"Cravata galbenă" (2025) în regia lui Serge Ioan Celebidachi - Filmul-fenomen despre imensul dirijor român Sergiu Celibidache, omul care a modelat muzical tăcerea și frumusețea efemeră a timpului (I)

Maria Alexa, 9 A

Am avut ocazia deosebită de a viziona avanpremiera filmului Cravata galbenă în regia lui Serge Ioan Celebidachi, care prezintă viața marelui dirijor și compozitor Sergiu Celibidache.

       Filmul începe cu primirea unei medalii de către Demostene Celibidache, tatăl lui Sergiu, pentru activitatea sa de militar.  Micuțul Sergiu este impresionat de muzica pe care o cântă fanfara și îi urmărește lăsându-și familia să ia masa fără el. Ajuns acasă Sergiu stă singur în pod, în fața unei oglinzi și cu o baghetă improvizată își imaginează cum dirijează o orchestră. O rază aurie îl luminează chiar dacă este noapte, ceea ce arată că aceasta este menirea lui și că este un copil special. Cufundat în visul său, copilul nu aude că este strigat la masă  ceea ce îi supără părinții. Tatăl său este foarte nemulțumit că nu a stat cu ei la masa festivă și îl pedepsește biciuindu-l cu cureaua. Sergiu nu spune nimic ceea ce arată că înțelege că în ochii tatălui a greșit și nu încearcă să schimbe acest lucru. Sărind mai departe în timp este prezentat momentul în care Sergiu, acum la liceu, îi prezintă tatălui carnetul de note. Deși are 10 pe linie Demostene îi reproșează fiului său că a luat și un-10. Astfel Sergiu începe să nu se mulțumească decât cu perfecțiunea, principiu pe care îl păstrează toată viața.                                                                   

O altă secvență importantă este momentul în care Sergiu este nevoit să-și aleagă o facultate. Tatăl său vrea să-l forțeze să facă Politehnica pentru ca apoi să devină prim-ministru. Tânărul refuză, iar Demostene îi spune că-și retrage sprijinul pe care i l-a acordat până acum și îi spune să-i dea înapoi și cravata galbenă care simboliza iubirea dintre tată și fiu. Sergiu fuge a doua zi la București unde este ajutat să se angajeze într-un bar în care cântă la pian. Apoi cântă la o clasă de balet și in paralel compune. Trimite câteva din creațiile lui celebrului Heinz Tiessen care îi spune să vină imediat la Berlin. Profesorul îl găzduiește pe Sergiu și îl învață tot ce știe. Tot el îi descoperă talentul de dirijor și îl pregătește, iar Sergiu intră primul la facultate cu mențiunea că este un elev excepțional. La unul dinte cursuri Sergiu este întrebat de profesorul său dacă i-a plăcut concertul pe care l-a susținut. Tânărul își spune sincer părerea prezentând câteva greșeli făcute de profesor nu ca ceilalți studenți care îl lingușesc pe profesor.

O altă secvență impresionantă este cea în care Sergiu, ajuns dirijor la Filarmonica din Berlin se ceartă cu directorul deoarece nu acceptă să-și înregistreze concertele. Sergiu nu își încalcă principiul și preferă să fie dat afară. Pleacă într-un turneu în America de Sud unde nu este deloc fericit și nu mai poate dirija la fel de bine. În Argentina o cunoaște pe Ioana care îl apreciază foarte mult și este printre singurii oameni care îl înțeleg, Sergiu își regăsește echilibrul emoțional ceea ce îl ajută să poată dirija la fel de bine ca înainte. Acest lucru este dovedit și de momentul în care maestrul Celibidache susține un concert într-o catedrală. O lumină divină îl luminează la fel ca în copilărie, în timp ce Sergiu dirijează cu multă energie și pasiune.

Ecaterina Apostoaie, 9 A

       Am avut ocazia să vizionez filmul Cravata galbenă regizat de Serge Ioan Celebidachi ca omagiu pentru tatăl său, dirijorul Sergiu Celibidache. Povestea acestuia reprezintă un îndemn pentru toată lumea să își urmeze visurile și să nu renunțe niciodată la ceea ce iubește, un exemplu de cum disciplina și reziliența te pot duce oriunde.

Ceea ce m-a impresionat la el cel mai mult a fost faptul că lui nu îi păsa de obținerea banilor în ceea ce face sau de bani în general, el crea pentru că iubea creația, nu voia ca aceștia să împiedice pe nimeni să fie liber, iar în cartea Ioanei Celibidache sunt mai multe momente care demonstrează aceasta. Scena aceea când a cumpărat toate animalele marine de la o tarabă din Piazza San Marco, pe care le-a aruncat în apă exclamând “Trăiască libertatea!” sau atunci când i-a cumpărat acelei bătrâne micuții cercei pe care și dorea etc. arată că el vrea ca toată lumea să poată să își urmeze visurile și că frumusețea nu trebuie trăită doar de cei care au bani, cultura ar trebui să fie accesibilă.

Și în film și în carte, Sergiu refuză ferm înregistrarea concertelor sale, deoarece înregistrările nu captează perfect muzica și pentru că prin acestea se pierde profunzimea și ritualul muzicii. Nu poți transforma sufletul într-un obiect material, iar în muzică și concerte, dirijorul și-a turnat tot spiritul pentru a face ceva perfect, înregistrările pot capta prezența și despart umanitatea de creație, pentru care o persoană își dedică întreaga viață.

Viața lui Sergiu Celibidache mi-a deschis ochii, mi-a arătat cum urmarea visurilor îți oferă un motiv pentru a trăi și pentru a lupta în continuare. El nu a vrut să fie politician, a vrut să fie muzician, ceea ce l-a supărat pe tatăl său, care l-a alungat de acasă. El a impus fiului său perfecțiunea (scena când îi citea notele), iar Sergiu a trăit toată viața încercând să o atingă, poate și de aceea nu i-a plăcut cum sună concertele înregistrate. Seamănă cu o fată care se uită în oglindă și care nu își vede frumusețea din cauza standardelor pe care societatea i le-a impus. Tatăl nu l-a părăsit niciodată, modul său de a gândi a rămas cu el —“perfection or starving”, iar el s-a gândit mereu la fiul lui.

Rareș Asavinei, 9 A

Filmul Cravată galbenă prezintă viața și personalitatea complexă a marelui dirijor Sergiu Celibidache, un om dedicat muzicii și artei în forma ei cea mai pură. Pelicula urmărește parcursul său profesional, dar mai ales latura umană, sensibilitatea, disciplina, relația tată-fiu și perfecțiunea pe care o caută pe tot parcursul carierei sale. Atmosfera filmului este profundă, încărcată de emoție, arătând nu doar măreția artistului, ci și fragilitatea omului din spatele scenei.

         Lui Celibidache încă din copilărie i-a fost impusă de tatăl lui nevoia de perfecțiune. Tatăl voia ca fiul lui să continue visul său de a fi prim-ministru, iar acest vis necesita un plan academic perfect. Chiar dacă primise odată un -10 fiindcă testul cuprindea o bucată de materie mult prea avansată și nimeni din clasă nu a reușit să obțină un 10 curat, tatăl îi spune că “Tu nu ești nimeni”, fapt care arată standardul de excelență impus lui Celibidache. În ciuda faptului că tatăl lui părea foarte sever, acesta își exprimă dragostea față de fiul lui prin cravata galbenă pe care i-o înmânează, simbol al destinului. Din păcate, atunci când acesta îi spune că vrea să se facă dirijor, tatăl îl obligă să plece din casă și să îi înapoieze cravata. Totuși, deși nu era de acord cu vocația fiului său, îl urmărea din umbră.

            Dorința de perfecțiune a lui Celibidache este ca un fir “galben” al filmului. Pentru el, perfecțiunea nu era un scop final, ci un drum infinit în căutarea perfecțiunii care este, de fapt, imperfecțiunea perfecțiunii pe care o urmărea neîncetat prin fiecare notă și eveniment muzical. Relația tată–fiu este, de asemenea, una complexă și profundă: vedem un tată exigent, dar plin de dragoste, care vrea să lase o moștenire spirituală, nu doar una materială. Această dorință de a atinge perfecțiunea devine un mod de a-și exprima iubirea și valorile față de fiul său.

            Filmul scoate în evidență și loialitatea și bunătatea lui Celibidache. Deși era un artist de renume mondial, a rămas mereu credincios soției sale, Ioana, față de care manifesta o afecțiune sinceră și constantă. Un moment de generozitate impresionant, relatat și în cartea Ioanei Celibidache, este acela în care, după ce și-a uitat o sumă mare de bani într-un hotel și a reușit să o recupereze, a decis să o doneze unui orfelinat de Crăciun. A considerat că, dacă s-a putut descurca fără acei bani până i-a recuperat, se va putea descurca și mai departe. Acest gest arată noblețea și simplitatea unui om care, în ciuda faimei, a rămas profund uman.

