Mendebilul, spectacol coregrafic realizat de Ștefan Năstase - A fi sau a nu fi prins în cercul fascinant al jocului de putere

Amalia Albianu, 9B

O recunoaștere a umanității

Povestirea „Mendebilul” de Mircea Cărtărescu explorează, prin ochii naratorului, un copil obișnuit, lumea unui băiat marginalizat, perceput de ceilalți prin lentilele fricii, neînțelegerii și a fascinației. Acesta era respins, batjocorit, dar în anumite momente a fost și venerat, admirat. Astfel este surprins un echilibru între respingere și admirație, care demonstrează complexitatea relațiilor sociale din jurul celor „altfel”. Recent am vizionat spectacolul coregrafic după această povestire, pusă în scenă de studenții de la Universitatea Națională de Arte „George Enescu” din Iași. Aici, acțiunea a căpătat o formă concretă și vizuală prin dans contemporan.

În spectacolul creat de coregraful Ștefan Năstase, la un moment dat Mendebilul, interpretat de Leonard Petrași, folosește un laser verde pentru a-i conduce pe ceilalți copii, sugerând schimbarea de rol prin acest joc folosit de obicei pentru pisici. În carte, Mendebilul este perceput de copii ca o prezență stranie, misterioasă și marginalizată, care devine un obiect al privirii, o curiozitate pe care pisicile, adică personajele, o urmăresc cu atenție și fascinație, dar de care se plictisesc când devine repetitivă, fără elemente de noutate. Această imagine subliniază modul în care Mendebilul este perceput ca ceva diferit, intrigant, dar efemer în atenția celorlalți, evidențiind fragilitatea acceptării și schimbările constante din relațiile sociale.

În finalul spectacolului de dans, Mendebilul trasează cu cretă un cerc alb din care pare că nu poate ieși, dar apoi, cu eșarfa lui, șterge o parte și pășește în exterior, plecând. Sfârșitul textului îl surprinde pe narator care pare să aibă un sentiment de rușine, milă, empatie sau poate vină tăcută, amintindu-și de ultima dată când l-a văzut pe Mendebil plecând pentru totdeauna. Se observă clar modul în care, în acel moment din copilărie, ceva pare că s-a schimbat în el. Poate l-a înțeles pentru prima dată pe acest băiat straniu și l-a acceptat așa cum este, văzându-l mai mult decât un obiect al glumelor, ci ca pe o persoană. Astfel, Mendebilul poate ieși din această bulă invizibilă de excludere și neînțelegere, fiind perceput chiar de public ca un om, egal cu toți ceilalți, la fel cum l-a perceput și naratorul în final. Eșarfa cu care șterge o parte din cerc devine un gest delicat, dar hotărât, o formă de ieșire blândă din izolare și apropierea de lume.

Povestirea „Mendebilul” și adaptarea ei scenică propun o reflecție asupra felului în care percepem și tratăm ceea ce este ieșit din normă. Relația naratorului cu Mendebilul devine o oglindă a modului în care societatea se raportează la cei excluși. Prin limbajul corporal și simbolurile din piesa de teatru, ca laserul sau cercul de cretă, se accentuează tensiunea dintre fascinație, respingere și acceptare. Finalul lasă loc unei transformări interioare, atât în narator, cât și în public: o trezire a empatiei și o recunoaștere a umanității în cel considerat „altfel”. Mendebilul devine astfel nu doar un personaj marginal, ci un simbol al nevoii de înțelegere, acceptare și apropiere.

Alexandra Aramă, 9B

Mendebilul – dansul mai presus de cuvinte

Textul „Mendebilul” din volumul „Nostalgia” de Mircea Cărtărescu este o poveste plină de sensibilitate, care vorbește despre întoarcerea la inocență, prietenie și contopirea visului cu amintirea. Aceste concepte sunt cheia unei scrieri reușite, dar cum pot fi ele transpuse pe scenă, dacă nu se pot folosi cuvinte, ci doar mișcări? Ei bine, deși pare imposibil, spectacolul coregrafic „Mendebilul”, în viziunea lui Ștefan Năstase, a demonstrat contrariul. De la costume, până la muzică și gesturi, fiecare detaliu a fost gândit atent pentru a aduce această operă la viață într-un mod complet inedit.

Coregrafia a fost precum povestea originală: plină de subînțelesuri, de sentimente contradictorii și de contexte ritualice. Cuvintele sunt foarte rare, actorii vorbind doar la începutul și sfârșitul piesei, încadrând evenimentele într-un tipar mitic, unde visul naratorului devine o oglindire a trecutului. Primele minute prezintă traiul barbar al copiilor din cartier, înainte de apariția Mendebilului: mișcări bruște, lipsite de eleganță, care accentuau haosul din timpul jocurilor precum „Vrăjitroaca”. Apoi, după ce băiatul se alătură celorlalți, dansul devine mai grațios, mai luminos, dând impresia unui paradis regăsit prin întoarcerea la ludic.

Un moment impresionant este scrierea Decalogului, deoarece Mendebilul se transformă într-o figură cristică, ce le oferă oamenilor mântuirea prin Cele 10 porunci. În spectacol, această secvență este redată într-un mod foarte sensibil: copiii scriu cu cretă pe ciment regulile, iar apoi, când băieții se întorc împotriva lui, el folosește aceeași cretă pentru a desena un cerc în jurul său. Își construiește un loc sigur, departe de o lume care încearcă să-și distrugă propriul creator.

Relația dintre fete și băieți este diferită în coregrafie, față de text, în ceea ce privește izolarea dintre cele două grupuri. În volumul „Nostalgia”, jocurile lor sunt foarte diferite: copilele se distrează cu păpușile, în timp ce băieții își petrec zilele în canale. Astfel, ei nu se intersectează decât foarte rar, înainte de apariția Mendebilului. Însă, în spectacol, ambele grupuri sunt implicate în dans de la început, copilul alăturându-se la uniunea dintre fete și băieți. Porțiunile de coregrafie în perechi contribuie la impresia de recuperare a copilăriei nepătate de cruzime, frumusețea revenind în cartier odată cu poveștile Mendebilului.

Decorul de pe scenă este și el foarte original: în plan secundar erau legate pagini scrise de mână, simbolizând felul în care băiatul a scăldat în lumină lumea anostă din cartier odată cu operele literare pe care le-a prezentat copiilor. Pereții acoperiți cu litere ar putea fi chiar și schițe ale autorului, încercări de a reda visul său în scris, care nu au ajuns să fie publicate. Astfel, paginile devin noi variante ale Mendebilului, ale avatarului copilăriei naratorului.

În concluzie, spectacolul coregrafic a redat în culori vii povestea delicată a Mendebilului, băiatul care a schimbat oameni și vieți prin împărtășirea luminii sale interioare cu ceilalți. În cazul unor astfel de experiențe revelatoare, emoțiile transmise prin mișcare sunt mai autentice decât orice cuvinte.

Raluca Bînțu, 9B

Tu însuți îți ești necunoscut

Întreaga piesă este reprezentată prin dansuri ludice care te cuprind în entuziasmul lor frenetic, te amețesc încât nu mai știi în ce direcție să privești, pe ce personaj să-ți fixezi privirea, cum să absorbi tot ceea ce se întâmplă. Totuși, pare că toată agitația asta și de multe ori sălbăticimea, cruzimea copilăroasă a personajelor, neliniștea pe care o creează vocea naratorului care, aflat în pragul nebuniei, încearcă să regăsească un sens în ceea ce i se întâmplă, în ceea ce visează, în propriul trecut, pun într-o lumină cu atât mai puternică momentul întâlnirii dintre Mendebil și Iolanda. Mișcările suave exprimând fragilitate, dansul debordând de o iubire inocentă creează o senzație de armonie, blândețe, căldură, venind ca o rază salvatoare în întunericul sumbru al scenei. .

O altă imagine care mi-a rămas în minte în urma spectacolului este cea a dansului din final al actorului care îl interpretează pe narator (mai întâi în ipostaza de copil și acum, la maturitate). M-a marcat expresivitatea gesturilor, privirea atroce, chipul schimonosit de durere, frustrare, furie, corpul neputincios încercând să lupte cu disperare împotriva unui dușman nevăzut reflectând haosul, incertitudinea din interior. Toate aceste elemente corelate cu confuzia naratorului din finalul textului care pune la îndoială povestea Mendebilului m-au făcut să mă gândesc, în primul rând, la faptul că poate că cea mai înnebunitoare este ideea că tu însuți îți ești necunoscut, că mintea ta lucrează în moduri obscure, ca propria minte te trădează în fiecare clipă, cu fiecare amintire pe care ți-o amintești diferit în momente diferite, de parcă ai fi trăit simultan doua variante contradictorii ale aceleiași realități. În al doilea rând, daca esența acestui personaj a marcat atât de profund copilăria naratorului, atunci cum se explică faptul că nu poate fi sigur de realitatea existenței sale? De parcă amintirile legate de acesta au fost reprimate de un instinct de autoconservare, ca și cum ceva legat de identitatea lui ar fi putut distruge iremediabil echilibrul mental al naratorului, ar fi scos la lumina coșmarurile care-l terorizează noapte de noapte.

În sfârșit, am rămas cu imaginea Mendebilului prins într-un cerc care mi-a amintit întrucâtva de imaginea borcanului în care naratorul este captiv în vis, dar și de cea a unei furnici in jurul cărei daca desenezi un cerc nu va trece de conturul acestuia, chiar daca nu reprezintă o bariera reala. În acest context, având în vedere că Mendebilul șterge conturul cercului, găsește o cale de scăpare afară din ceea ce-l întemnițează subliniază, de fapt, curajul de a fi liber într-o lumea care-l constrânge, în tiparele căreia nu se poate alinia.

Natalia Bîrlădeanu, 9B

Un model care schimbă regulile

Spectacolul realizat de studenții de la Universitatea Națională de Arte ,,George Enescu’’, inspirat din ,,Mendebilul" de Mircea Cărtărescu, spune povestea prin dans. Nu există replici, nu există decoruri complexe, dar există ritm, tensiune și o mișcare continuă care ține locul cuvintelor. Fiecare scenă e construită atent, cu un echilibru între agitația grupului și momentele de liniște, în care totul pare suspendat. În locul unei povești explicate pas cu pas, se creează o atmosferă în care emoțiile și relațiile se înțeleg din gesturi. Tensiunea dintre copii, felul în care se schimbă echilibrul din grup odată cu apariția Mendebilului, toate devin vizibile prin mișcarea actorilor. Nu e nevoie de explicații – frica, curiozitatea și nevoia de a înțelege un personaj care nu respectă nicio regulă cunoscută se exprimă direct, prin corp. Dansul nu mai e doar un mijloc artistic, ci devine un mod de a spune ce cuvintele n-ar fi reușit să redea la fel de clar.

Unul dintre momentele esențiale ale spectacolului este scena în care copiii scriu pe podeaua scenei cele zece „porunci” din a șaptea teorie a Mendebilului. Scrisul, făcut cu gesturi ferme și clare, marchează transformarea unei simple apariții într-un punct de referință. Mendebilul devine un centru în jurul căruia ceilalți își construiesc comportamente noi. Nu mai e doar un copil „diferit”, ci un model care schimbă regulile, un simbol al unui alt fel de a fi, care fascinează și derutează în același timp.

Spectacolul e încadrat între două fragmente rostite: la început, despre vis, și la final, despre memorie. Între ele, povestea se desfășoară fără cuvinte, dar cu o coerență vizuală și emoțională puternică. Ultima replică a autorului, în care spune că își amintește tot din acea perioadă, cu excepția existenței Mendebilului, aduce o notă de incertitudine care dă sens întregului. Nu se mai pune problema dacă ceva a fost real sau nu, ci cât de tare a rămas în memorie și cât de mult a influențat lumea interioară a unui copil.

