„Dorința bunicii Paula”, scurtmetraj în regia lui Alexandru Palaghia - Casa cinematografiei copilăriei așteaptă mereu să ne întoarcem

Trei foști elevi ai Colegiului Național din promoția 2023 - Alexandru Palaghia, student la Facultatea de Film din cadrul Universității Naționale de Artă Teatrală și Cinematografică din București, Miruna Sticea și Maria Gorodea, studente la Universitatea Națională de Arte „George Enescu” din Iași - au revenit în spațiul atât de familiar al sălii de festivități a școlii pentru o întâlnire cu elevii claselor a IX-a A, a X-a B și a X-a E.

Vizionarea scurtmetrajului regizat de Alexandru Palaghia, „Dorința bunicii Paula”, marele câștigător al concursului de scurtmetraje din cadrul Festivalului Serile Filmului Românesc – ediția 2025, a fost urmată de un dialog încărcat de nostalgie și emoție, un schimb de idei despre artă, timp, singurătate și mai ales despre oamenii care ne marchează devenirea.

Coordonatori: prof. Lavinia Ungureanu, prof. Anda Boțoiu, prof. Lorina Iacob

Foto: Melania Huzum

Activitate în cadrul Clubului GROW CNI, 24 septembrie 2025

Amalia Albianu, 10 B

  Rădăcinile noastre

Filmul Dorința bunicii Paula regizat de Alexandru Palaghia, pe care l-am vizionat în sala de festivități a liceului, m-a surprins într-un mod plăcut prin profunzimea mesajului.

Deși are doar 10 minute, a reușit să cuprindă relația dintre nepot și bunică într-un mod cald, conturând portretele celor doi. Elementele personale incluse de regizor, precum secvențele din filmele vechi realizate cu bunica, pozele din casă sau poveștile, construiesc imaginea unei relații speciale, unice, dar în care se pot regăsi cu ușurință și spectatorii. În cadrul discuției de la final am descoperit faptul că mai mulți colegi au regăsit elemente din amintirile lor și în film. Integramele, mâncarea făcută special pentru nepot și cățelul m-au dus cu gândul la bunica mea și trebuie să recunosc că a fost un îndemn să mă bucur de relația cu ea, să vorbesc sau să o vizitez mai des. Am aflat cu bucurie de emoțiile lui Alexandru în fața camerelor, povestea filmării documentarului, cu o echipă de 6-7 persoane, în doar câteva luni, chiar în locuința bunicii. Ideea ca în film actorii să își joace propriul rol evidențiază nota personală a acestui proiect regizoral, sporindu-i originalitatea.

Astfel, filmul vizionat mi-a reîmprospătat gândul că, oricât de mari am fi și am evolua, bunicii reprezintă mereu rădăcinile noastre, pe care este firesc să nu le uităm.

Natalia Bîrlădeanu, 10 B

O prezență unică

Am simțit că filmul mă duce acasă. Are acea liniște caldă pe care o simți atunci când pășești în curtea bunicilor, unde fiecare gest, fiecare obiect și fiecare privire poartă o poveste. Povestea nu este doar a regizorului, ci pare să fie a noastră, a tuturor. În bunica Paula se regăsește, pe rând, fiecare dintre bunicile noastre – în felul în care își mișcă mâinile, în ochii ei plini de blândețe, în tăcerea care spune mai mult decât cuvintele. Scurtmetrajul, clădit pe relația dintre Alexandru și bunica sa, nu rămâne doar un documentar. Dintr-un simplu portret, se transformă într-un dublu portret: al bunicii și al nepotului care o privește cu dragoste. În felul în care ea își îngrijește nu doar grădina cu flori, ci și familia, descoperim adevărata ei ființă: o prezență unică. Unul dintre momentele care m-au emoționat cel mai mult a fost acela în care regizorul și bunica sa urmăresc împreună un alt scurtmetraj realizat de el, cu câțiva ani în urmă. Secvențele pe care le-am putut vedea erau foarte scurte, dar tocmai această succesiune rapidă ne făcea să simțim graba cu care timpul trece. Așa cum filmul s-a terminat brusc, așa trec și anii, lăsând în urmă doar fragmente de amintiri pe care încercăm să le păstrăm. Filmul mi-a lăsat senzația că, prin ochii regizorului, ne privim și pe noi înșine, ne reîntoarcem la amintiri și la rădăcini, la dragostea aceea simplă și puternică ce nu se pierde niciodată.

Daria Bortică, 10 E

  Casa cinematografiei copilăriei

Scurtmetrajul „Dorința bunicii Paula” al lui Alexandru Palaghia vine cu semnificații profunde, care rezonează cu fiecare dintre noi și ne deschide perspectiva asupra propriei existențe dintr-o altă viziune, cea a regizorului. El surprinde o experiență universală, timpul alături de bunici, o legătură fundamentală a formării noastre afective, pe care adesea o lăsăm în umbră după pragul copilăriei. Prin prisma acestui film, acea parte uitată ni se revelează din nou, transformându-se într-un spațiu al nostalgiei și al emoției pure, care va rămâne întipărită într-un spațiu luminos mereu. Povestea lui Alexandru ne atinge tocmai pentru că reflectă ceea ce majoritatea dintre noi am trăit: sprijinul cald, prezența ocrotitoare și liniștea oferită de bunici.

Această poveste rezonează profund pentru că ne amintește de propria relație cu bunicii noștri, de acele figuri care ne-au oferit siguranță și căldură în copilărie. Intimitatea filmului ne poartă inevitabil spre un sentiment de nostalgie pură, o nostalgie a gesturilor mărunte, a privirilor și a așteptărilor simple, care capătă în timp valoarea unor repere fundamentale. Dincolo de istoria personală a lui Alexandru, spectatorul se regăsește în fragmentele de memorie comună, în felul în care bunicii devin nu doar martori ai drumului nostru, ci și primele modele de rezistență și afecțiune.

Finalul, în care bunica rămâne singură pe scaun, privind cearșaful alb întins ca un ecran, are o forță poetică aparte. Imaginea transmite atât absența nepotului, plecat spre propriul drum artistic, cât și permanența unei memorii care continuă să lumineze. Bunica devine astfel centrul simbolic al filmului, „casa cinematografiei copilăriei” lui Alexandru, locul de unde totul a pornit și unde totul se întoarce în forma unei amintiri proiectate.

Eliza Brătuleanu, 10 E

O bomboană dulce cu un miez amar

Prin scurtmetrajul "Dorința bunicii Paula", Alexandru Palaghia reușește să transmită nu doar un mesaj despre importanța persoanelor dragi, ci și o poveste dureroasă despre trecerea timpului și efemeritatea momentelor neprețuite. Bunica Paula demonstrează că frumusețea este pusă în valoare doar datorită timpului care trece și care o sculptează, încetul cu încetul, în amintiri.

Scurtmetrajul m-a surprins prin simplitatea și intimitatea din spatele cadrelor. Regizorul afirmă că primul pas în a face un film este conștientizarea faptului că acesta este o oglindă directă asupra ta, te expune direct atât ca artist, cât și ca om simplu, cu propriile calități și slăbiciuni. Alexandru mărturisește că filmul este deosebit de important pentru el și bunica sa, acesta adăugând frânturi din copilăria lui, determinând spectatorii să se situeze în locul lui și să își amintească de propria copilărie. Iar în cazul meu, a reușit.

Deși are un început banal, ecranizarea este plină de detalii și motive care, odată observate de spectator, devin adevărate chei pentru a înțelege intimitatea și mesajele ascunse sub simplitatea aparentă a filmului. Paula este o bunică asemenea tuturor bunicilor din lume, și totuși pentru Alexandru este cea mai importantă. Aceasta are o singură dorință: să nu rămână singură. După ce nepotul ei îi amintește de timpul petrecut împreună și își dă seama că acele momente nu se vor mai întoarce niciodată, ajunge să realizeze cât de mult contează să ai o persoană dragă, o floare a ta. Și Alexandru este conștient de același lucru, deci încearcă să aibă grijă de bunica lui pe cât de mult poate, pentru a crea mai apoi amintiri unice care vor conta mai mult ca orice. Bunica e grădinăreasă, a avut grijă de flori toată vara. A cultivat dragoste și frumusețe pentru a avea de ce să își amintească atunci când va mai rămâne doar nimicul. Este responsabilă de grădina ei, de florile ei, de câine și de nepot. Iar nepotul, la rândul sau, este regizor. Îngheață în timp momentele pentru a le reda apoi pe o pânză goală, așa cum face bătrâna la finalul filmului.

Cele 10 minute m-au sensibilizat foarte mult și sunt convinsă că restul spectatorilor au simțit la fel. Am perceput aceasta experiență drept o bomboană dulce cu un miez amar, cum ar spune Veronica Niculescu, extrem de real și izbitor. A fost un memento de a mă gândi mai des la cei pe care îi iubesc, mi-a fost amintit că port o responsabilitate față de momentele efemere din viața mea.

