Romanul „Eu sunt Emilia del Valle” de Isabel Allende - Un îndemn de a ne asculta inimile

Melania Huzum, X E

Romanul „Eu sunt Emilia del Valle”, scris de Isabel Allende, ne poartă în vremurile Americii din secolul al XIX-lea, recreând în detaliu imaginea războiului civil din Chile, având-o în centru pe Emilia del Valle Claro, o jurnalistă educată, neînfricată și cu simțul aventurii.

Având o viziune subiectivă asupra unui eveniment distrugător de vieți și a unei povești de  dragoste ce se conturează pe marginea acestuia, emoțiile se revarsă în suflete precum o cascadă, făcându-ne să ne întrebăm la final dacă suntem fericiți cu persoana noastră și cu realizările noastre din prezent.

            Pasiunea pentru scris

Cu toate că nu își cunoaște tatăl natural (un aristocrat chilian) până la maturitate, Emilia trăiește fericită în San Francisco alături de mama sa, Molly Walsh– o fostă călugăriță cu un caracter dur, dar cu suflet milostiv, și de tatăl său vitreg, Pancho Claro (sau Papo)- un învățător cult și iubitor.

Încă din copilărie, aceasta capătă o pasiune pentru povești, știind pe de rost trecutul mamei sale și împărtășind aceeași slăbiciune ca Papo al ei, anume romanele ieftine de buzunar. Fata ajunge o cititoare înrăită, până când decide să scrie și ea. Cu puțin ajutor și un pseudonim – Brandon J. Price, reușește să publice prima sa operă la vârsta de 17 ani, începându-și astfel cariera în lumea literară. Multă vreme, aceasta creează romane sângeroase, iar în jurul aniversării de 23 de ani devine ziaristă la San Francisco Examiner. Uimindu-și șeful prin talentul său literar și informațiile acumulate în timp-fulger în legătură cu o crimă, devine partenera lui Eric Whelan (cel mai bun angajat al redacției) pentru această știre. Ulterior, cei doi se împrietenesc, ajungând să coopereze și la alte cazuri.

În anul 1891, sunt solicitați să fie corespondenți în Chile și să scrie despre războiul civil odată ajunși acolo. Dorind să-și cunoască părintele biologic și să demonstreze lumii că femeile nu sunt mai prejos decât bărbații, Emilia acceptă, cu condiția ca viitoarele ei cronici să fie publicate sub numele ei adevărat.

Mai mult decât o jurnalistă

Pornind pe mare și urmărind schimbul de arme achiziționate de rebelii chilieni, tânăra ajunge în țara tatălui său. Cu toate că rămâne pe cont propriu, nu se dovedește a fi speriată, ci dimpotrivă. Vorbește cu oamenii de rând, aflându-le poveștile, studiază obiceiurile poporului și explorează împrejurimile, hrănindu-și simțul aventurii. La Santiago, cu ajutorul lui Patrick Egan, ambasadorul țării, Emilia ajunge să cunoască și personalități din clasa de sus, luându-i un interviu președintelui Balmaceda. Deși cu toții se arată surprinși că ea a fost trimisă drept corespondentă și o disprețuiesc din punctul de vedere al meseriei, ziarista nu ascultă părerile și prejudecățile nimănui, continuând să-și facă treaba cu pasiune, folosind cuvintele și încrederea în fața glumelor răutăcioase. Tot datorită lui Patrick Egan, face cunoștință cu Paulina del Valle, o rudă din familie, care o ajută să ia legătura cu tatăl său, aflând de asemenea că neamul del Valle este foarte cunoscut și respectat în Chile.