Fără efecte spectaculoase sau decoruri elaborate, spectacolul rămâne concentrat pe esențial. Folosește puține mijloace, dar transmite exact ce trebuie. Copilăria e văzută nu ca o amintire dulce, ci ca un spațiu în care totul se simte intens, în care regulile se nasc și dispar rapid, iar influențele sunt greu de controlat. Prin dans, povestea capătă o formă directă, sinceră și puternică.

Daria Bortică, 9E

Fantezia oprește fluxul realității banale

În spectacolul Mendebilul, realitatea nu este redată prin cuvinte, ci prin gesturi, prin dansuri care se rotesc fără oprire, ca un ceas stricat. Personajele nu vorbesc — doar povestitorul o face, ca o voce îndepărtată, care încearcă să cuprindă ceea ce nu poate fi spus: că visul este, de fapt, o închisoare. Dansul circular devine imaginea irevocabilă a timpului care nu trece, ci se învârte, refuzând ieșirea, refuzând sfârșitul. E ca o lume populată de păpuși trase la cheiță — aceeași mișcare, aceleași expresii, aceeași teamă surdă de a ieși din cerc.

Așa e și Mendebilul din textul lui Cărtărescu: un copil care, la un moment dat, „a început să vorbească”, dar nu ca ceilalți. A început să spună povești despre cavaleri și săbii, să oprească fluxul realității banale cu fantezia lui neînțeleasă. A fost prima lui ieșire din rând, prima fisură în bula copilăriei. Dar odată spartă acea bulă, copilul nu mai poate reveni. Crește prea repede. E „Mendebilul”, cel care nu mai e copil, dar nici om matur. E prins într-un dublu abis: cel al memoriei și cel al înțelegerii. E prea mic ca să înțeleagă lumea, dar prea mare ca să o mai accepte așa cum este.

În spectacol, momentul în care acesta își dă jos ,,masca” și oprește jocul copiilor este momentul-crucial: păpușarul iese la iveală. Masca — care până atunci separase realitatea de joc — cade, și odată cu ea cade și inocența. Copiii, opriți din dansul lor, devin ca niște marionete, adică niște ființe stranii, între mecanic și uman, fără voie proprie. Se transformă în ființe care doar repetă. Pentru că, așa cum spune una dintre teoriile Mendebilului, lumea din el este la fel ca lumea din păpușarul lui: „foarte mică și foarte moartă, și păpușa mea e păpușa mea, și ea e ca mine. Pentru că totul e la fel.”

E un moment în care se pierde diferența dintre realitate și iluzie, dintre viață și mecanism. Păpușarul nu mai este doar creator, ci o extensie a păpușii, iar lumea lui devine o lume de copii fără suflet, care „mănâncă și dorm și visează exact același vis”. Nu e visul unui copil liber, ci al unuia închis într-o realitate circulară, ca o piesă stricată care nu poate fi reparată — ci doar repetată.

Și totuși, Mendebilul e mai mult decât o păpușă. El e un copil care simte că se petrece ceva dincolo de ceea ce i se spune. Copilul acela care punea întrebări pe care nici părinții nu le puteau înțelege. Care simțea că lumea are mai multe straturi decât se vede la televizor. Poate o variantă a copilului care a crescut deja prea repede spiritual dar nu și fizic.

În final, Mendebilul devine, poate, o metaforă a trezirii. A momentului în care copilul iese din dans, iese din vis, își dă masca jos și oprește jocul. Un gest mic, dar colosal în semnificație. Sparge cercul — dar nu ca să fugă, ci ca să înțeleagă. E primul pas spre libertate, dar și primul pas spre durere. Pentru că realitatea — cea pe care o începem ca pe un vis — nu e o poveste. E un mecanism, care trebuie deslușit și trecut de noi ca atare.

Eliza Brătuleanu, 9E

Deschiderea ochilor

Mendebilul: omul nonconformist, omul care plămădește idei și care este în continuă căutare de adevăr. Fiecare se întâlnește la un moment al vieții sale cu un mendebil deschizător de porți ale minții, care vine sub forme neașteptate și în momente neașteptate, un mendebil-călăuză.

În spectacolul creat de coregraful Ștefan Năstase cu Leonard Petrași în rolul principal după opera lui Mircea Cărtărescu, Mendebilul este un personaj ce pune capăt inocenței și creează un trecut traumatic pentru personaje, scopul final al acestuia fiind maturizarea forțată și deschiderea ochilor copiilor către adevărul crud al regimului.

Transformarea literaturii în artă este un proces dificil, dar consider că are un impact mai mare asupra publicului, mai ales dacă prezintă sunete, imagini și culori sugestive. Piesa este desfășurată sub formă de spectacol de dans, combinând povestirea cu jocul și mișcările grațioase ale trupului, care au reușit sa transmită emoții mai puternice decât cuvintele.

Un detaliu care mi s-a părut important atât în carte cât și în piesă este reprezentat de elementul visului. Visul în sine este unul din simbolurile copilăriei. Acesta poartă omul prin cele mai adânci frici ale subconștientului și îi oferă o imagine mai lucida față de propria  existență. În spectacol, personajul povestitor începe prin a relata un vis, dar la final ajunge să realizeze că acțiunea nu  s-a întâmplat doar în spatele minții ei, ci că a fost un eveniment care a marcat-o definitiv. A fost, poate, cel mai important eveniment al vieții sale, punând capăt jocurilor copilăriei și începând un nou capitol al vieții, construit pe ruinele blocurilor peste care domnea mendebilul. Copilăria începe și se sfârșește cu vise, iar actorii au reușit să surprindă perfect acest detaliu, făcând trecerea de la o atmosferă agitată și veselă, la una tensionată și mai târziu la una plină de mister și suferință.

O secvență inedită ce demonstrează ușurința cu care nou venitul îi transformă pe copii este cea în câte acesta dansează cu una dintre fete, numită Iolanda în carte. Acesta îi arată lucruri pe care ea nu le cunoscuse până atunci, o ajută să pășească pe drumul maturității alături de el într-un dans delicat prevestitor de tragedie.

Decorul a fost, de asemenea, foarte inteligent ales. Scena era decorată cu desene în cretă, motive ale copilăriei. După apariția Mendebilului și după ce acesta pune stăpânire pe micul grup de copii, creta devine o armă pe care aceștia o folosesc pentru a scrie mesaje de ură și reguli, scena începând să semene cu un martor al unui act de revoltă. De pereți sunt atârnate foi de hârtie. Primul băiat care se împotrivește mendebilului și care stârnește "revoluția" împotriva acestuia rupe foile pe care adineauri erau scrise regulile impuse de Mendebil, încercând cu disperare să readucă vechiul loc de joacă.

Astfel, pot spune că spectacolul m-a emoționat profund prin simplitatea și, în același timp, prin profunzimea mesajului. Mi-a amintit de o scenă de balet, dar în care expresivitatea și zbuciumul domină, făcând piesa una tulburătoare și impresionantă.

Cosmin Chitic, 9B

Poveștile copilului „nebun”

Spectacolul „Mendebilul” este o adevărată capodoperă bazată exclusiv pe dans și muzică, prin care actorii se exteriorizau prin mișcări expresive și pline de emoție. Acest spectacol are la bază cartea „Mendebilul” de Mircea Cărtărescu și redă povestea scriitorului printr-un amestec impresionant de muzică, lumini și coregrafii.

Ascensiunea și decăderea Mendebilului reprezintă un prilej de reflecție asupra condiției umane: oricine poate evolua și se poate dezvolta pe plan social, însă, la fel de repede, poate coborî în ierarhia societății. Actorul care l-a interpretat pe Mendebil a fost extrem de expresiv, iar totul a fost realizat cu mult profesionalism, respectând esența cărții.

Spectacolul mi-a oferit noi perspective asupra vieții. Povestea Mendebilului este una tragică, profundă, care ne invită să medităm asupra sensului existenței și a dorinței de a fi acceptat. Una dintre scenele mele preferate a fost cea în care toți dansau împreună, încercând să-l integreze pe nou-venit. În acel moment, dinamica spectacolului se schimbă complet și se simte o dorință sinceră de apartenență și empatie.

Poveștile copilului „nebun” îi fascinează pe ceilalți, pentru că în spatele nebuniei se ascunde, de fapt, o formă de puritate și adevăr. Un fragment important din carte este acela în care Mendebilul începe să se joace în secret „Vrăjitroaca”, surprinzându-i pe toți prin imaginația și curajul său. Aici se conturează puternic nevoia de unicitate și de exprimare personală.

Ștefan Ciobanu, 9E

O figură cu impact transformator

Spectacolul de coregrafie realizat de Ștefan Năstase a reprezentat o reinterpretare vizuală a nuvelei „Mendebilul” de Mircea Cărtărescu, explorând universul fragil al copilăriei și dinamica unui grup închis. Mi s-a părut că dansul și teatrul combinate au descris natura copiilor mai autentic și au generat o experiență artistică mai captivantă.

Un element remarcabil al spectacolului a fost începutul său abrupt, imediat după ce publicul a pășit în sală. Acest lucru a creat un efect de imersiune directă, fără introducere, plasându-ne direct în vis, într-un univers în care nu mai există distanță între spectator și scenă.

Pe durata majorității spectacolului, grupurile de băieți și fete au dansat separat. Mișcările fetelor au fost mai fluide, mai circulare, în timp ce băieții au avut gesturi mai fragmentate, mai agresive. Astfel, s-a construit vizual și simbolic un spațiu al separării și al tensiunii între cele două lumi. Mendebilul pătrunde pe scenă într-un moment cheie, declanșând o modificare profundă în structura spectacolului. Nu cred că a fost prezentat ca un simplu personaj nou, ci ca o figură cu impact transformator. Odată cu el, ritmul se modifică, lumina se schimbă, iar grupurile care până atunci se ignorau încep să se apropie. Mișcările lor devin mai coerente, mai sincronizate. Mendebilul acționează ca un catalizator care reconfigurează și modelează întreaga dinamică de grup.

Băiatul este construit scenic în postura creatorului, o figură care, deși inițial timidă, devine treptat o forță care schimbă structura grupului. Prin prezența sa scenică, el captează atenția celor din jur, influențându-i. În dans, el începe singur, izolat, dar curând atrage în jurul lui întregul grup. De asemenea, personajul Iolandei este pus în scenă ca fiind idealizat și venerat. Ea este ridicată pe umerii celorlalți dansatori în mod repetat, ca un simbol al frumuseții. Interesant este cum Iolanda, deși pare pasivă în multe momente, are o influență puternică asupra colectivului. Astfel, Mendebilul devine un fel de „dirijor” al unei simfonii colective, iar în acest context, relația lui cu Iolanda capătă un sens aparte. El și ea devin perechea centrală, nucleul în jurul căruia se organizează întreaga lume a spectacolului.

Smaranda Cojan, 9E

O fisură în aparența puterii absolute

În cadrul festivalului DAM, am avut ocazia să vizionez spectacolul “Mendebilul” , o adaptare scenică inspirată din cartea lui Mircea Cărtărescu. Regia a transpus o poveste tulburătoare despre copilărie ca un spațiu al confruntării cu puterea, supunerea și totodată cu pierderea inocenței.

Spectacolul urmărește traiectoria unui copil care pătrunde în lumea dintre blocuri. La început, prezența lui este percepută ca o anomalie, copilul fiind perceput ca un intrus, însă tocmai aceasta diferența , împreună cu spiritul curios al celorlalți copii devine cheia prin care Mendebilul reușește să îi manipuleze și să schimbe lumea copiilor, într-un joc al dominării cu nuanțe dictatoriale.

Regizorul reușește să construiască un spectacol dinamic, în care mișcarea scenică și ritmul intens creează senzația de suspans. Unul dintre cele mai pregnante aspecte ale spectacolului este jocul de lumini, care devine un personaj în sine prin umbrele alungite, accentele reci sau roșiatice care marchează perfect trecerile dintre stările de spirit și transformările interioare ale personajului principal.