Sofia Butnariu, 10 E

Oricât de departe ar merge trenul nostru

Zilele acestea am fost spectator al unui documentar care a surprins într-un mod emoționant iubirea, gingășia, dar și singurătatea care se află în sufletul unei bunici. Acest film nu doar că ne-a făcut să privim prin ochii celor dragi, dar ne-a îndemnat să și conștientizăm cât contează prezența noastră pentru cei iubiți.

Documentarul începe cu o bătrână ca oricare alta, dar pe măsură ce ne adâncim în poveste, descoperim tot mai multe lucruri despre aceasta. Bunica Paula era o actriță înnăscută, care putea intra și ieși din rol ca și cum ar trece printre valuri. Acest talent al ei s-a împletit cu abilitățile regizorale ale lui Alex și astfel au creat împreună un întreg univers al poveștilor, lăsând o urmă eternă a iubirii pe care și-o poartă unul altuia.  Cadrul care m-a emoționat cel mai mult este cel în care filmulețele vechi rulează pe proiector, iar cei doi le privesc râzând, ca și cum ar trăi chiar în acea clipă poveștile cărora le-au dat viață. Când vedem această imagine nimic nu pare schimbat, același băiat și bunica lui, același joc de actorie, dar totuși nimic nu mai este la fel. 

După ce Alex pleacă, bunica Paula rămâne iar singură cu gândul la următoarea vizită a nepotului său, pe aceeași linie cu începutul melancolic, doar ea și cu cățelul, dar de data aceasta trenul nu vine, ci pleacă și cine știe când va fi următoarea dată când va mai trece prin această stație. Povestea bunicii Paula este una despre apartenență, familie și mersul vieții, ceea ce o face pe această doamnă unică nu sunt abilitățile deosebite de actorie sau modul în care povestește întâmplări de pe vremea când era miss boboc, ci faptul că ea îi aparține lui Alex, iar el îi aparține ei. 

Iubirea bunicii față de nepot nu are seamăn pe această planetă și nici pe alta, iar despărțirea nu este un rămas bun aici, ci mai degrabă un bine ai venit. Fiecare plecare înseamnă o întoarcere la bunica, înapoi la filmele caraghioase, înapoi la ce înseamnă să fii copil. Oricât de mari am deveni și oricât de departe ar merge trenul nostru, acesta se va întoarce mereu în aceeași stație unde o persoană ne va aștepta fie cu trupul, fie cu sufletul.

Daniel Cheptene, 10 B

Liniștea apasă mai mult decât cuvintele

Scurtmetrajul „Dorința bunicii Paula”, regizat de Alexandru Palaghia, transmite o emoție aparte prin simplitatea și naturalețea cu care abordează tema memoriei și a legăturilor de familie. Imaginea bunicii, surprinsă într-un cadru melancolic, aproape static, pe peronul unei gări, devine simbol al așteptării și al dorului. Filmul pare să vorbească nu doar despre o dorință personală, ci și despre fragilitatea timpului și importanța de a rămâne conectați la rădăcini. Alex construiește o atmosferă intimă, unde detaliile vizuale și liniștea apasă mai mult decât cuvintele. Este un documentar îmbinat cu ficțiune care emoționează prin delicatețea cu care surprinde cruda realitate a unor bunici, fiind în așteptarea copiilor și în special a nepoților. Filmul subliniază legătura dintre generații și ne invită să privim cu mai multă atenție către oamenii apropiați, către poveștile și visurile lor aparent mici, dar încărcate de sens.

În urma întâlnirii am rămas cu ideea că este foarte important să le acordăm mai mult timp bunicilor noștri, să le ascultăm poveștile și să le respectăm dorințele. Respectul și grija față de ei nu înseamnă doar recunoștință, ci și o formă de iubire autentică.

Ilinca Ciobanu, 10 B

„eu credeam că nu mai vii”

Vizionarea scurtmetrajului „Dorința bunicii Paula” a fost pentru mine o experiență emoționantă, plină de semnificații, care m-a purtat pe aripile amintirilor mele de când eram doar un copil. Filmul surprinde trecerea timpului și dorul de apropiere umană, precum și sentimente precum nostalgie, melancolie și nevoia de a retrăi anumite experiențe pierdute.

Scurtmetrajul începe cu doamna Paula și câinele său, care așteaptă sosirea nepotului acasă cu ocazia sărbătorilor de Crăciun. Odată ajuns, acesta îi arată bunicii filmulețele în care ea a jucat în urmă cu cinci ani, trezind nostalgia în sufletul său. Astfel, un lucru ce mi-a atras atenția este maniera subtilă în care regizorul a ilustrat legătura dintre cei doi, reprezentând o punte între amintiri și prezent.

Alte aspecte din film care m-au impresionat sunt pasiunile Paulei, precum grădinăritul și integramele, respectiv replica „eu credeam că nu mai vii”, care m-a dus cu gândul fulgerător la una dintre cele mai iubite ființe ale mele: bunica mea, care mi-a fost ca o a doua mamă în perioada copilăriei și care avea interese foarte similare. Îmi amintesc cum de fiecare dată, mai ales de sărbători, veneam în vizită cu familia și petreceam timp împreună, ne împărtășeam povești și gustam din preparatele bunicii – iar în acest scurt film am observat toate aceste detalii: florile, integramele și mărturisirile doamnei Paula despre cum ea a fost miss boboc.

La plecarea nepotului, filmul se termină, din nou cu doamna și animalul său de companie, căruia îi spune „hai să îi scriem o scrisoare lui Moș Crăciun”, care devine o metaforă a speranței și a nevoii de a primi mai mult – „momentul frumos a trecut, acum vreau mai mult, mai vreau o dată”. Această scenă m-a ajutat să-mi imaginez ce gândesc bunicii la plecarea celor dragi, aflându-se în aceeași stare de singurătate. Ei abia așteaptă să treci din nou pe la ei, să vorbești cu dânșii și să petreci timpul alături de ei, deoarece vor să își creeze cât mai multe momente speciale, știind că nu mai au foarte mult de trăit.

„Dorința bunicii Paula” este un scurtmetraj care reușește să redea frumusețea fragilă a relațiilor umane. Trebuie să îi prețuim și să îi respectăm pe cei ce au jucat un rol important în perioada proprie a inocenței și să ne bucurăm de prezența lor până la capăt.

Ștefan Ciobanu, 10 E

Un album de amintiri

Scurtmetrajul „Dorința bunicii Paula”, regizat de Alexandru Palaghia, m-a impresionat prin naturalețea și autenticitatea actorilor și a poveștii. Filmul este special pentru că actorii, regizorul și bunica lui, Paula, joacă rolurile proprii. Asta face ca povestea să ajungă direct la sufletul spectatorului, fiind foarte ușor pentru public să se identifice cu personajele.

Mi s-a părut remarcabil modul în care scurtmetrajul este structurat, fiind undeva la granița dintre documentar și film artistic. Nu este documentar clasic, pentru că surprinde doar esența vieții lor, selectând momente cu încărcătură emoțională puse într-o ordine semnificativă. Această alegere mi-a dat senzația că privim un album de amintiri care se derulează în fața noastră, asemenea oamenilor care își văd propria viață în câteva minute înainte de moarte.

Bunica Paula atrage atenția prin naturalețea și energia cu care se exprimă. Chiar dacă Alex este regizorul, el apare mai mult în plan secund, fiind construit în raport cu bunica. Cred că, într-un anumit sens, el devine oglinda care arată cât de importantă a fost ea pentru el, mai ales pentru că personalitatea autentică și plină de viață este evidențiată. De asemenea, cred că filmul pune accentul pe legătura dintre generații și pe ideea că bunicii sunt stâlpi importanți ai familiei.

O altă scenă de neuitat este cea în care Alex și bunica stau lângă un reflector și se uită la un film mai vechi, în care juca Paula. Cred că secvența are două roluri. Pe de o parte, este amuzantă și aduce un ton ușor comic. Pe de altă parte, sugerează trecerea timpului și modul în care filmul păstrează vie o parte din trecut. Momentul îi apropie pe cei doi, dar și pe spectator de poveste, făcându-l să se gândească la cât de valoroase sunt momentele împreună cu cei apropiați, dar și cât de efemeră este viața.

Scena vizitei la mormântul bunicului schimbă brusc tonul filmului. Dintr-o atmosferă caldă, se trece direct la una gravă și melancolică. Am simțit cât de fragilă este viața și cât de repede se poate rupe firul ei. Mersul împreună la mormânt îi unește și este și o formă de împăcare cu trecutul și cu pierderea, dar și o reamintire că momentele importante sunt limitate. Pentru mine, contrastul dintre scenele anterioare și aceasta a avut un impact foarte mare, tranziția fiind atât de bruscă.

