"Sticlăreasa" de Tracy Chevalier - O clepsidră cu mărgele

MARIA DĂNILĂ, 10 E

O clepsidră cu mărgele

Romanul Sticlăreasa de Tracy Chevalier este o reprezentare a sacrificiului feminin pentru iubire, evidențiind totodată puterea de a se revolta, de a-și exprima suferința prin artă sau vocal și de a se împăca cu sinele după o suferință profundă. Acest roman devine un fel de ceasornicar cosmic, o dovadă a scurgerii timpului într-o clepsidră cu mărgele, care surprinde mai multe generații înlănțuite de aceeași pasiune, același meșteșug, conturându-se ideea de continuitate, de tradiție familială redată prin intermediul sticlei. 

    Încă din primele pagini suntem introduși sub această cupolă de sticlă reprezentată de trecerea lentă și ireversibilă a timpului, Murano fiind trandafirul etern al dragostei depline, al pasiunii intense, al romantismului și al frumuseții. Inițial, ne aflăm în 1486, perioada Renașterii, iar Orsola, personajul principal al romanului este împinsă de fratele ei Marco într-un canal. Ajutată de celălalt frate al ei, Giacomo, fata reușește să iasă. Pentru a se încălzi, Laura Rosso, mama, o sfătuiește să intre în atelierul familiei Barovier, rivală cu familia Rosso. Acest moment este semnificativ în dezvoltarea personalității Orsolei, întrucât este declanșată dorința acesteia de a lucra cu sticla, de a face mărgele. 

    Tatăl familiei, Lorenzo Rosso, lucra ca de obicei în atelierul său când, din neatenție, un ucenic a scăpat bucata de sticlă, împrăștiind cioburi prin tot atelierul, iar unul dintre ele ajungând în gâtul lui Lorenzo. Pentru a încerca să șteargă, să curețe bălțile de sânge și să îi oprească sângerarea, membrii familiei vor folosi cearșafuri albe. Această scenă simbolizează pătarea inocenței, a purității copilăriei de pericolele care vin odată cu nevoia de maturizare și sacrificiile viitoare. 

Continuitatea tradiției

   Toate responsabilitățile familiale și ale afacerii îi revin lui Marco, care, încercând să restabilească ordinea inițială, merge la Klingenberg pentru a-i vinde un pocal realizat de el. Însă, asemenea fiului rătăcitor, atras de plăcerile trecătoare ale lumii, nu se mai întoarce. Din cauza grijilor care îi frământa, Giacomo și Orsola merg la Veneția pentru a-l căuta. Într-un final, reușesc să îl găsească. La întoarcere sunt transportați de Antonio și Domenego. Profitând de momentul de slăbiciune al lui Marco, Antonio se va angaja la sticlăria familiei Rosso. 

    Klingenberg, văzând dedicarea și priceperea Orsolei, dă, pentru prima dată, o comandă de 100 de mărgele. Aceasta începe să realizeze mărgele într-un mod mai discret, fără ca Marco să știe, întrucât ar fi descurajat-o. Între timp, Nicoletta, cumnata ei și soția lui Marco, naște un copil pe care îl numește Marco, dar pe care îl strigă Marcolin. În ciuda preocupărilor casnice, lipsa de timp devine un imbold pentru Orsola, motivând-o să confecționeze în continuare. Pe parcursul romanului se nasc mai mulți copii, ceea ce ar putea fi un omagiu adus femeii, născătoare de viață, și o sugestie pentru continuitatea tradiției familiale.

