„Sub gravitația memoriei” de Dan Lungu – Săpături în centrul minții și al istoriei

Melania Huzum, X E

„Amintirea este întotdeauna un loc de întâlnire.” spune scriitoarea Isabel Allende. Prin munca frumoasă a lui Dan Lungu de împletire a firelor de trecut cu propriile sale perspective, cititorii se întâlnesc cu personaje ce par că aparțin altui domeniu decât al realității și explorează locuri aparent banale, dar care au contribuit din plin la scrierea istoriei României. Astfel, volumul „Sub gravitația memoriei” reprezintă o colecție de povestiri nonficționale, dar autentice, pline de sentiment și de săpături făcute în miezul unor evenimente demult apuse.

Când omul este la o vârstă fragedă, mintea lui se află la înălțime; plutește datorită faptului că este ușoară, neîncărcată de multe cunoștințe. Pe măsură ce trece timpul, aceasta absoarbe, precum un burete, informații și amintiri, devenind din ce în ce mai grea. Este atrasă gravitațional de cunoaștere, pătrunde în adâncul ei, așa cum sugerează titlul cărții.

Ideea inedită de reportaje (auto)biografice se datorează faptului că Dan Lungu a dorit să îmbine istoria cu literatura, deoarece atât întâmplările vitale ce au vizat întreaga țară, precum și fragmentele din viața sa și a celor dragi sunt ceea ce îl definește ca om. Astfel, autorul reușește, prin pasiunea lui de a povesti și prin cercetările sale minuțioase, să dezgroape ceea ce a fost îngropat de timp și de oameni. A reconstruit tabloul trecutului (pe care îl asociază cu o „planetă străină”), legând imagini literare de materialul jurnalistic.

Reportajul „O nuntă avangardistă” relevă un vis îndrăzneț al scriitorilor și artiștilor români din secolul XX, anume de a înnoi perspectiva asupra artei și literaturii din acea perioadă și de a exprima libertatea absolută a creatorului. Astfel, sub conducerea lui Sașa Pană și a lui Moldov, care, citez, „erau prieteni de idei și revolte”, a apărut revista avangardistă UNU, primul număr fiind tipărit la Dorohoi în aprilie 1928. Contribuind autori din diverse locuri, precum Aurel Zaremba, Benjamin Fondane, Victor Brauner și Tristan Tzara, aceasta reprezintă o modalitate de cufundare în gândurile celorlalți, o dovadă a unificării oamenilor, care, precum flăcările, ard prin pasiunea de frumos, cu intensitate și rapiditate. Fiecare creator participant dădea dovadă o ușoară nebunie tinerească și culturală, revista permițându-le să își aștearnă gândurile pe foi. Într-un interviu realizat de Virgil Gheorgiu, se surprinde personalitatea autentică a lui Aurel Zaremba, care, citez, „se urca pe masă la restaurant și striga:<< La poésie, ce n'est rien !>>, după care cobora liniștit”.

Cu toate că avangardiștii români nu îmbrățișau defel modestia, din viziunea lui Dan Lungu reiese că aceștia erau caracterizați de prietenie. Legătura dintre Sașa Pană și Marcu Taingiu, alias Moldov, s-a dovedit a fi una durabilă și frumoasă. De la ideea de șezătoare de artă și literatură nouă se ajunge la lansarea exclusivă a numărului 51 al revistei, la 3 ani de la sfârșitul tipăririi sale, cu ocazia nunții lui Moldov. Acesta, întrebându-se iar și iar „Ce fel de om sunt, că dragostea nu mă încântă?”, ajunge să o ia de mireasă pe Malvina Taingiu, iar Sașa Pană își arată bucuria pentru el, surprinzându-l prin publicarea ultimului număr.

Așadar, revista UNU reprezintă o dovadă a schimbării oamenilor, precum și a faptului că aceștia sunt foarte imprevizibili, precum bandiții inteligenți, cu vieți la fel de interesante.

Un astfel de bandit este temutul Gheorghe Coroi, o fantomă a nopții, a cărui poveste este descâlcită în reportajul „Coroi, haiducul înghițit de istorie”.