Finalul spectacolului aduce o schimbare de ton profundă, în care personajul principal, se zbate, prins într-un cerc ce pare fără ieșire, sugerând o fisură în aparența puterii absolute, un moment de criză, de autoînfrângere. Deși copilul devenit tiran pare să fi cucerit lumea dintre blocuri, spectacolul ne arată că dictatura nu e invincibilă, ci își poartă mereu în sine propria vulnerabilitate, astfel cercul  în care se frământă în final poate sugera un simbol al rezistenței.

Rareș Corneanu, 9E

"Un mort vă privește prin ochii mei"

În cadrul Festivalului de Dans, Artă și Multidisciplinaritate, organizat de U.N.A.G.E. și Teatrul Național, am avut privilegiul de a interacționa cu tinerii actori prin intermediul unor piese de teatru. Printre acestea s-a remarcat "Mendebilul", o coregrafie intensă ce pune în scenă nuvela cu același nume a lui Mircea Cărtărescu, urmărind traseul copilului enigmatic ce își face simțită prezența în cartier. Cei șapte studenți recreează etapele esențiale din parcursul Mendebilului, construind o piesă plină de energie și expresivitate, ce uimește prin efervescența sa.

La prima sa apariție, copiii din cartier se opresc ca într-un joc de "Roșu-Verde" și îl privesc pe nou-venit cu suspiciune și neîncredere, integrându-l in cele din urma în dansul lor. Precum Isus, Mendebilul se confruntă cu diferitele mentalități ale ființei umane și descoperă capacitatea acesteia de a corupe și manipula. Văzând de ce este înconjurat, el începe să  indice calea cea corectă celor din jur, folosind o lumină drept instrument. La scurt timp, Mendebilul le introduce celorlalți un set de porunci, înlocuind vechile standarde. În acest context, el le declară discipolilor săi: "Un mort vă privește prin ochii mei", astfel prevestindu-și sfârșitul ce va veni în momentul în care este descoperit alături de o fată într-un subsol, ambii dezbrăcați. Acest episod poate fi asociat cu învierea lui Isus, căci cei doi copii iluminează camera, lipsiți de veșmintele lumești, atingând astfel o stare spirituală profundă și inversând păcatul adamic. În urma acestei întâlniri, regulile impuse de Mendebil sunt sfâșiate, iar el este bătut de propriul apostol.

În concluzie, coregrafia adaptată după nuvela "Mendebilul" pune în lumină drumul înălțător al personajului central, ce încearcă să îi ghideze pe cei din jur spre o transformare spirituală adâncă.

Maria Cot

Copilăria cu experiența adultului

Totul a început cu un vis. Un vis care s-a simțit prea real ca să fie doar vis, doar un joc al imaginației naratorului, și să nu fie, de fapt, o oglindă întoarsă spre copilărie, spre teamă, spre acel colț tăcut din noi pe care îl ascundem de lume.

În încercarea de a-și ușura conștiința împovărată de amintiri, naratorul reconstituie fragmente vii din copilăria sa, pe care ni le oferă ca pe niște bucăți de memorie încă palpitândă. Copilul din carte, care poate fi Mircea Cărtărescu, dar poate fi oricare dintre noi, trăiește într-un cartier cenușiu, populat cu blocuri tăcute și copii care știu mai multe decât ar trebui să știe la vârsta lor. Acolo, între scările cu miros de ciment și amintiri, apare el, Mendebilul.

Copiii îi spun „Mendebilul”, poreclă inspirată de figura deja cunoscută a lui Dan Nebunul, un personaj marginal care obișnuia să se cațere pe acoperișuri, amenințând că se va arunca. Noul băiat, tăcut și misterios, reproduce aceleași gesturi. O creatură neînțeleasă. Un băiat bolnav, diferit, neformat. Și toți râd de el, îl privesc cu dispreț. Îl batjocoresc. Dar ceva din ochii lui tulburi te oprește. Și începi să înțelegi că nu el e monstrul. Monstrul e în tine. În ceilalți. În frica noastră de a privi dincolo de aparențe.

La final, Mendebilul dispare. Poate a murit, poate s-a evaporat, ca visele, poate n-a existat niciodată, dar a lăsat urme pe suflet. Urme care nu se văd, dar dor toată viața.

În spectacolul realizat de Ștefan Năstase, care a folosit dansul ca principal mijloc artistic pentru a-și exprima propria interpretare a Mendebilului, s-a putut remarca aerul aproape suprauman, superior și enigmatic al personajului eponim, mai ales prin modul în care celelalte personaje începeau treptat să copieze fiecare mișcare și regulă a acestuia. Mișcările lui au devenit ritualuri. Gesturile lui, legi. Pe măsură ce povestea scenică evoluează, Mendebilul ajunge să fie perceput nu doar ca o figură marginală sau ciudată, ci ca idealul tăcut al fiecăruia dintre membrii grupului, o prezență care le tulbură reperele și care, în cele din urmă, capătă dimensiuni aproape mistice, poate chiar mesianice.

A fost ca o amintire care nu mi-a aparținut, dar pe care am recunoscut-o în mine.

Octavian Coțofrea, 9B

Jertfindu-se pentru copilăria celorlalți

Voi începe prin a-mi răspunde la întrebarea „Cine este Mendebilul?”.  La începutul povestirii, naratorul menționează faptul că, pentru scriitor, visele sunt doar o metodă pe punere în abis, dar poate că, de fapt, toată povestirea este compusă dintr-unul, nu numai începutul. Poate că Mendebilul în sine este un anume „mise en abyme” pentru tânărul Mircea. Eu mă gândesc la acest personaj ca fiind ceva ce protagonistul și-ar fi dorit sa fie, dar nu ar putea niciodată, un fel de parte ascunsă din el care nu-l va putea defini în totalitate dar văzându-se poate prin Mendebil.

Totuși, toată magia textului se află în acest procedeu, deoarece cititorul va putea să vadă anumite părți din el în timp ce avansează în profunzimea povestirii.

Spectacolul „Mendebilul”, în care au jucat studenți ai universității George Enescu, a avut ceva cu totul special, și anume faptul că a fost un spectacol ce dans cu doar trei momente în care a existat o comunicare prin cuvinte (începutul, momentul cu regulile impuse de către Mendebil și finalul). Neexistând dialog, fiecare om din public putea vedea orice, bazându-se pe propriile amintiri și experiențe. Astfel această punere în abis, pe care povestirea dorește să o creeze, se amplifică în traducerea textului în dans, adăugând la magia în sine pe care Mircea Cărtărescu a imprimat-o în opera sa.

În final, a fost un anume moment în care dansul m-a intrigat, mai exact cel în care Mendebilul s-a așezat într-un cerc în care se zbătea. În finalul povestirii aflăm doar faptul că personajul dispare, ca și cum nu ar fi existat vreodată, a venit și după ce și-a împlinit menirea a plecat, poate ca o stea cazatoare. Mie mi-a adus aminte acel moment din spectacol despre care vorbesc de un ritual, poate acesta jertfindu-se în final pentru copilăria celorlalți oameni, destinul său terminându-se în acel moment.

Casiana David

Fascinația păpușarului misterios

Spectacolul ,,Mendebilul’’ oferit de elevii facultății de arte ,,George Enescu’’ se bazează pe textul lui Mircea Cărtărescu și prin intermediul muzicii și al dansului explorează impactul pe care l-a avut asupra celorlalți copii băiețelul poreclit Mendebilul. În lumea dintre blocuri, apare un nou copil, un vizionar ce atrage atenția celorlalți și care schimbă tot ce a fost până atunci. 

Pătrundem în această poveste prin intermediul unui vis scris pe niște pagini așezate pe un dulap. Dar totuși, prin interpretarea actorilor am putut simți că întâmplările sunt mai credibile decât par inițial. Prin atingerea paginilor ce atârnau, băiețelul dobândește cunoștințe și sensibilitate. Mâna lui începe brusc să se miște singură, imitând cu degetele siluete de omuleți. Aceasta poate fi o metaforă ce sugerează manipularea celor din jur, Mendebilul reușește să-i controleze pe ceilalți prin cunoaștere (culege amintiri de la fiecare), prin reguli (scrise cu cretă sau impuse prin dans), dar și prin atracția fascinației (laserul devine instrumentul prin care le stârnește curiozitatea și dorința de a-l urma). El este păpușarul care menține controlul asupra lor și nu numai. Mendebilul este un stăpân al timpului, deoarece are puterea de a încetini jocul, iar sub ticăitul ceasului reeducă copiii conform propriilor sale reguli.

Spre deosebire de textul lui Cărtărescu, unde Mendebilul e o figură cristică ce aduce ordine în haosul lumii copilăriei și șterge păcatul iubirii, spectacolul aduce propune o abordare mai întunecată. Mendebilul devine o prezență copleșitoare care tulbură, confruntă și transformă.

Totodată, dansul cu laserul devine limbajul prin care Mendebilul și Iolanda, se descoperă unul pe altul, o revelație care sparge barierele, ca Adam și Eva, mici făuritori de lumină în lume.

Atunci când un alt copil rupe paginile, el înțelege influența Mendebilului, felul cum a reușit să îi conducă, iar după înlăturarea măștii acestuia apare revolta Copii nu se mai supun, și își face loc îndoiala.

,,Sub curcubeul negru’’, devenim conștienți de cum inocența se poate transforma în putere, iar apoi în tiranie răpind libertatea celorlalți. Fiind nesiguri dacă totul a fost un vis sau realitate, ne punem întrebarea dacă măcar Mendebilul există sau a existat. Fără îndoială. ,,Mendebilul poate fi oricine’’ care aduce o schimbare și îi poate mișca pe ceilalți. Doar că, asemeni textului și spectacolului care în opoziție arată două fețe ale Mendebilului, trebuie să fim atenți ce fel de mendebil ne mânuiește asemenea unor păpuși...

Sebastian Deju, 9B

Melancolie, neliniște și o fragilă lumină a speranței

Uneori, cele mai puternice povești sunt cele care nu se spun cu voce tare. Spectacolul „Mendebilul”, pus în scenă de studenții Universității de Arte din Iași, a fost una dintre acele experiențe  în care tăcerea devine limbaj, iar emoția curge firesc, fără replici, fără explicații. Deși nimeni nu a rostit un cuvânt, totul a fost trăit intens, ca o amintire care îți vine în minte fără să știi de ce și nu te mai lasă.

Atmosfera creată pe scenă m-a prins din prima clipă: un amestec de melancolie, neliniște și o fragilă lumină a speranței. Totul era dus mai departe doar prin prezența actorilor, expresiile lor, ritmul respirației, felul în care corpurile se mișcau în spațiu. Era ca o poezie spusă prin gesturi. Fiecare mișcare părea atent gândită, dar în același timp naturală, ca și cum s-ar fi născut acolo, în fața noastră. Nu era coregrafie în sensul clasic, ci mai degrabă o formă de gândire prin corp.

Cel mai puternic simbol al spectacolului, pentru mine, au fost foile albe atârnate lângă blocurile gri. La început, păreau pur și simplu parte din decor, ușoare, tăcute, aproape neobservate. Dar, pe parcurs, au început să prindă sens. Erau acolo ca niște fragmente de memorie, ca pagini goale ale unei copilării încă nescrise sau poate deja uitate. Iar când un ,,copil'' a tras un X pe una dintre ele, gestul a căpătat o greutate neașteptată. A fost ca o formă de revoltă mută, ca o încercare de a închide o rană sau de a marca un moment care nu mai poate fi schimbat.

Când acele foi au fost rupte, am avut impresia că se rupea ceva mai adânc decât hârtia. Ca și cum s-ar fi rupt o legătură cu trecutul, un trecut care poate a fost dureros, dar era totuși parte din noi. Ruperea lor părea un act de desprindere, poate chiar de eliberare. Foile nu mai erau simple obiecte, ci deveniseră urme ale unei lumi interioare, ale unei copilării care se destramă și lasă în urmă goluri și tăceri.

Am ieșit din sală cu sentimentul că am fost martor la ceva intim și sincer, un fragment de lume care nu are nevoie de cuvinte ca să se facă înțeles.