            Mie mi-a plăcut foarte mult filmul Cravată galbenă, deoarece mi-a transmis sentimente puternice de admirație, respect și emoție. Am fost impresionat de devotamentul lui Celibidache față de artă, de iubirea sa autentică față de familie și de valorile morale pe care le-a urmat toată viața. Este un film care te face să reflectezi la sensul perfecțiunii, la importanța loialității și la frumusețea simplității umane. 

Alexie Bărbieru, 9 A

Sergiu Celibidache a fost un mare luptător pentru libertate. Pe lângă natura sa de dirijor, el era în esență un om liber. Libertatea este caracteristica definitorie a omului, căci Dumnezeu l-a creat pe acesta dându-i puterea de alegere.

Marele dirijor român și-a căutat încontinuu de-a lungul vieții calea către libertate. Mai întâi prin faptul că a refuzat a se subjuga patimilor acestei lumi. El refuza cu tărie să-și înregistreze muzica, nu voia ca aceasta să fie comercială, opunându-se cu tărie tuturor celor care îi cereau să facă altfel și având mult de suferit de pe urma acestui lucru. Mulți contemporani de-ai săi priveau muzica drept o afacere, ca pe o modalitate de câștig, în concepția lui muzica era o experiență transcendentală, prin care sufletul se înalță, se eliberează. Celibidache se ferea astfel de patima lăcomiei. Știm că avea o extraordinară disciplină a muncii, dobândită de la tatăl său în copilărie, poate de la nemți, spre deosebire de mulți artiști el ducea o viață foarte cumpătată, consacrându-și aproape în întregime timpul muzicii.

Sergiu Celibidache se arată a fi om liber prin însăși arta lui. “Arta este libertate, cultura nu este altceva decât drumul spre libertate” spune dirijorul într-un interviu. Prin muzică, prin budism, el căuta esența vieții, pace și împlinire sufletească și mai mult de atât.

Am simțit brusc un fior, o căldură lăuntrică. M-am gândit la relația cu tatăl meu, după care mi-a venit în minte legătura cu Dumnezeu, amintindu-mi de iubirea sa necondiționată și la cât de mult ne iartă El, în ciuda tuturor greșelilor noastre. 

Antonia Besmeciuc, 9 A

Filmul Cravata galbenă, regizat de Serge Ioan Celebidachi, și cartea Sergiu, altfel... scrisă de Ioana Celibidache, dedicată vieții și operelor soțului său, Sergiu Celibidache, ilustrează cu o profunzime incredibilă întreaga viață a dirijorului care a făcut istorie.

            Cravata galbenă nu este doar o simplă biografie cinematografică, ci o adevărată experiență emoțională și filosofică. Povestea surprinde viața lui Sergiu Celibidache din copilărie până la maturitate, ilustrând cum experiențele timpurii, tensiunile familiale și iubirile formate pe parcursul vieții contribuie la formarea unui caracter complex. Regizorul, fiul său, Serge Ioan Celibidache, reușește să transpună pe ecran aceste momente cu o sensibilitate și o finețe rar întâlnite, făcându-mă să reflectez asupra propriilor valori și asupra modului în care copilăria poate influența destinul unui om.

Sergiu Celibidache s-a născut pe 28 iunie 1912, la Roman, iar familia sa s-a mutat în 1913 la Iași, unde și-a petrecut primii ani ai copilăriei. Încă de mic, a arătat o înclinație spre muzică, luând lecții de pian, chiar dacă tatăl său avea planuri foarte diferite pentru el, dorindu-și o carieră politică pentru fiul său. Această tensiune dintre dorințele tatălui și ale copilului a fost un punct de cotitură în viața lui Sergiu: el a decis să își urmeze pasiunea pentru muzică, plecând din Iași în 1930 pentru a-și continua studiile la București. Acolo a lucrat ca pianist la o școală de balet și a cunoscut-o pe Ioana Procopie Dimitrescu, viitoarea sa soție, care avea să-i ofere sprijinul și iubirea necesare pentru a-și construi atât viața personală, cât și cariera artistică.

După stagiul militar, Sergiu s-a mutat la Paris, unde și-a continuat studiile muzicale și a compus primul său cvartet de coarde, trimițându-l profesorului Heinz Tiessen de la Universitatea Friedrich Wilhelm din Berlin. Tiessen i-a recunoscut talentul și l-a invitat să studieze la Berlin, unde Sergiu a învățat limba germană și s-a înscris la facultatea de muzică. Aici, el a început să își definească atât stilul artistic, cât și principiile de viață, caracterizate prin perfecționism, disciplină și seriozitate. Berlinul a fost scena unde Sergiu a început să capete recunoaștere internațională. După o perioadă de muncă intensă, participă la un concurs de dirijat și câștigă postul de dirijor la Filarmonica din Berlin. Aici îl întâlnește pe preotul budist Martin Steike, care îl introduce în budismul zen, filozofie ce va influența profund stilul său de viață și de muncă. Cariera sa internațională a explodat după 1949, când a devenit dirijor invitat în întreaga lume, conducând orchestre din Austria, Italia, Franța și America de Sud. În 1952, primește Premiul de Artă pentru Muzică al orașului Berlin și susține primul concert cu Orchestra Scala din Milano.

Deși a fost recompensat și apreciat, tensiunile l-au făcut să se retragă de la Filarmonica din Berlin în 1954, perioadă în care începe să colaboreze cu orchestre din întreaga lume, punându-și în practică propria viziune muzicală și stilul său distinct, caracterizat prin repetiții intense și atenție excepțională la detalii. Pe plan personal, viața lui Sergiu este marcată de iubire și familie. În 1956, se căsătorește cu Ioana Procopie Dimitrescu, iar în 1968 se naște fiul lor, Serge Ioan Celibidache.

Relația lor este ilustrată în film cu multă sensibilitate, evidențiind sprijinul emoțional și stabilitatea pe care Ioana i le oferă. Cele trei momente simbolice din film — ridicarea pietrei pentru a observa furnicile, în copilărie, în America de Sud și ulterior, alături de Ioana— sunt metafore ale renașterii și continuității vieții, arătând cum iubirea și familia pot oferi o nouă perspectivă asupra valorilor învățate în copilărie. Filmul reușește să arate și relația complicată cu tatăl său, marcată de severitate, perfecționism și așteptări foarte mari. Această relație, deși tensionată, a modelat caracterul lui Sergiu, dându-i capacitatea de a fi drept, corect și categoric în decizii. Această atenție la detalii emoționale și simbolice este ceea ce face filmul extrem de profund și memorabil.

Pe parcursul vieții, Sergiu Celibidache a demonstrat o disciplină și o perseverență rar întâlnite, refuzând să compromită standardele sale artistice și concertele sale, chiar dacă aceasta a însemnat pierderea unor oportunități sau a unor relații. El considera că muzica adevărată este cea ascultată în realitate, prin emoțiile transmise și trăirile simțite chiar în acele momente, refuzând categoric să înregistreze concertele.

A dirijat în întreaga lume, inclusiv în Stuttgart, Stockholm, Paris, München și SUA, a fost recompensat cu numeroase premii, inclusiv Medalia de Onoare a orașului München. În 1990, în timpul unui concert transmis de Radioul României, declara cu emoție: „M-am născut român, am îmbătrânit român și voi muri român.” Această mărturie arată legătura profundă cu rădăcinile sale, în ciuda carierei internaționale și a perioadei îndelungate petrecute în străinătate.

Cartea Ioanei Celibidache Sergiu, altfel... completează filmul, oferind detalii despre munca lui neobosită, repetițiile riguroase și principiile după care și-a condus viața și orchestra, dar și despre viața sa intimă, iubirea pentru familie și devotamentul față de muzică. Citind cartea, am putut înțelege mai bine complexitatea caracterului său și felul în care copilăria, cu toate dificultățile și exigențele tatălui, a modelat un om care a știut să transforme severitatea și disciplina în valoare și artă. Ea prezintă chiar și detaliile aparent nesemnificative, ca râsul soțului său, însă care îi construiesc imaginea perfectă.

Impresia generală pe care mi-au lăsat-o filmul și cartea este că Sergiu Celibidache nu a fost doar un muzician excepțional, ci și un om cu principii solide, care a păstrat integritatea și valorile sale chiar și în fața tentațiilor și presiunilor carierei internaționale. Este fascinant cum fiecare etapă a vieții sale, fiecare decizie și fiecare relație, de la copilărie la maturitate, se reflectă în muzica sa și în modul în care dirija orchestrele. Perfecționismul, disciplina și atenția pentru detalii, însușite încă din copilărie, l-au transformat într-un dirijor recunoscut pentru rigoarea sa și pentru capacitatea de a aduce la viață fiecare notă a partiturii.

Filmul Cravata galbenă m-a făcut să reflectez la propriile valori și la felul în care experiențele din copilărie ne pot influența întreaga viață. Momentul simbolic al pietrei și al furnicilor, repetat în diferite etape ale vieții lui Sergiu, reprezintă continuitatea valorilor și legăturile emoționale esențiale care ne definesc ca oameni. De asemenea, arată cum iubirea și familia pot oferi șansa unei noi perspective, a unui nou început, chiar și după dificultăți majore.