Dan Lungu mărturisește că viziunea sa asupra acestuia a fost mereu una năstrușnică, care s-a definit prin istorisirile auzite de la bunicul său. Era irelevant faptul că realitatea ajungea să se contopească cu ficțiunea, evidențiind astfel ce înseamnă foamea de povești a sufletului uman.

Când a aflat faptul că a existat cu adevărat, a elaborat următoarea concluzie: trăind mereu cu frica față de moarte, Coroi iubea, citez, „să fie un personaj”, realizând astfel fapte pe atât de rele, pe atât de recunoscute. Încă de când realitatea l-a lovit crunt, prin hărțuirea primei sale iubiri de către jandarmi, Coroi și-a trăit viața într-o continuă confruntare cu oamenii legii, răzbunarea fiindu-i dulce, ca și faima. Împărțea prada luată de la bogați săracilor, precum celebrul Robin Hood, scriindu-și astfel istoria în Moldova, mai exact în pădurea de la Guranda, alături de toți haiducii săi, în special Bolfosu, Mazăre, Căsăndrel și Ungureanu. Prin metodele sale ingenioase de jefuit, Gheorghe Coroi a devenit o legendă vie. Astfel, ironia sorții face ca el să fi fost căutat chiar și în timpul celor 15 ani de închisoare (primiți după procesul din 1927), doar că de jurnaliști și chiar de Jean Mihail, care dorea să creeze un film documentar despre acesta. Intrându-și în rol, haiducul s-a bucurat din plin de lumina reflectoarelor, până când a evadat printr-o modalitate banală, dar cu stil.

Să se consemneze totodată și aspectul fermecător al banditului, de care s-a folosit pentru a întemeia cea mai frumoasă și trainică poveste de dragoste, întrucât Adela Ionescu, zisă și Dodoi, l-a îndrăgit pe loc. A fost alături de dânsul de atunci, chiar și în timpul procesului din 1936, după ce au fost descoperiți în casa ei de la Sulița. Judecata a fost, de asemenea, o ruptură de monotonia fricii, ivindu-se speranța la dreptate. După aceea, nimeni nu a mai știut precis ce s-a ales de el. Unii spun că s-ar fi căsătorit cu Adela; alții că ar fi ajuns angajat al Securității, pe principiul abilităților sale de supraviețuire în sălbăticie, iar Dan Lungu că și-ar fi trăit restul zilelor într-o casă țărănească, primind urătorii care interpretau pe acesta și pe haiducii săi, lăsând astfel loc de interpretare și cititorilor.

Asemenea celebrități rar se descoperă, mai ales dacă au o viață de poveste.

Însă faima poate fi dezgropată în multe feluri, din trecutul multor persoane, cum ar fi cel al Sandei Marin, autoarea renumitei „Cărți de bucate”.

Cu toate că fiecare membru al familiei a realizat câte ceva demn de remarcat, aceștia, în frunte cu Sanda Marin (născută Cecilia Maria Zapan) par a fi mai degrabă niște prezențe fantomatice în istoria României. Totuși, niciunul nu a căutat popularitatea, ci doar ceva ce ar fi putut să ofere țării, bunătatea și motivația lor fiindu-le astfel răsplătite.

Cecilia, moștenind pasiunea pentru bucătărie de la mama sa, nu a fost niciodată satisfăcută pe deplin de cărțile de rețete românești. Așa că și-a transformat dorința în realitate: a creat ceva simplist, accesibil tuturor, cu instrucțiuni limpezi și imagini detaliate. Emoțiile nu au întârziat să apară, întrucât își dorea, de asemenea, ca forma sa de artă să nu ducă la distrugerea reputației familiei. Astfel, ea a dobândit o viață dublă prin introducerea pseudonimului: în timp ce Cecilia Zapan râvnea după liniștea de acasă, Sanda Marin se bucura de celebritatea scrisă în destinul ei, „Cartea de bucate” (publicată în 1935) devenind „o biblie” ce va învăța pe români tainele culinare.