Casandra Deliu, 9B

Cu ochii umezi și inima arzând

Încă de la început, m-a captivat vibrația scenică: o combinație subtilă de nostalgie, neliniște și o licărire firavă de speranță. Totul se transmitea exclusiv prin prezența actorilor – prin priviri, respirație, și modul în care trupurile lor conturau spațiul. Părea o poezie fără cuvinte, rostită prin mișcare. Fiecare gest părea meticulos compus, dar în același timp izvorât firesc, ca și cum s-ar fi născut spontan, chiar acolo, sub ochii noștri. Nu era o coregrafie tradițională, ci mai degrabă un mod de a gândi prin intermediul trupului.

Personal, mi-a vorbit scena în care mâna “mendebilului” a prins viață proprie. Există astfel, termenul medical “Sindromul mâinii străine”, care constă într-un fel de separare al conștiinței mâinii unui individ de creierul său, de parcă are avea propria inimă și propriul creier. Ca și cum ce îi învăța mendebilul pe copii era împotriva lumii, pentru că, împreună cu plecarea lui, a plecat și orice semn de rațiune, orice semn de pace.

Scenele acestuia cu Iolanda au ocupat de asemenea un loc special în mintea mea pe parcursul serii. Niște mișcări atât de line, grațioase și delicate, care spuneau atât de multe, doar printr-o privire sau rotire a încheieturii, un pas mai la dreapta, o aplecare mai joasă. O contopire așa de intimă a două persoane, fără a fi nevoie de vreun cuvânt, doar de un dans plin de emoție, mi-a dat speranță în viitorul frumuseții artei.

De asemenea, încă un lucru care mi-a plăcut mult a fost jocul de lumini, acompaniat de muzică. Contrastele de nuanțe, reprezentând emoții, cuvinte nespuse, priviri evitate. Care alimentau situațiile de tensiune, precum bătăile copiilor, cu un roșu aprins, sau acompaniau calmul devenirii unul dintre Iolanda și mendebil prin niște superbe nuanțe de albastru.

Un spectacol emoționant, care mi-a lăsat ochii umezi și inima arzând, o lipsă de cuvinte necesară, un calm adus în mijlocul furtunii.

Ioana Diaconița, 9B

Imaginea unui vis difuz la frontiera dintre lumi

„Eu însumi nu știu care din acest șir sunt. În momentul în care vă povestesc acest lucru, un șir nesfârșit de păpuși și păpușari vorbesc în lumile lor unui șir nesfârșit de copii, folosind aceleași cuvinte.” (Mendebilul de Mircea Cărtărescu)

Raportarea la relativitatea existențială prezentă în cadrul primei dintre teoriile nebunesc de lucide ale Mendebilului, personaj ce dă nume operei lui Mircea Cărtărescu din volumul „Nostalgia” și este în sine o oglindă către profunzimile sufletului, reflectă întreaga lume a copilăriei pe care autorul dorește să o portretizeze cu ajutorul procedeului de punere în abis, dar și universul într-o oarecare măsură distinct al spectacolului inspirat de creația literară.

Spectacolul coregrafic construit de Ștefan Năstase reușește să atragă atenția asupra unor detalii contradictorii ale ființei, sau mai degrabă ființelor, ce îl constituie pe acest purtător al memoriei, martir al unei vieți de mult apuse, care poate la fel de bine să nu fi existat decât în planul ficțiunii eului ghidat de vis: astfel, scenariul îi îndrumă pe spectatori să caute semnificații nu pornind de la acțiune sau concret, ci raportându-se la confruntarea interioară, exteriorizată în mod violent, dintre diferitele laturi ale Mendebilului, care cu siguranță își merită numele în interpretarea plină de emoție a actorului principal, Leonard Petrași.

Complexitatea morală a personajului, o figură dezbinată între ipostazele purtătorului de frumusețe ludică, tiranului stoic, copilului lipsit de apărare sau maniacului în care toate aceste „patologii” coexistă în mod haotic, distrugând orice formă de echilibru spre finalul spectacolului, m-a dus cu gândul la o posibilă interpretare a operei prin punerea în legătură cu întâiul concept, dogma originară a păpușii și păpușarului, căci instanța narativă este subjugată de propria nebunie, dar oferă în aceeași măsură iluzia autocontrolului. Nimeni nu poate scăpa de această vrajă a Mendebilului, el impunându-se ca liderul de drept al copiilor doar după ce este umilit și batjocorit: suferința îl face deci să joace rolul păpușarului, ce impune un set de reguli clare, asemănătoare unui Decalog, întocmai precum personajul însuși poate fi privit ca o figură cristică, un Dumnezeu care controlează rațiunea și sensul. Nicio parte din esența a ceea ce spune acesta nu este uitată de narator, legile și opiniile sale zdruncinându-l până când trece de un prag invizibil al durerii, precum în piesa de teatru conducătorul decăzut al tinerilor pășește simbolic în afara cercului propriei nebunii, doar pentru a se pierde apoi, a fi șters parcă din lume, iar existența sa ajunge să fie contestată și chiar negată complet. Mendebilul devine astfel, printr-o schimbare de perspectivă, păpușa dezechilibrului sinelui, dar și a fluxului memoriei, el putând să trăiască în mod concret, apropiat de uman, doar odată cu mesajul pe care îl transmite.

Și totuși, atât în încheierea operei lui Mircea Cărtărescu, cât și în cea a spectacolului coregrafic, cu toate că personajul este declarat ireal, chiar absurd, fiind supus uitării, el nu poate fi șters complet, rămânând sub forma unei povești căreia nu i se poate înțelege adevăratul scop: acesta e păstrat ca simbol astral, precum stelele pe care el însuși le-a portretizat drept elemente aflate la frontiera dintre lumi, nefiind mort sau viu, palpabil în realitate, ci doar imaginea unui vis difuz. Aici intervin din nou toate contrastele pe care spectacolul pune accent într-un mod cu totul deosebit, Mendebilul acționând simultan în calitate de creator și distrugător de lume, fapt ce îl portretizează ca o instanță cu adevărat unică, de impact în existența colectivă dar și cea simbolică.

Daria Dobre, 9E

O clipă suspendată într-un timp al amintirii

Momentul celor doi îndrăgostiți din spectacolul Mendebilul m-a atins cu o tandrețe greu de pus în cuvinte. A fost ca o fereastră deschisă spre acea vârstă confuză și luminoasă în care dragostea nu e încă un gest, ci o stare difuză, un tremur în stomac, un miros de piele străină, o privire care durează o secundă în plus.

Am simțit o frumusețe aparte în felul în care coregrafia a transpus această timiditate – mișcările lor ezitante, apropierile urmate de retrageri, privirile care se caută și se feresc în același timp. Nu era iubire în sensul matur, ci începutul ei: o prezență care doare, o flacără mică ce arde aerul dintre doi adolescenți prea conștienți de trupul lor și de absența cuvintelor potrivite.

Pentru o clipă, sala a fost suspendată într-un timp al amintirii – pentru că fiecare dintre noi a fost cândva acel băiat sau acea fată care nu știa cum să iubească, dar o făcea deja cu tot ce era. În privirile lor, ne-am regăsit propriile clipe stângace, scrisorile netrimise, mâinile care n-au îndrăznit să atingă.

Cărtărescu, prin textul său, și echipa spectacolului, prin emoția sinceră a jocului scenic, au reușit să aducă la suprafață o formă de iubire pură, neîntinată, dar sfâșietoare în fragilitatea ei. Iar când luminile s-au stins, am plecat cu un nod în gât – și cu amintirea acelui „mendebil” din mine, care încă mai crede că dragostea începe mereu cu o frică.

Diana Drugu, 9E

Un demiurg al propriului univers

Spectacolul de teatru și dans realizat de coregraful Ștefan Năstase din data de 10 iunie 2025 a creionat cu o sensibilitate deosebită universul operei "Mendebilul" al lui Mircea Cărtărescu. Am realizat, mai întâi, faptul că spectacolul a început cu o rapiditate uimitoare, în timp ce noi abia ne-am așezat în Sala Uzina cu Teatru, fapt ce ne-a făcut să ne simțim ca personaje din piesă.

În majoritatea timpului, grupul fetelor dansa separat de cel al băieților, arătând distanțarea specifică vârstei ce este înlăturată de venirea Mendebilului, moment în care nu doar că grupul până atunci eterogen se omogenizează, ci se stabilește și o conexiune deosebită între nou-venit și Iolanda.

Personajul Iolandei este mereu ridicat pe umeri de către celelalte personaje, aceasta fiind urcată pe un piedestal, adorată, chiar ridicată la rang de zeiță. În acest caz, Mendebilul fiind și el un demiurg al propriului univers, reușind să capteze bunăvoința publicului său prin arta sa oratorică și modelând colectivul după bunul plac în timp ce el însuși era încă în modelare, devine perechea zeiței Iolanda.

Modul în care grupul s-a raportat de-a lungul timpului față de nou-venit a fost reprezentat prin gesturile celorlalți copii de a-l alunga sau de a-l trage înspre ei, adorându-i talentul oratoric.

Rămânând în întunericul scenei, Mendebilul devine o figură contemplativă, ascunzându-se chiar în spatele unui perete, asemănându-se cu Fratele cel Mare din romanul "1984" al lui George Orwell.

Emilia Florea, 9B

Venerație, durere, respingere, bucurie și distanțare

Spectacolul organizat de studenții Universității de Arte ’’George Enescu’’ bazat pe povestirea ’’Mendebilul’’ din volumul ’’Nostalgia’’ a lui Mircea Cărtărescu a fost unul dintre primele evenimente culturale ce a conținut în mare parte numai dans, însă, deși nu s-a vorbit decât prin gesturi, am simțit că mi-a transmis la fel de mult precum și textul pe care se baza. Semnele, muzica, expresiile personajelor, decorul – toate aveau un înțeles unic care ne conduce la mesajul din spatele spectacolului.

Foile agățate de frânghii din fundal au fost printre primele lucruri pe care le-am observat la decor – m-am gândit aproape imediat că ar putea reprezenta legile scrise de Mendebil pe pereții spațiului dintre blocuri unde se întâlnea grupul. Acestea au fost ignorate până când unul dintre copii începe să le rupă – după momentul când acesta îl vede pe Mendebil cu o fetiță ce poate fi Iolanda, momentul când toți își pierd toată încrederea în acel băiat pe care îl tratau ca pe un rege al lor. Practic atunci încep să nege toate învățăturile date de copilul bizar ce i-a fascinat – neagă modul cum au ajuns să fie – reîntorcându-se la felul lor de viață de dinainte., adică aproape uitând toate lucrurile importante învățate, conformându-se cu stereotipul copiilor din vremea respectivă.

Un alt lucru observat a fost atunci când Mendebilul – băiețelul cu eșarfă galbenă în jurul gâtului ce era un fel de emblemă a superiorității sale – întindea mâna spre lumină dar nu reușea să ajungă la ea, de cealaltă mână trăgându-l înapoi ceilalți copii. Prin acest gest se arată dorința Mendebilului de a cunoaște, de a merge mai departe de ceea ce este omul, de a ajunge la ce a spus tocmai el că a văzut că poate fi. Simplul fapt indică originile băiatului, aspirațiile sale îngrădite de ceilalți, de societatea în care se află – lucru subliniat prin poezia care se repetă: ‘’Băieței și fetițe/ Șoimii patriei’’ – tot contextul istoric când se petrece toată revelația îl împiedică să fie acceptat total și îi îngrădește perspectivele gândirii. Practic intelectul său, spiritul Mendebilului – care nu s-ar fi numit altfel nici în lumea adulților din comunism, fiindcă adulții aceia ar fi fost niște copii crescuți în spiritul respingerii unor persoane precum Mendebilul – este cu totul inadaptat și nepotrivit pentru lumea în care s-a născut.

În același timp, momentul când Mendebilul desenează un cerc în jurul său, pe la finalul spectacolului, sugerează modul cum băiatul se depărtează de ceilalți copii, rămânând într-o lume a sa și a stelelor. În special, prin dorința lui de a ști mai mult ce rezultă în ce a văzut grupul de copii în camera ușor luminată din subsolul blocului care ruină visul copilăriei celorlalți – astfel ruptura dintre ce a fost și cum au devenit lucrurile rămânând iremediabilă.