Un univers întreg

    Pietricica mai înaintează puțin prin timp, iar acum ne aflăm în secolul al XVI-lea, când apare și se răspândește ciuma. Două dintre victimile acesteia sunt Maddalena și Nicoletta, iar familia Rosso intră în carantină. Resursele familiei se tot împuținează, așa că Antonio îi propune Orsolei să facă mărgele pentru a-și putea plăti mâncarea. Confecționarea mărgelelor reprezintă de fapt modalitatea de înrădăcinare în speranța vieții, a iubirii și a vindecării rănilor trecutului (,,Dar sticla-i sticlă. E frumoasă, dar nu-i un leac./Nu-i și alinarea oare un soi de leac?”) Sticla devine mai mult decât o unealtă de reconciliere, ea devine martoră la tot ce înseamnă viață, flacăra pasiunii, dragostea intensă, speranța dar și suferința, confruntarea cu pierderea celor dragi și alegerile dificile, care contribuie în evoluția și creșterea Orsolei. Un alt pasaj deosebit este: ,,În mărgelele ei avea să creeze niște lumi în miniatură”, dar pentru ea, mărgelele respective înseamnă un univers întreg. În ciuda aparenței lor mici și nesemnificative, acestea ascund muncă, timp, energie, concentrare, dedicație și măiestrie, sunt mult mai complexe și profunde decât par. Orsola lasă o parte din ființa ei, din sufletul ei în munca pe care o face cu atât de multă plăcere. 

Saltul delfinilor

    Relațiile din cadrul familiei devin tot mai tensionate. Până la urmă, Antonio părăsește Murano și pe Orsola, ducându-se pe Terraferma. Orsola merge din nou la Klingenberg, iar în urma unei negocieri, acesta primește un sfat valoros: ,,adevărata valoare a unui lucru este prețul de care niciuna dintre părți nu e întru totul mulțumită”. În ciuda distanței fizice dintre ei, cei doi tot sunt împreună, fiind uniți printr-un mod imaterial, pentru că se gândesc unul la altul și continuă să se iubească, dragostea dintre ei rămâne vie, ca o flacără veșnic arzătoare. Delfinii din sticlă pe care Antonio îi trimite Orsolei pe tot parcursul vieții ei simbolizează dorința de protejare a unei iubiri trecute, dar care în inimile lor dăinuie cu putere și, totodată, vindecarea sau măcar ameliorarea rănilor sufletești provocate de această ruptură bruscă. 

    Mărgelele din clepsidră s-au mai scurs, iar acum ne aflăm într-un alt context istoric, ascensiunea la putere a lui Napoleon și dominația Franței asupra Veneției. Josephine, soția lui Napoleon, vine în vizită în Veneția, așa că Klingenberg o roagă pe Orsola să îi facă acesteia un colier de neuitat. În luarea deciziilor legate de aspectul colierului, observăm autenticitatea Orsolei și ceea ce urmărește ea de fapt: ,,Important e să îi arătăm frumusețea unică a sticlei muraneze - venețiene”. Culoarea pentru care optează protagonista este roșu, culoare specifică pasiunii, dragostei, dar și sacrificiului. În urma acestei lucrări, ea primește admirația, aprecierea celor din jur. 

Scântei și modelări

   Familia Rosso se confruntă cu o situație financiară dificilă, fiind nevoită aproape să renunțe la sticlărie. Klingenberg pleacă din Veneția, însă se pare că Jonas, secretarul său, dorește să înceapă o afacere care ar putea ajuta familia. Marco se lasă, până la urmă, convins de ceilalți pentru a începe să facă mărgele de nisip. În scurt timp aceștia își dau seama că au nevoie de cineva care să îi învețe să le confecționeze, așa că Orsola va merge la femeile de la care a preluat ideea, pentru a le cere ajutorul. În cele din urmă au stabilit că va veni o fată Luciana pentru a-i învăța. Acest moment marchează trecerea de la frumusețea autentică și unicitatea măiestriei sticlei de Murano, la banalitatea cotidianului a atelierului. 

    Între Raffaele, fiul lui Marco și Luciana pare că apare o ,,scânteie” a simpatiei, a dragostei. Orsola o dă afară pe fată, întrucât consideră că nu mai este nevoie de aceasta, dar Raffaele fuge după ea. Laura Rosso merge să discute cu mama Lucianei și ajung să se înțeleagă în ceea ce privește relația celor doi, aflând, totodată, că urmează să aibă un nepot. 

   Trecem din nou prin timp, iar acum ne aflăm în perioada Primului Război Mondial. Sebastiano, fiul lui Giacomo, moare pe front. Această pierdere este intensificată și de moartea Laurei Rosso, cea care ținea împreună toată familia. Afacerea Orsolei și a Lucianei se unesc pentru a produce mai mult și pentru a scoate mai mult profit. Raffaele, alături de soția sa și de copiii săi se mută în casa familiei Rosso. Stella, sora mai mică a Orsolei decide să ajute în marele conflict, îngrijindu-i pe cei răniți, însă moare în cel de-Al Doilea Război Mondial, într-un bombardament. Toate aceste schimbări ne indică viața zbuciumată a Orsolei, a cărei singure mângâieri a fost sticla, constanta timpului, elementul omniprezent din acest roman. 

