"Saint-Exupéry"(2024), în regia lui Pablo Agüero - A iubi înseamnă a privi împreună spre soare

Eliza Brătuleanu

Să revenim la micul nostru prinț interior, ca un  condor spre soare

Micul Prinț. Povestea pentru copii care a fost publicată în peste 270 de limbi și dialecte, fiind cea mai tradusă carte alături de Biblie. Este inevitabil să nu îl recunoaștem pe băiatul cu păr bălai, care își părăsește asteroidul și floarea pentru a căuta alți oameni ca el și care, în final, ajunge pe Pământ, unde îmblânzește o vulpe și un aviator.

Dar este oare povestea micului prinț o simplă învățătură despre maturizare și prietenie așa cum consideră oamenii mari? Pe parcursul anilor, tot mai mulți adulți și-au pus această problemă, încercând să afle secretul pe care Antoine de Saint-Exupéry l-a ascuns în scrierea sa, născându-se liste întregi de ipoteze și teorii. Însă aceasta este greșeala pe care o fac majoritatea oamenilor, să privească aventura micului prinț prin prisme filozofice, oferă explicații mature pe care doar ei le înțeleg. „Esențialul este invizibil pentru ochi.” Mulți dintre noi omitem firea puerilă și întreaga ființă a autorului, lăsând loc doar pentru geniul Exupéry, pentru Exupéry cel care și-a abandonat inocența pentru a muri în favoarea țării pentru care lupta. De aceea este important ca, în calitate de cititori, să știm cât mai multe despre povestea din spatele cărții, să înțelegem, prin ochii scriitorului, ce elemente din viața lui au contribuit la scrierea celei mai îndrăgite povești din istorie.

Filmul biografic Saint-Ex, regizat de Pablo Agüero și lansat în 2024, ne arată un episod mai puțin cunoscut din viața marelui scriitor și aviator francez, oferindu-ne noi perspective asupra sufletului său poetic și a motivelor care apar și pe parcursul călătoriei micului prinț. Ecranizarea reprezintă un omagiu-poem, în care imaginile și detaliile subtile sunt esențiale, unde cuvintele au puterea de a salva vieți.

Henri Guillaumet este cel mai experimentat pilot al agenției poștale Aeropostale și prietenul cel mai apropiat al lui Exupéry. Aceștia se potrivesc mai ales prin diferențele dintre ei, primul fiind mintea și rigoarea operațiunilor, în timp ce al doilea venea cu idei aparent copilăroase, dar care nu eșuau niciodată. Ambii aveau un singur obiectiv și un mare obstacol: salvare agenției, pusă în pericol de dezvoltarea abruptă a transportului feroviar, care spre deosebire de avioane, reușea să traverseze maiestuoșii Anzi în timpul nopții cu mai multă eficiență. Când Guillaume pornește în cea mai dificilă misiune a vieții sale și dispare fără urmă, Exupéry este singurul care încă speră că prietenul lui este în viață, riscând tot ce i-a rămas pentru a demonstra lumii că nu există spații de neîmblânzit, fie acestea cerul sau Anzii. Totuși, Guillaume și Exupéry nu sunt nici rezistenți ca muntele, nici nesfârșiți ca văzduhul, ci sunt oameni, care nu pot îmblânzi războiul și moartea. „Tu, Henri Guillaume, care ai supraviețuit Cordilierei, nu ai supraviețuit fascismului.”

Încă din primele minute ale filmului sesizăm perseverența și dragostea lui Saint Ex față de zbor. Acesta este pierdut într-o mare de nori, iar vizibilitatea este scăzută. Deși cea mai sigură opțiune era cea de a scădea în altitudine, acesta se înalță. Avionul său nu putea depăși 4000 de metri, dar Exupéry a continuat să zboare, s-a pregătit să riște totul pentru a-și atinge scopul. Un mic prinț care își abandonează asteroidul pentru ajunge la o frumusețe intangibilă și efemeră. Își întinde mâna către Soare, către oceanul nesfârșit de nori în care se reflectă fâșiile calde de lumină. Dar durează doar o clipă. Se văzu doar un fulger galben, o amintire a fratelui său care și-a dorit și el să zboare, dar nu a reușit. Rămase nemișcat un moment. Nu strigă. Se prăbuși în apă asemenea unei păsări, zbătându-se să salveze cel mai important lucru pentru agenția lor: corespondența.