Astfel, filmul Cravata galbenă și cartea Sergiu, altfel... de Ioana Celibidache au fost extrem de valoroase și emoționante. Am înțeles că măreția unui artist nu se măsoară doar prin talent, ci și prin integritate, perseverență și respect față de valori și oameni. Sergiu Celibidache reprezintă un exemplu de viață în care severitatea și perfecționismul se transformă în excelență, iar iubirea și familia oferă echilibrul necesar pentru a depăși dificultățile. Simbolul cravatei galbene devine astfel un semn al legăturilor de neîntrerupt, al respectului și al iubirii care persistă de-a lungul unei vieți întregi, chiar și în fața distanțelor, a tensiunilor și a timpului.

Natalia Bîrlădeanu, 10 B

În cartea Sergiu, altfel… Ioana Celibidache îl prezintă pe marele dirijor nu doar ca pe un artist al sunetului, ci ca pe un om care trăia în armonie cu tot ce îl înconjura. Muzica nu era pentru el un scop, ci un mod de a fi. Așa cum își construia cu propriile mâini casele în care locuia, tot așa își „construia” și concertele – cu răbdare, cu ordine, cu o nevoie de a da formă și sens lumii. În fiecare gest, fie că ridica o piatră sau bagheta, se simțea dorința de a lăsa o amprentă vie.

Sergiu Celibidache a fost un adevărat servitor al muzicii. Întreaga sa existență a fost o dăruire continuă: către sunet, către oameni, către acel moment unic în care o orchestră respiră la unison cu publicul. În felul său de a dirija, nu exista grabă, ci o căutare a purității – a clipelor în care totul se leagă firesc, iar tăcerea devine parte din partitură.

Un capitol din carte vorbește despre felul său profund de a privi lumea: în Veneția, el și Ioana zăresc o bătrână care vorbește cu o pereche de cercei dintr-o vitrină. Celibidache recunoaște în ea o formă de tandrețe și de tristețe, pentru că și el obișnuia să se înconjoare de lucruri care aveau pentru el o viață proprie. Totul, în jurul său, trebuia să vibreze – obiectele, oamenii, tăcerile.

Dacă în carte îl descoperim pe omul care înțelege muzica drept o trăire interioară, filmul Cravata galbenă ne arată drumul pe care acesta l-a parcurs pentru a ajunge acolo. Relația cu tatăl său, simbolizată prin cravata galbenă, devine o lecție despre destin și despre nevoia de a-ți urma chemarea. Cravata, dăruită ca semn al seriozității și al ordinii, este lăsată în urmă atunci când Sergiu alege muzica, iar despărțirea de familie devine prima sa inițiere în libertate.

Așa cum cartea Ioanei Celibidache se încheie cu cuvintele din Micul Prinț – „O să pară că am murit, dar n-o să fie adevărat” – tot astfel și moștenirea lui rămâne vie. În liniștea care urmează după muzică, Sergiu Celibidache continuă să existe, prezent în fiecare gest al orchestrei, în fiecare tăcere plină de sens, în fiecare clipă în care frumusețea se lasă trăită cu adevărat. 

Daria Bortică, 10 E

Atât filmul Cravata galbenă, regizat de Serge Ioan Celebidachi, cât și cartea Sergiu, altfel... scrisă de Ioana Celibidache, propun o întâlnire intimă cu omul din spatele mitului dirijorului absolut. Imaginea publică a lui Sergiu Celibidache este asociată perfecțiunii, exigenței și unei rigori aproape dureroase, însă aceste materiale culturale ne invită să descoperim natura sensibilă și profund umană ascunsă sub această suprafață. Perfecțiunea pe care o căuta în cele opt repetiții obligatorii nu era un capriciu autoritar, ci expresia unei iubiri profunde față de muzică, o încercare de a atinge adevărul ei cel mai intim.

Pentru mine, relația dintre Sergiu și Ioana este prezentată ca un fir roșu al destinului, având ca punct de întâlnire, încă din tinerețe, arta – el acompaniind la pian, ea făcând balet. Revederea lor de mai târziu confirmă o legătură predestinată, bazată pe o înțelegere profundă. Un moment-cheie din film este cel în care Ioana îi arată lui Sergiu o pictură murală pe cale de a fi ștearsă cu var. Acest gest este o mărturie a frumuseții efemere și a modului în care iubirea și arta pot transfera și păstra amintirea dincolo de uitarea lumii, similar cu modul în care scrisorile din carte formează un caleidoscop memorial al vieții lor.

Unul dintre momentele semnificative din film este gestul recurent al lui Sergiu de a ridica o piatră pentru a găsi muzica. El înlătură piatra și descoperă dedesubt viața: furnicile care ies din pământ. În mintea sa, acest spectacol tăcut devine muzică. Imaginea funcționează ca o metaforă pentru propria identitate: sub învelișul dur, disciplinat și aparent inaccesibil, se află un univers interior vibrant, fragil și viu, din care se naște arta. Furnicile sunt asemenea notelor muzicale care, numai împreună, pot compune o simfonie. Noroiul devine spațiul fertil al creației, în timp ce piatra reprezintă acel strat protector care ascunde sensibilitatea. Gestul de a ridica piatra devine un ritual esențial, un act de explorare a sinelui.

        Aceeași fluiditate interioară se poate observa în scena de la conservator, când Sergiu Celibidache vine la probe „nepregătit”. Toți ceilalți concurenți cântau din același repertoriu, dar el se prezintă fără partitură, sigur că muzica este deja în el. La rugămintea juriului, interpretează Pasărea de foc, o lucrare dificilă de Igor Stravinski, iar mâinile îi plutesc în aer asemenea zborului unei păsări. Gesturile lui nu sunt mecanice, ci organice, expresive. Ele modelează sunetul în timp real. Pentru Sergiu, muzica nu este o sumă de note, ci o experiență totală, aproape mistică, iar dirijatul devine un limbaj al sufletului.

       O altă idee importantă pe care Sergiu o transmite este legată de refuzul său de a fi înregistrat în timp ce cântă. Pentru el, actul artistic este viu doar în prezența directă, acolo unde energia circulă între interpret și ascultător. Înregistrarea devine o copie inertă, lipsită de vibrația autentică a momentului, asemenea unui ecou golit de substanță. Artistul consideră că esența întâlnirii se află în clipa irepetabilă, în respirația comună dintre el și public, iar faptul că sunetul dispare imediat după ce a fost creat nu îi știrbește valoarea, dimpotrivă, o intensifică. Această efemeritate este dovada că muzica nu este un obiect, ci un act spiritual, o punte trecătoare între suflete, care se desăvârșește doar atunci când este trăită pe viu.

       La fel de încărcat simbolic este și motivul cravatei galbene. Tatăl lui Sergiu cumpără această cravată chiar în ziua nașterii lui, iar gestul, aparent banal, capătă sens abia mult mai târziu. Cravata devine o punte între tată și fiu, un dar care marchează atât începutul, cât și sfârșitul. Galbenul, culoare a luminii și speranței, sugerează că iubirea adevărată, chiar și tăcută, nu dispare niciodată.

Pe parcursul filmului, secvențele filmate de sus când el dirija — tehnică numită „the eye of God” — sugerează privirea unei prezențe superioare care îl urmărește, îl protejează sau îl veghează în tăcere. În acest context, tatăl capătă o existență discretă, dar neîntreruptă: chiar și atunci când nu este fizic lângă Sergiu, lumea vizuală a filmului îl face să plutească pe deasupra lui, devenind o parte a destinului fiului.

Astfel, atât filmul, cât și cartea ne arată că muzica nu a fost pentru Sergiu profesie, ci destin. A fost un mod de a fi și de a trăi. Arta a construit portretul unui artist pentru care muzica era un act sacru și singurul drum posibil. 

Eliza Brătuleanu, 10 E

Sergiu Celibidache – unul din cei mai mari dirijori din istorie și care avea un singur principiu: "Nu te mulțumi niciodată cu mai puțin decât perfecțiunea". Născut la 28 iunie 1912 într-o familie înstărită, unde destinul îi părea deja croit, a plecat de acasă și a învățat să lupte pentru sine, să lupte pentru ceea ce era cel mai important pentru el: muzica.

Filmul biografic Cravata galbenă prezintă palpitanta viață a marelui dirijor, demonstrând că pentru desăvârșire este nevoie de sacrificii pe măsură, sacrificii care te întăresc și te formează ca ființă umană. Regizorul Serge Ioan Celebidachi face această peliculă prin viziunea sa de artist, la rândul său, și de admirator al lui Celibidache, ai cărui viață merită să fie cunoscută. Aceasta servește ca sursă de inspirație pentru viitorii mari artiști care încă nu au curajul să se elibereze din cătușele standardelor impuse.