A pleca, a muri sau a supraviețui prin frumusețe

    Observăm că pe tot parcursul romanului multe personaje mor sau pleacă din diferite motive. Maddalena, servitoarea familiei, și Nicoletta mor din cauza ciumei. Antonio pleacă, Isabella, soția lui Giacomo, fuge, Klingenberg, comerciantul prin intermediul căruia se făceau afacerile familiei Rosso, pleacă din Veneția. Raffaele fuge după Luciana, mai apoi rămânând cu ea, Sebastiano a murit în Primul Război Mondial, Francesca s-a măritat în Veneția, Laura Rosso moare, Stella moare într-un bombardament și, în cele din urmă moare și Stefano, soțul Orsolei, din cauza covidului. Pare că este o carte pusă sub semnul morții, al tragicului, dar ne oferă o lecție esențială pentru propria noastră înțelegere și dezvoltare emoțională despre dificultățile și provocările cu care ne confruntăm în lumea reală și cum nimeni nu scapă cu adevărat de durerea pe care o provoacă imprevizibilitatea destinului. 

    Totuși, cartea se termină într-un mod plăcut, care ne sugerează că indiferent de cât de multă moarte și suferință suntem înconjurați și de cât de mult se schimbă lumea trebuie să continuăm să credem că iubirea va supraviețui și că arta ne va înfrumuseța viața, inspirându-ne și pe noi să creăm mai departe. Antonio a modelat tradiția familială a zeci de generații pentru a păstra iubirea. 

    Astfel, Orsola este un simbol al rezistenței și al curajului feminin, o ființă alcătuită din cioburile trecutului, atât durere cât și iubire, iar ceea ce echilibrează și oferă armonie vieții ei este sticla în care își regăsește de fiecare dată rădăcinile și de fapt pe sine. Sticla reprezintă universul lăuntric în care se poate ancora atunci când  este aruncată cu cruzime în dificultățile realității. 

DIANA DRUGU, 10 E

Fluiditatea timpului

Romanul "Sticlăreasa" al lui Tracy Chevalier este o capodoperă ce abordează ca temă principală fluiditatea timpului, precum sticla modelată la lampă.

Atât timpul muranez cât și cel venețian dau răgaz frumuseții să se desfășoare cu o lentoare deosebită, ca și cum am observa cum se scurge sticla clepsidrei și nu nisipul din interiorul său. Consider că acest fapt provine din dezechilibrul celor două insule, ele fiind învăluite de apa care parcă încearcă să conserve arta muraneză, făcând-o cât mai puțin accesibilă ochilor celor de pe Terraferma. În același timp, deși sticla muraneză este născută din foc, importanța indispensabilă, vitală a acestui element este negată. Chiar și în familia protagonistei Orsola, familia Rosso, Marco este cel ce îi reproșează lui Antonio că "apa nu trebuie îmbinată cu focul", descurajând figurinele acvatice și în culori de lagună, precum apa muraneză captată în sticlă, ale fostului venețian înfumurat.

Singurul personaj ce încearcă să restabilească acest echilibru, fiind într-o continuă căutare chiar și subconștientă de a uni elementele vitale, este chiar Antonio Scaramal. Acesta îmbină apa cu focul, realizând delfinii săi ce devin precum florile de nu-mă-uita în viitorul său cu Orsola și caută plecarea sa pe Terraferma, având nevoie de această stabilitate a pământului.

În această poveste a devenirii micuței Rosso în lumea sticlăriei dominată de bărbați, îndrumată de cele două figuri feminine ale familiei Barovier, Maria și Elena, cu multă determinare, pasiune și muncă, noua Orsola devine demiurgul propriului univers fragmentat și purtat în fiecare mărgea.