Acest mic prinț care era și aviator, dar care nu mai putea să zboare, a fost salvat de prietenul său Guillaume și au fost ghidați de steaua lor căzătoare, farurile unui tren, pentru a ajunge în siguranță la aerodrom. Este nevoie de un singur apel telefonic, de o singură mușcătură de șarpe pentru ca victoria să se transforme într-o cursă contracronometru împotriva Cordilierei. Exupéry este din nou din nou văzut ca pe un visător, fiind pus în postura unui om neînțeles și singur. Deși este pilot, este judecat că este tot timpul cu “capul în nori”. Nu acesta este scopul existenței sale? Cel care îl înțelege este Henri, care accesând împreună cu Saint-Ex spațiul îndepărtat al amintirilor reușesc să modifice avionul pentru a porni într-o misiune de care este agățată soarta agenției și, în cele din urmă, viața lui Guillaumet.

Nimic. Doar o întindere nesfârșită de valuri albi de gheață. Un cer prea larg și prea albastru. Nici măcar păsările, cu excepția condorilor care-și duc traiul în văzduh, nu biruiesc înălțimile amenințătoare ale munților. Doar un mic prinț, cu eșarfa fluturând, știe că prietenul său nu s-a lăsat învins de cruzimea necunoscutului. Pornește pe un drum aproape ca în basme, într-o călătorie de descoperire a prietenului său, cât și a sinelui. O călătorie în care se întâlnește cu trei stadii ale umanității, copilăria, maturizarea și abandonarea visurilor și a speranțelor.

Prima dată se întâlnește cu un băiat. Acesta cânta la pian în mijlocul pustietății și deseori privea cum se învârte vântul, având o inocență și o puritate aparte. Un colț uitat de lume, unde creșteau doar arbuști și mișunau doar târâtoare. Doar șerpi și trandafiri pe un fundal gri, dezolant, nepământesc. Când trebuie să-și continue călătoria, băiatul îl roagă să-l ia cu el, vrea să simtă vântul lovindu-i fața. Exupéry acceptă, făcându-l astfel nemuritor. Îl desenează în caietul său de schițe și îi promite să îi arate lumea întreagă. Îl face un personaj în viața sa, și probabil, în viitoarele sale scrieri.

Întruchiparea maturizării este, în mod ironic, tot un copil. Un copil care știe că nu îi aparține nimic, un copil care și-a petrecut întreaga viață înconjurat de moarte. A crește înseamnă a deveni conștient că nu aparții nimănui și nimic nu îți aparține. O planetă crudă și reală. Viața este efemeră, așa ca trandafirul. Așa ca Maria, oaia copilului. Totuși, Saint Ex are puterea să-i ofere o a doua viață, luând-o în caietul său, și oferind-o mai târziu micului prinț. Oaia desenată de aviator semăna mai mult cu un nor, cu sufletul Mariei pe care acesta îl va înălța la cer cu avionul lui.

În continuare, după ce Exupéry află calea pe care a pornit prietenul lui dispărut, cere ajutorul singurei persoane care dispune de resursele necesare. Acesta este întruchiparea unui adult strict și fără inimă, care este interesat doar de bani și de propria bunăstare. Toată viața a parcurs un singur traseu, lipsindu-i experiența și dragostea față de frumos. A devenit la fel ca locuitorii planetelor pe care Micul Prinț le-a vizitat în drumul spre Pământ, egoist și concentrat pe sine. Și cum să nu îți pierzi și tu speranța, văzând că nu se mai poate face nimic? Nici măcar Noelle, soția lui Henri, nu mai crede că acesta trăiește, auzind cuvintele întunecate ale afaceristului. Dar această speranță continuă să licărească în sufletul lui Exupéry, și o împărtășește cu Noelle care avea nevoie de ea mai mult ca niciodată. “Dacă nu ne ridicăm acum, nu ne vom mai ridica niciodată”. Astfel, își folosește din nou imaginația și abilitatea de a pătrunde în tărâmul nesfârșit al amintirilor pentru a găsi drumul spre locul unde se prăbușise Guillaumet.

