Cărțile care se trăiesc între blândețe și durere - volumele "Rezistență" și "Indigo" de Alina Purcaru

Volumele de poezie „Rezistență” (2016) și „Indigo” (2018), semnate de Alina Purcaru, nu sunt simple colecții de versuri, ci reprezintă o incursiune lirică de o intensitate rară în miezul existenței umane. Pentru mine, lectura acestor volume a fost o experiență aparte, o întâlnire directă cu o voce poetică de o luciditate necruțătoare, care a rezonat profund cu propriile mele sensibilități.  Alina Purcaru nu cosmetizează realitatea, dimpotrivă, ea ne așează pe noi, cititorii, în fața tabloului complet al vieții. Poezia ei explorează teme fundamentale, de la durere și vulnerabilitate la puterea interioară, de la complexitatea feminității în fața normelor sociale la dinamica tensionată a unei societăți controversate, fiind mereu ancorată în conflictul etern dintre ură și iubire. Sensibilitatea tăioasă cu care sunt scrise aceste poeme transformă fiecare emoție, fie că e revoltă sau tandrețe, într-o experiență amplificată, aproape fizică. Prin acest lirism viguros, autoarea reușește să creeze o anatomie poetică a sinelui contemporan, forțându-ne la o introspecție esențială. Deși fiecare poezie are un mesaj de transmis, o parte dintre ele mi-au atras atenția în mod special.

​ Poemul „Zeița. Zeițele” din volumul „Indigo” funcționează ca o odă adusă forței și rezilienței feminine, conturând, încă din primele versuri, o figură feminină cu totul specială. Portretul său inițial este cel al unei entități care transcende normele, ce își revendică locul prin înțelepciune, frumusețe și putere („Frumusețea ei păgână a pătruns în calendarele creștine / și i s-a dat un nume nou: sfințenie. / Se spune că mânuia spada, călea armele / și păstra învățăturile,” ) fiind, în același timp, înzestrată cu o blândețe și o sensibilitate aproape mitică („se spune că vorbea cu animalele, că le ajuta să iasă din iarnă.”). Cu toate acestea, portretul ei nu este idilic, ci este pătat de suferință, fiind un ecou al durerilor istorice provocate femeilor: „se spune că era sclavă, cu mamă și tată” , „se spune că a fost vândută.” Prin această complexitate, Zeița se transformă într-un far de speranță și ajutor pentru orice femeie pusă la pământ de suferință, ca în versurile: „se spune că o cheamă cine nu mai are puterea / - o apariție nouă, nefamiliară, / dar acest spațiu în care doar chircit te poți strecura”. Dar totuși cine este această figură miraculoasă? Suntem noi, toate, fie zeițe, sclave, sfinte, convertite, fugite sau păgâne. Zeița este flacăra de putere interioară care ne permite să mergem mai departe, oricât de mult am fi mutilate de suferință, de societate, de greutăți. Această flacără ne unește pe fiecare în parte, să luptăm în continuare. ( „în reflexele tăișurilor / fiecare plecat, / așteptând comuniunea.”). Această suferință colectivă, care devine un element important, este explorată mai departe de poetă, ce o descrie ca pe un marcaj al ființei umane în poemul următor, „Tatoo Tabu.”

​ Poezia „Tatoo Tabu” din volumul „Indigo” confruntă cititorul cu un adevăr dureros: suferința se transformă într-un tatuaj nevăzut al ființei umane, un marcaj pe care alegem să-l ascundem în spatele aparențelor de viață împlinită. Ne este prezentată o goană perpetuă și iluzorie după afecțiune prin versurile „în noaptea gloriei veți aștepta iubire nouă” . Este iubirea pe care orice ființă umană o caută cu disperare, dar lupta continuă pentru a o obține vine cu un preț scump, suferința. Suferim pentru o minciună mică, pentru o seară când am rămas singuri, pentru o privire urâtă sau pentru o vorbă aruncată în vânt, atunci când toate acestea vin din partea persoanei iubite. Această suferință constantă are potențialul de a ne metamorfoza în ceva ce nu ne-am dorit niciodată, transformându-ne în „otrava și furia” vieții noastre. Astfel, această durere este un tatuaj tabu al omului, deoarece dorința noastră primordială este de a ne iluziona cu basmul de a trăi „fericiți până la adânci bătrâneți.” Eul liric funcționează ca un avertisment, atenționând asupra cernelii negre a suferinței care ne poate cuprinde pielea și care iese în întâmpinarea oricărei promisiuni de dragoste, prin versurile: „impudoarea întâmpinând carele de luptă”. Poemul este o meditație profundă asupra diferenței dintre masca socială a fericirii și nucleul dureros al existenței individuale, o temă ce se leagă de nevoia vitală de a ne regăsi autenticitatea, chiar și sub presiunea istoriei, așa cum sugerează „Lullaby.”

