"Cod 612. Cine l-a ucis pe Micul Prinț?" de Michel Bussi - Chemarea zborului spre inima misterului

DARIA BORTICĂ, 10 E

Scrisoarea

Întâlnirea de la Alecart cu scriitorul Michel Bussi, autorul romanului ,,Cod 612. Cine l-a ucis pe Micul Prinț?” din cadrul Festivalului Internațional de Literatură și Traducere (FILIT) din acest an s-a dovedit a fi pentru mine o experiență care a împletit realitatea literară cu cea umană, amintindu-mi mereu de cuvintele celebrului aviator-scriitor Antoine de Saint-Exupéry: „Esențialul este invizibil pentru ochi.” . Într-o epocă în care sensurile profunde se estompează în zgomotul lumii, această discuție mi-a deschis o perspectivă nouă asupra micuțului prinț, asupra autorului său, dar mai ales asupra felului în care literatura poate ține aprinse luminile unor destine dispărute.

Cartea lui Michel Bussi pornește de la o întrebare provocatoare: cine l-a „ucis” pe Micul Prinț?-o întrebare care se naște din misterul dispariției lui Saint-Exupéry în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Desigur, nu e vorba despre o crimă în sensul strict, ci despre o reflecție asupra felului în care mitul micului prinț a înlocuit, treptat, omul de carne și oase: Antoine, pilotul, ființa fragilă, îndrăgostit, contradictoriu, temător uneori, pentru care scrisul și visarea deveniseră forma supremă de supraviețuire.

Un element care m-a impresionat profund, regăsit atât în carte, cât și în discuția purtată de la întâlnire, este reflecția asupra scrisorii lăsate de Saint-Exupéry înainte de moarte, în care afirma:

„Dacă voi fi doborât, nu voi regreta absolut nimic. Viitorul mușuroi de termite mă îngrozește.

Și le urăsc virtutea de roboți.

Eu am fost făcut să fiu grădinar.”

Imaginea „mușuroiului de termite” trimite la o lume mecanică, devoratoare, o lume a războiului și a programării oarbe. Aceste „termite” sunt, în mintea mea, soldații cu o singură menire: distrugerea. Saint-Exupéry nu aparținea acestei paradigme, de aceea, ideea de a fi „grădinar” devine emblematică. Grădinarul este cel care cultivă viața, care o îngrijește, o respectă, o protejează. A fi grădinar înseamnă a alege calea creației în locul celei a distrugerii. Așa cum în Micul Prinț el îmblânzește vulpea, are grijă de trandafir și poartă responsabilitatea asteroidului său, tot așa și în viață, Saint-Exupéry se simte dator lumii, nu prin forța devoratoare, ci prin fluiditatea cursului poveștii și menținerea ei vii.

Povestea grădinarului

Un alt citat ce care continuă ideea scrisorii este:

,,Asta-i preocuparea unui om care fuge din lume și se întreabă, de-acum ca spectator, cum se va termina războiul, dacă fiara murdară va devora lumea… și dacă mușuroiul de termite va supraviețui.”

Aici se simte frica profundă nu doar față de moarte, ci față de dispariția sensului, față de devorarea totală al umanului din noi. Războiul-fiara murdară, amenință să distrugă tot ceea ce are valoare: inocența, frumusețea și puritatea. Nu e greu să vedem în acest tablou imaginea micului prinț, singura voce care mai poate salva ceea ce este esențial. Din această perspectivă, Saint-Exupéry pare să fi știut că Micul Prinț îl va transcende, îl va depăși, va rămâne viu când el va dispărea. Acest fenomen, pentru mine, este ca o renaștere în care creația urmează să poarte vie imaginea noastră. Astfel, Michel Bussi transformă această teorie într-un joc literar: ajungem să ne întrebăm dacă Micul Prinț „l-a ucis” pe Saint-Exupéry în sensul că autorul a acceptat să se stingă pentru ca opera să înflorească, exact ca grădinarul care se sacrifică pentru grădina sa, prin timpul pentru a o întreține și crește, ceea ce nouă ni se cuvine ca o responsabilitate pentru ceea ce ,,îmblânzim”, iubim.

