mi s-a părut tulburătoare și plină de sensibilitate. Pentru el, viața însăși este un spectacol continuu, iar finalul nu este o încheiere bruscă, ci poate o trecere spre altă scenă. În cadrul întâlnirii, actorul a vorbit și despre fragilitate, recunoscând faptul că există momente de îndoială, de oboseală, de teamă că nu este suficient de bun. Însă tocmai aceste stări îl ajută să fie autentic pe scenă, vulnerabilitatea devenind o forță.

Atmosfera întâlnirii a fost caldă, sinceră, aproape intimă. Nu am simțit distanța dintre artist și public. Marius Manole ne-a vorbit ca unor prieteni, iar cartea sa a devenit un pretext pentru o discuție despre destin, asumare și puterea artei de a transforma viața. Pentru mine, acest eveniment a fost o lecție despre autenticitate și despre acceptarea propriului drum. Am înțeles că viața nu este o succesiune perfectă de momente, ci o împletire de încercări, reușite și renașteri. Iar dacă reușim să ne asumăm alegerile fără regret, atunci, asemenea unui actor care pășește din nou pe scenă, putem merge mai departe cu încredere, indiferent de rolul pe care îl primim.

Iuliana Nistor, 9 A

            Visul a fost mai puternic

De curând, am avut ocazia să particip la un eveniment cu Marius Manole, desfășurat în sala de festivități a școlii, în cadrul căruia am discutat atât despre cartea sa recent publicată, “Fericirea e în actul următor”, cât și despre planuri de viitor și despre curajul necesar pentru a ne urma visurile.

Ca de fiecare dată, Marius Manole s-a arătat interesat de opiniile noastre, iar ceea ce mă impresionează întotdeauna este felul în care reușește să realizeze o legătură strânsă cu publicul. Plimbându-se prin sală și interacționând direct cu noi, cei prezenți, am simțit o deschidere sinceră și o dorință reală de a afla și părerile elevilor. Ne-a răspuns cu răbdare tuturor întrebărilor, iar pe unele dintre ele le-a întors către noi, oferindu-ne astfel șansa de a ne exprima propriile puncte de vedere.

Cartea sa, “Fericirea e în actul următor”, m-a inspirat profund să îmi urmez pasiunile și visurile și mi-a oferit încrederea necesară pentru a-mi atinge obiectivele de viitor. Pe parcursul lecturii, am remarcat ambiția de care Marius Manole a dat dovadă de-a lungul vieții. A încercat mereu să își învingă fricile, să transforme situațiile nefavorabile în oportunități și să își continue drumul cu și mai mult curaj. În urma întâlnirii, am realizat cu adevărat că sensibilitatea reprezintă o valoare, nu o slăbiciune, și că este esențială în anumite momente decisive ale vieții. Totodată, am înțeles că, oricât de dificil ar fi, trebuie să încercăm să renunțăm la perfecționism și să nu ne pierdem în detalii mărunte care ne pot împiedica evoluția. Împăcarea cu propria persoană și acceptarea sinelui sunt pași importanți în împlinirea idealurilor noastre.

Marius Manole s-a lăsat ghidat în viață de cea mai mare pasiune a sa: teatrul. Unul dintre momentele din carte care mi-a rămas cel mai bine întipărit în memorie este acela în care, în perioada liceului, trece pe lângă Teatrul Național din Iași în drumul spre școală și își face curaj să intre și să recite o poezie, sperând să fie primit să repete alături de actorii de acolo. Poezia recitată a fost “La steaua”, de Mihai Eminescu, iar de-a lungul cărții este menționată adesea o stea despre care Marius Manole crede că l-a ghidat pe parcursul vieții. Astfel, am ajuns să cred și eu că fiecare dintre noi are o stea care îl veghează de sus și îl conduce pe drumul potrivit.

Fericirea este o stare greu de atins uneori. Bucuriile obișnuite, precum obținerea unei note bune, primirea unui cadou dorit sau vizionarea filmului preferat, sunt ușor de trăit, însă fericirea profundă - acea împlinire sufletească pe care fiecare dintre noi ar trebui să învețe să o simtă - este mult mai dificil de atins. Adevărata fericire, așa cum susține Marius Manole, apare atunci când nu mai simțim nevoia de a demonstra ceva celor din jur și când începem să facem lucruri pentru noi înșine, nu pentru alții. Acela este momentul în care visurile și idealurile noastre se împlinesc și putem începe să ne bucurăm cu adevărat de viață. Uneori, ne este greu să ne urmăm visurile din teama de a nu-i dezamăgi pe cei dragi. Atunci când Marius Manole a realizat că își dorește cu adevărat să devină actor, frica de a nu-și dezamăgi părinții a fost puternică, însă visul său a fost și mai puternic, oferindu-i curajul de a merge mai departe.

