"La marginea unui codru nesfârșit" - Leo Vardiashvili

SMARANDA COJAN, 10 E

Vă iubesc cât de mult pot eu

Romanul “La marginea unui codru nesfârșit” ne poartă spre inima sfâșiată a Georgiei, în capitala Tbilisi, acolo unde ecourile războiului civil au scos la iveală destinul unei familii destrămate și forțate să se rupă de rădăcinile sale.

Tatăl, Irakli, împreună cu cei doi fii, Saba și Sandro, sunt nevoiți să emigreze către Marea Britanie pentru a-și găsi refugiul, lăsând-o în urmă pe Eka, mama copiilor. Această ruptură forțată devine o rană deschisă a familiei. Irakli depune un efort titanic, muncind pentru a face rost de banii necesari reîntregirii familiei, dar sacrificiul său care îl macină de puteri, se dovedește a fi în zadar. Tragedia este la scurt timp adâncită de veste tragică a morții Ekăi.

După ani de suferință Irakli decide să se întoarcă în Tbilisi, dar la scurt timp acesta dispare, lăsând în urma sa un mesaj criptic, care stârnește o întreagă căutare: “Băieții mei, am făcut ceva ce nu pot să desfac.[...] Am lăsat semne pe care nu pot să le șterg. Nu mergeți pe urma lor. Vă iubesc cât de mult pot eu. Irakli”. Acest mesaj enigmatic, declanșează plecarea fiului cel mare, Sandro, pe urmele tatălui. La rândul său Sandro dispare misterios. Fără altă soluție, Saba, se aventurează și el înapoi în țara copilăriei sale pierdute. Încă de la aeroport, suspiciunea se instalează. Băiatul simte că este urmărit și primește avertismentul direct de a se întoarce acasă. Tot la aeroport îl întâlnește pe Nodar un taximetrist jovial, dar cu o durere tăcută, care se oferă să-l ajute. Pe parcurs, Saba află că bărbatul își caută fiica dispărută, astfel cei doi împărtășind o soartă similară, dezvoltă o legătură bazată pe căutarea unei persoane dragi pierdute.

Kaleidoskupi

În Tbilisi, Saba descoperă că tatăl său nu a dispărut pur și simplu, ci este acuzat de o crimă și urmărit de autorități. Căutarea sa îl transformă pe Saba în complice, forțându-l să se ascundă în timp ce deslușește indiciile lăsate de Sandro. Unul dintre indiciile lăsate de Sandro sună astfel: “La marginea unui codru nesfârșit trăia un tăietori de lemne nevoiaș împreună cu nevasta lui și cu doi copii. Pe băiat îl chema Hansel, iar pe sora lui Gretel...” Începutul basmului “Hansel și Gretel” nu doar că oferă titlul romanului, dar sugerează și una dintre temele romanului, doi copii pierduți, care lasă în urmă firmituri în urma lor pentru a nu se rătăci pe drumul spre casă.

De altfel, indiciile lăsate fac trimitere la fragmente din “ Kaleidoskupi”, o piesă de teatru scrisă de Irakli, despre un personaj numit Valiko, care în stările sale de ebrietate poartă conversații imaginare cu diverse persoane din viața sa. Asemenea acestui personaj al tatălui său, Saba este bântuit de vocile lăuntrice ale rudelor și prietenilor rămași în Tbilisi, în special Nino, o prietenă dragă din copilărie de a cărei moarte se simte profund vinovat. Aceste voci interioare sunt o proiecție a traumei și a sentimentului de vină care l-au însoțit în Marea Britanie. Pe măsură ce se împacă cu trecutul și cu faptele tatălui său, vocile se liniștesc, simbolizând o vindecare a traumei.

De asemenea “Kaleidoskupi” face referire și la un caleidoscop care ascunde o magie a reconfigurării. Fiecare ușoară rotire construiește o altă realitate iluzorie, fragmentele colorate din interior compunând imagini noi, ce par infinite. De altfel romanul ne poartă într-un codru ce pare să nu se mai termine niciodată, un spațiu unde poveștile se rearanjează continuu.