Un alt moment memorabil este cel în care Alex o provoacă pe bunica să scrie ce și-ar dori de la Moș Crăciun. Pe mine m-a emoționat foarte tare scena, pentru că acest gest este specific copiilor și mi s-a părut foarte sincer că a întrebat-o pe bunica ce își dorește, evidențiind faptul că dorințele autentice rămân vii, indiferent de vârstă.

Scena finală este poate cea mai puternică din tot scurtmetrajul. Bunica stă pe peron și privește cum trenul pleacă, ducându-l pe Alex departe. Mi-a rămas imaginea întipărită în minte și am vrut ca scurtmetrajul să continue, iar acest lucru l-a făcut unic. În același timp, finalul nu închide povestea, ci o lasă deschisă, iar emoția rămâne prezentă chiar și după ce se termină.

Cred că e de apreciat că această amintire vie este un gest de recunoștință din partea lui Alex pentru bunica sa. Ea i-a fost mereu alături, l-a sprijinit și l-a susținut de-a lungul vieții, iar scurtmetrajul este modul lui de a-i arăta iubirea, recunoștința și aprecierea.

De asemenea, „Dorința bunicii Paula” a fost premiat la festivalul SFR, iar unul dintre motivele pentru succesul său a fost faptul că reușește să trezească în spectator amintiri și emoții legate de propriii bunici. Cred că toți cei care au urmărit filmul s-au regăsit într-un fel în poveste, pentru că fiecare are sau a avut o relație specială cu bunicii săi. Ce am apreciat cel mai mult și cred că a avut cel mai mare impact a fost, de fapt, simplitatea și sinceritatea cu care se arată dragostea și conexiunea dintre generații. Asta cred că l-a făcut să rămână mult timp în mintea și inima celor care l-au văzut.

Smaranda Cojan, 10 E

O călătorie în timp

Scurtmetrajul “Dorința bunicii Paula” ,realizat de Alexandru Palaghia, surprinde povestea Paulei, o bunică, ce își petrece timpul în așteptarea nepotului său, Alexandru. Bunica își găsește alinarea în prezența câinelui său, care este mai mult decât un animal de companie, el este un partener de conversație și totodată un tovarăș al singurătății și al dorului. Totuși, patrupedul nu este singurul care umple liniștea casei, Paula se regăsește și prin rebusurile care îi țin mintea trează, dar și prin grădinărit, un mod de a sădi speranțe, pe care timpul le face să crească în tăcere.

Odată cu venirea lui Alexandru, chipul bunicii se luminează, recăpătându-și sclipirea din suflet ca și cum bătrânețea ar fi făcut un pas înapoi, lăsând loc tinereții să învăluie clipele petrecute alături de mult așteptatul său nepot.

În timpul prețios petrecut împreună, cei doi privesc vechi filme realizate de Alexandru în copilărie, care pentru bunică semnifică o întoarcere în timp, fiecare film însemnând o poartă către trecut, acolo unde Alexandru este încă un copil, iar ea este încă tânără și pregătită să răspundă cu entuziasm la provocările nepotului său.

La plecarea nepotului, golul din sufletul Paulei reapare și o dată cu aceasta și marea dorință a bunicii, adresată lui Moș Crăciun, aceea de a i-l aduce pe Alexandru. Precum copiii care așteaptă ca cele mai arzătoare dorințe ale lor să fie îndeplinite de Moș Crăciun, așa și bunica Paula se lasă purtată de speranță și de golul singurătății.

De asemenea scena de la finalul filmului în care bunica stă în fața unui proiector improvizat dintr-un cearșaf, iar lângă ea se află un scaun liber, simbolizează legătura dintre cei doi pe care bunica Paula o menține vie chiar și atunci când Alexandru nu este prezent fizic, însă scaunul lui rămâne liber, căci acesta este mereu prezent în sufletul bunicii, gestul ei fiind o încercare de a retrăi emoțiile pe care le simțea atunci când erau împreună, făcând astfel mai ușoară așteptarea următoarei lor întâlniri.

Vizionarea acestui film m-a sensibilizat profund și m-a trimis direct către amintiri cu bunicii mei, dându-mi seama de efemeritatea timpului și de faptul că adevăratele daruri sunt clipele petrecute împreună. A prețui clipele alături de bunici înseamnă a face o călătorie în timp acolo unde se află rădăcinile noastre pentru a menține legăturile dintre generații înainte ca scurgerea timpului să le destrame.

Ana Luiza Cojocariu, 10 E

Asemenea unui prunc

Și ce-ar fi dacă Moș Crăciun, privind cu freamăt și o dulce resemnare filmul lui Alexandru Palaghia, ar decide-n taină, în vis, să-și lepede o frântură din nemurire, împlinind, astfel, dorința bunicii Paula? Atunci, nepotul s-ar reîntoarce mânat de-o stranie chemare, iar trenul  nu ar mai merge niciodată înainte, ci doar înapoi, luând cu sine clipa cea de dor și povara timpului, așternută în straturi de nea peste sufletul ce tânjește după rumoarea vie a unei tinereți apuse. Ajuns în casa amintirii, în care cel dintâi film a luat naștere, cu zâmbet cald și farmec ludic, din așteptarea veșnică a bunicii, o află pe aceasta ghemuită în pat, dormind cu al său câine la picioare, fără de nicio grijă pe lume, asemenea unui prunc, căci nepotul s-a întors, iar odată cu el și tinerețea.

Bunica e din nou copil, căci timpul curge în sens invers în imensa clepsidră a lui Moș Crăciun. Nepotul, în schimb, îmbătrânește, își continuă cursul vieții, însă fără a uita de bunică, aceea care, de fiecare dată când trece pe la ea, e tot mai mică, mai inocentă și senină, cu surâsul plin de farmecul odată pierdut, însă acum recuperat, al copilăriei. Iar ei doi vor mai face un film, împreună, un nepot gârbovit și o bunică copilă, veșnic imortalizați pe acea pânză albă din grădină, ce așteaptă a prinde viață iar și iar, de fiecare dată când oprește trenul în gară.

      Dorința ei, însă, se înalță către cer, fără a fi auzită, iar băiatul pleacă departe, între ei căscându-se un abis de cuvinte nespuse și nostalgii mute. Moș Crăciun există doar în speranța reîntoarcerii, în singurătatea așteptării, însă, chiar și așa, acest gând este suficient pentru a alina sufletul bunicii Paula.

Adelina Condurachi, 10 B

Pentru ca singurătatea să nu le umple zilele

Am avut ocazia, împreună cu clasa, să vizionez un scurtmetraj care m-a emoționat foarte mult. Povestea era despre bunica regizorului, care își trăia bătrânețea singură, după pierderea soțului. Filmul mi s-a părut ca o fereastră deschisă spre sufletul ei, plin de amintiri, de dor și de iubire. M-a impresionat profund felul în care a fost surprinsă singurătatea ei.

Casa părea plină de amintiri, dar goală de prezențe. Se simțea dorul soțului pierdut, dorul copiilor și al nepoților, și totuși, în ochii ei am văzut și o forță tăcută, o răbdare care m-a făcut să înțeleg cât de puternice sunt inimile bunicilor. Cel mai mult m-a durut liniștea din jurul ei – o liniște grea, în care doar gândurile și amintirile îi țineau companie. Și totuși, în fiecare zâmbet, în fiecare gest, se simțea dragostea pe care o păstra pentru familia ei, chiar și atunci când nu era nimeni lângă ea. Acest scurtmetraj m-a făcut să mă gândesc mai mult la bunicii mei și la cât de important este să nu îi lăsăm să simtă acea singurătate. Am înțeles că, pentru un bunic sau o bunică, o simplă vizită, o discuție sau chiar un telefon pot însemna enorm. Pentru mine, acest film a fost o lecție de viață. Mi-a arătat că timpul este trecător, dar iubirea bunicilor rămâne mereu la fel de puternică. Și m-a făcut să înțeleg cât de important este să fim alături de ei, pentru ca singurătatea să nu le umple zilele.

Maia Constantinescu, 9A

Momente de tăcere

Filmul lui Alexandru Palaghia lasă, în urma vizionării sale, un anume sentiment de optimism. Evidențiind legătura dintre generații, scurtmetrajul transmite un val de căldură care poate fi perceput diferit de fiecare, însă într-un mod plăcut, influențat de amintiri, ce portretizează blândețea oricărei bunici. Personal, am resimțit filmul ca o adiere de vânt de la malul mării, care te poartă cu gândul în mii și mii de locuri, așa cum m-a purtat pe mine pe plajă, unde obișnuiam să-mi petrec timpul cu bunica mea, care îmi povestea pe îndelete basme pentru copii sau împărtășeam simple momente de tăcere în care ne uitam la stele (asemenea momentului în care nepotul și bunica sa se uită la un film realizat în copilărie). Îi mulțumesc acestui scurtmetraj că mi-a adus oportunitatea să îmi reamintesc cât de valoros și călduros este orice moment petrecut cu cei dragi.