Condorul. Vântul. Râul. Elemente vitale și atât de pământești! Nimic mai ușor decât să te oprești o clipă, nu mai mult, și să îți răscolești propria ființă. Viața a fost tot timpul atât de simplă și evidentă. Esențialul nu este vizibil ochiului, ci inimii. Saint-Ex își pune din nou viața în pericol, dând totul pentru a-și găsi prietenul. Se lasă condus prin văzduh, printre vârfuri, prin univers, de către condor, cel care poate zbura mai sus decât avioanele. Conștientizase moartea. Căra cu el fetița și oaia. Nu putea să le dezamăgească. Nu putea să-l dezamăgească pe Guillaumet.

Patru mii de metri. Cinci mii. Șase mii. Ajunge, în sfârșit, să vadă Soarele și piscurile de deasupra norilor. Își îndeplinește dorința din copilărie, dorința lui Guillaumet, a fratelui său, a agenției. Aterizează pe malul lacului cu suprafața de diamant, atât de aproape de a-și găsi prietenul. Dar Guillaumet nu era acolo. Ci știa că Exupéry va veni după el, va reuși să găsească o metodă de a-și depăși limita. Henri nu s-a lăsat învins de Cordilieră. A continuat să meargă spre Soare, spre revederea cu trandafirul său. Saint-Ex a învins.

Au continuat ani de inovație și avioanele au devenit tot mai performante. Dar acum Saint-Ex nu mai zbura pentru a-și îndeplini visurile, căci ajunsese să vadă Soarele de deasupra norilor de mai multe ori decât văzuse micul prinț răsăritul de pe asteroidul său. Acum zbura din datorie, zbura pentru a le oferi tuturor copiilor o șansă de a-și păstra inocența. Exupéry l-a sacrificat pe Micul Prinț, s-a lăsat la rândul lui sacrificat de acesta pentru a putea pătrunde în lumea adulților, în lumea în care a fost forțat de către război. Saint Ex l-a eliberat pe micul prinț și a devenit un om pasionat de cifre, agățându-se de ce putea pentru a continua să lupte.

Și a zburat până la ultima clipă a vieții sale. A pornit în ultimul său zbor pe 31 iulie 1944. Avea dublul vârstei legale pentru a pilota, dar încă își dorea să zboare. A dispărut fără urmă, a zburat pentru ultima dată ca un condor spre soare, iar avionul său a fost găsit abia câteva decenii mai târziu. Dar a murit făcând ceea ce îi place, îndeplinindu-și menirea. A murit lăsând în urmă o poveste fundamentală, care va inspira și va oferi răspunsuri întregii omeniri. A murit dând naștere unui prinț care nu domnea peste nimic, dar care avea totul. Un trandafir, o vulpe, o oaie.

Deci, știind povestea și misterul lui Saint-Exupéry, putem oare să aflăm care este adevărata însemnătate a Micului Prinț? Există o explicație, o cheie ascunsă de scriitor cu ajutorul căruia să aflăm ce s-a întâmplat cu băiatul cu păr ca lanul de grâu și care a fost scopul călătoriei sale?

Probabil. Sau probabil nu. Nu trebuie să citim această carte cu scopul de a ne pune întrebări, ci să o trăim cu scopul de a descoperi care cioburi lipsesc din sufletul nostru. Fiecare își răspunde la întrebări așa cum le vede el, se întoarce la sufletul lui pentru a-l vindeca, pentru a nu ajunge ca unul din locuitorii asteroizilor vizitați de prinț. Povestea se rezumă la fraza „Adevărul este invizibil pentru ochi”, deci adresarea de întrebări ar fi prea evidentă; nu trebuie să ne consumăm viața căutând răspunsuri. Ci doar să ne lăsăm purtați cu aripile întinse printre oameni, să îmblânzim și să ne lăsăm îmblânziți, să nu uităm de floarea și asteroidul nostru și, mai ales, să revenim la micul nostru prinț interior. Toți suntem un mic prinț unic, și trebuie să oferim valoare lucrurilor de care suntem responsabili.