Destinul a jucat un rol important în formarea actorului Marius Manole, care nu s-a rugat niciodată pentru succes, ci pentru a deveni un actor bun. Așa cum reiese din cartea sa, actoria l-a purtat prin numeroase teatre, orașe și experiențe, iar în cele din urmă l-a adus la București. Destinul - steaua sa protectoare - l-a condus spre locul în care avea să simtă, în sfârșit, fericirea.

Întâlnirea cu Marius Manole și lectura cărții sale m-au inspirat sincer să îmi urmez idealurile și dorințele, să muncesc pentru visurile mele și să înțeleg că fericirea adevărată pornește din interior, din împăcarea cu propria persoană și cu tot ceea ce am realizat. 

Renata Norocea, 10 E

            „Botezat” de teatru încă din prima clipă

Întâlnirea cu Marius Manole a fost o lecție despre sinceritate. Discuția nu s-a concentrat pe succes sau pe aplauze, ci pe felul în care rămâi prezent într-o viață care te obligă adesea să te ascunzi. Deși titlul cărții sale vorbește despre un act următor, întâlnirea a scos la iveală un adevăr simplu și greu de acceptat: fericirea nu este ceva ce aștepți, ci ceva ce alegi să trăiești acum.

Pentru Marius Manole, viața nu poate fi separată de credință și de sens. A vorbit despre nevoia de a-ți purta crucea, de a-ți păstra menirea, pentru a putea merge mai departe fără să te pierzi. Frica, spunea el, nu este un spațiu al creșterii. Nu naște și nu învie. În schimb, personajele l-au ajutat să se descopere, să se înțeleagă și să se apropie de sine. De aceea, fiecare zi devine o promisiune, o șansă de a trăi cu adevărat.

Cartea sa este o confesiune profundă, care dezvăluie începuturile unui destin aproape predestinat. „Practic, am fost un copil ,,dator” să reușească, să-și facă părinții mândri pentru toate sacrificiile pe care le-au făcut.” Își imaginează, cu tandrețe, că primul lucru pe care l-a văzut după ce s-a născut a fost Teatrul Național și că, într-un fel, acolo a știut că vrea să ajungă. Această imagine sugerează o legătură aproape sacră cu scena, ca și cum ar fi fost „botezat” de teatru încă din prima clipă.

Scena i-a oferit posibilitatea de a renaște de nenumărate ori. În viața reală, însă, această renaștere a fost mult mai dificilă. El vorbește despre ruptura dintre omul de acasă și cel de pe scenă, despre diferența dintre Marius cel vechi și Marius cel care se năștea în fața publicului. Această distanță a făcut ca lucruri esențiale, precum exprimarea iubirii, să fie învățate târziu. Teatrul devenise locul în care trăia intens, în timp ce viața rămânea, uneori, pe plan secund.

De-a lungul timpului, teatrul nu doar l-a format, ci l-a și destrămat. Există întâlniri care te sfărâmă pentru a-ți oferi șansa de a te reconstrui într-o formă nouă, una pe care nu ai mai cunoscut-o până atunci. Fiecare personaj a însemnat, într-un fel, o naștere și o moarte în același timp. De aceea, moartea pe scenă a devenit pentru el un exercițiu al renașterii, o experiență care nu mai sperie, ci pregătește un nou început.

 Cele mai importante lecții nu au venit din spectacolele lăudate sau din aplauze, ci din eșecuri și din momentele dificile. Din repetițiile în care nu ieșea nimic, din spectacolele grele, din situațiile în care trebuia să improvizeze pentru a nu se pierde. Acolo, unde nu mai există decoruri frumoase sau texte salvatoare, rămâne doar omul în fața propriei limite. Exact ca în viață, acele momente devin antrenamente de supraviețuire care te învață să mergi mai departe fără să te lași înghițit de durere.