Însă arta trebuie să treacă prin probe ale focului pentru a supraviețui lumii. În regimul comunist, nicio scriere nu a scăpat de așa-zisul „ochi al cenzurii”. Astfel, numărul rețetelor s-a redus drastic, eliminându-se de la denumiri străine (precum „sos béchamel” sau „Bouillabaisse”) până la termenii cei mai simpli (precum „zahăr” sau „carne”). Limitarea lingvistică a dus totodată și la limitarea culturii, oamenii fiind „secați” aproape complet de cunoaștere, de artă. În bucătărie este necesară și o doză de dinamism, adică orice provine din alte culturi. Totuși, în ciuda tuturor acestor schimbări, „Cartea de bucate” a continuat să treacă din mână-n mână, românii învățând fiecare rețetă, în afară de cea a succesului. Asta se poate găsi doar în suflete.

Dan Lungu încheie acest reportaj cu o întrebare: „Ce se va alege de succesul cărții Sandei Marin în noua epocă a comunicării digitale?”. Nimeni nu poate da un răspuns concret. Astfel, el oferă o învățătură pe care toată lumea ar trebui să o țină minte, și anume că omul ar trebui să se preocupe permanent și de trecut, nu doar de viitor.

Despre asta e vorba în volumul „Sub gravitația memoriei”: de perspectiva cu care ființa umană privește timpul. Poate că fiecare va vedea, după acestei cărți, evenimentele istorice ca pe niște povestiri. La urma urmei, „istoria este cea mai frumoasă poveste”, spune profesorul Adrian Cioroianu.

Alesia Mihoc, X E

O bătaie de aripi a unui fluture. Câteodată este nevoie de atât de puțin pentru a ne schimba cursul vieții, indiferent de direcția în care vrem să se scurgă aceasta. Volumul scriitorului Dan Lungu este o colecție de asemenea momente, licăriri palide de lumină a minților unor oameni iluștri, zbaterea fluturilor pentru a scăpa din plasa amenințătoare a istoriei. Efectul de domino observabil în aceste povești de viață dovedește faptul că acțiunile noastre sunt fluide, de multe ori neavând o sursă concretă și nici vreun final prestabilit. Astfel, evenimentele prin care trecem pe parcursul vieții pot sau nu să aibă, în egală măsură, o influență semnificativă asupra fundamentului viitorului nostru. Cu toate acestea, eu am fost întotdeauna de părere că fiecare detaliu al vieții este întrepătruns de un anumit înțeles, deoarece toate acțiunile noastre provin din adâncul adevăratelor dorințe ale minții, deci chiar dacă s-ar întâmpla ca această influență să nu fie vizibilă, ea va rămâne, oricât de minimală ar fi, în subconștientul nostru pe tot parcursul dezvoltării umane.

Volumul începe cu un asemenea zbor de fluture, în capitolul ,,Un fluture cât Titanicul”. Totuși, mi s-ar părea mai potrivit să spunem că a fost nevoie de un adevărat stol multicolor pentru a dovedi contribuția fabricii de zahăr de la Ripiceni la dezvoltarea României secolului trecut. Bineînțeles, deși această clădire în sine poate fi numită punctul de plecare al poveștii, fără oamenii din spatele funcționării acesteia nu am avea astăzi multe dintre cele mai importante documente ale experiențelor secolului trecut.

Așa-zisul prim fluture care a și înfăptuit acest monument a fost Francois Dupont, un francez născut la Charvonnex cu un spirit doritor de îmbogățire prin extinderea afacerilor sale în România, a cărui poveste rămâne un pas important înspre dezvoltarea comerțului cu zahăr și alcool în afara țării. La moartea sa, în 1914, vine la conducere un nou chip, al lui Avram Leiba Zissu, o figură importantă în cercurile literare, sioniste, dar și politice. Activitatea să avangardistă a fost vizibilă în publicațiile acestuia, precum revistele literare ,,Floare albastră", ,,Integral” și ,,Mântuirea", cărți și chiar poezii, dar era cunoscut și pentru ajutorul acordat teatrelor evreiești înfăptuite la acea vreme. Zissu a avut colaborări cu unele personalități cunoscute de noi, cum ar fi Beniamin Fundoianu și Mihail Sebastian, dar și cu avangardiști cunoscuți la acea vreme, cărora le-au pierit glasurile pe parcursul istoriei.