Antoine de Saint- Exupéry rămâne o mare personalitate în istoria literaturii, atât prin personalitatea atât de autentică, cât și prin opera sa nemuritoare. Filmul Saint-Ex ne prezintă doar un fragment din ceea ce l-ar fi putut inspira pe aviator să scrie o poveste atât de simplă dar atât de complexă. Nu faptul că a dispărut subit și nici abilitatea sa uimitoare de a povesti viața Micului Prinț nu au fost factorii care au făcut această carte una din cele mai importante opere pentru umanitate. Ci oamenii care au citit-o, care o citesc și care vor continua să o citească. Este o poveste despre noi, oamenii, care au găsit o parte din ceea ce ne lipsește în călătoria acestui băiat inocent care descoperă însemnătatea vieții. Micul Prinț este o carte atemporală, care are puterea de a te aduce înapoi la copilărie și la propriul tău suflet.     

Sofia Butnariu

Zborul, un dans ritualic al descoperirii și al autocunoașterii

Filmul Saint-Ex este povestea unui om care învață să zboare prin propriul suflet. Dincolo de aripi și altitudini, filmul ne vorbește despre acel zbor tăcut care se petrece înăuntru sufletului uman, în locul în care zborul nostru depășește înălțimea munților, norilor și stelelor.

Filmul începe cu Saint-Ex zburând alături de prietenul său Henri Guillaumet printre nori, dar atunci când cei doi se despart, Saint-Ex ajunge prins într-o furtună; el reușește să se ridice deasupra norilor într-un final si să găsească lumina. Imaginea în care el își dă ochelarii jos și întinde mâna către razele ce îi intrau în ochi mă face să înțeleg frumusețea zborului și a dorinței de a fi in aer indiferent de motiv.

Saint-Exupéry nu caută doar cerul, ci caută însăși esența acestei lumi, aceea care se ascunde în oameni, în prietenie, în lucrurile mărunte pe care le iubim fără să știm de ce. Prietenia sa cu Henri este cea care îl face să se avânte în aer din nou și din nou; misiunea de a-l găsi dă o însemnătate și mai profundă călătoriei sale prin lume și prin viață.

Zborul nu mai e doar o mișcare prin aer, ci un dans ritualic al descoperirii și al autocunoașterii. În liniștea înaltului, el înțelege că drumul nu e despre a cuceri lumea, ci despre a te întâlni cu tine, a te întoarce înapoi cu mai mult decât ai plecat, cu mai mult din lume și din propria ființă. Iubirea, în această formă, devine busola care îl ghidează: iubirea pentru prieteni, pentru viață, pentru frumusețea ascunsă în imperfecțiune. El iubește să zboare și își iubește prietenul atât de mult încât este dispus să îndure foametea, frigul și singurătatea pentru a-l găsi. Iubirea pe care o poartă în suflet îi permite acestuia să treacă peste frica umana de moarte si să se înalțe.

Avionul este simbolul unei lupte permanente purtate în noi pe tot parcursul vieții. Trădându-ne pe noi înșine când nu știm să alegem între a accepta căderea sau a continua lupta către lumină. Fiecare ridicare a avionului devine o rugăciune mută, o încercare de a ajunge cât mai departe, dar în același timp tot mai aproape. Pus în fața acestei alegeri, în fața munților care stau să îl zdrobească, Exupéry alege să își continue lupta. Condorul care se ridica cu viteză devine astfel un simbol al filmului, unul care ne amintește că oricât de imposibil ar părea să ne ridicăm spre lumină, orice devine posibil când ai un scop, un motiv pentru care să nu te oprești din a da din aripi.

Mesajul filmului se naște tocmai în această bătălie cu propriile limite. Saint-Ex ne arată că maturitatea nu înseamnă să îi dai drumul visului tău atunci când pare prea greu de atins, ci să trăiești călătoria spre acesta până la capăt, căci nu destinația este cea care îl face realitate, ci zborul până la el. Acesta nu a încetat niciodată să dea din aripi, chiar și după ce a căzut de 73 de ori, chiar și dacă a căpătat 47 de fracturi, chiar și cu toate cele 1.325.895 de țigări fumate; după o viață dublă față de cea a piloților obișnuiți, Saint-Exupéry tot voia să zboare, să fie văzut și poate să ajungem și noi să zburăm cu el.

Călătoria sa nu s-a oprit odată cu 31 iulie 1944, ci de abia a început; trupul său nu a fost găsit deoarece acesta nu mai există pe această planetă, ci pe alta. Ultimele scene ale filmului marchează momentul în care Saint-Ex își înalță aripile de condor și reușește să zboare și mai sus, spre planeta Micului Prinț, lăsându-ne astfel pe noi să ne începem călătoria prin același cer pe care l-a străbătut și el, dar fără să îi urmăm povestea sa, ci să ne clădim una proprie.