Mult timp, Marius Manole a refuzat fericirea, convins că doar suferința poate naște artă adevărată. A crescut cu ideea că un actor fericit nu mai are ce spune pe scenă. În locul fricii s-a așezat curiozitatea, dorința de a vedea ce aduce momentul următor și de a rămâne deschis față de experiență și față de întâlnirea cu publicul. Curiozitatea l-a ancorat în prezent și i-a redat vitalitatea, iar bucuria nu a mai fost ceva de evitat, ci a devenit o resursă care l-a susținut.

Cartea lui Marius Manole rămâne o mărturie sinceră despre căutare, descoperire și transformare. Ne amintește că fiecare act al vieții are frumusețea lui și că, dincolo de durere, frică sau eșec, există mereu șansa de a renaște și de a ne regăsi.

Ianis Orhei, 9 A

            După ce spectacolul se termină și luminile se sting

Întâlnirea cu Marius Manole și discuția despre cartea „Fericirea este în actul următor” au fost o experiență emoționantă, care m-a făcut să înțeleg mai bine ce înseamnă drumul unui artist și cât de greu este uneori să găsești un echilibru între pasiune și viața personală. Cartea nu este doar o poveste despre teatru, ci și o mărturisire sinceră despre frică, singurătate și despre căutarea fericirii.  Marius Manole este prezentat ca un om format din lipsuri, care a învățat încă din copilărie că pentru a fi acceptat trebuie să ofere ceva în schimb. Dragostea a existat în viața lui, dar nu a fost niciodată pe primul loc, fiind mereu umbrită de dorința de a reuși.

Teatrul a apărut la început ca o întâmplare, deoarece nu își propusese să devină actor, însă a ajuns să fie locul în care s-a simțit în siguranță. Pe scenă, sensibilitatea lui a devenit o calitate, iar emoțiile pe care le simțea au căpătat sens. De multe ori se spune că actorii se pierd în personajele lor, însă Marius Manole arată că, prin roluri, se descoperă pe sine. Fiecare spectacol este o experiență nouă, care îl ajută să se înțeleagă mai bine. Aplauzele publicului și emoția transmisă pe scenă par să umple golul interior pe care l-a simțit mult timp. Bucuria vine din lucruri simple, cum ar fi colegii, scena sau faptul că poate trăi intens fiecare zi.

Un alt subiect important este frica. Marius Manole explică faptul că frica nu ajută arta, ci o oprește, deoarece este legată de un viitor necunoscut. Curiozitatea, în schimb, este cea care ne face să mergem înainte. El compară curiozitatea cu o trambulină, de pe care sari fără să știi exact ce se va întâmpla. Teatrul devine astfel un loc de joacă, unde poți încerca, poți greși și poți învăța fără să te temi. Fragmentul despre moartea cățelușei Maya este unul dintre cele mai emoționante din carte și are o semnificație profundă. Maya simbolizează iubirea sinceră, necondiționată, și viața personală pe care actorul a lăsat-o adesea pe plan secund. Faptul că Marius Manole simte moartea ei chiar în timpul audițiilor arată cât de mult teatrul îi ocupa întreaga viață. Scena în care plânge pe trotuarul din spatele teatrului sugerează singurătatea care rămâne după ce spectacolul se termină și luminile se sting. Moartea câinelui nu reprezintă doar pierderea unui animal, ci și pierderea unor momente simple de fericire, care nu mai pot fi recuperate.

Cartea se adresează în special tinerilor, celor care se află într-o perioadă de căutare și nesiguranță. Mesajul transmis este că nu trebuie să ne grăbim și nici să ne sacrificăm complet pentru un singur ideal. Este important să fim curioși, să ne urmăm visurile, dar și să avem grijă de oamenii și lucrurile care ne fac fericiți. „Fericirea este în actul următor” ne învață că fericirea nu se află doar în viitor, ci și în prezent, în modul în care alegem să trăim fiecare zi.

Alexandra Timofte, 10 E

            Putem explora o lume întreagă

Teatrul nu se oprește la animarea unui personaj, folosind o tehnică ce poate fi considerată ușor nechibzuită, ci strălucește prin intermediul actorului care întruchipează respectivul personaj. Arta acestor persoane rareori se oprește atunci când coboară de pe scenă, ci continuă să curgă, închegându-se chiar sub forma unor povești scrise, un roman autobiografic în care protagonistul își petrece viața în lumina ocrotitoare a unei stele norocoase.

