"Patru anotimpuri în Japonia" de Nick Bradley - În sunetul tăcut al apei se dezvăluie frumusețea clipei

MARIA COT, 10 E

Pe muntele vieții

De ce regretăm un lucru pe care cândva ni l-am dorit? Aceasta este întrebarea existențială care străbate romanul lui Nick Bradley, un volum ce contopește teme precum familia, vocația, cultura și identitatea personală. Fiecare capitol ascunde o nouă confruntare, între Ayako și Kyo, între Flo și sine însăși. Totuși, până la final, personajele intercalate ajung să-și găsească pacea și învață să iubească și să fie iubite. Fluiditatea narațiunii apropie cititorul de atmosfera japoneză, cu ritualuri cotidiene, peisaje minimaliste și haiku-uri strecurate subtil, însă acest decor nu e decât un pretext pentru dezvăluirea frământărilor interioare ale fiecărui personaj. Plimbându-se pe străzile aparent neînsemnate ale orașului Onomichi, acestea reflectează asupra vinovăției, neputinței și eșecurilor generaționale.

Romanul debutează cu Flo, o traducătoare americană care, după despărțirea dureroasă de iubita sa, își regăsește sensul în viață prin pasiunea pentru traduceri. Descoperirea misterioasei cărți “Sunetul apei”, găsită într-un metrou, îi oferă un nou punct de pornire. Totuși, chiar și această renaștere profesională o conduce într-un blocaj emoțional, în care motivația de a continua să rescrie viața bunicii și a nepotului devine tot mai fragilă. Flo amână, se îndoiește și se învinovățește pentru trecut. Paradoxul existenței ei devine evident, atât de absorbită de traduceri și de limbaj, ajunge să nu-și mai poată „traduce” propriile sentimente. Cu toate acestea, fiecare eșec se dovedește o lecție valoroasă, ghidând-o spre împlinire. La final, Flo reușește să urce „muntele vieții” și descoperă frumusețea reconcilierii și a iubirii care o aștepta încă de la prima greșeală.

“Vechiul iaz


O broască sare.


Sunetul apei.”

Puterea stă în asumarea vulnerabilității

Ce se întâmplă atunci când viața îți oferă o a doua șansă? Această întrebare o urmărește pe Ayako, bunica lui Kyo, care devine pentru patru anotimpuri figura maternă ce îl crește pe nepotul lăsat în grija ei. Pentru Ayako, Kyo este o reîncarnare simbolică a fiului pierdut, iar momentele petrecute împreună îi amintesc de familia destrămată. Pierderea soțului, pe muntele pe care îl urca zilnic ca ritual de comemorare, a transformat durerea în lecție, dezvăluind secretul vietii care cere preturi mari. Ayako nu a permis trecutului să o definească, demonstrând că poți oricând să crești, să te schimbi și să o iei de la capăt.La început, nu înțelege șansa pe care destinul i-o oferă: șansa de a vindeca trecutul prin iubirea față de nepot. Îl mustră la fiecare greșeală, iar orgoliul îi îndeamnă să nu-și mai vorbească zile întregi . Totuși, pe parcurs, gândurile bunicii se reflectă în gândurile nepotului și Kyo începe să iubească orașul pe care îl considera pustiu, iar Ayako îi acceptă pasiunea și devine sprijinul lui cel mai puternic.

Kyo învață de la bunica sa să își asume vulnerabilitatea și reușește să se deschidă atât în fața ei, cât și a prietenilor și iubitei. Nu mai privește viața ca pe o succesiune de greșeli, ci ca pe o cale continuă de învățare. El are curajul pe care prietenul său dentist din Tokyo nu îl are, acela de a rupe rutina și de a-și urma pasiunea, să nu rămână în același stadiu ca el, urând gândul că se va uita în gurile oamenilor pentru tot restul vieții. Moștenește sensibilitatea artistică a tatălui, iar imaginea acestuia îl însoțește constant: episodul tentativei de sinucidere și prezența simbolică a broaștei sugerează că viața continuă, indiferent de pierderi. La întâlnirea din cadrul FILIT, autorul a transmis un adevăr esențial: suntem încă la vârsta la care avem voie să greșim și să ne iertăm, fiind și concluzia romanului pe care toți trebuie să o valorificăm.

Toți purtăm un conflict interior ascuns, iar noi alegem dacă îl lăsăm să ne domine sau dacă ne eliberăm de el. Viața poate fi mai blândă, dacă îi oferim șansa să fie astfel. Un lucru rămâne cert: fiecare are nevoie de cineva care să-i lumineze drumul, fie o bunică, o persoană pierdută din trecut, fie un personaj dintr-o carte. Timpul, asemenea celor patru anotimpuri, vindecă totul. Trebuie doar să ne permitem să fim vindecați de propriile eșecuri.