Auzind multe lucruri rele despre părintele ei adevărat, Emilia rămâne uimită atunci când îl vede pentru prima dată: un bătrân fragil și bolnav, într-un fotoliu dintr-o cameră întunecată, dar cu demnitate și atitudine. Acesta recunoaște că a sedus-o pe mama ei dintr-un capriciu și îi mărturisește, printre lacrimi, că îi pare rău pentru că și-a irosit viața și pentru toate faptele pe care le-a săvârșit. Tânăra începe să îl viziteze din ce în ce mai des, deschizându-și sufletele unul în fața celuilalt, el fiind indignat de faptul că fiica sa, membră a clanului del Valle, lucrează ca un om de rând.

După un timp, plecând spre orașul Valparaíso alături de noul ei amic și ghid, ziaristul Rodolfo León, Emilia ajunge în tabăra de război a guvernului, cunoscând zeci de soldați și luând interviu vivandierelor, creând astfel o legătură cu una dintre ele, Angelita Ayalef. Dorește să aștepte flota inamică alături de ceilalți, însă totul ia o întorsătură neașteptată atunci când primește un  mesaj urgent de la soțul Paulinei del Valle. Aflând că tatăl său e pe patul de moarte, jurnalista se întoarce în casa lui și îi îndeplinește ultima dorință, anume să fie recunoscută drept fiica sa în mod legal. Își ia adio printr-o îmbrățișare lungă și strânsă, sperând că a părăsit lumea cu sufletul împăcat. Ce suferință poate echivala cu faptul că o persoană își cunoaște unul dintre părinți cu puțin timp înainte ca acesta să se stingă din viață?

Hotărâtă să își ducă misiunea de corespondentă mai departe, revine plină de curaj și curiozitate în tabăra de la Valparaíso, alăturându-se celorlalte vivandiere.

Suflet de femeie în mijlocul unui război

Neluând în seamă avertismentele nimănui, Emilia se deplasează alături de trupele guvernului până la satul Concón, stabilindu-se spre seară pe o plajă de lângă un râu. Cu toții știu că urmează o bătălie scurtă, dar sângeroasă, și așteaptă ceasuri întregi atacul rebeliunii, tensiunea umplând atmosfera. Tânăra oferă ajutor și sprijin moral soldaților în acest timp, alături de celelalte femei, sub instrucția Angelitei, luând seamă la vorbele ei dureroase, dar adevărate: „oricine ar câștiga, pentru noi, cei sărmani, nu se va schimba nimic”.

În ceasul al unsprezecelea al următoarei zile, a început lupta. Jurnalista este îngrozită de imaginile care se formează în fața ei: focurile de armă, trupurile rănite sau moarte prăbușindu-se unul după altul, strigătele bărbaților și nechezatul cailor, loviturile de tun, mirosul prafului de pușcă și fumul dens. „E cu neputință să descrii oroarea unui război.” își spune ea. Frigul și spaima se instalează în sufletul ei, imaginația fiindu-i cel mai mare inamic în momentele respective. Însă dă dovadă și de tărie, repetându-și că soldații sunt cei mai neajutorați, alergând printre ei și încercând să-i vindece împreună cu restul vivandierelor. Când Angelita îi spune de câteva ori să-i lase pe cei care nu mai au șanse de supraviețuire, tinerei i se frânge sufletul. „Fiecare om își are povestea sa, mii dintre ei n-aveau să o spună niciodată. Rolul meu era să culeg fragmente disparate din aceste povești.”.

Pare că acesta este sfârșitul; un sfârșit care nu se mai sfârșește în ochii jurnalistei. Însă realitatea este alta, bătălia durând doar patru ceasuri.

Realizând că guvernul a fost înfrânt și că sunt șanse mari să le fie curmate viețile, Angelita Ayalef o ia pe Emilia și se ascund în sălbăticie pentru o vreme, apoi se întorc la Valparaíso. Aflând de cele întâmplate și văzându-i înfățișarea, Rodolfo León o găzduiește pe corespondentă în casa familiei sale, rezervându-i apoi o cameră într-o pensiune. După ce se restaurează parțial calmul și liniștea, toți ziariștii străini vin în orășel. Emilia del Valle și Eric Whelan se reîntâlnesc, iar flacăra dragostei care mocnea de mult în inimile lor explodează, cei doi sufocându-se printre îmbrățișări și săruturi: „Puteai să mori, Emilia, și-aș fi rămas mereu cu tristețea unei iubiri care n-a apucat să fie.”.