Marius Manole a pătruns într-un nou „act” al vieții sale, a decis că „parcă vreau să trăiesc, parcă vreau să fiu fericit". Aceste câteva gânduri au avut puterea să schimbe o viață petrecută pasiv, în care sufletul juca un rol secundar, într-un moment luminos și plin de energie inepuizabilă, lucru documentat între paginile volumului Fericirea e în actul următor.

Cunoscut ca actor și autor publicat recent, Marius Manole a fost invitat la Colegiul Național Iași, unde elevii au avut ocazia să discute cu acesta despre noua lui carte, dar și cariera sa construită cărămidă peste cărămidă pe scena care i-a devenit vis și parte din ființă.

Cariera sa, prin natură, nu poate fi despărțită de sufletul său, fiecare personaj fiind la bază tot Marius Manole, recognoscibil în fiecare rol. Aceste ființe făcute din gând, muncă și aplauzele publicului au fost, pentru Manole, modul prin care s-a putut apropia de un sine ce părea pierdut, reușind să se cunoască după atât de mult timp. Acesta a citat monologul Ninei din piesa „Pescărușul” lui Anton Cehov, dorind să ilustreze poate cea mai importantă modalitate de gândire a unui artist: ca actor, ca artist scopul nu trebuie să fie gloria și aplauzele, ci a învăța să devii confortabil cu viața, să îți păstrezi dorința și să trăiești o existență plină de frumusețe. Aceste cuvinte și-au dobândit sensul în inima actorului de curând, iar acum acesta se poate bucura de viață. A fost întrebat de unde izvorăște această energie de nestăvilit care l-a cuprins în ultimul timp, iar răspunsul lui Marius Manole a fost unul care merită ascultat. Cum să nu te bucuri să descoperi o nouă zi? Ca oameni am devenit atât de înrădăcinați în suferințe și resemnați cu gândul că trebuie să trăiască, așteptând ca timpul să treacă, poate va fi bine mai târziu. Faptul că încă avem suflu și putem explora o lume întreagă și putem întâlni nenumărate persoane este o binecuvântare prin simpla existență, dar ce poate fi luat oricând. Marius Manole îi mulțumește astfel lui Ion Sapdaru în volumul său pentru că i-a salvat viața în urma unui accident dezastruos care a avut loc pe drumul către festivalul de la Timișoara.

Un alt gând pe care îl consider esențial, discutat în cadrul întâlnirii, este perfecțiunea. Nimeni nu poate fi perfect, nici ca adult și nici ca și copil, iar acest lucru, oricât de dureros, este poate cea mai frumoasă calitate a omului. Acesta este un standard subiectiv, imposibil de atins pentru muritori. Marius Manole nu a fost un copil perfect pentru părinții săi, viața sa nu a fost perfectă, dar chiar aceste defecte creează o poveste demnă de a fi împărtășită, un caracter excentric, dar plăcut. Suntem alcătuiți din mii de momente fragmentate, lipite între ele cu bandă adezivă, zile de naștere care nu au fost, o scrisoare pentru părinți scrisă la o tavernă din Grecia și prima pagină consemnată în ciuda perfecționismului devenit boală. Acestea sunt lucrurile care ne fac tulburător de umani. Suferința nu este necesară în parcursul către fericire, dar lacrimile calde aduse de aceasta topesc gheața din noi și ne înmoaie inimile, făcând primul pas către vindecare.

În „Fericirea e în actul următor” Marius Manole a lăsat doar adevărul folositor, un adevăr de multe ori ascuns în spatele chipului născut din actorie, o mască de comedie în fața unei persoane ce se luptă cu întunecimea propriei minți. Deși este crucial să se amintească si momentele în care zâmbetul nu există, Marius Manole pune accentul pe adevărata lecție: fericirea are nevoie de o căutare vie care poate fi realizată doar de noi înșine, trecând peste fricile iraționale și așteptarea continuă și statornică. Acest volum, aparținând unei persoane care, după vorbele sale, știe cel mai bine să simtă, este într-adevăr un portal către o lume interioară autentică, punct de sprijin în special pentru tinerii care se îndreaptă spre un viitor încert și poate chiar terifiant. 

Riana Țuluca, 10 E

            O oglindă uneori dureroasă, alteori salvatoare

Întâlnirea cu Marius Manole nu a fost doar o simplă discuție cu un actor pe care îl admiram, ci un moment de sinceritate crudă, care m-a făcut să privesc altfel atât arta, cât și oamenii. Felul în care a vorbit despre sine m-a surprins și m-a atins profund. A spus că mereu s-a simțit ca un bufon, ca cineva care joacă un personaj doar pentru a-i bucura pe ceilalți, chiar și atunci când, în interior, era nefericit. În spatele aplauzelor și al luminilor, exista un om care purta tăceri grele și dureri nerostite.