Cravata galbenă este bogat în muzică, lumină și culoare, ceea ce probabil i-ar displăcea lui Celibidache. Acesta a fost mereu împotriva înregistrării muzicii clasice, întrucât considera că alterează emoțiile transmise. Un concert de muzică clasică se trăiește o singură dată, făcându-l unic și special pentru fiecare ascultător în parte. Muzica este o artă vie care nu ar trebui reprodusă prin înregistrări, o artă vie pe care dirijorul o simțea de fiecare dată curgându-i prin corp și pe care nu ar fi putut să o simtă la fel pentru a doua oară. Tehnologia avansează, fiecare are posibilitatea de a asculta concerte din confortul propriei locuințe. Totuși, prin această evoluție, tot mai puțini oameni aleg să trăiască un concert, în care propria prezență ar avea puterea să schimbe complet experiența. Deși Celibidache era convins că frumusețea nu poate fi transpusă în ecrane sau CD-uri, regizorul îi demonstrează în mod contrar, sperând că, măcar puțin, marele dirijor va aprecia și îi va mulțumi pentru omagiul adus.

Și consider că a reușit. Pelicula a reușit să se ridice la măreția dirijorului prin intensitatea trăirilor. Fiecare obstacol al artistului m-a ținut în suspans și m-a transpus cu succes în povestea plină de sinceritate a lui Celibidache, unde dragostea de muzică se împletește cu dragostea de țară și familie. "Cravata galbenă" este mai mult decât o biografie a unui mare iubitor de muzică și emoție, ci despre urmarea pasiunilor și lupta pentru ele, despre emoțiile noastre și rolul lor în raport cu cei din jur.

Astfel, filmul condensează în 2 ore și 17 minute măreția lui Sergiu Celibidache, care rămâne o figură deosebit de importantă în istoria muzicii, demonstrând reziliență, prin concertul susținut pentru Berlinul în ruină, o personalitate construită de durere și pasiune, si mai ales, demonstrând o sensibilitate pentru frumusețe și umanitate. 

Sofia Butnariu, 10 E

Am avut prilejul să vizionez filmul Cravata galbenă, care pune sub lumina reflectorului povestea existenței marelui dirijor și compozitor Sergiu Celibidache. Filmul începe cu copilăria acestuia, când tatăl este văzut ca o figură autoritară ce încearcă, încă de pe atunci, să îi prestabilească lui Sergiu un drum. Scena de început în care Sergiu, în loc să își urmeze familia în casă, își sfidează fără să vrea tatăl, mergând pe urmele fanfarei, este ca o previziune, ca un simbol al faptului că Sergiu va fi cel care își va clădi propriul său drum.

Cravata galbenă apare în adolescență, aceasta este un cadou din partea tatălui care stă ca un pilon al viitorului pe care acesta l-a pregătit fiului său, dar acest pilon este dărâmat la finalul adolescenței lui Sergiu, când decide că viitorul său va fi muzica. Cravata galbenă îi este luată înapoi, la fel și orice formă de sprijin din partea tatălui.

Acesta este punctul din care viața lui Sergiu începe să prindă zeci, sute, și mii de note muzicale. De la cântat în timpul unor cursuri de balet, la intrarea în școala de dirijori și până la conducerea propriei orchestre. Totul părea să decurgă din ce în ce mai bine, dar durerea de a fi departe de familie, de cei iubiți, era tot timpul prezentă în sufletul său.

Vreau să remarc veridicitatea scenei din război, în care cădeau bombe din cer, cât de reală părea și câtă emoție transmitea. Fiecare bubuitură mă făcea să tremur și să uit pentru o secundă că era doar un film și totuși fusese cândva realitatea lui Sergiu și a altor milioane de oameni.

Scenele repetate în care Sergiu ridică o piatră și privește furnicile de dedesubt mă face să mă gândesc că, în ochii săi, acele furnici suntem noi, oamenii, iar indiferent de cât de grea ar fi realitatea în care trăim, aceasta nu ne strivește, ci dimpotrivă, ne face să luptăm în continuare. Cred că, pentru Sergiu, ritualul de a privi furnicile este modul prin care el își găsea puterea de a merge înainte, de a nu încerca să se întoarcă într-o țară ce l-ar fi ținut pe loc și de a crea muzică în continuare.

După ani și ani în care Sergiu călătorește, cântă peste tot în lume și se îndrăgostește, decide că a sosit clipa în care să se întoarcă acasă, alături de familia sa.

Cravata galbenă este cu adevărat o capodoperă cinematografică, reușind să surprindă într-o manieră excepțională viața marelui dirijor român Sergiu Celibidache, oferindu-i astfel, pe lângă muzica sa, o altă formă de eternitate, atât în univers, cât și în inimile noastre, celor ce am stat pe scaune și am văzut cine a fost cel mai mare dirijor al tuturor timpurilor. Sper ca tot mai mulți oameni să vizioneze acest film și să poată spune că l-au cunoscut și ei pe Sergiu Celibidache. 

Sofia Călugăru, 10 B

Acest film a surprins viața marelui compozitor și dirijor Sergiu Celibidache, atât din ipostazele sale intime, în grădina sa, admirând natura sau în cadrul cursurilor, în care îi învăța pe elevi despre arta muzicii și din tainele sale.

            O secvență care m-a impresionat a fost cea în care Sergiu Celibidache dirija într-o sală întunecată, însă, în timpul concertului, raze de lumină au pătruns în cameră, căzând exact pe el, pe chipul său și pe ținuta lui, în timp ce dirija, astfel evidențiindu-se frumusețea pe care o aduce el în lume, frumusețea care se conturează prin artă, aducând lumină în lume.

            Un alt moment care m-a surprins a fost cel în care dirijorul critica muzica unui alt dirijor mai tânăr, însă de fapt era chiar el în înregistrare, iar dirijorul a susținut cu înflăcărare faptul că nu este de acord cu înregistrările, deoarece se pierd aspectele emoționale ale melodiei. El își dorea ca un concert să fie un moment spiritual, o clipă la care nu ne mai putem întoarce, o trăire care a trecut prin noi, iar apoi s-a pierdut definitiv, astfel conturându-se frumusețea efemeră a muzicii, atât prin sentimentele pe care le provoacă, un moment spiritual, dar și prin splendoarea fragilității, a clipei care se scurge.

            Atunci când el se plimbă cu Ioana pe străzile din Buenos Aires, ea îi arată lui un zid pe care ea l-a pictat, iar el o întreabă cum poate crea atâta lumină, însă ea îi spune că vor vopsi din nou zidul, peste pictura ei. Dirijorul vede frumusețea în tabloul ei, o apropiere de divinitate, plină de lumină și emoție, iar faptul că zidul va fi din nou vopsit arată iarăși frumusețea efemerității, a clipei în care el privește acel perete, știind poate că următoarea dată când va ajunge acolo, pictura nu va mai exista, regăsind un moment plin de lumină, miracol, care se va scurge, astfel făcând experiența mai profundă.

            Filmul a fost unul care, în sala de cinema, s-a simțit precum un concert, o clipă care s-a scurs, plin de frumusețe, frânturi din personalitatea lui Sergiu Celibidache, un om blând și talentat, care își apără idealurile și principiile cu extraordinară dedicare.

Daniel Cheptene, 10 B

Sergiu Celibidache a fost unul dintre cei mai mari dirijori ai secolului douăzeci, un om care a trăit pentru muzică și a transformat fiecare concert într-o adevărată experiență spirituală. Prin felul său unic de a înțelege sunetul, el a arătat lumii că muzica nu este doar tehnică, ci o formă de trăire profundă.

Filmul Cravata galbenă, regizat de Serge Ioan Celebidachi, fiul maestrului, aduce în fața publicului o poveste extraordinară, un  parcurs în lumea interioară a lui Sergiu Celibidache, amintindu-ne, prin imaginile pline de emoție și profunzime, că muzica nu este doar sunet, ci o stare de spirit. Am privit filmul cu emoție, pentru că am simțit cât de mult a luptat Sergiu Celibidache pentru libertate, pentru adevăr și pentru frumusețea autentică a muzicii. Mi-a plăcut mult cum filmul surprinde relația dintre artă și suflet, dar și momentele grele prin care a trecut dirijorul fără să renunțe la valorile lui. Cravata galbenă devine un simbol al libertății, al eleganței și al puterii de a fi mereu sincer cu tine însuți. De asemenea, mi-a plăcut felul în care filmul arată omul din spatele maestrului, uneori sever, alteori plin de umor, dar mereu sincer și pasionat.

Cartea Sergiu, altfel... scrisă de soția sa, Ioana Celibidache, completează această imagine, arătându-l pe Celibidache dintr-o perspectivă personală și emoționantă. Citind-o, putem înțelege mai bine gândirea și sufletul unui artist care a trăit pentru muzică și pentru frumusețea ei autentică.

Filmul și cartea mi-au oferit ocazia să descopăr un om extraordinar, care a trăit pentru muzică și pentru adevăr. M-a impresionat puterea cu care Sergiu Celibidache a rămas fidel convingerilor sale și modul în care a reușit să transforme fiecare notă într-o emoție vie. 