Trandafirul dinăuntru

„A iubi nu înseamnă a ne privi unul pe celălalt, ci a privi împreună în aceeași direcție.”- este un alt citat din carte care m-a impresionat. Doar ca aici sensul direcției nu este unul propriu, ci reflectă asupra a ceea ce transmitem din noi pentru ce iubim. Nu mai e suficient să împărtășești o viziune; trebuie să îți asumi și efortul pe care acea viziune îl cere.

Fiecare dintre noi, sugerează textul, are propriul său trandafir. Așa cum Micul Prinț îl avea pe al său, Saint-Exupéry o avea pe Consuelo și Neven o are pe Veronika. Trandafirul devine o metaforă a locuinței interioare, a casei care se rezuma mai mult decât la un loc fizic, ci și al sufletului. Astfel, a te întoarce la trandafirul tău nu înseamnă doar a te întoarce la o persoană, ci la unicitatea pe care ai creat-o prin timpul petrecut, la esența ta și la valorile pentru care ești responsabil.

Zborul ca punte

O imagine puternică din roman este asocierea călătoriei lui Neven cu zborul gâștelor sălbatice, care pornesc în stol și se ghidează după reperele lumii: soarele, stelele, vânturile. La fel, Saint-Exupéry — scriitorul-aviator — își orientează traiectoria după luminile cerului, atât când zboară, cât și când scrie. În ambele cazuri, zborul devine o punte între lumi: între copilărie și maturitate, între pământ și cer, între vizibil și invizibil.

Ca și gâștele care se ridică odată în aer, Micul Prinț își începe drumul de pe asteroidul său și îl sfârșește într-un deșert; Saint-Ex se avântă printre nori și dispare. Amândoi urmează aceeași chemare spre lumină. Când stolul dispare dincolo de orizont, nu încetează să existe — doar se retrage într-un spațiu unde privirea nu poate ajunge. La fel, Micul Prinț și Saint-Ex par să se fi „luat” după zborul lor: s-au retras spre lumină, dar nu s-au stins.

Stelele, martor tăcut al trecerii, devin simbolul continuității: ele sunt încă acolo, chiar dacă cei care le urmează nu mai sunt vizibili. Moartea, în această lectură, nu are caracter de ruptură, ci de metamorfoză.

Inocența ca adevăr

În discuția de la FILIT, Michel Bussi povestea că Saint-Exupéry a spus mereu: „Copilăria e țara mea.” Această afirmație se regăsește în miezul întregului univers poetic al Micului Prinț. Cartea acesta, deși privită adesea ca una pentru copii, devine vizibilă în adevărata ei profunzime abia în adolescență sau maturitate. Întrebările micuțului prinț nu pot fi înțelese deplin de copii, pentru că ele ating marile teme ale vieții: sensul, prietenia, moartea, timpul, responsabilitatea.

Michel Bussi spunea că există două tipuri de scriitori: ai copilăriei și ai maturității. Cei ai copilăriei sunt cei mai rari, pentru că scriu despre ceea ce nu se va mai întoarce. A scrie despre copilărie înseamnă a încerca să readuci inocența nu ca nostalgie, ci ca adevăr. Astfel Micul Prinț nu îmbătrânește niciodată: pentru că este forma pură a inimii care știe să vadă esențialul invizibil pentru ochi.

Una dintre cele mai frumoase întrebări primite la întâlnire a fost:

„Ce l-ați întreba pe Micul Prinț dacă l-ați vedea?”

Răspunsul lui Michel Bussi a fost memorabil: ar vrea să știe cum reușește micul prinț să împace responsabilitatea și libertatea. Micul prinț spune: „Ești responsabil de ceea ce ai îmblânzit.” Totuși, el își abandonează trandafirul, poate îl lasă să moară, pentru că simte nevoia să fie liber. Aici se află tragedia și frumusețea umanului: cum iubim fără să sufocăm? Cum rămânem responsabili fără să pierdem libertatea?