Mi-a rămas întipărită ideea că personajele pe care le-a jucat l-au ajutat, de fapt, să se descopere pe sine. Ca și cum fiecare rol ar fi fost o oglindă, uneori dureroasă, alteori salvatoare. Nu juca doar pentru public, ci și pentru a înțelege cine este, pentru a-și aduna bucățile risipite. A vorbit și despre rugăciunea lui din fiecare dimineață, una care m-a cutremurat: se ruga ca ziua de azi să nu treacă, gândindu-se la oamenii care sufereau și care și-ar fi dorit ca acea zi, să rămână blocată într-o buclă a timpului.

Cartea lui, „Fericirea este în actul următor”, a completat această imagine. Citind-o, am simțit că nu este doar o confesiune, ci o deschidere totală a sufletului. M-a ajutat să mă descopăr pe mine însămi, să privesc lumea dintr-o altă perspectivă și să-mi concretizez alegerile. Am înțeles că nu trebuie să controlez totul, că e în regulă să las lucrurile să curgă după voia sorții, pentru că destinul are, pentru fiecare dintre noi, ceva pus deoparte, chiar dacă nu exact apare atunci când ne dorim.

Cartea îl portretizează pe Marius Manole în cea mai pură formă a sa: vulnerabil, sincer, intim. După ce am citit-o, nu l-am mai văzut doar ca pe un actor extraordinar, ci ca pe un om care a trecut prin greutățile vieții, care a cunoscut frica, singurătatea și îndoiala, dar care a ales să meargă mai departe alături de visul lui. Fericirea plasată  în actul următor, așa cum sugerează titlul, nu vorbește despre o fericire definitivă, ci despre speranță, despre curajul de a rămâne pe scenă chiar și atunci când cortina pare să cadă.

Poate cea mai importantă lecție a cărții este că fericirea nu este un punct final, ci un proces. Uneori e abia schițată, alteori amânată, dar mereu posibilă. Iar această revelație, venită atât din întâlnirea cu el, cât și din paginile cărții, m-a făcut să înțeleg că fragilitatea nu este o slăbiciune, ci una dintre cele mai autentice forme de putere. 

Adela Vasile, 9 A

            O piesă pierdută din puzzle-ul inimii

„Fericirea este în actul următor” nu este doar o biografie, ci un îndemn către noua generație, de a ne urma visele, a nu redirecționa traiectoria propriului destin și a înțelege că fericirea nu vine într-un moment oportun. Ea este cu noi tot timpul și ne urmărește chiar și atunci când ne simțim complet privați de ea.

Astfel, Marius Manole își găsește fericirea în teatru. Mai mult, de fapt, și-o recunoaște, pentru că inițial el nici măcar nu plănuia să urmeze o carieră în actorie. El mereu și-a dorit să fie fotograf, încă de mic, însă a fost repartizat la actorie. Destinul i-a deviat dorințele, lucru care în mod normal ar suna ca o tragedie. Totuși, pentru el nu a fost. Din a fi ales de teatru a ajuns să aleagă singur teatrul peste tot, mai mult dintr-o mare lipsă de iubire, care a creat un gol imens în sufletul lui, ca o piesă pierdută din puzzle-ul inimii. Jumătatemamă și Jumătatetată de abia împreună formau un întreg, pe când el, fragil cum era atunci, avea nevoie de doi întregi, ca orice alt copil de vârsta lui. De aceea, a început să caute iubirea în teatru, pe scenă, în pielea altor persoane și acestea fictive desigur. Deși erau doar personaje, el trăia odată cu ele pentru că actorii cei mai buni nu numai că au suferit mult la viața lor, dar s-au și văzut pe ei, măcar puțin, măcar o fărâmitură, în caracterele pe care le joacă.

Pe parcursul vieții lui, Marius Manole a tot așteptat fericirea să vină, a crezut că se va regăsi în „actul următor” așa cum zice și titlul cărții, însă la un moment dat, a ajuns la concluzia că ea se află la dreapta lui tot timpul, pentru că există tot felul de întrebări și căutare în fericire, încât cu toții am uitat că la finalul zilei tot ce putem face ca și oameni este să trăim. Poți face teatru fără a fi mizerabil. Poți să te bucuri de micile plăceri ale vieții fără nicio vină și poți să nu te mai chinui atât pentru perfecțiune, un concept indus, abstract și liber la interpretarea tuturor.