CASANDRA DELIU, 10 B

Cercuri în oglindă

Hibiki – un nume care nu înseamnă mult pentru majoritatea oamenilor care îl aud, dar pentru cunoscătorii din Onomichi, acesta este precum propriul lor mesager către frumos. Hibiki înseamnă „ecou”, la fel ca cele lăsate de apa curgătoare, ecouri care se repetă fără sfârșit, precum o Samsara în Budism. 

Romanul lui Nick Bradley, „Patru anotimpuri în Japonia”, este o carte îndrăzneață, scrisă de un autor cunoscut pentru iubirea sa pentru pisici, un motiv frecvent întâlnit; de la Coltrane la Lily, până la Yin și Yang, echilibrul suprem. Povestea începe cu Flo, o traducătoare de origine americană care s-a mutat în Japonia, numele ei fiind derivat de la englezul „flower”, iar mai apoi din latină, unde simbolizează „floare prosperă”. Flo trece prin mai multe dificultăți, atât psihice, cât și fizice; iubita ei insistă să se mute împreună în New York, dar Flo este reticentă, deoarece toată munca ei legată de Japonia ar fi in van, a venit în aici pentru a pleca din State, iar fizice, este impas în legătură cu pasiunea ei pentru tradus și simte că nu i-ar mai aduce nicio bucurie. În cultura japoneză, apa este un simbol al sacralității și al conexiunii cu divinul, de asemenea al purificării. Ultima scenă din primul capitol o surprinde pe Flo aplecată peste un râu din parc, în timpul unei cerți cu Yuki; apa este elementul mediator, care formează unde ca niște ecouri, cercuri perfecte ce reprezintă etapele vieții.

Formele apei

☯︎

Cadrul se schimbă și ajungem într-o casă plină de amintiri din partea rurală a Japoniei, situată în satul Onomichi. Ayako, cuvânt care înseamnă „copil al culorii”, este o bătrâna proprietară a cafenelei „EVER REST”; nume care poate fi interpretat în două moduri: odihnă veșnică și cel mai înalt vârf montan, ambele având o legătură strânsă cu aceasta. Ayako și-a pierdut soțul într-una dintre călătoriile pe muntele Tanigawa, și pe fiul său, care s-a sinucis. „EVER REST” poate face aluzie și la pasiunea cuplului pentru urcatul pe munte - „Everest”, cât și la odihna eternă de care are Kenji, fiul ei, parte. În budism, religia practicată de Ayako, munții simbolizează conexiunea cu divinul, modul prin care aceasta poate comunica cu cei care au atins deja Nirvana, precum Kenji și soțul său. Numele „Tanigawa” înseamnă „râul din vale”, astfel apa devenind un motiv foarte des întâlnit; apa, pe atât de lină, pe atât de haotică.

Kyo, nepotul acesteia, este trimis de mama lui la bunica sa pentru a studia, deoarece băiatul nu a intrat la facultate din prima, iar în Onomichi există o școală specială pentru un al doilea examen. Schimbând cursul călătoriei primei nopți, oprindu-se în Osaka, unde o întâlnește pe Ayumi, ajunge cu o zi mai târziu la Ayako. Din momentul întâlnirii lor se pot observa diferențele, nu doar cea de vârstă, dar și cele de personalitate. Odată cu asta, apare și o broască. Sunetul apei.

Pe cât de diferiți, pe atât de asemănători sunt cei doi. Pierderea lui Kenji este unul dintre motivele pentru care Ayako și Kyo încep să rezoneze, în ciuda faptului că nu s-au mai văzut decât când Kyo era mic. Motivul apei apare în fiecare moment tensionat, ca un mijloc care încearcă să spună că „totul va fi bine”, pentru că oricât de învolburată ar fi apa, totul se calmează la un moment dat. 

Broscuța, Coltrane, motanul cel cu un petic alb, muntele, toate acestea sunt căi de acces între lumi. Kyo, care este talentat la desen, se imaginează ca o broscuță, la fel și pe Ayako, datorită faptului că cei doi sunt rude; dar prima broscuță care a fost vreodată a fost chiar Kenji, conexiunea celor doi, un mesager mort, dar care îi menține pe ceilalți cât se poate de vii.

Coltrane, motanul negru cu o pată albă, oglinda lui Lily, pisica albă cu o pată neagră a lui Flo, formează Yin și Yangul, echilibru perfect, armonie divină, chiar dacă fac parte din plane diferite. Coltrane este un mediator, care menține balanța dintre viață și moarte, prezent în fiecare desen din carte care suprinde curtea casei lui Ayako. Coltrane, sau altfel numit Mick Jagger, este un ghid al oamenilor din Onomichi, dualitatea numelor reflectând asta; pentru fiecare persoană, Coltrane este un element care aduce confort și siguranță.