În cele câteva zile fără haos, jurnaliștii își petrec tot timpul împreună, descoperind tainele dragostei. Eric o cere în căsătorie pe iubita lui, pe motiv că iubirea lor nu mai poate aștepta, dar ea îi răspunde că se vor cununa după ce se termină războiul. Auzind că urmează o nouă luptă, Emilia este nevoită să-i promită că-l va aștepta, în timp ce el va rămâne cu trupele rebeliunii. Însă nu își dorește să stea și să nu facă nimic, așa că se duce să ofere ajutor la spitalul guvernului, operând sute de soldați alături de doctorul Whitaker. Când clopotele au anunțat victoria rebelilor, aceasta a ieșit din spital pentru a aduce mai mulți răniți să-i îngrijească, care au căzut pe străzile orașului. Descoperind trupul Angelitei Ayalef, ziarista începe să plângă, rugându-se să mai existe o speranță pentru prietena ei, dar în zadar. Se întoarce, sfâșiată de durere, în sala de operație.

În următoarea dimineață, lupta începe din nou, trupele rebele luându-i prin surprindere pe toți. În scurt timp, aceștia ocupă complet podișul de la Placilla, punând astfel capăt războiului civil din Chile. Tot în aceeași zi, Emilia del Valle este arestată de inamici, dar își păstrează demnitatea în timp ce este luată cu forța din spital și dusă într-un lagăr. Trece prin torturile îngrozitoare ale soldaților și este închisă într-o celulă fără lumină. Când este întrebată dacă îl cunoaște pe Rodolfo León, aceasta neagă, dar îi aude vocea în celula de alături. În timp ce acesta e interogat și împușcat, unui bărbat i se face milă de corespondentă și îi oferă apă în plus. Apoi este adusă în fața unui tribunal, fiind acuzată că a spionat în favoarea guvernului și a intenționat să trădeze țara încă de la început. Tânăra încearcă să se apere și să explice totul, însă nimeni nu o ascultă, fiind condamnată la moartea prin împușcare.

Își petrece ultima noapte în întunericul celulei, gândindu-se la toți oamenii ei dragi și la cum a reușit să ajungă până în acest punct. Nimic nu este mai înfricoșător din perspectiva mea decât să știi că urmează să mori în primii ani ai tinereții (în cazul de față la 25 de ani), departe de toți cei pe care îi iubești, fiind în realitate doar un suflet nevinovat.

A doua zi, jurnalista este pusă la zid, în fața armelor, refuzând să fie legată la ochi și dorindu-și să moară cu ultimele fărâme de curaj și demnitate din ea. Însă totul se transformă într-o agonie, pentru că nu moare, ci este împușcată cu gloanțe oarbe, fiind amenințată că nu a scăpat definitiv. Mai târziu, soldatul milos îi aduce în celulă hrană și haine noi, dându-i speranța că va trăi și în următoarea zi. După încă o noapte de coșmar, este escortată de ofițer și de soldați la ieșirea din lagăr, unde o așteaptă Eric Whelan. Cu ajutorul lui Patrick Egan, acesta a reușit să o elibereze.

Urcând în trăsură alături de dragostea ei și de soțul Paulinei del Valle, Emilia se îndreaptă spre casa aristocratei, fiind liberi să rămână acolo oricât își doresc.

Pe drumul rădăcinilor

În timp ce scrie articole pentru șeful ei și este tratată atât de răni, cât și de boala care a cuprins-o, tânăra află că tatăl ei, Gonzalo Andrés del Valle, i-a lăsat moștenire o fâșie de pământ, într-un ținut uitat de lume. Mintea îi spune să se întoarcă la San Francisco și să se mărite cu Eric, însă inima ei este atrasă de această potențială aventură, așa că decide să plece pe cont propriu, fără dragostea ei, fiind îndrumată de un căpitan de vas.