Maria Cot, 10 E

Alinarea melancolică a întregii vieți

Cred că timpul este unul dintre cele mai efemere lucruri: începe prea târziu și se termină prea repede. Este cel care îndrăznește să pună acele riduri adânci pe fețele celor mai iubite persoane din viața fiecăruia, fără excepție. Și noi, cei tineri, vom ajunge astfel, însă până atunci trebuie să fim martorii îmbătrânirii bunicilor, așa cum și ei, la rândul lor, au asistat la moartea altor bunici.

Scurtmetrajul lui Alexandru Palaghia, în cadrul căruia bunica sa și-a putut îndeplini scopul întregii vieți – acela de a practica o formă de artă – evidențiază exact impactul pe care timpul îl are asupra fiecărui detaliu din viețile noastre. Acesta este foarte relativ: trece lent până la sosirea nepotului și cu o rapiditate neobișnuită la masa alături de acesta. De asemenea, banalitatea filmului poate să nu inspire toți spectatorii, însă ea este cea care stă la baza cotidianului, care ne creează o rutină. Filmul rămâne fidel realității zilnice, ale cărei detalii nu le mai luăm în considerare din cauza scurgerii rapide a timpului.

Pentru unii, rutina înseamnă singurătate, pentru alții înseamnă gândul la bunica, dar un lucru cert se întâmplă în film: două rutine se anulează reciproc și dau naștere unui Crăciun nostalgic, ca în copilărie. Mirosul de salată boeuf și cozonaci, lumina galbenă care se stinge din bucătărie, mâinile reci ale bunicii care se încălzeau când te lua în brațe. Toate acestea au rămas acolo, într-o parte îndepărtată a creierului, suprapuse cu alte amintiri și alte gânduri care nu se mai întorc niciodată. Aceste momente sunt esențiale, deoarece ne fac să retrăim viața și ne oferă aceleași sentimente de confort într-o lume a stresului.

Dar timpul are grijă să ne fure tot frumosul, iar bunicii i-a fost furat nepotul, care își abandonează copilul lăuntric pentru a se întoarce la imaginea adultului cu obligații. Bunicii îi rămân doar amintirile. În mintea ei, nu mai există amintiri recente sau vechi: totul este nou-nouț, totul se întâmplă în aceeași secundă. Nu mai există repere temporale, doar alinarea melancolică a întregii vieți, încercând să domine timpul.

Deși nu sunt așa de departe de copilărie, nu-i mai scriu scrisori lui Moș Crăciun, fiindcă știu că totul este în imaginația mea și că, de fapt, nu există nicio magie. Însă bunica, aceea care are puterea subconștientului și transformă visul în realitate prin memorie, îi scrie în continuare moșului. Pentru ea, acesta există. Și pentru că există, nepotul său se va întoarce în fiecare iarnă, petrecându-și singurătatea împreună.

Rareș Corneanu, 10 E

Biblioteca de amintiri

Documentarul în regia lui Alexandru Palaghia, "Dorința bunicii Paula", reprezintă o reflecție asupra relației dintre nepoți și bunici. În rolul principal se află bunica Paula, interpretată chiar de bunica regizorului, care își așteaptă nepotul cu ocazia sărbătorilor de Crăciun. Pentru aceasta, momentul este unul extrem de semnificativ și plin de viață, căci cât timp rămâne singură, totul stagnează: aceleași activități zilnice, aceleași dureri și aceeași așteptare pentru un singur moment prețios, ce îi va readuce sclipirea pe chip.

Consider admirabilă alegerea lui Alexandru de a o pune pe bunica sa în rolul principal, arătând că personajul central al filmului nu este doar o bunică, ci este bunica lui, cu o colecție autentică de trăiri pline de bucurie alături de el.

​ Totodată, documentarul proiectează la propriu o serie de amintiri prețioase, ce înfățișează niște vremuri mai tinere și energice, în care cei doi au parte de momente și senzații de neuitat. Astfel, bunicii devin unul dintre cei mai puternici stâlpi pe care o persoană îi poate avea. Aceștia vor rămâne întotdeauna în memoria noastră și ne vor ghida spre calea cea bună. Acest scurtmetraj reușește să ne atingă pe fiecare dintre noi, amintindu-ne de acel bunic sau bunică ce ne așteaptă mereu să venim să le aducem lumină, măcar pentru câteva momente.

​Un alt detaliu surprins este biblioteca de amintiri pe care fiecare om în vârstă o poartă cu sine, conținând cele mai interesante și pline de învățături trăiri. Bunicii reprezintă astfel mentori pentru nepoții lor, îmbogățindu-le viața cu cele mai frumoase gânduri și povești. "Dorința bunicii Paula" pune în lumină una dintre cele mai puternice conexiuni emoționale, cea dintre bunici și nepoții lor.

Casiana David, 10 E

Așteptând pașii nepotului

,,Dorința bunicii Paula'' în regia lui Alexandru Palaghia este un scurtmetraj emoționant despre așteptare, amintire și legătura atât de profundă dintre o bunică și nepotul ei. Filmul începe cu pregătirile simple, dar pline de căldură, pe care bunica Paula le face în casă convinsă că nepotul ei se va întoarce în vizită. Gesturile cotidiene precum aranjatul patului, ștersul rafturilor și al pozei cu ea și soțul ei, toate devin parcă un ritual ce are rolul de a evidenția monotonia, dar și nerăbdarea de dinainte de vizita nepotului.

În fața proiectorului, bunica și nepotul privesc filmele făcute cu ani în urmă. Vizionarea înregistrărilor din verile trecute, de când se juca împreună cu nepotul ei în jurul casei, a devenit un ceremonial prin care trecerea timpului poate fi oprită, măcar pentru câteva clipe, o taină care îi aduce din nou  împreună.

Finalul tulburător ne dezvăluie începutul unei noi așteptări. Vara se sfârșește, iar bunica Paula se așează pe unul dintre cele două scaune din fața ecranului de proiecție improvizat dintr-un cearșaf și așteaptă din nou venirea verii ce îi va aduce înapoi pașii nepotului mult iubit.

Mesajului apăsător și emoțiile puternice transmise sunt inteligent echilibrate cu momentele umoristice pe parcursul filmului. Astfel, pătrundem  în universul bunicii ce își aduce aminte de tinerețe, cum a fost ea miss boboc, dar și de călătoriile ei necesare între diferite regiuni ale țării.  Acest scurtmetraj nu este doar despre povestea sensibilă dintre Alexandru și bunica Paula, ci despre fiecare bunic și nepot. Este un îndemn, un memento ce ne atrage atenția să prețuim fiecare clipă alături de bunicii noștri față de care suntem datori să nu-i lăsăm singuri.

,,Dorința bunicii Paula'' este un scurtmetraj care are mai mult decât orice puterea de a întoarce o oglindă spre spectator, răscolindu-i amintirile despre bunicii lui. Este o meditație despre dragoste, răbdare și memorie, o emoție care atinge sufletul prin naturalețea cu care surprinde viața bunicilor și iubirea lor pentru nepoți.

Maria Dănilă, 10 E

Să admir toată frumusețea

Scurtmetrajul ,,Dorința bunicii Paula", în regia lui Alexandru Palaghia, surprinde publicul prin viziunea sa artistică și, totodată, sensibilitatea sa poetică, creând niște clipe emoționante, însoțite de retrăirea amintirilor frumoase din copilărie, alături de persoanele dragi, bunicii. Inițial ni se prezintă imagini din lumea exterioară, dar, pe parcurs intrăm tot mai mult în mintea, sentimentele și trăirile regizorului, pătrunzând de fapt într-un univers interior care aparține altcuiva, dar care se contopește cu al nostru. Aceasta este frumusețea artei, când se întâlnesc două lumi diferite, dar care într-un punct culminant coincid.

Am apreciat felul cum a fost prezentată viața cotidiană, într-un mod personal, dar simultan nostalgic, conturându-se ideea de timp petrecut cu membrii familiei, traseul plin de provocări pe care îl parcurgem pentru a ajunge unde ne dorim și faptul că ar trebui să învățăm să fim recunoscători și fericiți pentru ceea ce deja avem.

Mi s-a părut interesant ideea că, dacă filmul ar fi fost mai lung, și-ar fi pierdut din valoare, cum a spus chiar regizorul documentarului, Alexandru Palaghia, amintindu-ne de clipele care par să treacă încet, însă de fapt trec mult mai repede decât ne-am putea imagina, evidențiindu-se această dualitate, acest conflict cu noi înșine și cu timpul. Astfel, pentru mine a fost un scurtmetraj reușit, nu doar pentru imaginile superbe din viața de zi cu zi, care m-au făcut, la rândul lor, să admir toată frumusețea de care sunt înconjurată, ci și pentru amintirile și emoțiile pe care a reușit să mi le trezească.