Delfinul de culoarea lagunei

În acest roman, gondolierii sunt cei care unesc insula Murano cu Veneția și Terraferma. Aceștia, fiind alcătuiți din esența domoalei insule a sticlei, dar purtând și ceva din esența de pe Terraferma, resimt timpul precum toți locuitorii acestor insule aproape blocate într-o bulă temporală, însă pot prevesti unele momente din viitor deoarece acestea ar fi avut deja loc dacă era respectată unitatea de măsură temporală de pe continent. Acest fapt este portretizat cu acuratețe de secvența în care Bruno, după ce află că Orsola fusese împinsă de fratele ei mai mare, Marco, într-un canal, o întreabă dacă încerca să devină delfin. Aici, delfinul nu este doar simbolul amintirii lui Antonio și a relației dintre cei doi după plecarea sa pe continent, ci acesta devine un alter ego al Orsolei, fiind o creatură maiestoasă, zărită și în apele ce îmbrățișează insulele unde timpul stă în loc. De asemenea, delfinul este creat din sticlă de culoarea lagunei, un turcuaz translucid ce amintește de mantia de apă a insulei Murano. Orsola asociază această culoare cu Antonio, refuzând să recreeze această cromatică pentru vreo viitoare mărgea de a sa, cu scopul de a păstra sticla de culoarea lagunei ca un simbol al experienței speciale și irepetabile de a fi iubită de un suflet pasionat, creativ și neobosit de sticlar venețian.

Nașterea în foc

Pentru Orsola Rosso, sticlăritul nu este doar o modalitate de a aduce noi venituri familiei, o pasiune sau, mai apoi, un talent, ci o modalitate de a evada din scena morții pe care se joacă aceeași piesă de teatru morbidă neîncetat, ea reușind prin modelarea sticlei să se păstreze lucidă, sănătoasă și ocupată în timpul ciumei. În timpul acestei molimi necruțătoare, mărgelele sticlăresei devin cu valoare atât de monedă de schimb cât și de talisman. Decizia de a naște din foc aceste mici fragmente de speranță este una grea pentru Orsola, căci ea nu credea în puterea tămăduitoare a acestor mărgele pe timp de boală, nu credea în farmecul lor tainic. Inițial, aceasta a ales să topească tijă galbenă și neagră pentru mărgelele-talisman, negrul având să amintească de "ciuma care trebuie alungată". Pe când protagonista încearcă să facă din mărgeaua salvării o amintire a bolii crunte învăluită într-o aură de speranță, ca un simbol al luptei cu boala, Antonio o sfătuiește să renunțe la aluzia bolii și deci la culoarea neagră, mărgeaua având să devină o evadare din sumbrul cotidian, o distragere a atenției de la moarte și de la acest continuu memento mori al numeroaselor decese ale persoanelor dragi. Totuși, tocmai încercarea de salvare prin artă aduce moartea iminentă. După ce Paolo primește o mărgea ca un soare, formată din alternarea galbenului opac cu cel translucid, acesta își găsește sfârșitul. Această problemă ne invită la contemplare, deslușindu-ne faptul că arta nu poate salva trupul, ci doar sufletul. Arta nu poate conserva și nu trebuie conservată în planul contingent, nu trebuie captată în această dimensiune.

Esența muraneză

La finalul romanului, pe când Orsola se afla în atelierul său, rotind o mărgea, își face apariția Alessandro Scaramal, un descendent al iubitului ei Antonio. Acesta explică faptul că delfinii care deveneau din ce în ce mai diformi, cu proporții variate și ai căror culori deveneau din ce în ce mai diverse, mai opace, nu vin toți de la Antonio, ci de la mai multe persoane, de la fiecare generație descendentă a acestuia. Acest fapt explică de ce de la un delfin la altul figurina pare că își pierde din esență.

Prin plecarea lui Antonio pe Terraferma, acesta a adus printre oamenii obișnuiți esența muraneză, încercând să insufle în materia din care sunt cei de pe continent alcătuiți acest farmec muranez. Această esență este și în genele descendenților lui, însă, de la o generație la alta, ea se risipește, se consumă în absența insulei sticlei, vizita lui Alessandro fiind și o asigurare a viitoarelor generații că vor avea această esență muraneză care îi va ghida în realizarea delfinilor în continuare, ca o împrospătare a materiei din care este formată ființa.