Stadii în jocul absurd al existenței - romanul "Stadii" de Oana Paler

Cred că de prea multe ori ne raportăm la realitatea din jurul nostru, ceea ce ne îndepărtează de cine suntem noi cu adevărat. Suntem prea obosiți să ne mai descoperim, chiar și dacă ne schimbăm în fiecare clipă și devenim alte versiuni ale noastre. Ne e mai la îndemână să căutăm printre problemele lumii răspunsuri la propria noastră nefericire. Când, de fapt, această căutare ridică mai multe întrebări și ne dezamăgește, pentru că nimeni nu e ca noi și pentru că, oricât am încerca să oprim timpul, să ne gândim la tot ceea ce ni se întâmplă în fiecare moment, acesta trece și nu e deloc îngăduitor.

Romanul Stadii, de Oana Paler expune o realitate dureroasă a vieții cotidiene, care ne poate înghiți dacă nu o controlăm și nu încercăm să ne oprim din a ne autodistruge. David, protagonistul, este un bărbat care simte că nu trebuie să mai aibă nicio așteptare de la viață. Este blocat într-o rutină zilnică, între jobul său de programator și tristețea ce îi distruge încet, încet zilele. El se agață de tot ceea ce ar putea reprezenta un fragment de afecțiune din partea oricui, fiindcă toți cei apropiați suferă. Spre exemplu, prietena lui, Vera,  este prinsă între o obsesie legată de dragostea falsă pentru un bărbat care nu o prețuiește și boala care o obosește și mai tare. David caută pe cineva stabil emoțional, care să îi umple zilele cu o parte mică de fericire sau chiar de sens. Așa cum se întreba el: Ce înseamnă toată această mizerie pe care o trăim și o confundăm cu dragostea? Lumea lui era controlată de Liza, o femeie ce îl ținea legat de ea și nu îl lăsa să evolueze, iar el, fiind disperat după orice fel de iubire, confunda acest control al Lizei cu ceva perfect, ceva ce nu poate fi spulberat. Când, de fapt, îl rănea și mai tare. În loc ca relația să îi ofere un sprijin, îl doboară și reprezintă un gol între el și, până la urmă, propria sa realitate.

Mă cuprindea o teamă cumplită că aș putea-o pierde, că m-ar putea părăsi și că, în absența ei, s-ar ivi din nou acel gol care mă urmărise încă din copilărie, o stare pe care o identific printr-o amintire a copilului care, în mijlocul unui joc, trăia sentimentul sfârșitului și al despărțirii.

În roman, este surprinsă viziunea unui om ce simte că tot ceea ce face este absurd și fără sens, că nicio problemă nu se rezolvă vreodată cu adevărat. Prin controlul acesta pe care Liza l-a avut asupra lui, a apărut dorința sa, ce se regăsește de mai multe ori pe parcursul cărții, de a avea puterea supremă asupra celorlalți. Spre exemplu, legat de o conversație cu un taximetrist spunea: Bărbatul s-a liniștit și a început să mă consoleze. Părea o mașinărie previzibilă ale cărei reacții le puteam anticipa și controla. Uimirea, îngrijorarea, destinderea, compasiunea...

Toate personajele din roman caută un refugiu în dragoste. Ele simt că fără iubire nu pot fi complete, ceea ce este adevărat. Dar disperarea lor de a găsi fericirea le face mult rău, și le provoacă suferință , văzând prezentul precum o eternitate banală. Vera, prietena lui David, s-a îndrăgostit de Andrei, un bărbat cu care lucra, iar ea crede că este singura persoană care a făcut-o să se simte altfel. Din această cauză, atașamentul ei față de el este toxic, o îndepărtează mai mult de cine este ea cu adevărat și o obsedează, pentru că nu înțelege ce este greșit, ce este real și ce este doar în imaginația ei. M-a impresionat mult un fragment în care îi povestea lui David despre relația ei, despre ceea ce simțea și compara totul cu războiul și faptul că nimeni nu poate alege următoarea mișcare.