Ioana Diaconița, 10 B

Ea trăiește prin mine

Consider ca fiind o operă cu adevărat relevantă, indiferent de domeniul artistic de proveniență (pictură, sculptură, literatură sau poate o îmbinare frumoasă a acestor „lumi” bazate pe sensibilitatea subiectivității), pe cea care, mai presus de un mesaj general valabil, reușește să reflecte și nevăzutul propriului suflet, acționând ca o oglindă introspectivă. În urma vizionării scurtmetrajului „Dorința bunicii Paula”, în regia lui Alexandru Palaghia, am putut privi acest important criteriu fiind îndeplinit într-o manieră apropiată de uman, autentic, schițată atât prin prezența a diverse detalii identificabile și în cadrul vieții cotidiene, cât și printr-o naturalețe născută din sinceritatea sentimentului de iubire față de aproape.

După spusele tânărului regizor, documentarul a luat naștere drept o posibilă raportare la tema de lucru „Portret”: un film care să surprindă deci subtilitățile gândirii unuia sau mai multor indivizi, arătând în același timp de ce sunt ei „vii” în planul ficțiunii (și nu numai). Metoda abordată de „omul din spatele camerei”, cum s-a și autointitulat Alexandru Palaghia, cu toate că în acest caz a renunțat la titlul simbolic în favoarea transmiterii a ceva mai mult decât o simplă poveste, se dovedește a fi una de-a dreptul înduioșătoare, el alegând să îi aducă un omagiu puternic înrădăcinat în planul realității concrete bunicii sale, care capătă astfel rolul binemeritat de actriță principală. Iar printr-o sensibilă și bine detaliată caracterizare a acesteia, oglindită și în existența nepotului iubit dintotdeauna, a cărui prezență devine de-a dreptul vitală odată cu înaintarea în vârstă, portretul unei singure existențe capătă chip dual, ce se multiplică apoi în viziunea subiectivității fiecărui spectator în parte.

În acest mod, scurtmetrajul ia forma unei posibile revelații a ființei umane, spusă pe un ton dulce, autentic, în care se regăsește și o urmă de nostalgie. Într-o societate ce este și a fost dintotdeauna, inevitabil, bazată pe egocentrism (omul este controlat la bază, de altfel precum orice entitate vie, tot de instinct, supraviețuirea fizică și sufletească proprii având prioritate, involuntar, în raport cu nevoile celor din jur), este important să avem parte măcar de scurte momente de luciditate, realizând că putem trăi adevărata fericire și prin alții. Astfel, aceste clipe se pot prelungi mai apoi, pe calea iubirii (în toate formele ei) și empatiei, ducând la nașterea unei forme pure de frumusețe, care în contextul documentarului este reprezentată de însăși relația bunică-nepot, redată scenografic cu tandrețe, nealterată, în special în secvența în care perspectiva se oprește asupra filmelor pe care cei doi chiar le-au făcut, în realitate, de-a lungul timpului.

Cât despre mesajul cu care se încheie scurtmetrajul, eu l-am perceput drept o chemare către revenirea la bunătate: portretul celei omagiate în opera regizorului, rămasă singură, trăind doar prin așteptarea de a-și vedea nepotul din nou, este definitivat pe un ton cald și în aceeași măsură melancolic. Este ca și cum însuși Alexandru Palaghia ne-ar fi spus nouă, tuturor, în realitatea propriului film: „Bunica m-a ajutat să devin cine sunt astăzi, mi-a oferit viață din viața ei: acum că perspectiva este răsturnată, iar ea trăiește prin mine, pot să o fac mândră prin ceea ce sunt eu și să îi îndeplinesc cea mai arzătoare dorință – aceea de a fi alături de ea cât mai des.”

Daria Dobre, 10 E

Acasă

Filmul pe care l-am vizionat a fost atât de emoționant și, deși atât de personal regizorului, m-am regăsit și eu în el. Relația mea cu bunica este una dintre cele mai prețioase legături din viața mea. Ea este sprijinul meu necondiționat, omul care crede în mine chiar și atunci când eu mă îndoiesc. Mă susține mereu în cariera pe care mi-o doresc și îmi reamintește că pot reuși dacă lupt pentru visurile mele. Cuvintele și încurajările ei îmi dau putere, iar dragostea ei îmi arată cât de norocoasă sunt să am alături o persoană atât de puternică și iubitoare. Se vede din scurtmetrajul sau cât de importantă este pentru el relația cu bunica sa, dar și faptul că atunci când merge la ea se simte ca acasă. Și la fel ca în filmul lui Alex știu că, oriunde m-ar purta viața, mă voi întoarce la bunica mea cu fiecare ocazie, pentru că lângă ea regăsesc liniștea, puterea și iubirea care mă fac să merg mai departe.

Sofia Donici, 10 E

Viața pură

Scurtmetrajul “Dorința Bunicii Paula” regizat de Alexandru Palaghia a trezit emoții puternice. Personal, mi-a amintit de bunica mea care a avut grijă de mine și mi-a fost ca o mamă în perioada copilăriei. În primele momente se dă impresia că ar fi niște scene simple, însă integrarea copilăriei și a elementelor nostalgice, cum ar fi fotografia cu bunica și soțul ei, au o semnificație profundă și potrivită pentru ca toată lumea să se regăsească diferit, făcându-l cu adevărat special. La final aflăm faptul că bunica își dorește o formă de pace și liniște sufletească, alături de câinele ei. “Ecranul” format dintr-o pătură în ultimele scene poate sugera că ea așteaptă să vizioneze viața pură sau chiar memoriile ei, fiind și scaune prezente, la fel ca la un cinema.

Emilia Florea, 10 B

Să ne reamintim totul

Scurtmetrajul "Dorința bunicii Paula" m-a surprins în mod plăcut prin abordarea sa și prin tema aleasă. Filmul îi face un fel de portret bunicii care de-a lungul timpului l-a susținut pe regizor și l-a ajutat în proiectele sale artistice. Un detaliu ce mi-a plăcut este faptul că la început noi vedem doar o bătrână obișnuită: care își bea cafeaua, își face patul, stă cu câinele ei, dar încet, încet vedem cum apar detalii din viața ei: o fotografie cu ea și soțul ei, apoi una cu nepotul ei și tot așa. Prin aceasta perspectivă putem să ne gândim la bătrâna din film ca la o reprezentare a fiecărui om în vârstă, fiecare având viața sa cu persoane importante în ea, cu persoane pe care le mai așteaptă și cu amintiri de neuitat. De asemenea, cu ajutorul scurtmetrajului putem să ne gândim și noi la persoanele apropiate mai în vârstă alături de care ne întoarcem într-un fel în timp prin amintirile lor și prin dorința lor de a rememora ce au trăit, astfel putem și noi să ne mai oprim din graba de a alege ceva și să apreciem ce am trăit până acum.

Filmul de o intensitate emoțională aparte - câștigată chiar prin această introducere în viața bunicii - are acest impact asupra noastră, ce ne face să ne dorim să ne reamintim totul și să apreciem totul și mai mult, doar din simplul motiv că se află sau s-a aflat în viața noastră.

Adrian Florescu, 10 E

Intimitate

Scurtmetrajul “Dorința bunicii Paula”, în regia lui Alexandru Palaghia, se remarcă prin caracterul extrem de personal. În cadrul întâlnirii cu regizorul filmului, a fost exprimată reticența acestuia fața de expunerea operelor sale pe care le considera intime, dintr-o perspectivă sentimentală. Acest lucru a acționat asupra urmăritorilor filmului mai mult decât se așteptase Alexandru Palaghia. Intimitatea filmului îi dădea o anumită scânteie. În loc să fie creat un șablon pe care privitorii aveau să îl imprime asupra lor, am asistat la o poveste complexă și contextualizată prin experiențele și poveștile personajelor întâlnite. În ceea ce privește firul narativ al scurtmetrajului, putem observa ingeniozitatea cu care a fost amplasată în timp acțiunea în sensul delimitării șederii lui Alexandru. Ne sunt prezentate venirea și plecarea nepotului cu trenul și este pus accent pe singurătatea bunicii în momentele lui de absență. Filmul reușește să stârnească instantaneu dorul față de bunicii fiecăruia.

Melania Huzum, 10 E

Atât de multă bucurie

Cinematografia reprezintă un domeniu ce împletește firul artei, al tehnologiei și al sentimentelor. Pasiunea se îmbină cu dragostea față de lucrurile simple, bucuria se regăsește atât pe ecran, cât și în spatele camerei; asta este ceea ce am înțeles în cadrul întâlnirii cu Alexandru Palaghia, student la regie în București.

În cursul vizionării scurtmetrajului său, "Dorința bunicii Paula", premiat în cadrul festivalului Serile Filmului Românesc, am descoperit câteva fragmente pline de căldură din viața regizorului, amintiri frumoase ce au fost bine păstrate atât în filmarea respectivă, cât și în sufletul lui și al bunicii sale.