Experiența FILIT și lectura romanului lui Michel Bussi mi-au schimbat perspectiva asupra mesajului lui Saint-Exupéry. Astfel, poate că răspunsul la întrebarea „cine l-a ucis pe Micul Prinț?” este, de fapt, reversul: Micul Prinț l-a înviat pentru totdeauna pe Saint-Exupéry.

Căci atât timp cât povestea rămâne în inimile noastre, micul prinț trăiește, iar grădinarul veghează tăcut asupra florilor sale.

ELIZA PRODAN, 10 E

Cine l-a făcut să trăiască de fapt?

Sunt cărți care nu spun doar o poveste, ci te cheamă chiar înăuntrul lor. Așa este și “Code 612 Cine l-a ucis pe Micul Prinț” de Michel Bussi, o carte care pare un mister, dar care este de fapt o meditație despre memorie, despre copilăria pierdută și despre miracolul de a continua să crezi. Totul pornește de la o simplă întrebare: Cine l-a ucis pe micul prinț? Dar pe măsură ce paginile se deschid, înțelegem că adevărata întrebare nu este despre moarte, ci despre viață: Cine l-a făcut să trăiască de fapt?

Neven este un băiat care trăiește între două lumi: lumea adulților care au uitat ce este important și lumea copilor care încă mai văd stelele. El e atras de misterul Micului Prinț, de povești lăsate în urma de Saint-Exupéry, de umbrele din jurul dispariției sale. Alături de Andy, care este mereu atentă la detalii, pornește într-o călătorie pentru a descoperi adevărul.

Dar, în roman, adevărul nu este destinația, ci călătoria în sine. De fiecare dată când Neven și Andy se întâlnesc cu cineva, se deschide o ușă spre o lume pierdută, o lume a amintirilor, a copilului interior, dar în același timp se şi închide ceva, un şarpe părând să-i ia pe toți cei cu care se întâlnesc. Michel Boussi descrie aceste întâlniri ca pe niște poeme ascunse, ca pe niște poezii. Fiecare persoană pe care o cunosc cei doi este o piesă din puzzle-ul lui Saint Exupery, o stea care luminează puțin câte puțin drumul spre sens.

Într-un colț de lume, există un grup de oameni care citesc Micul Prinț aproape în fiecare zi, ca pe o rugăciune. Ei se numesc Clubul 612, după numărul asteroidului de unde a venit băiețelul cu părul de aur. Pentru ei, cartea nu este doar o poveste, ci un fel de legământ, o promisiune că inocența nu moare, că visul nu se stinge niciodată, dacă crezi în el.

Oko vorbește despre Saint-Exupéry ca despre un profet al copilăriei; îi testează, îi provoacă, îi ascultă: ,,Gândiți ca un adult sau simțiți ca un copil’’.Numai cine răspunde cu inima, poate pătruntre în acea taină. Și atunci, în ochii lui Neven, se aprinde ceva. Înțelege că Micul Prinț a fost pierdut în inimile celor care au uitat să se joace. Și că poate nu a fost ucis de nimeni.

Misterul nu se oprește niciodată

Fiecare om care a fost membru al clubului 612 primește la un moment dat o cutie mică. Înauntru e un șarpe. Oko deschide cutia și deodată apare un șarpe, un fulger galben care îi se aruncă la gât.,,Moare”fără zgomot, așa cum cade un marinar în apă, fără să tulbure valurile. Șarpele e simbolul sfârșitului, dar și al trecerii. El nu ucide, ci îi eliberează, așa cum șarpele din povestea lui Saint Exupery nu l-a ucis pe Micul Prinț, ci l-a trimis acasă. În romanul lui Michel Bussi, șarpele este timpul,e adultul din fiecare care devine tot mai greu, mai serios, mai departe de copilul care a fost. Și fiecare ,,moarte” din carte nu e o pedeapsă, ci o amintire; un semn că uitarea e cu adevărat sfârșitul.