Cu toate acestea, nu putem nega faptul că cea mai importantă activitate a lui Zissu a fost, cel mai probabil, în rândurile mișcării sioniste din România, fiind unul dintre principalele chipuri reprezentative ale comunității evreiești. Fiind suspectat de spionaj pentru Israel, acesta a fost acuzat de trădare și închis timp de doi ani. El a murit la Tel Aviv după eliberarea sa de către forțele israeliene, terminându-se astfel viața lui tumultoasă și orice bătaie de aripi ar mai fi putut avea. Cred că aceste întâmplări istorice portretizează perfect influența pe care o poate avea o singură persoană asupra unei întregi comunități, nu doar datorită meritelor sale, ci și a capacității acesteia de a conduce și a se infiltra în mecanismul de bază al unei țări.

O idee similară o întâlnim și în capitolul dedicat prințului roșu, Povestea prințului roșu cu sânge albastru și a incredibilelor sale isprăvi, adică Scarlat Callimachi, rudă a domnitorului Alexandru Ioana Cuza, fiind, la rândul său, o figură importantă în rândul avangardiștilor. Povestea prințului căzut în dizgrație reflectă viața tulburătoare a unei persoane care ar fi făcut orice pentru a-și proteja ideologiile, familia și carieră. Din păcate, la fel ca mulți alții, prințul a căpătat, treptat, o nuanță roșiatică, dând la schimb dorințele sale de egalitate și libertate pentru un vis iluzoriu pe care comuniștii îl vindeau oamenilor disperați, dornici de o România mai bună. De la figura demnă a unui fiu de viță nobilă, Scarlat a ajuns o simplă victimă a unei minciuni bine gândite, fapt care l-a determinat să se alăture partidului comunist, cu speranța unui viitor demn de familia sa.

Această istorisire pătrunde adânc în mintea naivă a unei personalități puternice, evidențiind urmările deciziilor luate fără spirit prevestitor. Culoarea roșie a sângelui vărsat de comuniști a continuat să se prelingă pe chipurile oamenilor nevinovați cu mult după moartea lui Scarlat Callimachi și va continua să dăinuie peste amintirea vremurilor negre ce vor umbri mereu fațada bine construită a țării noastre. Această poveste capătă valoare simbolică universală, destinul lui Callimachi reflectând soarta unei întregi generații de intelectuali care, în numele progresului, au fost absorbiți de mașinăria ideologică a comunismului. Prințul roșu nu este doar o victimă a istoriei, ci și a propriei naivități, a credinței sale oarbe într-un ideal pe care nu l-a mai putut distinge de propaganda politică. Astfel, "prințul roșu" nu mai este doar o figură istorică, ci un simbol al trădării idealurilor nobile și al fragilității spiritului uman în fața puterii și a iluziilor. Povestea să rămâne o lecție amară despre cât de ușor poate fi înlocuită credința sinceră cu fanatismul, și cum, uneori, cele mai înalte intenții pot duce la cele mai dureroase prăbușiri.

Esența unui lucru nu va fi niciodată regăsită în cantitatea acestuia, ci în capacitatea lui de a ajunge la inima noastră prin simplitatea și aparență semnificație minimală pe care o transmite. De aceea capitolul intitulat ,,Foc continuu (poveste de familie)”, cel mai scurt din acest volum, este, de asemenea, unul dintre cele mai sfâșietoare. El prezintă subtil o anumită dorință de întoarcere în timp, de schimbare a evenimentelor ce ne-au lăsat sângerând, pentru a facilita viața urmașilor noștri, pătată de trecutul inevitabil de dureros. Frazele scurte, dar tăioase, scot la iveală un reproș evident asupra sistemului comunist, evidențiind dorința oamenilor de a-și căpăta dreptul la a trăi alături de familiile lor, deoarece supraviețuirea este inutilă dacă dorința de viață nu a existat niciodată. Muncă continuă, incapabilitatea de a opri cursul constat al lucrului, care parcă gonește fără oprire, mai repede pe zi ce trece, aceste lucruri au afectat zeci de mii de oameni pe toată durata perioadei comuniste, dizolvând orice dorință de afirmare a propriei personalități, omenii devenind simple mijloace prin care se putea ajunge la puterea absolută.