Ștefan Ciobanu, 10 E

Cartea Sergiu, altfel…, scrisă de Ioana Celibidache, și filmul Cravata galbenă, regizat de Serge Ioan Celebidachi, fiul dirijorului, prezintă cioburi esențiale din viața maestrului, care, puse la un loc, oferă o fotografie fluidă a creatorului de lumină. Dincolo de imaginea publică a unui tiran neînduplecat al muzicii, aceste două lucrări prezintă și partea darnică și iubitoare a unui suflet aflat în eterna căutare a adevărului. El nu apare ca simplu dirijor, ci ca un om care, prin muzică, a încercat să se înalțe și să simtă ceea ce nu este vizibil cu ochii, ghidat de mentori ca Heinz Tiessen, care a fost primul care a observat și cultivat potențialul conținut în el, și ca Martin Steinke, preotul budist care l-a învățat să asculte tăcerea.

Pentru Celibidache, frumusețea nu era scopul final, ci doar „momeala” prin care omul era atras către adevăr, o chemare. În carte, este prezentată ideea că un concert ideal este unul în care muzica se poate naște și în care cei trei participanți, compozitorul, interpretul și ascultătorul, să se regăsească în acest concept. Eu cred că, prin muzică, el căuta adevărul și încerca să-i cheme pe cei din jur la ceva mai înalt decât propriile lor ființe. Într-un sens, el reprezenta o „gaură albă” care reușea să se aproprie de transcendent prin muzică. În film, în mai multe scene, în timp ce dirija, lumina îi bătea pe chip ca și cum universul însuși îi recunoștea trăirea muzicală.

Budismul, în special tradiția Zen, a avut un impact profund asupra felului în care Celibidache percepea muzica și viața. Prin practică, el a învățat să trăiască muzica și liniștea într-un mod deplin, detașându-se de orice fel de zgomot. Una dintre cele mai importante idei prezentate atât în carte, cât și în film, a fost impactul mentorilor asupra maestrului. Tiessen i-a descoperit și cultivat potențialul, deschizându-i orizontul lumii artistice, iar Steinke l-a învățat să asculte tăcerea și să treacă de zgomot pentru a ajunge la o trăire conștientă a muzicii. Celibidache considera că muzica trebuie să fie experimentată direct, în momentul prezent, și că dirijorul trebuie să reacționeze la fiecare notă, un principiu al fenomenologiei, care se aseamănă cu învățăturile budiste. Tot din același motiv, el a interzis, în toată cariera sa, înregistrările concertelor sale, spunând că esența momentului este pierdută, că experiența trebuie simțită și lăsată să curgă.

Viața și arta lui Celibidache se aseamănă cu cea a lui Vincent van Gogh prin devotamentul absolut și generozitatea față de ceilalți. În ambele cazuri se poate observa o dedicare obsesivă față de muncă și perfecțiune, maestrul având deseori câte 8–10 repetiții înainte de concerte, iar Van Gogh pictând neîntrerupt sute și sute de tablouri. De asemenea, ambii și-au dedicat viața omenirii, folosindu-și darurile cerești pentru a-i ridica și pe ceilalți. Celibidache a chemat, toată cariera lui, prin muzică, oamenii către o formă mai înaltă a vieții, descoperită doar prin adevăr. În afara lumii artistice, el a construit mereu, în orice loc a fost, iar când Berlinul a fost sub asediu, a sărit în ajutorul celorlalți. Asemenea, Van Gogh și-a dat viața celor din jur, de la minerii din Borinage, care erau sortiți suferinței, până la muncitorii simpli ai câmpului. El a reușit, prin artă, să reflecte un adevăr profund uman, o suferință pe care doar cel care a simțit-o ar fi putut să o pună pe pânză. În final, ei au rămas în istorie ca niște „găuri albe”, niște surse de lumină care se pot simți și astăzi prin arta lăsată nouă. 

Adelina Condurachi, 10 B

Filmul Cravata galbenă, regizat de Serge Ioan Celebidachi, este o meditație amplă despre chemarea interioară, sensul artei și reconcilierea omului cu propriul destin. Inspirat din viața dirijorului Sergiu Celibidache, filmul nu spune doar povestea unei cariere excepționale, ci povestea unei conștiințe care a refuzat compromisul, căutând în muzică un adevăr mai profund decât succesul sau gloria. Totul este articulat în jurul unui simbol simplu și tulburător: o cravată galbenă. Aceasta nu este un simplu accesoriu vestimentar, ci un fir narativ și spiritual care străbate întreaga viață a personajului.

Tatăl lui Sergiu cumpără cravata în ziua nașterii fiului, visând pentru el un destin politic, o viață de prestigiu și putere. Cravata devine semnul visului părintesc, al drumului sigur și respectabil pe care un fiu ar trebui să-l urmeze. Însă Sergiu, atras de taina sunetului și de libertatea artei, alege altceva. Într-un moment de mare tensiune, el îi mărturisește tatălui că nu vrea să fie ministru, ci muzician. Tatăl, incapabil să accepte o asemenea trădare a planurilor sale, îl alungă de acasă și îi cere să lase cravata. Acest gest marchează începutul desprinderii de tot ce este convențional și sigur. În clipa în care o lasă în urmă, Sergiu nu renunță doar la un obiect, ci rupe o promisiune: aceea de a trăi viața pe care alții o visaseră pentru el. De aici, filmul urmărește o existență trăită între tăcere și tumult. Sergiu, plecat în lume fără sprijin, ajunge să se formeze în mijlocul războiului, în Berlin, acolo unde muzica devine pentru el o formă de supraviețuire spirituală.

Regizorul redă cu o forță poetică această confruntare dintre haosul exterior și ordinea interioară a artei. În fiecare orchestră pe care o conduce, în fiecare repetiție obsesivă, Celibidache caută o armonie care nu se lasă prinsă. Muzica lui nu e un produs, ci o experiență vie, irepetabilă. Refuzul său de a face înregistrări, nu vine din orgoliu, ci din credința că adevărata trăire nu poate fi fixată, ci doar simțită. Această filozofie a momentului prezent este filmată cu o sensibilitate extraordinară: lumina cade pe chipurile muzicienilor, respirația lor devine parte din ritm, tăcerea dintre două note e mai intensă decât însăși muzica.

În spatele acestei pasiuni pentru perfecțiune se simte însă rana veche a fiului respins. Cravata galbenă, absentă fizic în cea mai mare parte a filmului, rămâne prezentă ca o umbră simbolică. Ea reprezintă dorința de recunoaștere, nevoia de iubire, tensiunea dintre libertate și apartenență. Deși Sergiu pare să se elibereze de trecut, el rămâne legat de el printr-o tăcere neîmpăcată. În momentele de glorie, în fața orchestrelor sau a publicului, privirea lui trădează o melancolie discretă, o tăcere care nu are de-a face cu oboseala, ci cu dorul. Muzica, în viziunea lui Celibidache, nu este altceva decât o formă sublimată a dorului de unitate, o încercare de a reconcilia contrariile: sunetul și liniștea, fiul și tatăl, trecutul și prezentul. În final, ceea ce ne rămâne nu este zgomotul aplauzelor, ci liniștea de după. O liniște galbenă, caldă, care vorbește despre pace. Într-o lume grăbită, plină de imagini și sunete superficiale, Cravata galbenă ne învață arta de a asculta, arta de a ierta și arta de a trăi clipa ca pe o notă unică, irepetabilă, dintr-o simfonie mai mare decât noi. 

Maia Constantinescu, 9 A

Există oameni care nu doar fac artă, ci o respiră. Oameni care nu privesc muzica drept un meșteșug, ci ca pe o formă de viață, o cale către adevăr. Sergiu Celibidache a fost unul dintre acești oameni rari — un spirit care nu s-a mulțumit niciodată cu sunetul, ci a vrut să atingă perfecțiunea. Celibidache era un fel de filozof în haine de dirijor. Când ridica bagheta, nu căuta perfecțiunea tehnică, ci adevărul. Uneori părea dur cu orchestra, dar nu din orgoliu. El nu accepta jumătăți de măsură, nu suporta superficialitatea. Voia ca oamenii din jurul lui să fie total prezenți, vii, atenți la fiecare clipă (astfel, neacceptând înregistrările pe discuri). El era un perfecționist, dar nu în sensul rece al cuvântului, așa cum se observa această trăsătură în figura paternă — ci în sensul celui care caută unitatea dintre sunet și suflet și vindecarea unei răni care nu s-a închis din copilărie.

Filmul începe cu un exemplu clar al înclinației băiatului spre muzică. Spre deosebire de familia sa, care ia cina într-un context politic sofisticat, el preferă să urmeze adevărata fericire a vieții sale: sunetul unei fanfare, lucru pentru care este pedepsit. Sergiu nu își justifică faptele, ci doar tace. Însă tăcerea aceasta este mai profundă decât pare la suprafață, așezându-se și asupra unor momente precum cele petrecute alături de Sonia, sora lui, în care privea cu atenție viața (câteva furnici, sub o piatră, care îi aduc simpla bucurie de a trăi), sau în care dirija în fața oglinzii, fără să fie văzut de nimeni, cu un ac de croșetat. Tăcerea aceasta este în sine o artă, pe care Sergiu o va redescoperi în viața de adult cu ajutorul profesorului budist Martin Steinke. Firul poveștii continuă, alternează prezentul cu trecutul și cu viitorul într-un ansamblu prin care se poate observa evoluția spirituală și muzicală a geniului dirijor.