Așadar, prin dans și gesturi s-a transmis totul: venerație, durere, respingere, bucurie și distanțare, compunându-se astfel opera literară ‘’Mendebilul’’ cu toate aspectele sale și cu impredictibilitatea cumva caracteristică – fiind posibil în orice moment să apară un Mendebil în viața noastră, precum a apărut actorul ce îi juca rolul din sala, iar la final întorcându-se de unde a plecat – dintr-o mulțime de oameni ce se uita ca cei din blocurile pe lângă care se juca grupul de băieți.

Amelia Iacob, 9B

Povești, întrebări și frumuseți nevăzute

La începutul nuvelei, Mendebilul este văzut ca un copil ciudat, retras, greu de înțeles. Se mută într-un bloc de pe Ștefan cel Mare și, deși are aproximativ aceeași vârstă cu ceilalți copii, pare total diferit. Nu participă la jocurile lor obișnuite, nu vorbește prea mult și are o prezență care îi face pe ceilalți să se simtă stingheri. Toți îl privesc cu suspiciune, ba chiar cu respingere. E genul de copil pe care lumea îl pune într-o cutie și îl etichetează rapid: „ciudat”.

Dar lucrurile se schimbă. Mendebilul începe să vorbească. Nu despre orice, ci despre lucruri pe care ceilalți copii nici nu și le-ar fi putut imagina. Vorbește despre stele, despre cum se naște un copil, despre existență și lumi nevăzute. Are o gândire profundă, greu de înțeles pentru un copil obișnuit, dar tocmai asta îi fascinează pe ceilalți. Încetul cu încetul, din copilul ignorat și marginalizat, Mendebilul devine centrul atenției. Nu prin forță, nu prin jocuri fizice sau impunere, ci prin poveste și cunoaștere. Într-un fel, el domină grupul, dar o face într-un mod neașteptat: îi atrage cu mintea lui, cu misterul și curiozitatea pe care o trezește în ceilalți.

Un personaj foarte important din poveste este Iolanda. Ea apare la mijlocul nuvelei, iar Mendebilul pare complet fermecat de ea. Iolanda nu este doar o fată frumoasă – ea pare să fie un simbol al visului, al dorinței și al fragilității. În fața ei, Mendebilul, care până atunci părea stăpân pe lumea lui, se clatină. Se îndrăgostește. Și din acel moment, el nu mai este doar băiatul ciudat care spune povești, ci devine uman, vulnerabil. Iolanda are un rol esențial pentru că, prin ea, vedem o altă față a Mendebilului – cea în care el simte, suferă, iubește. Nu mai este doar „altfel” – este ca oricare dintre noi.

Spectacolul de dans la care am fost a reușit să transmită toate aceste idei fără cuvinte. Prin mișcări, lumini și muzică, dansatorii ne-au arătat cum Mendebilul, inițial izolat, devine centrul unui univers ciudat și fascinant. Mișcările lui erau diferite de cele ale celorlalți – mai lente, mai fluide, pline de sens. Când ceilalți dansatori imitau jocuri rigide, Mendebilul părea să plutească, să gândească altfel. Era diferit, dar tocmai acea diferență îl făcea special.

Muzica a avut un rol important în poveste. În momentele în care Mendebilul era respins, ritmurile erau sacadate, tensionate. Dar când el începea să vorbească, muzica se schimba – devenea lină, profundă, ca o poveste spusă în șoaptă. Iar când a apărut Iolanda, melodia părea să se înmoaie și mai mult, exprimând tandrețea și frumusețea acelui sentiment de iubire copilărească.

Această experiență m-a făcut să înțeleg mai bine ce înseamnă să fii „altfel”. Poate că Mendebilul nu se potrivea în lumea celor din jur, dar asta nu însemna că era greșit. Avea doar altă lume în el – una plină de povești, întrebări și frumuseți nevăzute. Iar faptul că ceilalți copii au început să-l asculte și să fie fascinați de el arată că, uneori, ceea ce ne sperie la început ajunge să ne atragă cel mai tare.

Mendebilul este o poveste despre diferență, dar și despre puterea de a rămâne tu însuți. Este o lecție despre cum oamenii pot fi atrași de ceea ce e sincer, chiar dacă nu înțeleg totul. Iar prin spectacolul la care am asistat, această poveste a prins viață într-un mod emoționant și profund – un dans care ne-a spus, fără cuvinte, că adevărata putere vine din suflet, nu din reguli.

Alexandru Mantu, 9B

Nu îți trebuie mereu cuvinte

După vizionarea piesei „Mendebilul”, am rămas impresionat de felul în care actorii au reușit să ilustreze întâmplarea povestită în opera lui Mircea Cărtărescu folosind foarte puține cuvinte. Prin anumite mișcări, aceștia au reușit să prezinte tot firul povestirii, de la haosul de dinainte să vină mendebilul până la momentul în care copiii se reîntorc împotriva acestuia.

Între aceste scene a fost prezentat clar și momentul în care apare mendebilul. Atunci, dintr-un dans haotic, mișcările copiilor au devenit mult mai simple, mai liniștite și mai frumoase.

Cel mai mult mi-a plăcut faptul că nu au fost prezentate personajele, lăsându-ne pe noi să ne dăm seama pe cine joacă fiecare actor. Prin această provocare a fost atrasă atenția spectatorilor. Am fost atent și am încercat să observ fiecare personaj, iar pe unele chiar am reușit să le identific.

Scena mea preferată este cea în care mendebilul îi controlează pe toți ceilalți copii, arătându-le mișcările pe care trebuie să le facă, aceștia ascultându-l. Mi-a plăcut această scenă deoarece este cea mai asemănătoare cu povestea, deoarece mendebilul îi schimbă pe copii cu poveștile sale, ajungând să fie cea mai importantă persoană din grup și să îi controleze pe toți cu farmecul său.

Un alt aspect foarte interesant este faptul că actorul care îl joacă pe mendebil a fost cel mai înalt de pe scenă. Acest lucru arată puterea și importanța pe care o are asupra copiilor și, de asemenea, atrage atenția tuturor asupra lui.

Așadar, a fost o experiență minunată. Am aflat că nu îți trebuie mereu cuvinte pentru a transmite un mesaj sau pentru a te face înțeles, iar actorii au arătat acest lucru foarte bine.

Alesia Mihoc, 9E

Ceea ce se ascunde în adâncul nostru

Literatura are adesea puterea de a pune oglinda în fața sufletului omenesc, arătându-ne nu doar ceea ce vrem să vedem, ci mai ales ceea ce încercăm să ascundem. În nuvela „Mendebilul”, de Mircea Cărtărescu, autorul creează un personaj straniu și tulburător, care devine simbolul acelei părți din noi pe care o ignorăm, dar care ne influențează profund. Mendebilul poate fi văzut ca o dublură a ființei umane, o întruchipare a impulsurilor ascunse, a gândurilor tăcute care ne dictează comportamentul și ne conturează identitatea, chiar și atunci când credem că suntem pe deplin raționali și stăpâni pe noi înșine.

În primul rând, Mendebilul este mai mult decât un simplu copil cu dizabilități. El este o figură care provoacă teamă și disconfort nu doar prin aspectul său fizic, ci mai ales prin prezența sa încărcată de mister. Este descris ca fiind deformat, straniu, cu mișcări neobișnuite și o minte care nu funcționează „normal”. Dar această imagine nu este una întâmplătoare: ea sugerează tocmai diferența dintre aparență și esență, dintre ceea ce vrem să credem că suntem și ceea ce, în adâncul nostru, se ascunde. Mendebilul nu este doar un personaj exterior, ci o proiecție a unei părți nevăzute a naratorului, o „umbră” care îl urmărește tăcut și care, prin simpla sa existență, îi dezvăluie fragilitățile interioare.

Fascinația naratorului pentru Mendebil este, de fapt, o fascinație pentru propria sa parte reprimată. Copilul acesta „altfel” îi trezește o curiozitate intensă, dar și o formă de vinovăție și rușine. Îl privește cu o teamă amestecată cu admirație, așa cum ne privim uneori propriii demoni interiori, cu spaimă, dar și cu un sentiment de recunoaștere. Astfel, Mendebilul devine o imagine a subconștientului, a acelui „eu” pe care nu-l exprimăm în lume, dar care ne influențează profund. Este vocea pe care o auzim în gânduri, dar nu o rostim niciodată cu voce tare, e dorința de a ieși din tipare, de a controla, de a sfida, pe care o ascundem sub masca bunului-simț.

Această idee prinde viață în mod spectaculos într-o adaptare artistică: un spectacol de dans contemporan inspirat din nuvela lui Cărtărescu, creat de coregraful Ștefan Năstase. Pe scenă, Mendebilul este întruchipat de un dansator care, la început, pare o prezență aproape invizibilă. Este slab, lipsit de încredere, cu mișcări neregulate, ca o păpușă stricată, copiii din jurul lui ignorându-l sau evitându-l. Însă treptat, ceva se schimbă. Mișcările lui, deși nefirești, capătă un ritm. Într-un mod aproape imperceptibil, ceilalți copii încep să-i imite gesturile. Îi copiază mersul, întoarcerile, pozițiile corpului. Iar fără să-și dea seama, toți ajung să danseze după voia lui.

Această transformare simbolizează cum partea noastră ascunsă, vocea interioară a dorinței, a instinctului, a slăbiciunii sau a furiei, poate, dacă nu este controlată, să devină centrul existenței noastre. Mendebilul devine dictatorul mișcării, nu prin forță, ci prin contagiune, prin puterea exemplului care scapă logicii. Copiii nu sunt forțați, ci fascinați, prinși în dansul lui hipnotic, așa cum omul este prins în propriile obsesii sau frici, fără să le înțeleagă pe deplin. Astfel, Mendebilul nu mai e doar o ființă aparte, ci devine o metaforă a modului în care partea întunecată din noi poate pune stăpânire pe viața noastră, pe deciziile noastre, pe întreaga noastră ființă.

Finalul spectacolului vine ca o dezvăluire dureroasă. Cele două fețe ale Mendebilului,  una lucidă, care pare conștientă de influența pe care o are, și una dominatoare, care se hrănește din putere, se suprapun într-un moment intens de transformare. Deși Mendebilul nu se mai află in mijlocul scenei, acesta poate fi observat în lateral, parcă șoptindu-i părții sale aflate în control ceea ce să spună, ori să facă. Astfel ne putem da seama că dictatorul nu a fost niciodată cu adevărat învins, ci va rămâne întotdeauna o prezență tăcută în adâncul ființei noastre, așteptând momentul potrivit să ne acapareze gândurile.

În concluzie, Mendebilul este mai mult decât un personaj: este un simbol al ființei umane în toată complexitatea ei. Este partea din noi care nu se vede, dar care ne mișcă, ca un păpușar invizibil. Este dovada că fiecare om are în interiorul său o zonă de întuneric și că, uneori, ceea ce credem că este slab și fără importanță poate deveni sursa unei puteri neașteptate. Prin figura sa, Mircea Cărtărescu ne avertizează că adevărata luptă nu este întotdeauna cu lumea exterioară, ci cu acea parte a sinelui care ne poate subjuga tăcut. Iar spectacolul de dans inspirat din această nuvelă ne reamintește, în limbajul mișcării, că dictatura interioară, a fricii, a dorinței, a nevoii de control, nu moare niciodată, ci doar schimbă forma sub care ne guvernează.

Renata Norocea, 9E

Mendebilul este o forță arhetipală a visului

Spectacolul „Mendebilul”, inspirat din scrierile lui Mircea Cărtărescu, este o reinterpretare scenică îndrăzneață și profund emoționantă, care transpune prin dans, decor și sugestie vizuală esența unei copilării în care jocul devine teren de luptă, iar inocența, o stare pierdută pentru totdeauna.