Autorul povestește nevoia dureroasă de a ține o bucată de fier în mână constant, în cazul ipotetic în care acesta ar fi adormit cât timp lucra în fabrică. Pe cât de evidentă este oboseala cronică de care au suferit o multitudine de oameni lucrând în condițiile inumane de la acea vreme, mă surprinde ultimul rând al capitolului, Cam așa v-am crescut pe tine și pe soră-ta, zice tata. Aceasta este dovada că oricât de mult am încerca să fugim de trecutul nostru, efectele acestuia asupra ființei noastre se pot manifesta și în lucrurile cele mai apropiate de noi, în acest caz, copiii. Absolut tot ce ni se întâmplă de-a lungul vieții ne va influența comportamentul în fața unor viitoare alegeri, astfel afectând și ceea ce va intra în contact cu noi în oricare moment al trăirilor noastre. Din cauza experienței traumatizante prin care au trecut, mulți părinți și-au învățat copiii să supraviețuiască în aceleași condiții, deși vremurile s-au schimbat considerabil de atunci. Consider că bucata de fier semnifică nevoia constantă de vigilență în viața de zi cu zi, chiar și în prezent, oricât de sigur ar părea el.

Capitolul intitulat ,,Transnistria. La umbra statuilor lui Lenin” surprinde o călătorie printr-un spațiu tensionat, marcat de frontiere vizibile, dar și invizibile, unde timpul pare să se fi oprit în epoca sovietică. Începutul evocă sfârșitul anilor '90, un moment de tranziție istorică în care idealurile prăbușirii comunismului se amestecă cu dezordinea, suspiciunea și frica de autoritate. Atmosfera devine una de neliniște colectivă, în care orice trecere de graniță implică nu doar o verificare a documentelor, ci și o confruntare cu o memorie politică încă vie. Naratorul introduce scena printr-un detaliu auditiv: radioul, care cântă în rusește. Muzica, o melodie franțuzească, devine un contrast subtil, un semn al libertății culturale occidentale ce pătrunde într-un spațiu dominat încă de umbrele trecutului. Călătorii tac, iar tăcerea lor nu este doar un efect al tensiunii, ci o formă de adaptare instinctivă la un teritoriu unde cuvintele pot deveni periculoase, unde orice sunet este dovada vie că ar putea fi aflați oricând.

Tema identității este constant tensionată, personajele parcă dansând cu ideea de îmbinare a celor două limbi, două culturi, două lumi politice. A fi "român" într-un spațiu dominat de puterea rusească devine un risc, iar limbajul însuși dovedește dorința de răzvrătire, de însușire a propriei culturi. Totul se desfășoară sub privirea mută a statuilor lui Lenin, simboluri ale unei puteri fără prezență fizică, dar care totuși încă domnește asupra sufletelor oamenilor, instigând frică în inimile victimelor trecute prin traumele regimului. Aceste statui impunătoare se impun asupra nevinovățiilor, păzind memoria colectivă a poporului român asemenea unor zei căzuți.

Această poveste cât se poate de reală este un tablou al unei lumi marginale, în care frontiera devine o metaforă pentru granițele fragile ale memoriei și identității, ce transcende înțelesurile formate în propria minte, acaparând sufletele încă pline de frică ale supraviețuitorilor.

Volumul nu reprezintă doar o succesiune de experiențe individuale, ci o adevărată cronică a conștiinței românești din secolul trecut. Fiecare poveste adunată aici dovedește că istoria nu se rezumă la fapte și date, ci trăiește în interiorul oamenilor, prin fricile, durerile și speranțele lor. Autorul reușește să arate că marile evenimente istorice devin inevitabil parte din biografia noastră intimă, modelându-ne percepțiile și valorile. Volumul se transformă astfel într-o mărturie vie a unei națiuni care învață să-și privească trecutul cu luciditate și empatie, redescoperind, în suferința altora, propria umanitate.

