"Ariciul în ceață" (Hedgehog in the Fog, 1975, Yuri Norstein) - O călătorie către cerul din noi
- Emilia Florea
- 5 days ago
- 4 min read
Emilia Florea, X B
Scurtmetrajul animat “Hedgehog in the Fog” din 1975, creat de regizorul rus Yuri Norstein, considerat unul dintre cele mai bune filme de animație din toate timpurile, prezintă scurta călătorie a Ariciului spre prietenul său, Ursul, pentru a bea ceai de zmeură și pentru a număra stelele, o călătorie înfricoșătoare și poetică în același timp. În drumul său, Ariciul vede o iapă frumoasă cum stă în ceață și se aproprie de acel loc. Intrând în ceață, totul devine dintr-odată neclar, vag și surprinzător din orice punct de vedere.
În acea lume care i se arată, parcă este vegheat de iapă – un fel de figură maternă și un ideal, ariciul întrebându-se cum se poate ca ea să stea atât de liniștită în necunoscut – se simte ca și cum s-ar fi născut pentru a doua oară într-o viață încețoșată fără nimic știut sigur, unde doar în anumite momente recunoaște câte ceva. Bufnița care strigă într-o fântână, melcul care se transformă în elefant, fluturii care-l amețesc, liliacul care se aproprie prea tare de Arici și-l sperie, toate sunt elemente care apar dintr-odată și îl uimesc. De asemenea, după ce vede toate aceste animale, găsește un copac spintecat la rădăcină (părea un fel de poartă sau o oglindă) și se aude vocea Ursului care-l strigă, în toată agitația și surprinderea lui, pierde borcanul cu dulceață – ceea ce era un fel de motiv, scop, o ancoră pentru călătoria sa. Amețit și îngrijorat, se pierde și, când se trezește dintr-un somn ciudat, apare un cățel care îi aduce borcanul înapoi. Întristat, crezând că s-a pierdut, cade într-un râu, unde i se pare că va muri, însă un pește misterios numit Cineva vine și-l ajută ducându-l tocmai acolo unde trebuia să ajungă. Ursul îl întâmpină fericit și începe să vorbească despre ceai și despre cum l-a strigat și nu a răspuns, însă Ariciul se tot gândește la drumul său și, când începe să numere stelele, rămâne pierdut parcă în amintirile lui.
Călătoria sa poate semăna foarte mult cu cea din “Alice's Adventures in Wonderland” de Lewis Carroll, unde, prin universul nou în care ajunge Alice, se subliniază frica de maturizare și rigiditatea din lumea secolului al XIX-lea victorian, dar și dorința fetei de a înțelege lucrurile din noul univers unde a ajuns, de a se cunoaște pe sine. În Țara Minunilor uimirea vine de la multitudinea de lucruri noi care apar și care sunt neobișnuite, în schimb, în acea lume unde a intrat ariciul uimirea vine din faptul că sunt foarte puține lucruri despre care știi că sunt acolo, misterul ei este reprezentat de faptul că, odată ce ajungi în acel loc, te simți ca într-o bulă de unde poți vedea doar câte puțin din ce e în jurul tău, poate o imagine a misterului din adâncul fiecărei ființe profunde, sensibile, visătoare.
De asemenea, ce vezi poate fi un fel de reprezentare a societății din URSS: bufnița care țipă în fântână poate reprezenta întrebările pe care le pui, sesizări ale unor anumite lucruri ce sunt pur și simplu ignorate, iar melcul care se transformă în elefant poate arăta exagerarea multor aspecte doar pentru aparențe. La fel, fluturii ar fi o imagine a propagandei, a iluziei că vezi sau știi ceva oferite de sistem și liliacul poate fi regimul care vrea în permanență să se aproprie cât mai mult de tine și să te influențeze. Sau acestea pot fi proiecții luminoase ale visurilor, ale gândurilor făpturii fragile, amenințate cu distrugerea de întunericul fricilor sau al morții presimțite.
În același timp, filmul poate fi o metaforă a vieții, nu doar a societății de atunci, precum poate fi și romanul lui Lewis Carroll. În viață noi observăm doar anumite lucruri care fie ne sperie, fie ne surprind sau ne ajută, restul se poate spune că rămâne în ceață pentru noi. După cum spune Saul Bellow: “There is another reality, the genuine one, which we lose sight of. This other reality is always sending us hints, which without art, we can’t receive”, noi vedem doar câte puțin din acea realitate adevărată – atunci când prin ceața vieții ne dăm seama de ceva frumos sau ceva ce ne ajută, cum vede Ariciul stejarul și își amintește de scopul călătoriei sale, de altfel, având un moment de revelație când ne dăm seama de un adevăr teribil al lumii – cum descrie Virginia Woolf momentul când s-a întrebat de ce oamenii se rănesc unii pe alții în timp ce se bătea cu fratele ei în copilărie: “It was a feeling of hopeless sadness. It was as if I became aware of something terrible; and of my own powerlessness.” – ca atunci când Ariciul tocmai văzuse bufnița, melcul sau liliacul și a rămas speriat, uimit, realizând prezența lor acolo.
Filmul “Hedgehog in the Fog” devine un fel de oglindă pentru viața lăuntrică a ființei care se caută pe sine în misterul lumii, dar și pentru societate, iar așa cum și pentru Arici a fost nevoie doar să observe copacul ce părea un fel de poartă ca să-și amintească de motivul călătoriei sale, la fel este și arta: o ușă spre cealaltă lume, ce ne lasă să vedem câte ceva prin ea, dar de care nu putem trece, putem doar să descoperim alte uși, poate privind stelele alături de cei pe care îi iubim și care ne salvează prin chemarea iubirii lor, așa cum ursul îl păstrează viu în glasul lui pe arici și îl călăuzește spre poiana de unde privirile lor se îndreaptă visătoare spre cerul adânc al nopții.
Ariciul rămâne contemplând parcă altă lume, de dincolo de mica lui ființă delicată, cu ochii măriți ca după o viziune sau o true impression – cum ar spune Marcel Proust, gândindu-se la frumoasa regăsire cu prietenul drag și poate dincolo de ea, la regăsirea unei făpturi albe și senine dinăuntrul lui, care îl veghează din stele precum calul-mamă din ceață.
Ariciul privește dincolo de stele visând, așa cum îi plăcea și lui Vincent van Gogh să privească starry night, mărturisindu-i fratelui iubit într-o scrisoare din 1888:
Is the whole of life visible to us, or do we in fact know only the one hemisphere before we die? For my part I know nothing with any certainty, but the sight of the stars makes me dream.
Sursă imagini:
Comments