Saint-Ex este o poezie a zborului pe care îl parcurgem înăuntrul nostru în fiecare zi și, indiferent câte turbulențe am întâlni și oricâți munți s-ar pune în calea noastră, nu trebuie să încetăm niciodată să dăm din aripi către orizont, căci menirea noastră nu e să-l atingem, ci să nu ne oprim niciodată din a privi dincolo de el.

Smaranda Cojan

 A iubi înseamnă a privi împreună în aceeași direcție

Filmul Saint-Ex din 2024,regizat de Pablo Agüero, nu este doar o biografie cinematografică, ci este un omagiu adus curajului, prieteniei și spiritului neînfricat al lui Antoine de Saint- Exupéry, aviator și scriitor francez. Cu Louis Garrel în rolul principal și Vincent Cassel în cel al prietenului său, Henri Guillaumet, filmul prezintă căutarea lui Saint-Ex după prietenul său, dispărut în Cordiliera Anzilor în timp ce transporta poșta aeriană.

Antoine de Saint- Exupéry a fost mai mult decât un scriitor celebru, acesta a fost un aviator, un poet și un reporter. Născut într-o familie aristocrată din Lyon, pasionat de zbor încă din tinerețe, Saint- Exupéry și-a găsit vocația ca aviator al poștei aeriene. Începând cu 1926, el a zburat pentru Aeropostale pe rute dificile mai întâi în Africa , apoi în America de Sud. Experiențele sale ca pilot au stat la baza primelor sale romane și anume “Curierul de Sud” și “Zbor de noapte”, acesta aducându-i Premiul Femina. Prin aceste texte el a explorat teme precum pericolele zborului, singurătatea la mare altitudine și solidaritatea umană.

În film, Saint-Ex și Guillaumet dau dovadă de o dedicare absolută față de meseria lor, sloganul companiei fiind “Poșta este mai importantă decât viața”. Sloganul devine astfel un crez ce transformă fiecare zbor într-un act de dăruire. Prin misiunea lor periculoasă, ei construiesc o punte de speranță și solidaritate între continente. Cei doi nu sunt simpli aviatori, aceștia sunt mesageri ai oamenilor, care mențin vii legăturile dintre cei rămași la sol și totodată ghidează poveștile de viață ale oamenilor în înaltul cerului, peste crestele Anzilor.

Un detaliu vizual remarcabil al filmului, este modul în care Saint-Ex este filmat, în cadre largi care îl fac să pară un condor printre munți. Condorul are aripi impresionante și este una dintre cele mai mari păsări zburătoare din lume, care stăpânește America de Sud. El este un simbol al puterii,  al măreției și al transcendenței. În mitologia andină condorul este o figură sacră, adesea considerat un mesager între lumea oamenilor și cea a zeilor. Această asociere sugerează că zborul lui Saint-Ex este mai mult decât o misiune, este o chemare de a uni cerul cu pământul și de a uni oamenii cu divinitatea.

În contrast cu responsabilitatea aspră a muncii sale, în film, Saint-Ex păstrează un spirit aproape copilăresc prin expresia sa “J’ai une idee”, am o idee, pe care o folosea în momentele dificile în care brusc avea o idee, lucru pentru care era luat ușor în râs de către colegii săi, însă acest lucru dezvăluie latura sa creativă și plină de speranță, care refuză logica pierderii. Insistența acestei fraze m-a purtat cu gândul chiar la personajul său, Micul Prinț, care este portretul inocenței care este într-o continuă descoperire și nu se dă niciodată bătut în călătoria sa inițiatică. El pune mereu întrebări, insistând până când primește un răspuns satisfăcător, care dezvăluie adevăruri ascunse de adulții “serioși”. El vrea să înțeleagă profunzimea lucrurilor, nu doar aparențele, el descoperă iubirea, care nu este logică, nu se poate vedea, aceasta doar se simte. Precum este menționat și în Micul Prinț “Tu devii răspunzător pe vecie pentru ceea ce ai îmblânzit” , ce sugerează natura legăturilor umane și a iubirii. Acest simbol este prezent și în atitudinea pe care o are Saint-Ex în căutarea lui Guillaumet, o călătorie riscantă care nu garantează că se va întoarce, însă protagonistul își pune prietenul mai presus de propria viață, ca un act de dăruire care poate fi asociat cu un concept al operei sale “Pământ al oamenilor”, care spune, “A iubi nu înseamnă a ne privi unul pe celălalt, ci a privi împreună în aceeași direcție”, în acest caz direcția lui fiind salvarea.