Primul declin în viața artistului se observă în momentul în care este nevoit să părăsească locul în care a copilărit, dar în care cariera muzicală nu era binevenită, pentru a-și căuta menirea în muzică. Sergiu este nevoit să înapoieze și cravata galbenă (simbolul rănii interioare de-a lungul filmului), pe care o primise în dar de la tatăl său la o vârstă fragedă, reprezentând sacrificiul pe care un om trebuie să îl facă pentru a reuși în viață.

Sergiu urmează să ajungă la București, unde cântă la un club de jazz (locul în care tatăl său i-a spus că va ajunge). În timp, el compune, iar una dintre lucrările sale este admirată de profesorul Heinz Tiessen, ajungând sub aripa sa protectoare în Berlin. Acolo, artistul descoperă arta dirijatului în profunzime, schimbându-și ideea de carieră atunci când intră la Facultatea de Muzică a Universității Friedrich-Wilhelm. Sergiu întâmpină și cel de-al doilea declin din viața sa: începerea războiului, în care supraviețuiește cu greu și în care studierea unor partituri la lumina lumânării reprezintă singura sa speranță. În urma războiului și a urmării adevărului (Sergiu nu ezită să facă ceea ce este drept, ca atunci când refuză să fie fotografiat la un concert), muzica îl poartă în locuri în care nu și-ar fi imaginat că va ajunge, căutând sunetul și viața peste tot în lume — iar când nu le găsește, își dă seama că trebuie să se regăsească pe sine (asemenea momentului în care, sub o piatră în America de Sud, nu găsește furnici).

Atunci o cunoaștem pe artista Ioana Procopie Dumitrescu, care readuce sclipirea și optimismul în viața sa. Cei doi construiesc o relație bazată pe încredere și sprijin într-un timp atât de scurt, iar unicul lor copil, chiar regizorul acestui film, devine arta lucrată manual de către cei doi artiști. Lumina este reintrodusă în film: cadrele cu familia sau cele în care dirijează arată vindecarea treptată a unui suflet de copil din Sergiu.

Totuși, momentul decisiv este cel în care decide să revină în România, să-și învingă frica pentru a trata respectiva rană din copilărie. El dirijează cu mai multă putere ca niciodată, găsind bucuria de a se reîntoarce la rădăcini, mai ales în momentul reunirii cu sora lui, Sonia — o persoană care l-a iubit necondiționat, chiar și când nu a putut să-i fie alături.

Filmul Cravata galbenă m-a învățat, cu siguranță, să urmez ceea ce mă pasionează, indiferent de obstacolele pe care le întâmpin — pentru că, la final, totul va merita. De asemenea, mi-a arătat că viața, bucuria și frumusețea sunt lucruri pentru care merită să lupți, indiferent de situație. Și tocmai așa voi încerca să urmez exemplul geniului Sergiu Celibidache, omul care a trăit prin muzică și prin care muzica a trăit și a strălucit. 

Rareș Corneanu, 10 E

Acum că am avut ocazia de a mă întâlni cu marele dirijor și compozitor Sergiu Celibidache, atât prin intermediul cărții Sergiu, altfel..., scrise de soția sa, Ioana, cât și prin filmul Cravata galbenă, regizat de fiul său, Serge, îmi pot crea o imagine clară și sinceră asupra felului său de a fi. Astfel, făcând punte între cele două opere, reușim să ne formăm o imagine a artistului desăvârșit, a maestrului în căutarea adevărului prin frumusețe, cu scopul de a-l împărtăși celor ce iau parte la actul creator.

Urmând ideea lui Mircea Eliade, precum că insula reprezintă creație, tărâmul transcendent, despărțit de apele tulburi, haosul de dinaintea faptului sacru, putem construi condiția artistului, izolat în propria-i insulă mentală, în care se refugiază pentru a realiza ritualul înălțător.

​            În același timp, Sergiu Celibidache a fost un mentor pentru foarte mulți studenți pasionați de arta muzicii, inițiindu-i pentru ca, la rândul lor, să ajungă să creeze frumusețe. Acest fapt poate fi interpretat prin imaginea unei grădini sacre, în care neofitul (cel neinițiat) își va aduna experiența, sub formă de răsaduri culese de la maeștrii săi, pentru ca, cu timpul, acesta să își poată crea propria sămânță, rodul trudei sale, pe care îl va împărtăși mai departe.

​Atitudinea severă și protectoare față de propria muzică, refuzând vehement înregistrarea concertelor sale, este justificată prin faptul că actul creator nu poate fi reprodus sau transpus prin alte modalități. Singura cale de a capta magia și de a te bucura de autenticitatea artei muzicale este prin prezența fizică, ce permite conexiunea spirituală, intermediată de orchestră și dirijor, cu "adevărul" absolut.

​            În cadrul unui interviu în limba engleză, Sergiu Celibidache explica faptul că nevoia de a crea nu este un fapt previzibil și prestabilit, o nevoie, ci o forță ce iese la suprafață pur și simplu. Artistul nu meditează asupra propriului instinct de a crea, acesta se lasă purtat de o forță superioară, modelatoare.

​        În continuare, conexiunea artistului cu natura reprezintă un echilibru lăuntric, deoarece aceasta necesită răbdare și îngrijire pentru a prospera. Sergiu Celibidache se refugia în grădina sa, pentru a asculta o altfel de orchestră, una care nu este limitată de nimic, ce își croiește singură partiturile, pe care le cântă cu o pricepere pe atât de pură, pe atât de complexă în esență. Fluieratul vântului, foșnetul copacilor, blândețea bălții și zumzetul albinelor, toate aceste elemente constituie o sursă fundamentală pentru artist, care devine martor al creației sacre, învățând să asculte, pentru ca apoi să dirijeze spre propria armonie.

​         Artistul este un culegător de răsaduri, care își va încredința întreaga viață în căutarea propriei frumuseți fundamentale, cu scopul de a o da mai departe, constituind un ciclu continuu de inițiere și împărtășire, ce ține adevărul viu.

​        Sergiu Celibidache a fost un astfel de artist, ce și-a dăruit ființa cu scopul de a intermedia legătura dintre om și sacru, pentru a-i lumina și îndruma pe cei în căutarea frumosului. Astfel, filmul Cravata galbenă ne-a oferit o perspectivă asupra spiritului hotărât și perfecționist al lui Sergiu, care nu s-a mulțumit niciodată cu puțin, căci singura modalitate de a te ridica este prin folosirea sinelui întreg. Opera Sergiu, altfel... ni-l arată pe dirijor în viziunea soției sale, care ne prezintă partea lui romantică și plină de vitalitate, artistul devotat atât familiei sale, cât și echilibrului său spiritual. 

Maria Cot, 10 E

Ce rămâne după ce vom dispărea de pe această planetă efemeră? Care va fi dovada că am existat și că am încercat să creăm ceva frumos? Întregul efort al unei vieți pare să graviteze în jurul acestei întrebări, asemenea unui ouroboros, șarpele care se mușcă pe sine. Încercăm să lăsăm în urmă ceva care să supraviețuiască trecerii noastre, însă adevărul este că majoritatea lucrurilor materiale se pierd în timp.

Sergiu Celibidache nu a avut niciodată această neliniște. El știa că adevărata creație nu se măsoară prin obiecte sau înregistrări, ci prin impactul profund pe care îl lasă în sufletul celor care îl întâlnesc. Dirijorul transforma fiecare repetiție și fiecare concert într-o experiență unică, efemeră, dar eternă în memoria celor prezenți. Din acest motiv, a interzis filmarea muncii sale, știa că nicio înregistrare nu putea reda autenticitatea și energia momentului, nici intensitatea trăirii sale în fața orchestrei. El a fost, așadar, un adevărat „dirijor al vieții”, cel care pune în mișcare sunetul universului, purtând cu el atât măreția, cât și fragilitatea existenței.

În filmul despre viața sa, Sergiu este surprins în multiple ipostaze: de la copilul care, îmbrățișat de lumină, își dirija viitorul cu pasiune și delicatețe, până la bătrânul care își transmite destinul fiului său, regizorul filmului. Această conexiune între generații oferă spectatorului senzația unui dialog profund, unde viața și arta se întâlnesc într-o armonie perfectă.

Deși dirijorul nu a avut o figură paternă prezentă care să-l susțină în drumul spre împlinirea visului, și adesea tatăl și-a proiectat propriile aspirații asupra fiului nevinovat, Sergiu a dorit să încheie această traumă generațională, susținând că imperfecțiunea este baza frumuseții și îndemnându-l pe Serge să-și găsească vocația.

Filmul surprinde și fenomenul „spiralei morții”, o manifestare observată la furnici care își urmează instinctul până la epuizare, o sinucidere în urma fidelității față de destin, evocând devotamentul total al artistului pentru muzică. Viața lui Celibidache a fost un cumul de riscuri, sacrificii și dăruire, dar și de frumusețe și înălțare spirituală. Fiecare moment al existenței sale, fiecare sunet dirijat, fiecare respirație artistică, a lăsat o amprentă ce transcende timpul și moartea.