Și dacă ar fi venit bomba, cum putea oare un om, conștient că-și putea pierde viața în orice moment, să se împace cu ideea că moartea lui era provocată de o realitate pe care n-o putea înțelege și că el nu era decât o victimă colaterală? Că de acolo de unde se afla nu se vedea decât întunericul adăpostului și că oricât ar fi urlat, oricât s-ar fi revoltat, strigătul lui nu ajungea nicăieri. Că n-avea niciun rost să se opună. Că n-avea niciun rost să lupte. Că existența lui se transformase într-o pândă perpetuă, într-un joc absurd. Să trăiești într-o tensiune permanentă încât să ajungi să-ți dorești să mori ca să nu mai aștepți, ca să nu mai vezi nimic, trebuie să fi fost viață multă acolo, luptă mută, apoi stingere bruscă. Dar măcar alarmele trimiteau un semnal clar: ascunde-te, fugi! Dar eu? N-am reușit să plec, nici să rămân.)

Și totuși, ea confunda realitățile și își imagina ceva aproape absurd, ce o hrănea cu puterea de a-l mai iubi încă puțin, de a mai spera că el chiar îi va răspunde afecțiunii  și că Andrei chiar simte la fel ca ea:  De aproape, de departe, din nenumărate unghiuri, nu-l mai văd doar pe el, ci mă văd și pe mine, mă întorc într-un timp al nostru, și dragostea mea pentru el e ca o credință într-un dumnezeu mai mic, accesibil. Când îl întâlnesc întâmplător, parcă nici nu trăiește cu adevărat, ci e desprins din închipuirea mea. Mă întreb dacă și alții îl văd, dacă nu cumva viețuiește doar undeva în mine. Îi rostesc numele în gând și el sună ca un nume pe care eu l-am inventat. Îmi imaginez că trăim, simultan, mai multe vieți, una în care trecem unul pe lângă altul fără să ne spunem nimic, alta în care ne unim printr-o îmbrățișare. Și alta, alta în care doar ne gândim unul pe celălalt.

Această problemă îl afectează și pe David, care de multe ori, revine cu gândul la Liza. Aici apare problema centrală a romanului,  când protagonistul săvârșește o crimă și, fără să vrea să o facă, îl ucide pe Andrei. Moartea acestuia nu a fost intenționată, ci s-a întâmplat după ce David l-a lăsat legat în întunericul fabricii părăsite, peste noapte. Și totuși, este el criminalul? Sau nu?

Odată cu moartea fratelui său într-un accident de mașină, David încearcă să găsească refugiul în niște grupuri de prieteni falși, ce nu aveau nicio legătură cu el. Se retrage în sine, nu spune nimic nimănui, și preferă a se preface  că nimic nu s-a întâmplat, că tot  ceea ce trăia el în momentele respective nu era real, ci doar o decizie care se putea anula oricând. Însă, nu era așa, fiindcă alegerile făcute de el, izolarea sa de familie îl îndepărtează și mai mult de realitate și îl fac să fie nepăsător. Și,  deși petrece timp alături de aceste persoane, este nemulțumit, le critică atât pe ele, cât și realitatea lor diferită. Într-o lume în care oamenii vor să se vindece de propria lor persoană, crezând că sunt bolnavi de această maladie numită banalitate sau ignoranță și încearcă să iasă în evidență. În schimb, David se chinuie doar să găsească un sens existenței sale și să înțeleagă de ce i se întâmplă toate acestea. Cartea mi-a amintit mult de romanul lui J.D Salinger, De veghe în lanul de secară. La fel ca Holden, David încearcă să găsească refugiul oriunde, numai nu acasă, să rezolve probleme ce nu țin de el și tot timpul intenționează să fugă de lumea lui, ce îl strângea ca într-o menghină și îl limita, nemulțumirea provenind din faptul că nimic din univers nu era așezat, ci ceva haotic, forțat.

Din cauza acestui eveniment, mărturisește sau, poate chiar atunci realizează, că el l-a ucis pe Andrei, dorind să demonstreze că acest bărbat își merita soarta: nu doar el, ci întregul șir de indivizi care-i semănau, ipocriți și lași cuprinși de spaimă, încercând să facă un târg cu un dumnezeu pe care nu dăduseră doi bani.