În urma dispariției tragice a lui Guillaumet, al cărui avion se prăbușește în condiții de viscol și frig, momentul culminant, este atins atunci când Guillaumet continuă să lupte cu o forță supraomenească și să înainteze, în ciuda vremii, fiindcă zărește avionul lui Saint-Ex, care devine astfel salvatorul său, nu doar fizic, ci și spiritual prin curajul și speranța pe care i-o inspiră. Această căutare neobosită poate fi interpretată ca o transpunere a pierderii fratelui său, Francois, în adolescență. Prin actul de-al salva pe Henri, Saint-Ex pare să-și îndeplinească simbolic, un destin protector, pe care nu a avut ocazia să-l exercite față de fratele său pierdut.

În numeroase scene, Saint-Ex și avionul său par a fi ghidați de lumina soarelui ca și cum astrul ar fi o proiecție a propriei sale forțe interioare, sugerând și faptul că el este un personaj solar. Această relație vizuală  înseamnă mai mult decât nevoia tehnică de a zbura doar atunci când soarele este pe cer, specifică epocii Aeropostale. Această lumină simbolizează faptul că prosperitatea umană, progresul și curajul sunt posibile doar atunci când ea există pe cerul vieții. 

Astfel filmul subliniază că oamenii pot prospera și pot învinge “frigul” vieții doar dacă au în preajma lor un “Saint-Ex” , fie că e vorba de un prieten devotat , un mentor sau propriul curaj, care să le lumineze calea și să le ofere sprijin.

Renata Norocea

Un poem cinematografic despre curaj, iubire și credință

Filmul Saint-Ex nu este o simplă poveste despre viața aviatorului și scriitorului Antoine de Saint-Exupéry, ci o meditație poetică asupra zborului, prieteniei și nevoii de a căuta mereu sensul dincolo de limitele pământului. Regizorul reușește să construiască o poveste care îmbină realitatea cu visul, biografia cu metafora, transformând existența lui Saint-Ex într-un zbor interior spre lumină. Prin structura și imaginile sale, filmul amintește constant de universul din Micul Prinț, oferind spectatorului ocazia de a descoperi adultul care nu și-a uitat niciodată copilăria.

Filmul debutează cu o scenă simbolică: Saint-Ex, pierdut într-o furtună, urcă deasupra norilor, iar în clipa în care vede soarele aproape de apus, își amintește de copilăria sa alături de fratele François. Gestul mâinii întinse spre soare, repetat în ambele momente, devine imaginea centrală a filmului, un semn al aspirației către absolut, către lumina care învinge întunericul. Această mișcare dublă, între cer și pământ, între trecut și prezent, exprimă lupta omului de a-și regăsi sensul. Ca și Micul Prinț, Tonio privește apusul nu doar cu ochii, ci cu sufletul, căutând în el o alinare tainică.

Un alt moment memorabil este prăbușirea avionului în mare, când Tonio, continuă să comunice cu prietenul său Henri Guillaumet pentru a-i oferi repere în speranța găsirii lui. În timp ce avionul se scufundă, el desenează o insulă în formă de pălărie, o trimitere directă la desenul copilului din Micul Prinț, care vedea un șarpe boa înghițind un elefant acolo unde adulții vedeau doar o pălărie. Gestul arată că imaginația și creativitatea nu sunt doar trăsături artistice, ci forme de supraviețuire. Avionul care se scufundă asemenea unei cruci amintește de dimensiunea sacră a vieții și a zborului, iar imaginea lui Tonio ținând corespondența deasupra apei, pentru a o salva, ilustrează credința lui că datoria și pasiunea pot fi mai importante decât viața însăși.