Călătorește săptămâni întregi, ajungând să întâlnească o mică civilizație în mijlocul sălbăticiei și să se stabilească pentru o vreme lângă un râu ce pare desprins dintr-o carte, așteptând luntrașul care să o ducă mai departe. În tot acest timp, își scrie viața în cele trei caiete pe care le-a luat cu ea.

În final, jurnalista Emilia del Valle își atinge scopul, realizând că tatăl ei nu i-a oferit doar pământul respectiv, ci și rădăcinile sale. A realizat această călătorie care a împlinit-o ca om. Astfel, rămâne în acel ținut până când Eric Whelan pornește în căutarea ei și o găsește fericită. Fericită că a terminat de scris romanul vieții sale și că se poate întoarce în sfârșit acasă, alături de iubirea ei.

Riscând totul pentru a deveni ceea ce își dorește

Emilia del Valle Claro este întruchiparea unei femei aflată în floarea vârstei, care s-a ridicat deasupra normelor societății, urmându-și propriile aspirații pentru a-și îndeplini toate visurile.

Ceea ce mi-a rămas în minte și în suflet a fost faptul că a făcut atâtea sacrificii, punându-și inclusiv propria viață în joc, pentru a oferi adevăr, sentiment și ajutor oamenilor. Nu a trăit doar pentru ea, ci s-a gândit mereu și la cei din jurul său. Fie că este vorba de cronicile scrise sau de îngrijirile oferite bărbaților chilieni, aceasta nu a renunțat. A simțit cum un val de curaj și încredere în sine a năpădit-o în mijlocul bătăliilor, fiind de neoprit. Nu s-a folosit de latura ei aristocrată și nici nu a trăit precum una, ci a lucrat cu pasiune și dragoste în orice a făcut, având în minte doar cuvintele lui Papo al ei: că trebuie să muncească de două ori mai mult decât un bărbat pentru a demonstra lumii cine este ea cu adevărat și că dragostea și onoarea sunt tot ce contează. La asta s-a gândit și în noaptea dinaintea „execuției” sale. Momentul de liniște care l-a avut atunci, alături de fantomele persoanelor dragi, s-a datorat acestor cuvinte.

Totodată a fost impresionant stilul de redare al emoțiilor pe care l-a folosit Isabel Allende în romanul ei. Începând prin a descrie trecutul dur al lui Molly Walsh, continuă cu viața obișnuită a Emiliei, detaliind gândurile ei, precum și peisajele oferite de demersul societății din Chile. Brusc, tensiunea se instalează, intervenind scenele de război și de suferință. De parcă frumusețea și simplitatea societății ar fi fost o fantasmă care ne-a înjunghiat scurt și rapid la baza gâtului, tăindu-ne respirația.

În acea noapte la Concón, Emilia a stat alături de ceilalți ca și cum ar fi așteptat să explodeze o bombă fără ceas. Teama, nesiguranța, dar și speranța au umplut tabăra improvizată, neștiind când va începe masacrul. Precum în romanul „1984”, de George Orwell, unde Winston Smith întreabă „Când o să mă împuște?”, primind cel mai simplu și mai înfiorător răspuns: „Nu știu.”.

În toată această agitație, jurnalista și-a creat o poveste amoroasă alături de colegul ei de presă, Eric. Acest fapt dă dovadă că frumusețea încolțește chiar și în cele mai întunecate momente. Grija din dragoste, dorința și sinceritatea iau locul fricii și traumei pentru o vreme, toate aceste sentimente trimițându-ne la versurile lui Pablo Neruda (poet și fost senator al statului Chile): „Vreau să fac cu tine /ce face primăvara cu cireşii...”.

Astfel, Emilia del Valle este un exemplu al capacității de a schimba lumea, indiferent cât de mult sau cât de puțin, dar și de a fi noi înșine.