Pornind de la o întrebare-cheie sugerată chiar de pliantul spectacolului, „Cine este Mendebilul? Oricine. Și întotdeauna va exista unul.” Spectacolul construiește o metaforă vizuală și afectivă despre o figură universală, o parte adâncă din fiecare dintre noi: copilul care visează, care domină, care impune reguli, dar și cel care suferă, care se destramă și cade. Mendebilul nu este doar un personaj, ci o forță arhetipală, parte din noi, iar noi parte din el.

Dansul, ales ca formă principală de expresie, mi s-a părut extrem de potrivit în contextul acestui spectacol. Ilustrează fidel și emoționant copilăria, cu jocurile, fricile și dorințele ei, dar lasă și spațiu larg pentru interpretarea personală. Uneori, scenele păreau desprinse din amintiri proprii, alteori aveau intensitatea unui vis sau coșmar. Dansul transformă întreaga piesă într-un cântec al nostalgiei, în care fiecare mișcare spune ceva despre vârsta fragilă în care identitatea, dorința și frica se nasc împreună.

Decorul contribuie semnificativ la această atmosferă: frânghiile atârnate, cu foi agățate, blocurile desenate cu cretă, toate conturează un spațiu de joacă, dar și de ritual. Actorii poartă haine simple, specifice copilăriei, rochițe colorate, pantaloni scurți, tricouri, în contrast cu Mendebilul, care apare mai târziu într-o salopetă cu o eșarfă galbenă, accentuând astfel poziția sa de outsider sau conducător neobișnuit.

Unul dintre cele mai marcante momente ale spectacolului a fost scena în care toți copiii, parcă atrași într-o transă, încep să scrie pe jos reguli, „să nu vorbești urât”, „să nu scuipi” etc. ,exact ca în carte. Mendebilul scrie și el ceva pe foile suspendate din decor. Într-un moment tensionat, un personaj rupe acele foi, ca un act de negare sau de revoltă, iar acest gest pare să declanșeze o secvență poetică și intensă: cea în care Mendebilul și o fată se află singuri, parcă într-un subsol întunecat, separați de restul. Întunericul coboară complet, iar singura sursă de lumină devin chiar ei. În acel dans, tăcut și tensionat, este ilustrată cu delicatețe apropierea dintre cei doi, respectiv vulnerabilitatea. Totul este transmis prin gest, privire și muzică ,un moment de tandrețe fragilă, dar și de mister, un spațiu unde cuvintele n-ar fi avut niciun sens.

Această secvență este cu atât mai puternică prin faptul că pare să se desfășoare din perspectiva unui alt copil, poate cel care rupe foile, poate chiar întreaga comunitate de copii care asistă fără să înțeleagă pe deplin. Este, în fond, o viziune a unei lumi interioare, în care regulile se topesc și apar emoții mai profunde, imposibil de controlat.

Secvența finală aduce o intensitate aparte: o fată are o criză existențială, în care pare copleșită de confuzie, întrebări, neliniști. O altă fetiță o îngână, o însoțește cu vocea, ca un ecou copilăresc al durerii. Între ele se află Mendebilul, așezat într-un cerc desenat pe jos, un simbol al izolării, dar și al centralității sale. Prin mișcările sale, el exprimă tăcut durerea, neputința, rușinea și suferința, toate acele trăiri care nu se pot spune, ci doar simți. Aici, Mendebilul capătă o dimensiune aproape cristică: cel care impune reguli, dar care și le asumă, care este urmat, dar apoi abandonat, care exprimă prin tăcere ceea ce ceilalți strigă în gol.

Spectacolul are și o dimensiune socială subtilă: se fac referiri la partid, la reguli absurde, iar anul 1964 este menționat în treacăt, ca o ancoră într-o epocă a controlului și a reprimării. Se sugerează astfel că pierderea inocenței nu vine doar din interior, ci și din contaminarea copilăriei cu ideologii, cu norme impuse de o lume adultă autoritară și lipsită de empatie.

În concluzie, „Mendebilul” nu este un simplu spectacol despre copilărie, ci o meditație profundă asupra formării sinelui, asupra rănilor tăcute ale maturizării, asupra puterii și fragilității de a visa și a conduce. Prin dans și tăcere, prin lumini și spațiu, reușește să spună mai mult decât ar fi putut-o face prin cuvinte. Este o poveste despre ceea ce devenim și despre ceea ce pierdem — și, mai ales, despre acel Mendebil care ne însoțește toată viața. Cine este Mendebilul? Oricine. Și întotdeauna va exista unul.

Andrei Obreja-Manolache 9E

Un conducător tăcut, aproape profetic

La Uzina cu Teatru din Iași, lângă Teatrul Național, a avut loc un spectacol de dans contemporan creat de coregraful Ștefan Năstase și inspirat din povestirea „Mendebilul”, de Mircea Cărtărescu. Dansatorii Leonard Petrași, Ștefan Năstase, Juan Cruz Luque, Delia David, Denisa Constantinov, Andreea Stratulă, Tudor Mancaș și Emilian Costin au interpretat într-un mod viu și autentic această adaptare neconvențională a textului literar.

„Mendebilul” este o povestire din volumul „Nostalgia”, publicat în 1993. Povestirea redă o întâmplare din copilăria naratorului, în care inocența și cruzimea se întâlnesc într-un mod surprinzător.

Povestirea este declanșată de un vis halucinant, care îl trimite pe narator înapoi în universul copilăriei, pe strada Ștefan cel Mare, într-un București gri, unde copiii se joacă aspru, uneori fără milă.

În acest peisaj apare un băiat nou, tăcut și misterios, care stârnește inițial disprețul și batjocura celorlalți. Poreclit „Mendebilul”, el devine treptat o figură centrală în grup, datorită unui act de mare curaj: escaladarea unui furnal înalt. Gestul îi câștigă respectul copiilor, care încep să-l urmeze într-un ritual nocturn de jocuri și povești fascinante. Grupul îl tratează aproape ca pe un lider spiritual, până când, într-un moment de cotitură, băiatul este surprins de prietenii săi, în subsolul unui bloc, într-o situație de intimitate inocentă, dar tulburătoare, alături de o fată, scenă care provoacă stânjeneală și rușine în rândul celor care asistă.

După acel moment, Mendebilul este alungat cu brutalitate, iar grupul revine la vechile sale obiceiuri, ca și cum prezența lui nu ar fi schimbat niciodată nimic, o revenire la o rutină dură, dar familiară.

Porecla „Mendebilul” este un cuvânt inventat de copii, inspirat din expresia „debil mintal”, un reflex dureros al cruzimii cu care copiii etichetează ceea ce nu înțeleg. Deși este asociat inițial cu o formă de inferioritate, acest nume ajunge să desemneze o figură puternică, capabilă să transforme dinamica grupului prin simpla sa prezență. Rolul său în comunitate este de conducător tăcut, aproape profetic. El aduce un soi de ordine în haosul copilăriei și devine un model de curaj și mister, până când ceilalți copii încep să-l respingă. Prăbușirea Mendebilului este bruscă. După ce ceilalți copii îl surprind în subsolul blocului, alături de Iolanda, nu îl mai văd ca pe un model. Atunci, grupul se întoarce împotriva lui și îl respinge cu furie.

Pornind de la tensiunea dintre real și imaginar, prezentă și în povestirea originală, spectacolul de dans explorează trăirile copilăriei printr-un limbaj emoțional și vizual. Copilăria nu e idealizată, ci redată cu toată fragilitatea, cruzimea și intensitatea formativă pe care o presupune.

Spectacolul de dans a urmat fidel firul narativ și a reușit să redea etapele poveștii cu claritate. Chiar fără cuvinte, momentele-cheie puteau fi recunoscute cu ușurință de cei familiarizați cu textul. Spectatorii puteau identifica dinamica haotică a grupului de copii, apariția Mendebilului și punctul culminant în care încrederea în el este distrusă.

Coregrafia a reflectat clar relațiile dintre copii. În prima parte, mișcările dansatorilor erau dezordonate, lipsite de sincronizare, subliniind absența unui lider și haosul specific vârstei. După sosirea Mendebilului, dansul a devenit tot mai ordonat, grupul sincronizat, aproape armonios, ceea ce a evidențiat ascensiunea lui și influența exercitată asupra celorlalți. Finalul a marcat revenirea grupului la felul de a fi de dinainte ca Mendebilul să-și lase amprenta asupra lor.

Expresivitatea dansatorilor a fost remarcabilă. Curiozitatea, fascinația, respingerea, frica și regretul au fost transmise cu o intensitate aparte, diferită de cea oferită de textul scris. Spectacolul nu a încercat să înlocuiască povestirea, ci să o reinterpreteze într-un limbaj vizual, adăugând o dimensiune emoțională care completează experiența narativă.

Muzica a avut un rol important. Mai degrabă dinamică decât introspectivă, a captat perfect energia specifică vârstei copilăriei: agitația, entuziasmul, nevoia constantă de mișcare. Ritmurile rapide au făcut ca spectacolul să fie energetic, alert și captivant pentru toată lumea. Unele secvențe muzicale au introdus un aer misterios, aproape oniric, amplificând senzația de vis și realitate combinată. Fragmentele muzicale au completat coregrafia și au subliniat fragilitatea și intensitatea amintirilor din copilărie.

Jocul de lumini a fost vibrant și a amplificat ritmul intens al spectacolului. A completat muzica și dansul, punând în evidență momentele-cheie, mișcările decisive și personajele centrale. De multe ori, lumina ghida privirea publicului și marca subtil schimbările în dinamica poveștii. Efectele de umbrire și iluminare au adăugat mister și dramatism tuturor scenelor.

Un moment cu totul aparte a fost interacțiunea cu publicul. Într-o secvență tensionată, personajele s-au oprit brusc, îndreptându-și privirile speriate spre un punct nevăzut din spatele sălii, iar mulți dintre noi am simțit nevoia să căutăm cu privirea același loc misterios. Această reacție instinctivă a șters granița dintre scenă și public

În concluzie, spectacolul a fost o reinterpretare curajoasă și originală a unei povestiri captivante. Prin dans, muzică și lumini, artiștii au reușit să redea complexitatea textului într-un limbaj universal și emoționant.

Dimitrie Panțiru, 9B

Relațiile de putere în grupuri

În luna iunie am fost la un spectacol de dans contemporan, creat de coregraful Ștefan Năstase și inspirat din povestirea Mendebilul de Mircea Cărtărescu. Deși nu știam exact la ce să mă aștept, pot să zic că m-a surprins în cel mai bun mod. Nu a fost un spectacol cu replici sau decoruri complicate, ci unul care transmitea totul prin mișcare, sunet și lumină. Tot ce se întâmpla pe scenă m-a făcut să reflectez și să simt povestea într-un mod diferit, fără să fie nevoie de cuvinte.

Nuvela Mendebilul, așa cum o scrie Mircea Cărtărescu, îl prezintă pe un copil diferit care, pentru o perioadă, devine liderul unui grup de copii din cartier. Mendebilul îi conduce și îi influențează, însă, pe măsură ce timpul trece, poziția lui se clatină, iar la final este respins și chiar tratat cu brutalitate.

Coregrafia a fost foarte expresivă. Dansatorii se mișcau diferit în funcție de stare: uneori erau calmi și liniștiți, alteori păreau agitați sau chiar speriați. Personajul principal, inspirat de „mendebil”, era aproape tot timpul printre ceilalți, dar mișcările lui păreau ciudate și necontrolate, arătând cât de diferit era față de grup.

Muzica nu urma tiparele clasice, cu melodii clare sau ritmuri obișnuite. Era un amestec surprinzător de sunete neobișnuite, șoapte și momente de liniște aproape totală, care creau o atmosferă tensionată și încărcată de emoție. Această coloană sonoră nu doar acompania dansul, ci îl completa, reușind să transmită mai degrabă trăirile personajelor decât acțiunile lor.

Luminile au avut un rol foarte important în spectacol. Protagonistul era evidențiat prin modul în care era luminat, astfel încât atenția spectatorului să fie concentrată asupra lui, chiar și atunci când se afla printre ceilalți dansatori. În anumite momente, luminile păreau să „danseze” în ritmul muzicii, adăugând un plus de energie și intensitate coregrafiei.