Relația dintre Saint-Ex și Henri Guillaumet este centrul emoțional al filmului. Cei doi piloți trăiesc între pericol și solidaritate, legați de prietenie și de zborul care le dă sens. Replica lui Tonio , „Creierul meu, forța ta” , definește această comuniune perfectă dintre spirit și acțiune. În timp ce Henri devine simbolul curajului, Saint-Ex rămâne visătorul lucid, cel care privește mereu dincolo de limite. Scena apusului, când el se uită spre soare purtând eșarfa care flutura în vânt, are o poezie vizuală ce trimite din nou la Micul Prinț, acel copil care se bucura de apusuri pentru a alina tristețea lumii.

Căutarea lui Henri devine o călătorie inițiatică, o aventură a sufletului în lupta cu limitele și timpul , iar cele două opriri ale lui Saint-Ex sunt momente pline de sensibilitate și expresivitate poetică . Prima are loc la moara de vânt la familia franceză cu ferma privată, unde o tânără îl primește și îl îndrumă. O imagine cinematografică superbă este cea în care lumina se proiectează pe paletele morii și formează silueta unui ochi, un simbol al vederii interioare. Este ochiul care nu privește lumea doar așa cum este, ci așa cum ar putea fi. În acel loc plin de poezie și melancolie, Tonio îi vorbește fetei despre călătoria lui, iar ea devine un personaj al propriei sale povești. În „caietul magic” pe care îl poartă mereu cu el, Saint-Ex o notează și îi spune cu blândețe: „De acum ești un personaj în carnetul meu, iar eu te voi purta cu mine în jurul lumii.” Este o mărturisire a modului în care el dă viață celor pe care îi întâlnește, transformându-i în artă. În acel ochi de lumină, fata și pilotul par să se recunoască pentru o clipă, ca două suflete care văd dincolo de aparențe, prin acel „ochi” care este, poate, privirea lui Dumnezeu sau a imaginației.

A doua oprire, la pastorul Juan Gualberto, continuă această dimensiune simbolică. Pastorul ține în brațe o oiță moartă, pe nume Maria, iar Saint-Ex, mișcat, o desenează în carnetul său. Juan îl privește și îi spune că desenul seamănă cu un nor, iar Tonio îi răspunde cu o simplitate aparte: „Este sufletul Mariei, și cu avionul meu, sus pe cer, voi avea grijă de ea.” În acel moment, avionul devine nu doar o mașină, ci o aripă a spiritului, un mijloc prin care viața și moartea se întâlnesc în lumină. Prin aceste două întâlniri, filmul arată cum Saint-Ex transformă tot ceea ce atinge în poezie: fiecare om devine o poveste, fiecare durere într-o formă de frumusețe.

Momentul în care reușește să depășească Cordiliera Andină marchează apogeul spiritual al filmului. Prin ingeniozitate și credință, Tonio învață să se folosească de curenții calzi ca un condor, înălțându-se acolo unde tehnica nu mai ajunge. Zborul devine astfel un act de transcendență, o victorie a sufletului asupra limitelor materiale. Când descoperă avionul lui Henri în zăpadă și găsește mesajul „ultimul meu gând va fi soția mea”, Saint-Ex înțelege că dragostea și prietenia sunt adevăratele coordonate ale existenței. În acea clipă, amintirea fratelui pierdut se împletește cu cea a prietenului regăsit, iar durerea devine inspirație.

Finalul filmului reia simbolul inițial al soarelui. Saint-Ex privește din nou către soare, iar imaginea avionului care se confundă cu o pasăre evocă ideea de renaștere. Soarele suprapus frunții sale sugerează cunoașterea, memoria și nemurirea prin creație. Asemenea Micului Prinț, care părăsește planeta pentru a se întoarce la steaua sa, Saint-Ex dispare în lumină, lăsând în urmă certitudinea că „esențialul nu se vede cu ochii”.

Filmul Saint-Ex este, așadar, un poem cinematografic despre curaj, iubire și credință. Prin forța vizuală a apusurilor, prin simbolurile recurente și prin legătura subtilă cu universul Micului Prinț, povestea devine o meditație despre ceea ce ne face oameni: nevoia de a visa, de a ne ridica deasupra fricii și de a lăsa în urmă ceva care să lumineze. Saint-Exupéry, omul care a trăit cu capul în nori, ne amintește că adevărata înălțare nu se măsoară în metri, ci în profunzimea inimii.