În straturile dense ale propriului trecut

Călătoria lui Saba a reprezentat și o scufundare forțată în straturile dense ale propriului trecut, ajuns la casa unde a copilărit, acesta descoperă scrisori și cadouri de la mama sa, care nu au fost niciodată trimise, dar care semnificau mărturii silențioase că mama lor nu-i uitase niciodată, de altfel i se dezvăluie faptul că adesea rătăcea pe străzile din Tbilisi, mai ales în fața școlii, de unde ieșeau copii. Sperând poate să simtă pentru o clipă vibrația acelei lumi pe care o pierduse.

Drumul lui Saba nu reușește să-l ducă la tatăl său, el realizând că Irakli și-ar putea dori să rămână de negăsit. În schimb călătoria are o consecință neașteptată și plină de speranță efemeră, căci Nodar se reunește cu fiica sa pierdută, Natia, pe care o găsește într-un orfelinat. Pe drumul de întoarcere spre Tbilisi, într-o pădure cu acces restricționat, Nodar își găsește sfârșitul în mod tragic, împușcat de niște sildați. Saba este pus în fața unei noi misiuni, aceea de a avea grijă de Natia. Drumul este continuat de cei doi orfani uniți acum, prin aceeași suferință și aceeași lipsă. Titlul romanului “La marginea unui codru nesfârșit” dobândește o semnificație profundă, ieșirea din acel codru sugerează finalul unui capitol și începutul unui nou drum. Imaginea lui Saba și a Natiei, adultul și copilul, lăsând în urmă pădurea simbolizează maturizarea forțată a lui Saba, lăsându-și în urmă trecutul, traumele copilăriei și căutarea obsesivă a tatălui, el este gata să construiască un nou început, preluând simbolic un rol protector.

În final Saba nu primește răspunsurile pe care și le-ar fi dorit dar, prin suferință a dobândit puterea de a renunța la traumele trecutului și de a privi spre un nou început, realizând că misiunea sa nu era aceea de a regăsi pe cineva ci a se regăsi pe sine și de a-și vindeca rănile trecutului.

ALESIA MIHOC, 10 E

Amestec de rătăcire și speranță

       „La marginea unui codru nesfârșit”, romanul semnat de Leo Vardiashvili, se conturează ca testamentul unui suflet sfâșiat de trecerea timpului și de povara amintirilor. Este, în același timp, o scrisoare de adio adresată cioburilor rămase din vechiul Saba, un personaj care se află mereu într-un balans fragil între ceea ce a fost și ceea ce ar putea deveni. Deși intriga pare la început centrată pe căutarea tatălui dispărut, Irakli, în esență romanul urmărește un drum mult mai profund: călătoria protagonistului către regăsirea propriei identități, către reinterpretarea trecutului și înțelegerea locului pe care îl ocupă în lume.      

Destinul, cu firele lui invizibile dar imposibil de rupt, se împletește continuu cu trecutul, obligându-l pe Saba să se confrunte cu fragmente din viața sa pe care ar fi preferat să le lase în urmă. O aventură nu și-a propus niciodată să ofere răspunsuri imediate sau un scop vizibil, iar romanul amintește cititorului că nu putem ști niciodată ce ne va scoate soarta în cale, ce cotituri ne vor pune la încercare sau care dintre răscrucile vieții ne va reconfigura viitorul. Tocmai această căutare involuntară de sine, acest amestec de rătăcire și speranță, m-a atras cel mai mult. Detaliile aparent mici, un gest, o amintire, un miros, devin repere care dau viață dorinței lui Saba de a merge înainte, de a supraviețui, chiar și atunci când familia sa rămâne o prezență incertă în orizont.      

Războiul și întunericul interior

Războiul, forța distructivă care umbrește întreaga narațiune, nu lasă în urmă doar răni fizice, ușor de recunoscut și de arătat. El sapă în oameni goluri invizibile, traume care se transmit din generație în generație, uneori fără ca cei implicați să înțeleagă de unde vine durerea. Saba și Sandro aveau doar opt ani când au fost smulși din universul lor familiar și nevoiți să își lase mama înlăcrimată la aeroportul din Tbilisi. Imaginea ei, sfâșiată de gândul că poate nu își va mai vedea niciodată copiii, rămâne una dintre cele mai puternice amprente emoționale ale romanului. În ciuda promisiunilor lui Irakli, tatăl lor, de a o aduce înapoi, realitatea dură se dovedește necruțătoare, fiindcă anii trec, speranțele se sting, iar o singură decizie greșită, încrederea acordată persoanei nepotrivite, reușește să îngroape definitiv visurile familiale.    