Roberta Herb, VIII D

Se spune că suntem „suma întâlnirilor noastre”, că suntem o îmbinare armonioasă a sute de experiențe și că trăim prin amintirea a ceea ce am fost și speranța a ceea ce vom fi. Dan Lungu, în cartea „Sub gravitația memoriei”, ne demonstrează această idee, adunând reportaje, fragmente din istorie si numindu-le autobiografice, pentru că, în viziunea sa, „totul este autobiografic” și întreaga noastră existență se răsfrânge în ceea ce citim, gândim, vedem și descoperim.

„Cam asta era viața noastră atunci”

Acest capitol m-a impresionat foarte mult, reușind să prezinte, printr-o întâmplare scurtă, o realitate dureroasă despre vremurile comuniste, despre încercările oamenilor de atunci și despre supraviețuire. Cam asta era viața atunci- o viață grea, o viață în care erai neputincios, asupra căreia nu aveai niciun drept și nicio putere și în care trebuia să accepți durerea și teama, în singurătatea tăcerii. Istorisirea începe cu amintirea domnului Dumitru, cu memoria vagă a dimineții întunecate de octombrie, cuprinse de o oarecare monotonie a zilelor ce păreau să nu mai aibă început sau sfârșit... ce păreau să se transforme într-o continuă luptă cu însăși existența, o buclă a spaimei. 

Din replicile resemnate ale domnului Dumitru se construiește treptat o poveste despre cum acesta se ducea pe câmp să ia știuleți de porumb (să ia, nu să fure, pentru că oricum statul nu le dădea nimic) și cum a fost oprit pe drum de un șofer ce s-a oferit să îl conducă spre casă. Domnul și-a dat seama, după numerele mașinii, că făcea probabil parte din Securitate și, mințindu-l, a fugit în lanul de porumb, îndepărtându-se cât mai mult de bărbat, de amenințare, de frică. „A ieșit pe partea cealaltă cu fața și cu mâinile înroșite de zgârieturi”. Întâmplarea se sfârșește și domnul Dumitru spune „Cam asta era viața noastră atunci”, confundând subtil groaza cu normalitatea.

    „Copilăria părinților noștri”

Jucăria devine elementul central al capitolului „Copilăria părinților noștri”, îmbrăcând diverse forme influențate de timp, dar păstrând sensul cuvântului ce ascunde un farmec anume, cunoscut doar de copil, o splendoare infinită ce se desfășoară pe întregul univers al inocenței.

Autorul, transpus în trecut și amintire de reîntâlnirea neașteptată cu diverse jucării din copilărie, deschide subiectul curiozității celor mici cu privire la experiențele părinților lor la vârste fragede. De ce vrem să ne expună părinții acea viață ce pare dispărută? Vrem să încercăm să înțelegem că și ei au fost cândva ca noi, ființe fragile, ce explorau lumea cu aceeași naivitate sau căutăm, prin povestiri, o altă versiune a lor, o variantă mai apropiată de realitatea noastră?

După ce se formează această corolă a emoției, Dan Lungu începe să înșire câteva dintre propriile jucării precum muntele vrăjit, din fier vechi, mașinuța cu baterii sau jucăriile de cauciuc, mărturisind că cele improvizate erau cele mai interesante, deoarece ofereau o anumită libertate, o unicitate care aparținea sufletelor tinere și inocente. Simplitatea era cea ce conducea inspirația, iar bucuria izvora dintr-un loc ascuns, undeva între imaginație și un haos mult prea complex, dar perfect.

Apoi, este proiectată lumea jocului în anii 50-60, conturându-se o latură diferită a acestuia, iar povestea ne poartă într-o descoperire a istoriei și destinului companiei „Teddy”, de jucării indestructibile, titlu ce concentrează întreaga semnificație a copilăriei ce nu poate fi destrămată niciodată, nici măcar de timp.