„Acasă este locul unde sunt soția și copilul.”

Ioana Celibidache, autoarea volumului Sergiu, altfel... dedicat soțului ei, a avut un impact enorm în viața lui Sergiu. Ea a contribuit, alături de fiul lor, la răspândirea capodoperelor dirijorului, dar și la păstrarea memoriei iubirii lor prin scrisori și amintiri. Povestea lor de dragoste era deja scrisă și a început încă din anii copilăriei, la clasele de balet, unde Sergiu cânta la pian, iar emoția și sensibilitatea lui au început să se transforme în muzică și dedicare. Dragostea vine în multe forme: față de familie, de patrie, de muzică, de viață. Sergiu Celibidache a fost suficient de norocos să le simtă pe toate, lăsând în urma sa lecții de iubire, dăruire și armonie cu lumea. 

Sofia Crețu, 9 A

Un film ce surprinde reziliența artistului în fața războiului, prin muzica ce îi alină durerea golului sufletesc ce poate fi doar acoperit de vălul frumuseții acesteia. Sergiu Celibidache era și încă este considerat un geniu prin modul aparte de a simți muzica și de a o asimila în propria ființă, ceea ce a adus multe critici asupra sa. Cu toate acestea, nimeni nu a putut contesta adevărul pe care îl crea, imposibil de captat, prin înregistrări, în forma sa întreagă.

“Life is not worth a single line of Baudelaire.” – Ryūnosuke Akutagawa

La prima vedere, citatul pare a face trimitere la versurile scrise de Baudelaire. Însă, consider că Akutagawa se referă, de fapt, la ceva mai presus decât cuvintele scrise pe hârtie, și anume la ceea ce dă frumusețe poeziei și literaturii în sine. Inspirația pe care Baudelaire a resimțit-o în momentul în care a notat acele versuri, acea trăire ce îi era inferioară, însă pe care Akutagawa o admira cu atâta ardoare, oferă cuvintelor o picătură din viața și sufletul poetului cuprins de ceea ce făcea, reprezentând scopul său pe lume. Aceeași pasiune pentru artă se regăsește și în modul în care Sergiu Celibidache trata dirijatul, adăugând sunetelor acea picătură din sine care continuă să trăiască prin filtrul inimii fiecărui spectator, transformându-le în muzică

“But surely the will to create is a form of the will to live . . . ?” – Ryūnosuke Akutagawa

În film, o scenă ce mi-a atras în mod particular atenția este cea în care tânărul Sergiu și mentorul său sunt învăluiți în atmosfera creată de bucuria pe care o împart pentru muzică, în ciuda faptului că afară se auzeau explozii, semn că războiul era în toi. Însă, poate că prin artă și creație se poate supraviețui în astfel de momente. Viața nu mai este în mâinile tale, așa că singura cale spre alinare este de a-ți liniști sufletul, asemenea propriului copil ce trebuie tratat cu o grijă deosebită. Pentru că, atâta timp cât rămâne în viață, spiritul omului continuă să dăinuie chiar și în cele mai întunecate timpuri. Bineînțeles că frica era prezentă în aerul încărcat de o tensiune aproape palpabilă, iar mintea tânărului era copleșită de jocul de noroc pe care îl purta cu moartea însăși. Pe de altă parte, aceste clipe îi oferă inspirația care amplifică sensibilitatea sa în fața muzicii, darul său pentru o lume distrusă de ororile războiului.

Filmul Cravata galbenă reușește să surprindă drumul în viață al unui om înconjurat de arta definită prin experiențele și oamenii întâlniți, pe care Sergiu Celibidache reușește să îi inspire, aducând speranța dorită de o lume îndurerată. 

Maria Dănilă, 10 E

Filmul Cravata galbenă surprinde viața zbuciumată a unui miracol muzical, unul dintre  geniile domeniului său, Sergiu Celibidache.

Una dintre scenele pe care le-am apreciat cel mai mult a fost cea în care Ortancia îi mărturisește tânărului muzician că atunci când lucrurile devin dificile își imaginează locul în care și-ar dori să fie, decât locul în care se află la momentul respectiv. Această idee îl ajută pe Celibidache să evolueze, să se proiecteze în viitor atunci când lucrurile devin nefavorabile și devin un imbold, o motivație pentru a continua să facă ceea ce îi place. Dirijorul este o dovadă a pasiunii vii, a dedicării, a excelenței și, totodată, a măiestriei cu care realizează arta.

        Astfel, putem spune că filmul este o mărturie a existenței unui om care percepea arta muzicală ca fiind un act de apropiere de sacralitate, de pătrundere în cel mai profund și sensibil mod a sufletului uman.

Sebastian Deju, 10 B

Filmul Cravata galbenă îl aduce în prim-plan pe Sergiu Celibidache, un dirijor pentru care muzica nu era doar sunet, ci o experiență vie, efemeră, imposibil de capturat în înregistrări. Pe podium, gesturile sale nu erau simple semnale pentru orchestră, ci prelungiri ale armoniei însăși, prin care sunetul prindea viață și ajungea direct la inimile ascultătorilor, făcând fiecare concert unic și irepetabil.

Sergiu Celibidache a condus o perioadă una dintre cele mai prestigioase orchestre europene, dar principiile sale artistice l-au făcut să refuze compromisurile, în special ideea de a înregistra concertele. Pentru el, reproducerea mecanică diminua vitalitatea și energia muzicii, transformând fenomenul viu al interpretării într-un obiect static. Integritatea sa artistică a fost mai importantă decât recunoașterea internațională sau titlurile onorifice.

În anii 70, Celibidache a ales să se întoarcă în România pentru a dirija, asumându-și riscurile vremurilor și oferind publicului român, aflat în restricții și lipsuri, un contact direct cu frumusețea muzicii.

Filmul surprinde astfel portretul unui artist care a trăit cu pasiune și integritate , lăsând în urmă nu doar interpretări remarcabile, ci și o lecție despre frumusețea efemerității și despre curajul de a rămâne fidel artei.

Casandra Deliu, 10 B

Sergiu Celebidache, un nume la fel de impunător precum muzica sa. Așa cum în filmul Cravata galbenă, ni se spune că trebuie să punem un chip muzicii, Sergiu Celibidache a ajuns să fie unul dintre cei mai mari dirijori ai lumii. Nu voia să devină un mare politician, precum tatăl său, ci a ales să își urmeze pasiunea pentru muzică, plecând de acasă spre București, în speranța de a deveni compozitor.

Numele Sergiu este derivat de la “servitor” sau de la verbul “a servi”, acesta fiind un servitor devotat al muzicii, un căutător care nu și-a satisfăcut niciodată foamea pentru găsirea frumosului. Galbenul este culoarea renașterii, a vieții, a bucuriei, a unor noi începuturi, la fel cum acest film marchează un nou început pentru mărturia lăsată de marele dirijor în lumea noastră. O scenă din acest film cu care am rezonat este cea în care el dirijează într-o biserică, iar prin geam intră raze de soare creându-i o aură delicată, semnificând rolul lui în această lume, al unui înfăptuitor de miracole, pentru cei care aveau răbdarea să îl asculte. Profesorul său, Heinz Tiessen, îl compară cu o pasăre delicată, mâinile lui modelând muzica de parcă ar fi o apă curgătoare care adună notele muzicale. O altă scenă care mi-a plăcut este cea în care el dirijează Rapsodia Română, de George Enescu. Îi consider pe cei doi asemănători, deoarece niciunul dintre ei nu s-a oprit niciodată din a căuta frumusețea în muzică.

Muzica unește oameni, oricât de dezbinați ar fi. 

Ioana Diaconița, 10 B

Filmul Cravata galbenă reprezintă o operă artistică și biografică menită să exploreze detaliile vieții ilustrului dirijor Sergiu Celibidache, o figură simbolică a muzicii pe plan internațional, creația căpătând și valoarea unui omagiu deosebit, a unui mesaj de la fiu către tată prin intermediul viziunii regizorale a lui Serge Ioan Celebidachi. Astfel, emoția, deși transpusă într-o formă dramatizată, artistică, este palpabilă și din perspectiva autentică a realității persoanelor ce i-au fost aproape celui devenit centrul de interes, reflectând o viziune completă a ființei sale, aflată mai presus de simplele detalii ale unui parcurs fulminant.

Filmul urmează firul retrospecției, pornind pe calea unei restructurări evocatoare, ce pare a fi dirijată de Sergiu Celibidache însuși, aflat la bătrânețe, în vederea găsirii în propria tinerețe a unor explicații, semne care să îl ajute să se confrunte cu realitatea îngrijorătoare a prezentului pe care dorește să îl nege din răsputeri. Miki, personajul în care regizorul s-a transpus din perspectiva de fiu al dirijorului, dorește să urmeze un drum ce neagă irevocabil părerile tatălui său: astfel, firele narative se contopesc, iar această poveste se oglindește în cea pe care artistul a trăit-o odată ce a refuzat să se conformeze planurilor de viitor ale figurii paterne. Cu toate că afirmă că nu se aseamănă în nicio privință cu cel ce nu l-a susținut în cariera de muzician, Sergiu Celibidache va descoperi, precum îi spune și soția sa, Ioana, că „așchia nu sare departe de trunchi”, sau mai degrabă că este pus în situația de a nu face aceeași greșeală ca părintele său, reparată doar atunci când era deja prea târziu.