Saint-Exupéry e ca o stea care nu încetează să ardă. Michel Bussi îl descrie ca pe un om prins între cer și pământ, între iubire și datorie. A scris Micul Prinț la New York în timpul războiului, având sufletul greu. Avea peste 40 de ani și știa că, mai devreme sau mai târziu, va fi chemat să zboare din nou. Și totuși a scris despre un copil care iubea o floare, despre o vulpe care cerea să fie îmblânzită, despre o stea care plângea.

,,Voi părea mort, dar nu va fi adevărat”.

Poate că, în adâncul inimii, Saint-Exupéry a știut:și el va părea mort, dar nu va fi adevărat. S-a prăbușit în mare, dar s-a ridicat la cer.

Și-a lăsat în urmă un copil nemuritor, care trăiește acum pe paginile lui Michel Bussi , în gândurile lui Neven, în sufletul fiecărui cititor.

Dacă poezia este un secret spus cu voce tare, atunci fiecare întâlnire e ca o poezie. Fiecare persoană e ca o oglindă în care te regăsești și fiecare dintre ele se reflectă, de fapt, în același chip, copilul care încă mai știe să întrebe ,,de ce?’’

La final, Neven și Andy înțeleg că nimeni nu l-a ucis pe Micul Prinț: el s-a refugiat și a găsit un adăpost pe acea insulă uitată, unde lumea lui rămâne vie, dar invizibilă pentru ochii adulților. Moartea lui nu-i o dispariție definitivă, ci o retragere necesară; un timp de liniște în care esența sa se păstrează și continuă să strălucească în inimile celor care încă mai cred.

Desenează-mi o oaie

Adevăratul mister nu e moartea, ci supraviețuirea sa prin amintire. Fiecare dintre noi poartă o stea lui, o cutie, o oaie, dar și un șarpe și din când în când, trebuie să redeschidem cutia, să desenăm din nou o oaie, să ne amintim cine am fost, să regăsim pe Micul Prinț din noi.

Așa cum spune și autorul despre acest roman, el este despre copilărie dar este scris pentru adulți. Este despre moarte, dar plin de viață. Este despre pierdere, dar și despre regăsire. Neven și Andy nu descoperă cu adevărat un criminal, ci un adevăr mai subtil. Copilul din noi nu moare, el se refugiază, se ascunde, dar continuă să trăiască prin gesturi, în amintire și în visele noastre.

,,Ești responsabil de ceea ce îmblânzești”, spunea vulpea. Poate că noi suntem responsabili de copilul din noi, să nu-l uităm, să nu-l pierdem, să-i spunem din când în când o poveste. Așa că poate că Micul Prinț nu moare niciodată, poate că în fiecare noapte în care o stea clipește, el ne răspunde din refugiu, de pe insula sa ascunsă, unde pare că a murit și ne amintește că esența copilului nu dispare de fapt niciodată.

RIANA ȚULUCA, 10 E

A privi în aceeași direcție

Romanul “Cine l-a ucis pe Micul Prinț?” de Michel Bussi ne invită într-o călătorie fascinantă între mister și literatură, explorând atât viața lui Antoine de Saint-Exupéry, cât și universul personajului său emblematic. Ondine, o detectivă pasionată și atentă la detalii, și Neven, un aviator care nu a zburat niciodată, formează un duo neașteptat și captivant. Ei sunt atrași într-un labirint de enigme, investigații și piste false, încercând să dezlege o dublă întrebare: cine l-a ucis pe autor și cine l-a ucis pe Micul Prinț.

În această aventură, acțiunease desfășoară pe mai multe teritorii, astfel ele devin etape ale unei căutări care amestecă realitatea cu universul ficțional. Fiecare loc vizitat aduce personaje care, într-un fel sau altul, reflectă experiențele celor șase membri ai Clubului 612 și poveștile vizitate de Micul Prinț pe planetele sale. Astfel, realitatea devine metaforă, iar disparițiile misterioase sunt un prilej de meditație asupra responsabilității, libertății și prieteniei.