„Europele mele”

Capitolul „Europele mele” surprinde evoluția conceptului de străinătate influențat de percepții asupra călătoriei și de cunoașterea prin descoperire. În comunism, Europa reprezenta o idee vagă, care nu putea fi atinsă sau explorată de oricine, o lecție de geografie, un simplu teritoriu pe o oarecare hartă ce nu avea rădăcini în experiențele autorului. De fapt, aproape niciun loc ce se îndepărta de graniță nu aparținea realității acelor vremuri și erau considerate frânturi dintr-o lume interzisă, o lume inexistentă.

Introducerea lui Dan Lungu în acest cosmos complex și nemaivăzut al Europei a avut loc in anul 1991, când a fost selecționat pentru un schimb de experiențe în Franța. Întregul drum a fost ca un tunel al necunoscutului sau, cum zicea prietenul său, ca un zbor printr-o vedere, o plutire inefabilă, atât de fragilă prin frumusețea descoperirii. Era ca o nouă etapă a dezvoltării, un pas spre înțelegerea lumii, a adevărului din spatele ideilor fixe, a miracolului ce vine odată cu acel curaj de a te aventura în misterul ce fascinează.

Sunt povestite următoarele expediții, controalele de la vamă și însemnătatea Europei în ziua de azi, numele ce a devenit, odată cu Uniunea Europeană un simbol al protecției. Capitolul se încheie, formând un fel de oglindă ce reflectă, la început, percepția neclară despre Europa, iar, la final, analiza detaliată cu privire la tot ceea ce a ajuns ea să reprezinte pentru noi.

„Eren Eyuboglu, vecina mea”

Eren, Erna, Ernestine, Ernestina... toate ca niște marionete ale artistei ce pulsa în ea. Dan Lungu și Eren au fost vecini, despărțiți de timp, dar reconectați de curiozitatea scriitorului, de incredibilul talent cu care reușește să dezgroape o poveste vie din ruine tăcute.

  În nevoia de a te simți prezent în istoria ce te înconjoară, în trecutul ce, de fapt, nu a murit niciodată, începe să prindă culoare mozaicul vieții pictoriței, mutate în Turcia și al destinului său. Astfel se țese legătura dintre om și oraș, dintre ceea ce suntem și ceea ce a fost și continuă să existe prin noi, dintre sentimentul însuflețit și cel amintit.

Pictorița își schimbă identitatea în funcție de spațiu și își adaptează întreaga ființă la împrejurimile ce o inspiră. Prin acest capitol, autorul reușește să îi ofere sufletului rătăcitor de artistă o ancoră, în casa dărâmată, în denumirea de „vecină”, cristalizându-i imaginea și existența în cuvânt și admirație.

În articolul publicat în „Rampa”, în martie 1934, de către Ionel Jianu, am descoperit, printre criticile aduse inițial Erenei, o propoziție ce reușește să descrie întreaga personalitate a pictoriței „Dra Letoni pictează ceea ce a văzut la alții, și nu ceea ce a văzut în sine”. Imită descoperirile, deoarece nu poate să privească spre propria lume lăuntrică și să o valorizeze, e pierdută prin împrejurimi și își uită unicitatea interioară. Asta face Dan Lungu... îi oferă voce să își strige memoria, ochi să își vadă frumusețea ratată și suflu literar ca să retrăiască pasiunea și admirația adevărată.

Eren trece prin multe și iubirea nu îi este redată în aceeași formă sinceră, în forma pură, de stea albă în care își dăruiește emoția. Suferă, dar o împacă dedicarea și fiul ce preia talentul artistic, devenind, ea însăși, o operă a istoriei, a artei. Singură, dar nu chiar, pentru că acum... are un vecin, un paznic spiritual al căminului său dispărut.

Și eu privesc des străzile Iașului... le observ, le îndrăgesc și poate că, visătoare, îmi doresc să găsesc și eu acea conexiune cu trecutul, cu o anumită frântură pe care să o îmblânzesc, să o îngrijesc și să o învăț ce înseamnă iubirea care se întinde pe sute de ani, dragostea ce nu cunoaște limitele timpului.