Spectacolul nu a redat toate detaliile, dar a transmis bine esența: frica de necunoscut, respingerea celui diferit și cum se pot schimba rapid relațiile de putere în grupuri.

La final, am rămas cu gândul la cât de ușor putem accepta sau respinge pe cineva doar pentru că nu îl înțelegem și la cât de fragilă poate fi poziția oricui într-un grup.

Laura Pintilie, 9E

O forță invizibilă care pulsează și acționează asupra realității

Scrisul lui Mircea Cărtărescu, cu precădere în povestea „Mendebilul”, construiește un univers în care granițele dintre realitate și fantastic se estompează, invitând la o introspecție profundă asupra condiției umane și a percepției alterității. Personajul central, Mendebilul, nu este doar un copil atipic, ci o oglindă pierdută într-un tablou în care se reflectă imaginea pictorului, creatorului sau a noastră, a privitorilor, forțând o reevaluare a normelor și a prejudecăților. Dincolo de aparența sa de ființă marginalizată, povestea sugerează o semnificație mult mai profundă, căci Mendebilul depășește condiția de simplu copil diferit, fiind poate, o entitate cu o misiune, aproape de origine divină. Apariția sa nu este întâmplătoare, ci pare a fi un act de intervenție, menit să provoace o transformare pozitivă în jurul său. Prin vulnerabilitatea și, în același timp, prin puterea sa tăcută, Mendebilul devine o binecuvântare deghizată, o provocare la empatie și la evoluție. Este, în esență, un agent al schimbării, o figură christică modernă, venită să lumineze și să vindece, iar o astfel de interpretare oferă o dimensiune mitică textului, sugerând că Mendebilul este mai mult decât un simplu personaj; este o metaforă a purității absolute, capabilă să remodeleze realitatea prin simpla sa prezență.

Astfel, este interesant de observat cum spectacolul de dans realizat de coregraful Ștefan Năstase a ales o ipostază diametral opusă pentru Mendebil, cea a unui dictator. Această decizie artistică, la prima vedere contradictorie, nu face decât să sublinieze versatilitatea și complexitatea conceptului, sugerând că până și o forță transformatoare de natură divină poate lua forme neașteptate, inclusiv una autoritară, dar cu un scop fundamental benefic.

Deși programul spectacolului sugera existența unui personaj numit Mendebilul, viziunea scenică a fost cu totul neașteptată și, în opinia mea, absolut genială. Pentru mine, actorul Leonard Petrași nu l-a interpretat pe Mendebil ca atare, în sensul clasic al unui personaj fizic. În schimb, el a întruchipat un copil care a ales să-l accepte pe Mendebil, o nuanță subtilă, dar esențială. Această acceptare nu a fost o simplă interacțiune, ci o profundă recunoaștere. De altfel, în viziunea mea, Mendebilul nu este o persoană, ceva palpabil, ce poate fi atins, văzut sau auzit. El există, dar nu într-o formă fizică. Este mai degrabă o esență, o conștientizare, o idee, o forță invizibilă care pulsează și acționează asupra realității.

Prin urmare, Mendebilul nu a fost „jucat” de vreun actor, ci ca esență umană, a fost reprezentat vizual printr-o lumină galben-portocalie. Această lumină vibrantă nu era doar un element scenografic, ci o entitate dinamică, spre care actorul s-a îndreptat. La început, mișcările sale au sugerat o ușoară luptă, o reticență inițială, ca o împotrivire subtilă față de acea forță. A părut că, pentru un scurt moment, se opune unei direcții sau unui destin iminent. Însă, pe parcursul acestei confruntări scurte, personajul a acceptat acea lumină, o decizie care a venit ca o conștientizare, nu ca o înfrângere. Această acceptare a fost deosebit de importantă, chiar imposibil de evitat, deoarece Mendebilul devine indisolubil legat de destin și chiar de timp. Este forța motrice care ghidează evenimentele, modelează viitorul și, prin simpla sa prezență, transformă ireversibil existența. Imediat ce a îmbrățișat această lumină, personajul copilului diferit de ceilalți, s-a metamorfozat într-un dictator. Dar nu un dictator malefic, ci unul care, prin puterea sa  pe care o exercită, îi schimbă pe restul copiilor în bine.

Din momentul în care Mendebilul îmbrățișează rolul de "dictator" benefic, coregrafia spectacolului suferă o transformare izbitoare. Mișcările copiilor devin brusc robotice, de o precizie și sincronizare aproape militară. Această schimbare drastică, deși menită să aducă ordine și bine în viețile lor, anulează acea efervescență spontană, acea frumoasă nebunie a copilăriei, specifică vârstei inocente. Fiecare gest este calculat, fiecare pas executat la perfecție, iar individualitatea se estompează în favoarea unui ansamblu uniformizat. Coloana sonoră amplifică această atmosferă apăsătoare prin integrarea unui ticăit insistent de ceas. Acest element auditiv nu este doar un simplu detaliu scenografic; el devine un simbol puternic, suprapunând prezența Mendebilului cu ireversibilitatea timpului, și nu oricare timp, ci cel al maturizării. Tic-tac-ul ceasului amplifică ideea că aceste schimbări, deși pozitive la suprafață, vin cu un preț: pierderea libertății de a experimenta, de a greși și de a învăța din propriile alegeri.

Omul are nevoie de libertate, de posibilitatea de a se lovi și de a conștientiza singur ce este bine, pentru că doar prin experiență directă și prin asumarea riscurilor se formează o înțelegere autentică a valorilor. O schimbare impusă, fără înțelegere și acceptare interioară, lasă întotdeauna loc îndoielii și întrebării "cum ar fi fost dacă?". Fără libertatea de a alege, chiar și o cale considerată "bună" devine o închisoare, lipsită de acea satisfacție ce provine din descoperirea și aderarea voluntară la principii. Adevărata creștere și dezvoltare personală nu pot fi forțate, ele necesită un spațiu al autonomiei, chiar și cu riscul unor greșeli, pentru că tocmai din acestea izvorăsc cele mai importante lecții.

Prin urmare, chiar și cel mai bine intenționat "dictator" este sortit să eșueze în fața nevoii umane fundamentale de libertate și autodeterminare. Niciun regim autoritar, oricât de binefăcător ar fi, nu poate rezista la infinit, deoarece întotdeauna se va ridica o voce, un spirit care va spune "nu", care se va împotrivi constrângerii. Așa s-a întâmplat și în cazul personajului Mendebilului. Prins într-un moment de vulnerabilitate, imediat după o scenă emoționantă de dans cu Iolanda, fata pe care o iubea, fragilitatea sa devine vizibilă. Această intimitate, această pauză de la rolul său impunător, îl expune. Este momentul în care unul dintre ceilalți copii, probabil cel mai afectat de lipsa libertății sau cel mai curajos, se ridică împotriva sa. Mendebilul este doborât, bătut, iar imaginea suferinței sale este palpabilă. Această scenă subliniază că, indiferent de puterea aparentă, vulnerabilitatea face parte din condiția umană, iar chiar și o forță transformatoare poate fi copleșită atunci când se lovește de rezistența spiritului liber.

Dar poți oare să dobori timpul și destinul? Aceasta este întrebarea care planează asupra Mendebilului după căderea sa aparentă. Deși rănit și copleșit, el nu este învins. Se târăște  cu o ultimă fărâmă de putere și desenează în jurul său un cerc, o barieră simbolică ce devine o fortăreață personală, un spațiu al luptei interioare. Aici, scena devine o oglindă a sufletului său zbuciumat. Partea sa emoțională, epuizată și deziluzionată, strigă disperată că nu mai poate, că lumea i s-a întors pe dos și că "curcubeul îi este negru", metaforă a speranței pierdute și a purității întunecate. Totodată, latura sa rațională, inflexibilă și fermă, continuă să-și expună concepțiile cu o claritate rece și apăsată ( "substanță din substanță copilului" ).

Totuși, această criză nu durează mult. Mendebilul își revine, se ridică din cercul protector și se așează în public, ascunzându-se printre spectatori. Această retragere nu înseamnă o pierdere a puterii, dimpotrivă, ea subliniază natura sa invizibilă și omniprezentă, sugerând că Mendebilul nu este legat de un corp fizic sau de o locație specifică, ci este o forță care transcende prezența palpabilă. El este acolo, în orice moment, într-o formă eterică, gata să-și exercite influența. Această capacitate de a fi pretutindeni, de a observa și de a acționa din umbră, îi amplifică latura de entitate atotputernică, de spirit care nu poate fi anihilat, ci doar își schimbă modul de manifestare.

La finalul spectacolului, toți copiii se adună, iar o fetiță, interpretată de Andreea Stratulă, începe să recite ,,Șoimii patriei” . Tristețea ei persistentă și ezitările sugerează însă că nu o face pe deplin din proprie voință, ci ca o reflectare a maturizării și a pierderii inocenței copilăriei. Această melancolie nu este doar personală, ci un ecou al transformării pe care Mendebilul, ca agent al timpului și al destinului, a impus-o. Deși ascuns, Mendebilul este acolo, în public, iar prezența sa se simte prin șoaptele pe care i le transmite fetiței, ghidându-i fiecare cuvânt. El rămâne o forță modelatoare, chiar și din umbră, dovedind că influența sa continuă, subtilă, dar absolut esențială.

Așadar, spectacolul de dans, prin viziunea coregrafului Ștefan Năstase, a reușit să extindă și să reinterpreteze conceptul Mendebilului din povestea lui Mircea Cărtărescu. De la o entitate aproape divină, un agent al schimbării pozitive, dar invizibil și esențial, până la o forță transformatoare care, sub masca unui „dictator” benefic, impune maturizarea, spectacolul explorează paradoxurile libertății și ale evoluției umane. Personal, chiar dacă cu textul lui Cărtărescu nu am rezonat, mi-a plăcut extrem de mult spectacolul de dans, demonstrând puterea de adaptare și reinterpretare a artei.

Deși intențiile Mendebilului sunt bune, ele sunt confruntate cu nevoia de autonomie a fiecărui individ. Căderea sa nu este o înfrângere, ci o metamorfoză, o reconfirmare a naturii sale eterice și omniprezente. Prin retragerea în umbră și prin ghidarea subtilă a fetiței la final, Mendebilul reafirmă că este o constantă în evoluția umană, o forță a destinului care modelează realitatea, nu prin constrângere fizică, ci prin influența sa profundă și inevitabilă asupra timpului și a maturizării. Spectacolul ne lasă cu o întrebare esențială: putem alege să fim liberi atunci când destinul însuși, reprezentat de Mendebil, ne ghidează spre o cale prestabilită, chiar și una „bună”?

Eliza Prodan, 9E

Cheia unei tăceri

Atât spectacolul de teatru ,,Mendebilul”, cât și textul lui Mircea Cărtărescu spun aceeași poveste, în moduri diferite, dar creează aceeași neliniște și aceeași întrebare: ,,Cine este Mendebilu?”. În text, el apare ca fiind un băiat izolat și straniu, care totuși ajunge să capteze atenția copiilor din cartier prin tăcerea sa, dar și prin poveștile sale care păreau venite de pe altă lume. În piesă, însă, Mendebilul devine o figură aproape mitologică, mai mult trup decât cuvânt, mai mult ritual decât povestire.

Spectacolul începe cu Mendebilul în public, o apariție tulburătoare, dar în același timp discretă. Apoi urcă pe scenă gest care ar putea semnifica trecerea din cotidian în mit, din real în vis. La un moment dat, ceilalți copii se așază în cerc în jurul lui și o lumină galbenă îi învăluie. Acest ar putea fi un posibil semn al divinizării, al acceptării lui ca lider, dar și ca un mister. În povestire, acest moment ar putea fi asociat cu clipa în care povestirile sale îi fascinează pe ceilalți , iar el devine ,pentru o vreme, centrul lumii lor.