Refuzul viitorului dirijor din timpul tinereții de a renunța la propriul vis și plecarea sa pe cont propriu de acasă îl fac să simtă că iubirea paternă nu este un dat, ci un element ce ar trebui redobândit printr-o demonstrație de forță, sau care nu mai poate fi câștigat drept consecință a disputei nesoluționate: acest fapt este esențializat simbolic de motivul cravatei galbene, cadoul primit de la tată și luat atunci când fiul nu întrunește cerințele corespunzătoare. Astfel, indiferent unde este purtat de viață, Sergiu rămâne în suflet cu un gol, fiind conștient că nu a reușit să acopere prăpastia formată între ei doi odată cu plecarea sa: și totuși, amintirile luminoase din copilărie, printre care se numără și unul dintre momentele când tatăl își arată sensibilitatea, îngrijindu-l pe băiatul rănit în timp ce patina pe lacul înghețat, continuă să îi strălucească în memorie.

Într-o manieră revelatoare, Sergiu Celibidache simte nevoia de a-i spune lui Miki ceea ce el și-a dorit să audă în tinerețe și i-a fost spus prea târziu: „indiferent ce alegi în viață, pe ce drum vrei să te îndrepți, vei avea mereu iubirea mea în calitate de tată”.

Astfel, filmul în regia lui Serge Ioan Celebidachi este povestea unei traume și a vindecării sale prin încheierea ciclului suferinței, odată cu conștientizarea faptului că, în ciuda aparențelor, cravata galbenă s-a aflat mereu în mâinile fiului, chiar dacă tatălui i-a fost greu să îi transmită acest lucru prin cuvinte. 

Sofia Donici, 10 E

Cartea şi filmul dedicate dirijorului Sergiu Celibidache au creat emoții cu adevărat profunde. Atât cartea, cât și filmul sunt unice, surprind diferitele ipostaze ale maestrului.

Cartea “Sergiu, altfel…” scrisă de soția sa, Ioana Celibidache, prezintă, pe tot parcursul scrisorilor, dorința de libertate a sufletelor din jurul lui și faptul că muzica îl face pe el cine este cu adevărat. O secvență ce m-a marcat cu adevărat este momentul în care vede la Veneția o doamnă în vârstă ce își dorește o pereche de cercei cu piatră albastră, spunând “Micuții, micuții de ei” de multe ori la rând. Acest moment redă o disperare și probabil o dorință de reîntoarcere în trecut, o purificare. În același timp, Celibidache se pune în pielea femeii și înțelege cum este să ții atât de mult la un lucru care poate fi banal pentru ceilalți. Acest moment dezvăluie empatia și sensibilitatea interioară ale lui Sergiu.

Filmul Cravata galbenă prezintă profunzimea sentimentelor lui Celibidache. Dirijorul este văzut ca o ființă dură și fără suflet, mai ales din scena în care alungă un om ce dorea să îl fotografieze. Dintr-o altă perspectivă, acesta nu este înțeles cu adevărat când vine vorba de conceptele lui legate de artă și sensul ei. Cravata galbenă prezentă în titlu poate fi inocența și adevărata fericire ce o aduce muzica în viața lui. În ciuda faptului că tatăl nu i-o dă atunci când pleacă la Berlin, fiind pe cont propriu, moment de maturizare forțată, Sergiu menține inocența și frumusețea artei.

Filmul deschide “camerele” sufletului maestrului, însoțite de momente bogate în emoție și tensiune.

Diana Drugu, 10 E

Filmul Cravata galbenă are drept subiect viața și cariera maestrului Sergiu Celibidache. Titlul filmului se referă la cravata galbenă achiziționată de tatăl lui Sergiu în ziua în care acesta s-a născut, aceasta devenind, la finalul filmului, un simbol al împăcării dintre tată și fiu, al echilibrului și al liniștii spirituale. Tot cravata devine și un simbol al luminii precum o mantie protectoare a lui Sergiu, în film fiind multe cadre filmate de sus, dintr-un colț de unde se revarsă lumină, ca și cum acesta este privit de ochiul Demiurgului.

Sergiu nu dă dovadă doar de talent înnăscut în domeniul muzicii, ci și de o viziune artistică diferită asupra vieții. Încă din copilărie el ascultă muzica naturii, muzica lumii care-l înconjoară, acesta făcând gestul de a ridica o piatră sub care observă viața și armonia naturală, ascultând muzicalitatea vieții.

Faptul că Ioana îi arată lui Sergiu pictura murală peste care se va da cu var în scurt timp, fiind ștearsă din amintirea colectivă, este ca și cum ea ar transfera frumusețea din memoria ei într-a lui. Același lucru îl făcea și maestrul Celibidache în cazul muzicii, el considerând că muzica nu trebuie înregistrată și transferând-o din memoria sa în memoria publicului în timpul concertelor live ale orchestrei.

Am adorat modul în care Sergiu Celibidache a explicat că fiecare concert trebuie să fie unic, că înainte de concert orchestra trebuie să își șteargă din minte oricare experiență precedentă de pe scenă, că trebuie să fie "zăpadă proaspătă", căci pașii ne sunt înregistrați clar doar o singură dată pe zăpadă, așa cum concertul va fi înregistrat în memoria publicului o singură dată, iar următoarele audiții vor fi raportare la prima, la cea mai bună, la perfecțiune. 

Ilinca Dumitru, 9 A

De curând am avut oportunitatea de a participa la avanpremiera filmului mult așteptat Cravata galbenă, regizat chiar de Serge Ioan Celebidachi, fiul dirijorului a cărui poveste a reușit să o contureze în ecranizare. Filmul împletește evenimentele din viața lui Sergiu Celibidache, fiind puse în lumină talentul său, dorința de a întâlni oameni, dar și de a demonstra tatălui că menirea lui este aceea de a împărtăși frumusețe, bucurie și recunoștință prin muzică.

Povestea filmului este bazată pe biografia reală a renumitului dirijor, urmărind toate etapele, de la copilăria într-o familie cu părinți stricți, până la recunoaștere internațională.  Pelicula se deschide cu primii pași ai artistului pe calea aceasta luminoasă a muzicii, încă de la vârsta de 8 ani, când se imagina, în fața unui public, dirijând propria orchestră, ajutat de o baghetă improvizată. În ciuda faptului că Sergiu cel mic nu a avut nicio replică în film, am fost impresionată de expresivitatea sa și ușurința prin care interacționa cu sora lui, prin priviri. Pe măsură ce înaintează în vârstă și creează o legătură cu totul specială cu pianul, dorința de a deveni compozitor devine tot mai mare. Odată cu aceasta, apare și neputința adolescentului de a-i împărtăși adevărul tatălui, figura rigidă din viața lui Sergiu, care pare să își exprime afecțiunea diferit, iar atunci când, în sfârșit, prinde forță, decide să o ia de unul singur pe propria cale,  într-o călătorie a autocunoașterii.

Din viața marelui dirijor sunt redate etape definitorii, persoane de tipologii diferite, din medii în antiteză, care i-au influențat percepția și cariera. Prin împletirea vieții bătrânului dirijor cu cea a tânărului artist visător se conturează portretul complex al acestuia. Așa cum ne dezvăluie și soția sa Ioana Celibidache în volumul Sergiu, altfel… dirijorul este un artist, un spirit ce călătorește spre perfecțiune, oferă sensibilitate și păstrează bucuria momentelor prin puterea amintirii. Dincolo de severitatea aparentă, Ioana ne dezvăluie și ipostaza de tată pentru Serge, o figură prezentă, caldă, dar care încurajează perfecțiunea și are standarde înalte, ducând astfel mai departe, într-o manieră diferită, valorile bunicului, de altfel rădăcini ale geniului.

Definitorii rămân imaginile copleșitoare surprinse în film, când dirijorul domină sala, controlând sunet și tăcere și oferind atenție detaliilor,  punându-se astfel în lumină dăruirea, sacrificiul și conexiunea sa cu orchestra, bazată pe încredere. Cravata este, simbolic,  dragostea și lumina călăuzitoare a tatălui care l-a iubit din umbră, acea figură critică, dar care l-a mobilizat în mod paradoxal să lupte și să se dezvolte armonios și să se transforme în artistul empatic care oferă iubire prin muzică.

Surse imagini:

https://www.imdb.com/title/tt5335774/?ref_=mv_close

https://stirileprotv.ro/a/p-s-au-incheiat-filmarile-pentru-cravata-galbena-filmul-despre-viata-celebrului-dirijor-sergiu-celibidache.html

https://www.euronews.ro/articole/premiera-cinematografe-romania-cravata-galbena-the-yellow-tie-film-sergiu-celibidache-john-malkovich