☯︎

Flo se întreabă permanent ce ar trebui să se întâmple cu viața ei, cum ar arăta dacă ar fi plecat cu Yuki la New York. Oare ar fi fost mai fericită? Sau iar fi dat doar un sentiment fals de speranță, știind că nu este ceea ce își dorește cu adevărat? În momentul în care are nevoie cel mai mult de un semn, găsește o carte în tren, de care nu a auzit niciodată; o ia, reticentă, fără să știe cât de mult îi va schimba viața.

Copilul broaștei

☯︎

Revenind la cafeneaua EVER REST din Onomichi, Ayako și Kyo au început să se împrietenească, încet încet, Relația celor doi începe în primăvară, anotimpul renașterii, când lucrurile de abia încep să ia formă, când totul este tânăr și proaspăt născut, precum legătura celor doi. Broscuța este mereu prezentă, fie în carnețelul cu schițe a lui Kyo sau pe tabloul de pe peretele cafenelei, Kenji veghează asupra celor doi încontinuu, doar copilul broaștei e tot broască, nu?

Într-una dintre plimbările lor, urcă pe munte, la templu. Drumeția lor până în vârf surprinde diverse aspecte nu doar ale relației lor, ci și ale orașului Onomichi; Templul Celor o Mie de Lumini, Cărarea Pisicilor, locuri care au făcut parte și din viața lui Kenji, a bunicului, dar care fac parte acum și din viețile lui Ayako și Kyo. Femeia îi povestește nepotului ei de experiența ei în care a triumfat împotriva Muntelui Morții, cum iubirea pe care o are față de familia ei este motivul pentru care încă este vie. Ayako aproape a murit din cauza ambiției sale de a urca Muntele Tanigawa cu cenușa soțului ei, dar o furtună a luat-o prin surprindere și era pe cale de a-și vedea sfârșitul, dar pentru că știa că soțul ei și Kenji nu ar fi lăsat-o să moară așa, au ghidat-o spiritual, dându-i o a doua viață.

☯︎

Povestea lui Flo începe să își reia cursul, gândurile de a sări în fața trenului aproape definitiv șterse, când începe să citească. Simte o conexiune specială cu personajele Kyo și Ayako în care se regăsește, plănuind chiar să viziteze Onomichi.

Martori trecători

☯︎

Când Ayako aude că nepotul său se întâlnește cu o fată, în loc să fie focusat pe studiile sale, aceasta își asuma imediat rolul de mediator, și vorbește cu Ayumi, aceeași fată pe care Kyo a cunoscut-o în tren spre Osaka, al cărei nume înseamnă „progres”, să îl lase în pace. Relația lui Ayako și Kyo începe să se deterioreze din acest motiv, cei doi nemaivorbind zile. Singura prezență care îi aduce înapoi împreuna este broscuța – Kenji. Balanța dintre Yin și Yang menținută perfectă înainte este acum în pericol, în ciuda faptului că Ayako avea intenții bune, trebuie să realizăm că fiecare își trăiește și croiește viața în propriul mod, iar noi nu suntem decât martori trecători. Însă, nu există viață fără un echilibru, astfel încât Ayako și Ayumi se împrietenesc, ambele realizând că cealaltă îi vrea doar binele lui Kyo.

☯︎

Cât este în Onomichi, Flo vizitează locul unde ar fi fost cafeneaua EVER REST, iar când intră este întâmpinată de un tabloul semnat de „Hibiki”, același nume cu al autorului cărții „Sunetul apei”, cu personajele Kyo și Ayako în rol principal, intitulată după haiku-ul lui Matsu Basho, „Sunetul apei”. Nimeni din jur nu pare a ști cine este Hibiki, dar ea știe că el există sau măcar că ar fi existat, dacă nu în realitate, în inima ei sigur este viu.

☯︎

În final, aceasta se întâlnește cu Hibiki și soțul său, de asemenea și cu motanul lor negru cu un singur ochi, Coltrane. Hibiki, acum bătrân, cred că îl reflectă pe Kyo, un autor introvertit, care se regăsește într-un animal neobișnuit datorită familiei sale, broscuța, autor al unui tablou în locul unde ar fi fost casa lui Ayako, odihna veșnică, un om născut în timpul primăverii, format în timpul verii, șlefuit toamna, perfecționat iarna și renăscut la începutul primăverii. Ciclul continuă la nesfârșit, cercuri perfecte, ca Ouroboros, ca în Budism, ca în undele perfect rotunde formate în apă, la care se uitau Kyo și Flo când aveau cea mai mare nevoie de confort și siguranță.