Un alt lucru care mi-a atras atenția ar putea fi relația cu fetele. Dacă, în povestire, fetele erau necunoscute, un fel de teren interzis, ceva ce părea venit dintr-o altă lume, iar Mendebilul părea ciudat pentru că vorbea cu fetele. În spectacol, fetele și băieții nu se feresc unii de ceilalți. Poate pentru că spectacolul vorbește despre ceva rupt, dar vindecabil, în care inocența și moartea conviețuiesc în tăcere iar dansul devine aici limbajul unor răni imposibil de rostit.

Un alt simbol important pe care l-am observat este Iolanda. În text, ea apare în visul naratorului ca o fetiță cu funde mari și albe, coborând pe un drum care duce spre ușa secretă. Are o prezență blândă și curată, aproape ireală și idealizată, asemănată în text cu figurile pictate de meșteri olandezi. Este o apariție care provoacă spaimă, dar și fascinație, nu prin seducție, ci prin inocența ei. Ea pare a fi cheia unei tăceri. Totuși, în spectacol, Iolanda poartă o rochie albastru deschis, o culoare care accentuează seninătatea și lumina, contrastând cu atmosfera adesea tensionată sau întunecată din jurul Mendebilului. Albastru poate simboliza puritatea visului, sau poate chiar o formă de alinare. Ar putea fi o prezență care aduce liniște într-o lume a tăcerilor. Dacă în text ea pare a fi parte dintr-o lume poetică, în spectacol devine un punct de echilibru, poate chiar o mamă simbolică pentru Mendebilul rătăcit între realitate și vis.

Piesa se exprimă prin trupuri, dans și gesturi, nu prin cuvinte. Aceasta lipsa a vorbirii nu este un gol, ci ar putea fi chiar un nou limbaj. ,,Dansul devine limbajul neputinței de a rosti”, așa cum spune regizorul. În timp ce lectura e un drum prin memorie si vis, piesa este un ritual în care fiecare gest e o amintire sau o rană.

Astfel, Mendebilul pare, la prima vedere, doar un copil. Dar el este de fapt ,,oricine”, un simbol al celui diferit, dar al celui care suferă, și care, pentru o clipă, devine centrul unei lumi.

Alexandra Timofte, 9E

Ațele păpușarului pot fi tăiate

Care este prima dezumanizare a omului? Am fost creați pentru a crea, pentru fi jucăuși, colorați și liberi. Odată cu decăderea omului din paradis, ordinea lumii, trecerea timpului l-a îndepărtat de esența sa, de esența aflată în copilărie, unde încă ai puterea de a fi policrom, gălăgios, divin.

„Mendebilul", spectacol realizat de coregraful Ștefan Năstase, prezintă o reinterpretare a textului lui Mircea Cărtărescu oferind o imagine amplă, care se apropie de sufletul spectatorului, lăsând totuși detalii ascunse, inobservabile uneori. Plecând de la ideile renumitului autor contemporan, mendebilul, Iolanda, Lumpă și mulțimea celorlalte personaje este înlocuită de opt persoane, o echipă hibrid, din care fac parte actori și dansatori laolaltă.

Intrarea Mendebilului de desfășoară după începerea jocului copiilor, un intrus într-un loc ale cărui reguli și spațiu au fost deja stabilite. Mendebilul mereu distruge ordinea primordială, rupe convențiile, creând una proprie, revoluționară și dreaptă. În poveste, acest băiat este cel care încearcă să îi aducă pe drumul cel bun pe ceilalți copii, îi oprește din a se bate, a se murdări și din a batjocori. În viziunea coregrafului, Mendebilul devine un dictator, care, oricât de just ar fi, îi constrânge pe ceilalți, provocând o revoltă interioară, o luptă a sinelui împărțit în jumătăți. Este un monstru interior, „rațiunea până la descompunere" cum spune Doina Ruști despre Ferenike a sa. Acceptarea sa în grup vine cu un mic obiect, un laser, un semn de încredere, o dăruire a puterii. Acest obiect devine un mod de a controla, de a forma un nou set de reguli, urmate în tandem, la perfecție.

În partea din spate a scenei se aflau foi ce atârnau din tavan, foi ce reprezintă ideile, adevărurile copiilor, peste care Mendebilul mâzgălește. Acestea erau la început scrise de către actori și voluntari, umplute de cuvinte aparținând „Luceafărului" lui Eminescu, dar și a unor poeți contemporani precum poezia „Do You Breathe?". Din decor mai făceau parte trei blocuri gri, cu ferestre albe prin prisma cărora se puteau observa pete de culoare. Acestea sunt metafore ale libertății copiilor, suflete fără pată, fără frică. Iolanda este prima dintre copii care scapă de sub vraja dictatorului, nu singură, ci prin iubire. Ea este un simbol al încrederii, al dragostei care eliberează și topește gheața ce împietrește inimile.

Finalul este unul apăsător, Mendebilul este detronat, despărțit de cea care îl umaniza, zidit într-un cerc, o cușcă a întunericului interior, cu un război în mintea sa, un război al timpului și al libertății. Mișcările de dans de pe parcursul întregului spectacol au creat imaginea unui ceas, un mic simbol care să reamintească de trecerea ireversibilă a vremii. Odată cu creșterea, sfârșitul copilăriei reprezintă momentul în care personajele realizează doar cât de adânc s-au afundat în mreaja societății, o dictatură a firii chiar și într-o democrație. Mendebilul iese din cercul în care era prizonier și se reașază pe locul său din sală. Prezența sa rămâne ca o umbră prevestitoare în avioanele de hârtie, visuri și libertatea care ascund Decalogul, setul de constrângeri adus de maturizare.

Poezia finală este rostită de una dintre fete care se uită țintă înspre public, terifiată și bâlbâindu-se. Publicul nu vede, poate doar două sau trei persoane, dar printre perechile de ochi se află Mendebilul care îi dictează fiecare cuvânt, ochii marii și zâmbetul nebunesc, precum partidul din 1984, care nu moare, ci doar se ascunde sub suprafață precum un păpușar, lumea rămânându-i palmă.

Din întuneric mereu va apărea un mendebil ce urmează lumina aurie de la capătul tunelului, un alt dictator care ne vrea binele. Regulile își au rostul, dar tiparele ne distrug. Culorile de la fereastră nu trebuie să se estompeze, nu trebuie lăsate să se stingă, iar încrederea și iubirea nu trebuie să vină cu un preț. Maturizarea, îmbătrânirea nu sunt un pretext pentru o viață fadă, irosită că sclav în fața unui sistem corupt. Fiecare poate fi Mendebil, este o esență a noastră, dar binele poate fi extirpat de rău, iar ațele păpușarului pot fi tăiate.

Ilaria Toader, 9E

Un cod al rezistenței

În cadrul festivalului D.A.M., studenții de la U.N.A.G.E. au oferit publicului o transpunere coregrafică a relatării "Mendebilul" de Mircea Cărtărescu - o simfonie în care dansul a devenit cuvânt, iar trupul doar o oglindă a vulnerabilității umane. Mendebilul surprinde mai multe ipostaze vulnerabile ale omului, precum martor al istoriei, victima supusă matricei societății, dar și inocența și joaca în acel regim totalitar, ilustrând-o prin punerea în evidență cu opusul său: o lume a adulților, în care trebuie să fim acceptabili și să ne supunem mereu cuiva superior.

Această joacă devine, așadar, un cod al rezistenței, iar alegerea ca personajele să fie copii redă un aer distopic întregii povești. Precum în Lord of the Flies al lui William Golding, coregrafia studenților surprinde capătul opus al naturii umane, care, în ciuda încercărilor de a-l închide cât mai departe și adânc, tot există, iar însuși actul de a-l ascunde face omul, de fapt, să apeleze la acesta sub presiune, pentru singurul său obiectiv adevărat, primar, instinctiv: supraviețuiește. Acceptarea Mendebilului în „tribul” de copii prin probe și supunere redă cu fidelitate primele mecanisme ale puterii.

După ce este „acceptat” în acest joc, care pare să semene cât mai mult cu o societate a adulților transpusă prin copii, există scena solo a Mendebilului, în care acesta pare să se joace cu un laser verde, care mai apoi îi va cauza niște spasme și reacții adverse, inducând întrebări la adresa identității omului odată ce se întâlnește cu puterea – un concept mult mai mare decât acesta. Copiii revin în scenă, dar dinamica s-a schimbat: ei urmăresc laserul și încep să urmeze pașii și mișcările Mendebilului, privindu-l drept un lider al comunității lor, inspirată de, și de fapt ancorată în, societatea adulților.

Mendebilul ajunge, din nou, prin spasme, a se înconjura de un cerc făcut cu cretă – un gest simbolic, atât de copilăresc, dar și aproape ritualic – nemaifiind capabil să iasă din el, începând o luptă interioară pentru identitate. Potențialul de a exista fără limite deschide o confruntare - care iese la suprafață fizic prin poziții contorsionate și spasme - cu identitatea de copil, „șoim al patriei”, care de fapt, devine doar o limită. Astfel, spectacolul devine o reflexie în oglinda distorsionată a societății încă marcată de istorie, unde copilul devine simbolul adultului format de traume, iar joaca, singura formă de libertate, dar și începutul unei închisori interioare.

Miruna Ursanu, 9E

Destrămarea inocenței

"Mendebilul" de Mircea Cărtărescu împinge limita credibilității ceva mai departe, îmbinând realitatea cu visarea. Povestea complexă, structurată precum un solilocviu, necesită un dialog constant.

Însă interpretarea studenților de la Universitatea de Arte "George Enescu" a avut ca fundație dansul, limbajul nonverbal. Acest aspect a întemeiat o piesă de teatru concretă cu lumea copiilor, tocmai pentru că a intensificat incapacitatea acestora de a reda prin cuvinte un mesaj. Juvenilitatea constantă legată de dansul spontan conturează autentic mesajul din "Mendebilul", poate chiar mai precis. Lipsa lexemelor aprofundează mișcările și emoțiile actorilor, deoarece ne oferă posibilitatea de a înțelege fiecare gest, fiecare expresie, fiecare amănunt din limbajul unui copil.

Mendebilul, protagonistul textului, respectiv al piesei, a fost schițat ca un copil obișnuit, care nu s-a afirmat prin povești și fapte deosebite, precum în carte, ci printr-un dans asemănător celorlalți copii. În piesă, băiatul s-a remarcat prin aptitudinile lui de a se integra, de a se afirma și mai pe urmă, de a controla. Ascensiunea sa a fost întemeiată gradat. Mendebilul se familiariza la început cu puterile sale, majoritatea dansurilor fiind formate din mișcările ce implicau mâinile.

Punctul culminant a fost momentul în care s-a lăsat învins de puterea ce-l acapara.  Până la acest moment, băiatul părea să ducă o luptă continuă cu mâna, fiind învingător în cea mai mare parte. Însă, fiind singur pe scenă, fiind singur cu el, a înțeles că nu mai are șanse de câștig. Puterea crescuse amenințător, iar el nu mai era puternic fără amici. Așadar, desfășurarea piesei din acest punct se face conform romanului, Mendebilul controlând copiii cu mâna și obligându-i să-l urmeze. Un aspect important este laserul verde pe care-l deținea. Îl folosea intermitent, cu scopul de a fi urmărit. De asemenea, protagonistul se lăsa, din când în când, atras de reflectoarele portocalii, ca un semn divin, de a-ți accepta puterea și de a lumina. Rolul său de conducător a rezultat din purificarea de către ochiul divin. Așadar, laserul ar putea indica ochiul divin care i-a fost oferit, mai precis puterea de a purifica el însuși. Puterea de a conduce spre calea divină.

Acest spectacol coregrafic conturează moartea inocenței și nașterea maturității, fiind posibile trimiteri cu subînțelesuri biblice. Accentul pe limbajul nonverbal a oferit o acuratețe piesei, tocmai pentru că a ieșit din lumea visului, lumea care era prinsă în poveste și pe care a transformat-o într-un eveniment aproape de realitate.

Sursă imagini:

https://www.facebook.com/stefan.nastase.7