Am fost uimită atunci când am aflat că la acest proiect au participat nu mai puțin de șapte persoane, scurgându-se luni întregi până să termine... cum? O ecranizare de 11 minute. Pare ceva minuscul la prima vedere, dar totul a fost făcut cu dragoste. Scurtmetrajul în sine reprezintă un act de mulțumire adresat actriței principale, care i-a susținut mereu visul lui Alexandru și a avut grijă de el altfel încât să evolueze în sensul împlinirii dorințelor lui. Ba mai mult, proiecția este concentrată pe fapte care par nesemnificative la prima vedere, dar care aduc atât de multă bucurie în sufletele oamenilor, precum vizionarea amintirilor surprinse pe sticlă. Prezența cuiva drag poate părea ceva obișnuit, însă mulți nu realizează că este, de fapt, o binecuvântare, până când nu este prea târziu.

Astfel, prin rodul pasiunii și muncii sale, Alexandru Palaghia mi-a reamintit că ar trebui să trăim din plin fiecare moment alături de cei dragi, să găsim bucuria chiar și în cele mai mici lucruri, dar mai ales să le mulțumim celor pe care îi iubim pentru că există. Poate că pentru noi nu va fi mare lucru dacă le vom spune asta, dar sufletele lor se vor încălzi de bucurie, și zilele lor vor deveni mai luminoase.

Elena Iordache, 9 A

Puterea amintirilor simple

Întâlnirea cu tânărul Alexandru Palaghia a fost una inspirațională, prin intermediul căreia am avut ocazia să întâlnesc un regizor aflat la început de drum. Scurtmetrajul de doar 11 minute a trezit în mine emoții puternice, aducându-mi aminte de clipele atât de simple, dar atât de pline de însemnătate petrecute cu bunica mea și m-a făcut să conștientizez cât de prețioase sunt acestea. Faptul că o poveste atât de scurtă reușește să declanșeze amintiri personale arată forța pe care o poate avea arta cinematografică.

Scena așteptării nepotului la gară, pe peron, arată dorul și nerăbdarea ei de a-l revedea, dar și dragostea necondiționată pe care i-o poartă.  Astfel, gara devine un loc ce simbolizează reîntâlnirea, un loc în care fiecare clipă de așteptare se transformă într-o dovadă de afecțiune. Gătitul mâncării preferate este un gest de grijă și atenție, prin care ea reînvie amintiri și creează sentimentul de „acasă”. Mâncarea gătită de bunică îi readuce nepotului gustul inconfundabil al copilăriei. Seara, cei doi vizionează filmele de acțiune pe care le-au făcut de-a lungul timpului, făcând o călătorie în timp. Astfel, se evidențiază cum relația bunică-nepot nu se limitează doar la prezent, ci are rădăcini valoroase în trecut. În plus, bunica Paula, prin ,,joaca de-a actrița”, a contribuit la formarea unui adevărat regizor de filme.

Scurtmetrajul ,,Dorința bunicii Paula” transmite un mesaj emoționant despre dragostea sinceră dintre bunică și nepot și despre puterea amintirilor simple. Vizionându-l, am înțeles că adevărata fericire se ascunde în lucrurile aparent obișnuite - o așteptare pe peron, o îmbrățișare, o masă gătită cu suflet - și că acestea devin cele mai prețioase amintiri.

Laura Nechifor, 10 B

Om cu raze în zâmbet

O operă de artă, o fărâmă de iubire și o comoară ascunsă, găsită în adâncul inimii regizorului, toate acestea reprezintă gândurile mele despre filmul scurtmetraj ,,Dorința bunicii Paula” după ce l-am vizionat.

Filmul este personal, exact cum a spus și tânărul regizor Alexandru Palaghia, dar în același timp este un factor declanșator pentru oricine către amintirea momentelor petrecute alături de bunici sau a faptului că ei nu trebuie niciodată uitați, căci în viața lor după îmbătrânire, un semn că cei dragi, cei care i-au cunoscut, încă îi păstrează în inimă, contează enorm pentru sufletele lor, mai mult decât ne putem noi imagina. Datorită caracterului personal al filmului, am putut empatiza sincer cu situația expusă, simțind nostalgie, dor și deopotrivă căldură afectivă.

Bunicii sunt îngerii păzitori ai copilăriei, sunt cei care ne încântă universul vârstei fragede cu povești hazlii, cei care ne protejează și care ne călăuzesc la începutul acestei călătorii numite ,,viață”. Acest lucru poate fi observat foarte bine în povestea din film, în care bunica Paula îl așteaptă mereu pe nepot, cu drag și dor, îl încurajează să își urmeze pasiunea și talentul, deci să își împlinească destinul. În același timp, putem vedea cum bunica rămâne mereu în ,,gară”, chiar dacă nepotul vine și pleacă pe propriul său drum, semn că ea va fi alături de el oricând pe parcursul vieții, fără a se afla fizic aproape de el.

Pentru mine, bunicii au reprezentat lumina în copilăria mea și au fost cei care m-au sprijinit în tot ceea ce mi-am propus și m-au iubit necondiționat, sentiment pe care l-am avut și după ce am vizionat scurtmetrajul ,,Dorința bunicii Paula”. Rămân în minte cu modelul bunicii din film, de femeie-eroină, de om cu amintiri fericite și raze în zâmbet și de actriță talentată, cu această ocazie amintindu-mi și de bunica mea, pe care o port mereu în suflet.

Renata Norocea, 10 E

O lecție tăcută despre memorie, iubire și responsabilitate

La întâlnirea pe care am avut-o cu Alexandru Palaghia, student la UNATC București, am vizionat scurtmetrajul său Dorința bunicii Paula, pe care l-a realizat în regie proprie. După proiecție, el ne-a povestit ce a simțit și ce intenționa să transmită prin acest film. Materialul a fost selectat în competiția națională a festivalului SFR și a fost apreciat pentru intensitatea sa emoțională. Deși la început pare o poveste obișnuită despre o bunică ce își așteaptă nepotul într-un spațiu pitoresc, sentimentul de autenticitate pe care l-am trăit vine, de fapt, din relația dintre cele două personaje principale – nepotul și bunica sa. Această legătură m-a sensibilizat profund.

Din interior, când trăim aceste momente, nu realizăm cât de importantă este relația cu bunicii. Privind însă din exterior și cu o mai mare obiectivitate, mi-am dat seama cât de mult contează toate aceste vizite pentru ei, poate chiar mai mult decât pentru noi. Cred că tocmai acest lucru subliniază povestea: în ritmul agitat al vieții, plin de activități și evenimente zilnice, uităm adesea să oferim câteva clipe de atenție și de prezență celor care, de fapt, ne-au pus în centrul existenței lor.

Un detaliu care m-a impresionat a fost secvența în care accentul cade pe câteva fotografii din tinerețe. Acest moment m-a dus cu gândul la volumul ,,Roșu, roșu, catifea” de Veronica Niculescu, mai exact la povestirea cu același nume, unde îl întâlnim pe domnul Teodorescu, ajuns la bătrânețe, pus în situația de a renunța la anumite obiecte. Pentru el, fiecare obiect era o capsulă a timpului, o legătură cu frumusețea trecutului. La fel, bunica din scurtmetraj își amintește de balul bobocilor și îl întreabă pe nepot dacă i-a mai povestit despre momentul în care a fost aleasă „Miss Boboc”. Deși nepotul îi răspunde că știe deja povestea, ea continuă cu entuziasm să relateze cum a primit, drept premiu, o rață cu fundă, moment pe care îl retrăiește cu aceeași intensitate de parcă s-ar fi petrecut ieri. Acest fapt arată cum bunicii păstrează amintirile, fotografiile și obiectele ca pe niște surse de frumusețe pe care doresc să o retrăiască ori de câte ori au ocazia.

Un alt element emoționant este scena în care nepotul îi arată bunicii un alt filmuleț realizat cu cinci ani în urmă, în care interpretau rolurile de infractor și polițist. Bunica se amuză și spune, cu o bucurie sinceră, că sunt niște actori minunați. Se putea citi pe chipul ei plăcerea cu care retrăia acele clipe, același sentiment pe care îl avusese atunci, în momentul filmării.

În dialogul cu Alex Palaghia, acesta a explicat că scurtmetrajul este, de fapt, un portret al bunicii sale, pe care l-a gândit ca un gest de recunoștință față de ea. Totodată, undeva în fundal, se află și portretul său, prin faptul că a ales să construiască o poveste în poveste, ilustrând evoluția sa în timp, aspect evidențiat și de călătoria cu trenul. Titlul scurtmetrajului este Dorința bunicii Paula, iar în final aflăm că această dorință era, de fapt, ca nepotul să se întoarcă acasă. Povestea se încheie cu bunica așezată în același loc în care, împreună, urmăreau filmulețele realizate de nepotul ei, ca și cum ar fi rămas să-l aștepte mereu.

Întâlnirea cu Alexandru Palaghia și vizionarea scurtmetrajului Dorința bunicii Paula au fost mai mult decât o simplă proiecție — au devenit o lecție tăcută despre memorie, iubire și responsabilitatea noastră față de cei care ne sunt aproape. Filmul ne amintește că, pe măsură ce timpul trece, poveștile noastre familiale devin tot ce mai avem; că fotografiile, obiectele și momentele simple pot păstra vie legătura dintre generații; și că dăruirea noastră din prezent, chiar și în gesturi mici, poate fi o confirmare a valorii celor dragi.