Ondine și Neven nu sunt doar cercetători ai unui mister exterior, ci devin martorii introspecției cititorului: prin ei descoperim fragilitatea relațiilor umane, importanța deciziilor și puterea emoțiilor de a modela destinul. Pe măsură ce ancheta înaintează, Ondine, cu rațiunea și intuiția ei de detectiv, și Neven, cu vulnerabilitatea și curiozitatea sa de aviator, învață să privească „în aceeași direcție”, să înțeleagă că iubirea și prietenia nu înseamnă doar apropiere fizică, ci și un drum comun de descoperire și asumare.

Forța conexiunii

Intriga este construită cu precizie, folosind convențiile romanului polițist: răsturnări de situație, indicii ambigue și perspective multiple. Michel Bussi îmbină acest suspans cu introspecția literară, explorând relația dintre ficțiune și realitate. Fiecare personaj pe care Ondine și Neven îl întâlnesc aduce noi întrebări și reflectă diferite fațete ale universului lui Saint-Exupéry: vanitatea, singurătatea, dorința de libertate și nevoia de sens. În acest fel, romanul devine și o meditație despre viața fiecăruia dintre noi, despre modul în care experiențele, alegerile și relațiile ne definesc.

Călătoria lor îi poartă nu doar geografic, ci și emoțional: fiecare dezlegare de mister, fiecare indiciu descoperit, le arată că adevărata cunoaștere implică înțelegere, empatie și curaj. Întâlnirile lor reflectă dinamica dintre copilul interior și adultul responsabil: Ondine, pragmatică și analitică, și Neven, visător și fragil, reușesc să contopească aceste aspecte aparent contradictorii. Prin aceasta, Bussi arată că, în fața misterului și a pierderii, ceea ce contează este conexiunea, grija față de celălalt și modul în care împărtășim experiențele.

Romanul se desfășoară în mai multe etape dramatice, alternând momente de tensiune cu reflecții profunde asupra naturii umane. De la începutul romanului, unde apar primele indicii, la aventurile ce îi așteaptă unde se confruntă cu provocări neașteptate, Ondine și Neven descoperă că fiecare loc poartă urme ale universului lui Saint-Exupéry. Fiecare detaliu, fie un obiect, un gest, o conversație aparent banală, poate ascunde un indiciu despre Micul Prinț sau despre autor, și totodată despre propria lor viață.

Pe parcurs, relația dintre Ondine și Neven se dezvoltă subtil, dar profund. Ei nu doar că investighează misterul, ci învață să se sprijine reciproc, să împartă temeri, bucurii și descoperiri. Această legătură reflectă ideea că iubirea, prietenia și empatia sunt esențiale pentru înțelegerea lumii și pentru depășirea obstacolelor. Citatul „A iubi înseamnă a privi împreună în aceeași direcție” capătă sens concret: cei doi trebuie să împartă viziunea asupra realității și să se susțină în căutarea adevărului.

O amintire luminoasă

În final, “Cine l-a ucis pe Micul Prinț?” nu este doar un roman polițist, ci și o amintire nostalgică a cititorului despre Saint-Exupéry. Misterul, chiar dacă rămâne nedezlegat complet, conferă frumusețe și profunzime experienței. Ondine și Neven demonstrează că viața, ca și literatura, se înțelege cel mai bine prin observație atentă, reflecție și conectarea la ceea ce contează cu adevărat. Libertatea adevărată nu este doar a face ceea ce dorim, ci a înțelege, a iubi și a privi împreună către același orizont.

Astfel, romanul devine mai mult decât o anchetă: este o lecție despre responsabilitate, prietenie și frumusețea fragilă a lumii. Bussi oferă cititorului posibilitatea de a călători nu doar prin locuri și mistere, ci și prin propriile emoții și reflecții, lăsându-l să descopere ceea ce este cu adevărat esențial. Oarecum, Ondine și Neven ne arată că fiecare dintre noi poate fi detectiv în propria viață, căutând adevăruri ascunse și învățând să privească cu inima deschisă. Despre sens, identitate și curaj.