Ceea ce este straniu în persoana lui David e că pare că e controlat din două părți. De voința sa și de altcineva, ce îi controlează alegerile, simțindu-se ca un supus și contrazicându-se constant: când este tipul de om care vrea să se răzbune, să uite trecutul, când este doar o persoană inocentă și vulnerabilă care nu a găsit niciodată sprijin nicăieri. Fascinația sa pentru jocuri video pe bază de decizii apare ca o obsesie, reflectându-se în viața lui. I se pare că este controlat de jucător și de narator, și că totul depinde de ei, de finalurile pe care le aleg. Oamenilor le place să se joace de-a Dumnezeu, să cuprindă totul prin puterea lor. Prin jocul video al cărui personaj principal este Stanley, inclusiv jucătorul, controlat de narator,  îl îndeamnă pe personajul-jucător, fiindcă deodată virtualul se combină cu realitatea și cele două ființe se contopesc, pentru a face alegerile greșite care să le producă suferință. În toate finalurile  acestui joc, există posibilitatea ca Stanley să își câștige libertatea, dar personajul va fi judecat: poate că ar fi putut să ia jocul de la capăt – zice naratorul – poate... însă, în realitate, tot ce face Stanley e să apese pe aceleași butoane din nou și din nou, nimic nu s-a schimbat; cu cât stă mai mult aici, cu atât începe să fie mai implicat și să uite care dintre vieți e cea adevărată. Asta încerc să-i spun: că în această lume nu va putea fi niciodată nimic altceva decât un biet observator, că rămânerea lui aici e o sinucidere lentă...

Cu cât îl descoperim pe David mai mult, cu atât aflăm mai multe lucruri despre relațiile sale anterioare, despre o altă moarte suspectă a unei fete cu sindrom Asperger, care a fost neglijată și doar a crezut în dragostea lui. Poate că și el a fost un fel de Andrei pentru această fată, i-a oferit o speranță și nu și-a dat seama că ar fi putut să o ajute. Sau momentele din copilărie, când a vopsit pisica în verde. Ființa a uitat, însă copilul nu, ci doar a fost curios. Curiozitatea înseamnă inocență? Înotând prin acest flux de gânduri și încercând să își dea seama ce îl apasă mai tare: faptul că nu poate găsi dragostea sau nu poate înțelege de ce se ascunde mai exact, o cunoaște pe Laura, printr-o înlănțuire bizară de evenimente. David depune mărturie pentru o femeie ce se afla în suferință din cauza soțului ei, iar bărbatul îl amenință cu răzbunare.

Alături de Laura, David începe să simtă iubirea din nou, nu vrea să o piardă, pentru că și ea ține la el, însă conștiința îi apasă existența. Noua sa iubită lucra în domeniul criminalisticii, ar fi putut descoperi oricând că el e un criminal. Îi era frică de propria realitate, de moarte, se ascundea și mai mult, încerca să facă orice dovadă să dispară. Însă nu putea fi ignorat faptul că el, oricât de mult bine încerca să facă, se implica în ceva și mai amplu, ceva ce îl distrugea secundă cu secundă. Visele sale legate de descompunere, de sfârșitul vieții îl apropie mai mult de o stare de depresie, ce afirmă instabilitatea sa psihică și emoțională. Astfel, devine incapabil să se mai bucure, trăiește într-un tren al tristeții ce nu se oprește în nicio gară.

Finalul romanului e dureros, fiind reliefată ideea că,  oricât am încerca să schimbăm lumea din  jurul nostru, s-ar putea cândva să se întoarcă împotriva noastră. Când ne opunem jocului, când ne opunem naratorului, de fapt, încetăm să mai trăim în mod normal, ci  mergem pe marginea unei prăpăstii adânci, care atrage tot universul fericirii noastre în interiorul ei.

Astfel, poate că suntem doar niște personaje dintr-un joc video. Însă algoritmul poate fi oricând rupt, dacă ne-am uita mai mult la noi și am încerca să găsim soluții. Lumea e plină de întrebări, de goluri, de alegeri. Însă dacă tot timpul ne-am raporta la ele, am greși. Am trece dintr-un stadiu de dezamăgiri în cel al tristeții, iar existența noastră ar fi doar o așteptare a sfârșitului, pentru a putea afla despre toate lucrurile la care nu am avut acces.

Sofiana Daraban, 8 D