Andrei Obreja, 10 E

O clipă din care spectatorul își dorește să nu mai scape niciodată

Filmul „Dorința bunicii Paula”, regizat de Alexandru Palaghia și premiat în cadrul festivalului Serile Filmului Românesc, este un scurtmetraj care surprinde fragmente din viața bunicii regizorului și relația dintre cei doi.

Acțiunea filmului se desfășoară într-un sat liniștit, în preajma sărbătorilor de iarnă. O vedem pe bunica Paula în casa ei, între gesturi cotidiene, amintiri păstrate în fotografii și liniștea unei vieți trăite singură. Filmul continuă cu așteptarea ei la gară, revederea cu nepotul, clipele petrecute împreună și, în final, despărțirea. Totul curge într-un ritm lent și o atmosferă calmă și primitoare. Imaginile transmit o liniște mângâietoare. Claritatea cadrelor, lumina blândă și detaliile familiare creează senzația de căldură, de apropiere. Este liniștea pe care o recunoaștem din propriile noastre amintiri, fie din casele bunicilor, fie din fotografii vechi. Prezența Paulei dă filmului sensul și forța lui emoțională. Bunica Paula pare că se transformă pe parcursul filmului. La început pare a fi ca orice bunică, un reper universal al copilăriei, dar încet-încet devine bunica regizorului, cu o poveste personală.

Tema singurătății străbate filmul de la un capăt la altul. Filmul începe cu imaginea bunicii singure și se încheie tot cu ea singură. Acest cerc ne face să ne întrebăm cum vom simți noi înșine bătrânețea, dacă vom rămâne singuri. Vizita la cimitir este un gest de cinstire a amintirii bunicului, dar și un prilej de a retrăi clipe de demult, pe care Paula nu le mai are decât ca umbre ale trecutului. Ea nu vizitează cimitirul singură, ci îl așteaptă pe nepot să fie alături de ea.

Scena dialogului de la masă devine un moment de descărcare, când bunica scotocește în amintiri și este ascultată cu răbdare de nepotul ei. Vizionarea filmelor vechi realizate împreună, cu telefonul mobil, este punctul culminant al filmului: cei doi privesc împreună un trecut comun, clipe din copilăria nepotului, în care bunica a fost mereu sprijinul discret al visului său artistic. O clipă din care spectatorul își dorește să nu mai scape niciodată.

Momentele de retrospecție ne poartă gândurile către tema timpului. Fotografiile de pe masă, din cadrele de la începutul filmului; cea cu bunicii, în tinerețea lor și cea cu nepotul, în copilărie, amintesc neîncetat de vremuri trecute. Așteptarea în gară, sub ceas, face vizibilă curgerea lentă și apăsătoare a timpului peste singurătatea Paulei. Finalul, în care, întoarsă de la gară după despărțirea de nepotul ei, Paula privește singură proiectorul gol, improvizat în curtea ei, chiar dă impresia că timpul se oprește și ne lasă cu sentimentul contradictoriu că, în film, timpul pare și static, și de neoprit.

„Dorința bunicii Paula” este un film despre ceea ce dă sens vieții indiferent de vârstă: dorința umană de a fi aproape de cei pe care îi iubim și de a lăsa o urmă în viața lor. Gesturile Paulei, privirile ei, tăcerile și amintirile sunt expresia acestei nevoi universale.

Filmul ne amintește că nu realizările exterioare sau momentele spectaculoase definesc existența, ci legăturile pe care le construim și dragostea pe care o dăruim. Iar dacă rămâne ceva din noi peste ani, acel „ceva” se regăsește în viețile celor pe care îi iubim cu adevărat.

Ianis Orhei, 9 A

A înțelege o lume

Scurtmetrajul urmărit mi-a transmis o puternică emoție prin felul în care surprinde singurătatea unei bunici rămasă fără soț, dar și razele de lumină pe care le aduce vizita nepotului. Relația dintre cei doi este simplă și firească, dar plină de semnificații. Nepotul ascultă poveștile bunicii despre vremurile de odinioară, cum la balul bobocilor primea un boboc adevărat, iar acest detaliu, deși pare minor, devine o punte între două generații. În ochii nepotului, surprindem uimirea, dar și dorința de a înțelege o lume care nu mai există. Momentele când urmăresc împreună filmele din tinerețea bunicii aduc un strop de nostalgie, dar și de mândrie, pentru că bătrâna își redescoperă frumusețea și talentul de altădată. Finalul, când bunica își dorește ca nepotul ei să se întoarcă, completează portretul fragil al vârstei înaintate. Pentru mine, mesajul esențial este că nepoții sunt pete de culoare pe pânza adesea ternă a bătrâneții, readucând viață, speranță și sens acolo unde timpul pare să fi șters lumina.

Daiana Palic, 10 E

A-i scrie lui Moș Crăciun

Proiecția scurtmetrajului „Dorința bunicii Paula”, semnat de regizorul Alexandru Palaghia, a reprezentat mai mult decât o simplă vizionare de film , a fost un moment de emoție profundă, dar și de introspecție, reamintindu-ne cât de mult contează gesturile de afecțiune și atenția oferită bunicilor noștri.

Originalitatea vine tocmai din caracterul său personal, care îi conferă autenticitate și profunzime, trăsături din ce în ce mai rare în scurtmetrajele din ziua de azi. Departe de a fi superficial, filmul reușește să transmită emoții reale și să creeze o conexiune sinceră cu publicul. Finalul a fost unul de-a dreptul emoționant, care pe mine, personal, m-a făcut să lăcrimez, prin simpla dorință a bunicii Paula de a-i scrie lui Moș Crăciun pentru a-și revedea nepotul care tocmai plecase din nou de la ea. Acest lucru m-a făcut să mă gândesc la câte momente asemănătoare ar fi trăit și bunica mea la rândul ei.

„Dorința bunicii Paula” devine o oglindă în care fiecare spectator își poate regăsi propriile amintiri, propriile emoții și acea legătură unică cu bunicii, atât de valoroasă, dar adesea neglijată.

Laura Pintilie, 10 E

Cele mai puternice povești

Am urmărit cu multă plăcere „Dorința bunicii Paula”, scurtmetraj realizat de Alexandru Palaghia, premiat  la festivalul SFR, ,,Serile filmului românesc” și pot spune că mi-a plăcut enorm. Este tipul de film care te convinge că o poveste simplă, spusă cu sinceritate, poate atinge sufletul mai mult decât orice producție grandioasă. Nu este doar un film, ci o oglindă a unei realități calde și familiare, o celebrare a legăturilor de familie și a timpului petrecut cu cei dragi. Încă de la primele scene, scurtmetrajul te invită într-o lume plină de nostalgie și iubire, creând o atmosferă intimă și cu emoție care te captivează. Această abordare plină de căldură face ca filmul să fie cu adevărat special și unic, demonstrând că cele mai valoroase momente se ascund adesea în cele mai simple detalii ale vieții.

Scurtmetrajul m-a cucerit treptat, pe măsură ce acțiunea se desfășura cu o delicatețe uimitoare. Începe prin a ne prezenta viața simplă, de rutină a unei bunici, un tablou ce transmite liniște, dar această atmosferă se îmbogățește odată cu sosirea nepotului ei, Alex. Interacțiunea dintre ei, plină de căldură și afecțiune, este cea care dă viață scurtmetrajului. Însă, cel mai puternic moment, cel care m-a atins cu adevărat și care a rezonat cu mine, a fost scena în care bunica și nepotul privesc împreună filmulețe vechi din copilăria lui, în care se jucau, de-a polițistul și infractoarea. Această scenă, plină de inocență, a trezit amintiri puternice, amintiri dulci-amare din propria copilărie. Și bunica mea avea obiceiul să mă costumeze în personajele mele preferate din filme, iar aceste clipe mi-au rămas întipărite în suflet. Astfel, deși povestea pare extrem de personală și specifică, ea atinge o coardă universală, un sentiment de afecțiune și nostalgie pe care mulți oameni îl pot înțelege și simți.

Tocmai prin această simplitate, scurtmetrajul reușește să fie atât de frumos, „colorat” și „catifelat”. Nu are nevoie de efecte speciale sau de un scenariu complicat, ci se bazează pe o sinceritate pură. Emoția este creată din detalii sugestive, din priviri, zâmbete și gesturi care, deși par banale, sunt pline de o importanță greu de explicat și totuși pe care o simțim zi de zi. De asemenea, durata scurtă, de doar 11 minute, este un alt punct forte. Toate sentimentele sunt concentrate, iar emoțiile sunt prezente  de la început până la final, făcând ca fiecare moment să conteze. Într-o lume a exceselor, concentrarea acestui film este o dovadă a faptului că forța unei povești stă în esența ei, nu în durata sau complexitatea sa.