  Pierderile materiale se împletesc cu pierderi sufletești, iar eșecul lui Irakli devine o rană care se resimte de-a lungul întregii vieți a copiilor săi. Pentru Saba, această tragedie nu este doar fundalul poveștii sale, ci chiar motorul care îl împinge înainte și îl obligă să se confrunte cu întunericul interior pe care mult timp l-a ignorat. În acest sens, romanul devine o meditație asupra fragilității umane, asupra modului în care oamenii învață să trăiască cu golurile din suflet și asupra puterii tăcute a legăturilor familiale.      

Codrul metaforic - Macbeth

În romanul lui Irakli, „Kaleidoscupi”, reprezentarea personajului principal ca dublu al propriei personalități după experiența traumatică a războiului nu este doar un procedeu literar, ci și un mod de a explora procesul dificil al regăsirii identitare. Saba, prin căutarea tatălui dispărut și prin confruntarea cu rănile moștenite, descoperă că adevărata lui misiune nu este recuperarea unui destin deja scris, ci construirea propriului sens al existenței. Astfel, romanul propune un arc inițiatic în care personajul traversează un spațiu al ambiguității simbolizat de „codrul nesfârșit”, ce trimite intertextual la finalul dramatic din Macbeth, pentru a se desprinde de fatalitatea trecutului și de moștenirea traumei.      

Codrul metaforic devine un element esențial în transformarea lui Saba. Dacă la Shakespeare pădurea Birnam, cu înaintarea ei imposibilă, este semnul predestinat al prăbușirii lui Macbeth, la Irakli codrul funcționează invers: nu ca un simptom al destinului implacabil, ci ca un spațiu interior în care destinul poate fi renegociat. În Macbeth, pădurea e expresia profeției care nu poate fi evitată, însă în roman pădurea din finalul dramatic devine un reper plasat în opoziție cu libertatea pe care Saba o câștigă. Această inversare semnifică eliberarea de tiparele transmise între generații, de idealurile străine și de traumele netratate.

Ieșirea din pădure

Trecerea lui Saba prin „codrul nesfârșit” nu este doar o aventură fizică, ci una simbolică, reprezentând confruntarea cu întunericul interior, cu partea moștenită, nerezolvată și repetitivă a identității sale. Prin paginile kaleidoscopice ale romanului, în care fragmentele de memorie se recompun și se refractă, el nu își găsește tatăl, ci pe sine. Alegerea de a-și „scrie propriul final” reprezintă împuternicirea personajului, un gest de afirmare a propriei voințe, în contrast cu soarta tragică a lui Macbeth, care se prăbușește în propria ambiție și în prevestirile inevitabile ale vrăjitoarelor.       

Soarta lui Saba este influențată în mod decisiv de trecerea prin codrul metaforic, el devenind un ritual de trecere, un spațiu  în care vechiul sine este abandonat, iar identitatea nouă se conturează. El simbolizează, în fond, ruptura de trecut, de războiul care a marcat generația părinților, de absențele care i-au modelat copilăria, de frica de a repeta greșelile celor dinainte. Odată parcurs, codrul nu îl condamnă, ci îl eliberează. Spre deosebire de Macbeth, Saba nu este „închis” într-un destin, ci iese din pădure cu o formă de claritate interioară: capacitatea de a trăi prin alegeri proprii, nu prin traume moștenite.      

În cele din urmă, „La marginea unui codru nesfârșit” se dovedește a fi mai mult decât o poveste despre căutare, pierdere sau reconciliere. El este un roman al transformării interioare, al confruntării cu propriile rădăcini și al depășirii destinului moștenit. Traseul lui Saba, marcat de rătăciri, frici și revelații, ilustrează felul în care identitatea nu se naște din absențe sau traume, ci din curajul de a le privi în față și de a le transcende. Codrul metaforic devine, astfel, spațiul în care trecutul se reconfigurează, iar viitorul încetează să mai fie o prelungire a suferinței. Dacă Sandro se prăbușește sub greutatea profețiilor și a propriei ambiții, Saba reușește să își revendice libertatea, desprinzându-se de destinul întunecat care părea să-i fie predestinat. Romanul lui Vardiashvili ne amintește că adevărata putere a omului stă în capacitatea de a-și rescrie povestea, iar drumul prin „codrul nesfârșit” nu duce la sfârșit, ci la începutul unei identități noi, asumate și eliberate.