​ Poezia „Lullaby” din „Indigo” explorează forța necesară de a fi tu însuți, dar pe mine m-a determinat să mă gândesc și la o perioadă mai puțin fericită, plasând această luptă pentru autenticitate pe fundalul apăsător al comunismului, plin de tensiune și suferință colectivă. Imaginea „blocurilor compacte - / albul lor vechi a căpătat paloarea armelor vineții de interior” evocă imediat peisajul cenușiu și încărcat al epocii. În acest context, forța originalității și a individualității trebuia ascunsă, sufocată, deoarece uniformizarea era la putere. Persoana ta nu-ți aparținea, ci era a statului, prizonieră („te voi ascunde ca pe o foiță cândva prețioasă / vei rămâne captivă și fără forță”). Nevoia fundamentală a omului de libertate, de a fi un individ autentic și original, este, însă, inevitabilă. Asemenea unei reacții la Revoluția din ’89, forța sinelui adevărat iese mereu la iveală, chiar dacă a fost „mutilată de urmele promisiunilor” false ale unui regim. Această eliberare finală, după abandonarea tuturor constrângerilor, este descrisă cu o imagine puternică: „forța ei de animal marin, înfricoșat / va țâșni din numele tău nou / și va fi în sfârșit, / destul.” . „Lullaby” este, astfel, un cântec de leagăn al speranței și al renașterii, care celebrează triumful identității personale asupra opresiunii istorice.

​ Poemul „Coborârea” din volumul „Indigo” oferă o incursiune rară și intensă în procesul de scriere, fiind, în esență, despre forța creatoare a artei. Este o radiografie a efortului pe care scriitorul îl depune pentru a produce artă. Versurile de început dezvăluie actul voit de autovindecare prin durere: „o să-mi fiu din nou propria soră medicală / eliberez automat / amnezie și frică / pentru ca originalul să poată exista”. Artistul se provoacă pe sine la suferință nu doar pentru a crea, ci și pentru a se vindeca, acceptând ca versiunea sa anterioară, neatinsă de durere, să trăiască în continuare. Prin acest act de scriere din suferință, arta devine vindecătoare, un pansament aplicat pe rană, dar scris cu cerneala durerii. Dorința eului de a se purifica, de a ajunge la esența nefiltrată a artei, este amplificată de viziunea unui dosar al vinovăției, un proces brutal și necesar de eliminare a tot ce este chinuitor („încropesc greu acest dosar al vinovăției / o să smulg tot ce mai poate fi smuls / până când va fi complet / va fi brutal”). „Coborârea” este mărturia că arta adevărată nu este un lux, ci o necesitate vitală, născută dintr-o coborâre în infernul personal al artistului. Această coborâre în sine este un joc interior complex, care se leagă de o altă temă importantă abordată de poetă: dualitatea ființei umane, analizată în „Foaie de observație IV.”