Ce rost are să existăm dacă nu trăim? Ce rost au întrebările dacă nu suntem într-adevăr curioși? Ce rost are curiozitatea dacă nu ne este măcar puțin frică de ce răspunsuri ne poate oferi? Ce rost are viitorul dacă nu ne sperie măcar puțin spontaneitatea lucrurilor ce vor urma? Ce rost ar mai avea lumea dacă totul ar fi predictibil? Curiozitatea este o trambulină: putem sări în picioare și ateriza șezând, putem să facem tot felul de giumbușlucuri și putem fi liberi, dar să nu ne supărăm atunci când ne zgâriem de câte ceva sau cădem într-o poziție dureroasă, căci riscul exista de la bun început.

Actorul ne transmite acest mesaj atât în carte, cât și la întâlnirea din sala de festivități a Colegiului Național din Iași. Aventurile lui, prin teatre și teatre, instituții de învățământ și alte locații sunt toate riscuri, decizii luate pe moment și la urma urmei, oare le-a regretat? Oare nu l-au făcut cine este azi? Oare nu l-au ajutat să se dezvolte?

Cu cât știm mai mult, cu atât ne dăm seama cât de puțin de fapt știm. Cunoașterea ne întoarce pe o mie de părți, o mie de personaje, o mie de sentimente — frica și entuziasmul deghizate una ca alta, emoțiile dinaintea intrării pe scenă, nevoia de a fi ceea ce alții își doresc, de a nu dezamăgi, întrucât la final doar dorințele proprii sunt cele neglijate.

Cum ne-a spus și autorul, cartea sa nu este pentru adulți, ci pentru copii, pentru adolescenți, pentru cei ce trec prin cea mai lungă și tot cea mai scurtă vreme, perioada paradox, în care sensul și opusul se întâlnesc, pentru a ne lăsa cu o comparație, o întrebare: Care este cel mai greu punct al vieții? Răspunsul la această întrebare depinde de multe: poate ne deranjează atunci când depindem de orice, în copilărie sau când încercăm să ne desprindem dar nu putem, în adolescență sau poate când tot ce între timp s-a lipit de noi și a fost la dreapta noastră în orice moment, în sfârșit se desparte de noi, ne lasă și încetul cu încetul, totul se termină, la bătrânețe.

Cartea lui Marius Manole, „Fericirea este în actul următor” reprezintă un jurnal retrospectiv dar și introspectiv a celor trei părți ale vieții sale. Ne învață că nu trebuie să ne grăbim, nu trebuie să forțăm nimic, ci trebuie doar să lăsăm destinul să curgă lin. Lin, ca râul vieții.

Ingrid Vrabie, 10 B

            Posibilitățile sunt nesfârșite

Așteptăm mereu un moment mai bun, o schimbare, o versiune viitoare a vieții noastre. Prin cartea sa „Fericirea e în actul următor”, actorul Marius Manole ne transmite că, în timp, uităm să ne bucurăm de ceea ce trăim acum, în prezent. El afirmă că dedicarea în totalitate procesului de creație constă în a privi lumea cu tristețe, aceasta fiind o sursă de inspirație mai concretă și mai profundă decât fericirea. Astfel, cu cât era din ce în ce mai mult în rol, actorul se simțea îndepărtat de esența teatrului: crearea frumuseții și împărtășirea acesteia cu publicul. Totuși, indiferent de situație, relația cu teatrul rămâne tainică, fiecare personaj jucat având o parte vie a sufletului artistului, iar întâlnirea cu Marius Manole a dovedit că sufletul său este un izvor neîncetat de gânduri și emoții.

O idee care mi-a rămas alături a fost aceea că noi toți putem realiza orice ne propunem, singurele limite fiind cele pe care ni le impunem mental nouă înșine. Posibilitățile sunt nesfârșite, iar curajul de a trăi prezentul reprezintă prima treaptă spre împlinire. Fericirea nu este ceva ce trebuie așteptat, ci ceva ce se construiește clipă de clipă, prin alegerile pe care le facem și prin modul în care alegem să privim lumea ce ne înconjoară. Doar acceptând prezentul, cu tot cu defectele lui, putem descoperi sensul adevărat al fericirii.