​ Poemul „Foaie de observație IV” din volumul „Indigo” explorează complexitatea ființei umane prin prisma unei metafore extinse a jocului de șah, care se desfășoară pe două planuri distincte. Primul este un joc exterior, haotic și instinctiv, ilustrat de păsările în căutarea hranei („privesc păsări înfometate / alunecând printre pătrate albe de pâine / ca pe o tablă de șah care plutește.” „ sunt piese vii și rapace”). Acest tablou transmite o stare de disperare și de haos, simbolizând latura instinctuală și crudă a luptei pentru supraviețuire. Cel de-al doilea joc de șah este unul interior, intim, al eului liric, o partidă a memoriei, a sentimentelor și a gândirii. Acesta este un joc mai calculat, având ca scop înțelegerea și auto-cunoașterea ( „nu ca la partida pe care o joc / de multă vreme / de una singură / și pot să dau și trei mutări înapoi / încercând să înțeleg mai bine.”). Strofa finală realizează contopirea celor două jocuri, creând o imagine completă a vieții și a naturii umane. Omul, sugerează poeta, nu este nici doar instinct, nici doar rațiune, ci o sinteză brutală și grațioasă a ambelor: „Aici nimic nu e doar antrenament / Lumina cenușie / face loc luminilor suspendate. / La bază - foame, cruzime, / grație și vigilență.” Această contopire subliniază echilibrul fragil și necesar dintre forțele primare și cele superioare din noi. Tot acest echilibru fragil se traduce, în plan social, în existența unei duble personalități, o temă preluată și dezvoltată în „Umbre” din celălalt volum, „Rezistența.”

​ Poezia „Umbre” din volumul „Rezistență” disecă tema dublei personalități a omului, distincția dintre sinele autentic și cel construit pentru societate. Această dualitate este sugerată prin imaginea: „corectasem un text despre un bărbat / care scria cu două stilouri: / cu unul despre el, cu altul despre ceilalți.” Vocea lirică recunoaște că poartă și el două umbrele– două personalități, două identități – dar acestea îl incomodează, sugerând o luptă interioară continuă pentru coerența sinelui. Un detaliu de o importanță simbolică deosebită este geanta în care sunt adunate cioburile trecutului, ce ne formează ca oameni ( „cealaltă atârnă în geantă, / între lucruri personale / și alte obiecte cu mici / defecte.”). Geanta devine un recipient al sinelui anterior și al schimbării, o piele nouă, dar totodată veche și udă („în geanta veche, udă ca o piele nouă.”). Astfel, acest accesoriu simbolizează balastul emoțional și biografic, trecutul care ne însoțește și ne remodelează constant identitatea, devenind un mozaic de defecte și amintiri personale. Chiar aceste amintiri și lupta de a le ignora devin punctul central al meditației din următoarea poezie, „Indicii”.

​  Poemul „Indicii” din volumul „Rezistență” explorează modul în care lăsăm urme, fie că sunt amintiri plăcute sau neplăcute, în fiecare spațiu al vieții noastre („pe lemnul ars / pe parchetul gol / în covorul de lână”). În contextul acestui poem, aceste „indicii” sunt amintiri dureroase pe care eul liric ar dori să le uite, deoarece ele „fac aerul aspru și ustură”. Ele devin un corp străin care afectează percepția prezentului. Astfel, poemul se transformă într-o luptă continuă a sinelui de a fugi de trecut, de a se apăra de reminiscențele suferinței. Amintirile nu dispar, ci se adună, invadând spațiul eului, iar eul încearcă să le ignore, să le amorțească ( „se adună în scame când tragi draperia / când pulverizează la întâmplare lumina”  „ne amorțesc / - sistemele noastre de memorie”). Însă, lupta este una pierdută din start, deoarece trecutul este o parte constitutivă a ființei, iar rănile nu pot fi șterse definitiv, ci doar integrate. „Indicii” este o meditație asupra mecanismelor de apărare ale minții împotriva durerii și asupra efortului în van de a ignora ceea ce ne-a format.

​ Poeziile din „Rezistența” și „Indigo” oferă o panoramă amplă și profundă asupra temelor centrale din creația Alinei Purcaru. De la explorarea forței feminine și a suferinței ca marcaj identitar la meditația asupra actului creator și a luptei cu dualitatea sinelui, opera sa se dovedește a fi o voce esențială în poezia românească actuală. Ea reușește să dărâme aparențele și să pătrundă în miezul emoțional și social, forțând cititorul la o introspecție incomodă, dar necesară. Prin teme ce traversează istoria (comunismul, statutul femeii) și psihologia (dualitatea sinelui, memoria), poezia Alinei Purcaru ne forțează să ne oprim din agitația cotidiană și să ne privim în oglinda rezistenței și a indigoului lăuntric. Aceste cărți nu se citesc, ci se trăiesc, rămânând o mărturie vie a faptului că poezia este cel mai puternic act de rezistență împotriva uitării și a superficialității.  

Laura Pintilie, 10 E