„Dorința bunicii Paula” este, în esență, un tribut adus amintirilor și legăturilor de familie. Finalul, în care bunica spune  că dorește să-i scrie lui Moș Crăciun pentru a-l avea din nou aproape pe nepotul său,  este de o sensibilitate rară. Este o dorință simplă, dar care vorbește despre o nevoie profundă de a retrăi momentele de conexiune. Acest  film  îți lasă un zâmbet și un sentiment de căldură în suflet, demonstrând că cele mai puternice povești sunt cele care ne spun ceva despre noi înșine.

Eliza Prodan, 10E

Ca niște piese de puzzle

Întâlnirea cu Alex și filmul său a deschis, neașteptat, cămăruțe ale sufletului meu de care uitasem de mult. Uneori, un simplu film poate trezi în noi emoții adormite, amintiri sau gânduri pe care le lăsasem undeva în urmă. Așa s-a întâmplat și acum: în timp ce urmăream povestea, m-am simțit prinsă între două ipostaze: aceea a nepotului și aceea a bunicii. Cele două lumi, aparent diferite, se unesc în scurtmetraj printr-un fir invizibil: dragostea. Bunica aduce cu ea răbdarea, amintirile și dorința de a păstra aproape familia. Nepotul, în schimb, poartă energia tinereții, dar și graba cotidiană, care de multe ori îl face să uite de gesturile mici și importante. Filmul mi-a arătat că, indiferent de vârstă, oamenii se completează unii pe alții, ca niște piese de puzzle.

Un lucru care m-a impresionat în film a fost cățelul bunicii, care nu este doar un simplu animal de companie, ci o prezență simbolică, un fel de suplinitor al bunicului plecat dintre cei vii. De aceea bunica face totul cu el, îl tratează chiar ca pe un membru al familiei, iar în gesturile ei se citește dorul față de cel pierdut. Astfel, această imagine se poate privi ca o formă de iubire care transcende până și moartea, o dovadă că legăturile adevărate nu se rup niciodată, indiferent că sunt pe lumi diferite. Cu toate acestea, imaginea mea preferată din întregul film a fost chiar ultima, cea în care bunica Paula stătea cu un cearșaf alb întins în fața ei, asemenea unui ecran de cinema, și se uita la apus, cu cățelul alături. Parcă își privea chiar propria viață, proiectată pe acel ecran imaginar. Apusul devenea astfel ecranul de la sfârșitul unei zile, dar și metafora unui drum care se apropia de final.

De aceea, mie mi s-a părut că această imagine nu vorbește doar despre Paula, ci despre fiecare dintre noi. Fiecare om își privește, la un moment dat, filmul vieții, rememorând momentele importante, dorințele împlinite sau neîmplinite, bucuriile, dar și pierderile.

Alexandra Timofte, 10 E

Singurul mod de a înainta este să mergi înapoi

„Dorința bunicii Paula” este precum o călăuză către o amintire pe jumătate uitată, difuză pe margini, scăldată într-o lumină aurie, pe jumătate nostalgie creată de propria minte. Este amintirea unui moment care nu s-a întâmplat niciodată și care nu se va întâmpla pentru mulți, oricât de profundă dorința... Totuși, pentru unii, visurile se îndeplinesc.

Am avut imensa plăcere de a asista la proiecția acestui scurtmetraj, câștigător în cadrul Serilor Filmului Românesc, alături de însuși regizorul acestuia. A fost o experiență emoționantă și foarte tulburătoare, pornind de la o atmosferă singuratică, aplecându-se spre umor și bucurie tăcută și oprindu-se în tristețea despărțirii, a pierderii și la revenirea așteptării. Trebuie să mărturisesc, am fost mișcată până la lacrimi de poveste, de spusele bunicii, de răbdarea ei tăcută și apoi de iubirea protectoare din vocea regizorului atunci când a vorbit despre această persoană, una care i-a format primii ani de viață și care continuă să-l influențeze într-un mod atât de blând și de iubitor chiar și acum.

Așa cum a fost precizat și în timpul evenimentului, precum în „Alice în Țara din Oglindă”, singurul mod de a înainta este să mergi înapoi, către momentele din viața ta care te-au adus în situația în care te afli la momentul curent, și la persoanele care au marcat acele momente din existența ta. Prin călătoria lui Alexandru Palaghia pentru a dezvălui lumii portretul bunicii sale și autoportretul oglindit în imaginea ei, întregul public a fost ghidat către propriul trecut, propriii bunici, persoanele care s-au alăturat primele drumului și care nu au abandonat cărarea niciodată, aducând prin sinele lor lumină și călăuzire.

Deși documentar, esența, inima vie a operei, se află în sentimentele bunicii, uneori poate nespuse, dar mereu prezente și clare pentru spectator. Realitatea ei este o realitate sentimentală, filmul fiind o mărturie a trecutului său, a unei vieți trăite și încă în continuă mișcare. Singurătatea nu pleacă niciodată, nici fantomele morților noștri sau cele ale persoanelor încă în viață, dar prea îndepărtate fizic. Imaginea de final rulează în mintea mea precum o casetă stricată, a rămas întipărită în gândurile mele. După o viață petrecută pe drumuri, mereu gata de a pleca spre alt loc, de a găsi un nou oraș căruia să-i spui acasă pentru o scurtă perioadă, acum bunica este cea care așteaptă, blocată în spațiu și în lentoarea timpului, ca nepotul ei să se întoarcă la mica „sală de cinema” improvizată din curte, pentru a relua încă o dată filmul vieților lor împletite.

Alexandru Palaghia a început prezentarea filmului prin a spune că a vrut ca senzația lăsată să fie aceea a unui lucru bun care se termină prea repede, o clipă pe care nu o poți păstra, nu o poți relua de la început, o lecție despre trecerea ireversibilă a timpului. Consider că acest lucru l-a exprimat foarte bine, devenind o metaforă a apropierii și a conexiunii dintre copil și bunicii săi, sentimentele rămânând, dar oamenii și secunda, nu. „Dorința bunicii Paula” este amintirea amintirilor, a persoanelor plecate și a timpului apus, este avertismentul faptului că oamenii pleacă... Dar nu înseamnă că nu se și întorc.

Ilaria Toader, 10 E

Așteptându-și Micul Prinț să se întoarcă din lume

Când esențialul devine tot mai dificil de deosebit de realitatea adeseori superficială de care suntem înconjurați, vulpea Micului nostru Prinț devine un personaj-mentor, ea însăși fiind simbolul vicleniei - provocând la sfidarea intenției propriului ajutor. Ajungem, însă, să privim în ochi persoana din fața noastră și realizăm că scrutăm în adâncurile gândurilor și dorințelor noastre. Atunci, dorința bunicii Paula la întoarcerea lui Alex nu este, de fapt, dorința ascunsă a acestuia?

În regia lui Alexandru Palaghia, bunica Paula devine atât un mentor - prin susținerea nepotului și cadre precum vizionarea filmului polițist realizat în copilăria acestuia alături de bunica sa, perspectiva din spatele personajelor redând senzația de "flashback", de a privi către trecut -, cât și o personificare a trandafirului lui Exupéry - un simbol al întoarcerii acasă, fie dintr-o călătorie de descoperire a sinelui sau a unei planete noi. Imaginile  călduroase, familiale, care pun în lumină relația strânsă a celor doi pun privitorul într-o poziție neașteptată. Momentele în care privim din spatele personajelor par că ne transpun în poziția de a citi un jurnal intim, legătura celor doi redând senzația de a vedea ceva confidențial.

Documentarul este încheiat printr-o lentilă atât opusă, cât și identică cu începutul, trimițând la ideea de ciclu al vieții bunicii, respectiv al trandafirului lui Saint-Exupéry, ambele așteptându-și Micul Prinț să se întoarcă din lume.

Riana Țuluca, 10 E

Ciripitul păsărilor de dimineață

Din perspectiva mea, scurtmetrajul “Dorința bunicii Paula”, în regia lui Alexandru Palaghia, este unul care și-a îndeplinit întocmai scopul de a sensibiliza și de a trezi în fiecare dintre noi nostalgia zilelor alături de bunici. Fundalul cald și primitor de la momentul venirii nepotului până la plecarea lui, în contrast cu finalul care conține nuanțe reci ce oferă senzații puternice privitorului, aduce filmului autenticitatea pe care însuși regizorul a vrut să o pună în valoare.

În același timp, scurtmetrajul nu se limitează doar la o simplă poveste emoționantă, ci reușește să transmită o lecție despre trecerea timpului, despre fragilitatea relațiilor și despre importanța prezenței alături de cei dragi. Jocul natural al actorilor conferă o intimitate profundă, implicându-ne și pe noi, privitorii, în evoluția timpului celor două personaje. Simplitatea decorului și sunetele de pe fundal cum ar fi radioul, ciripitul păsărilor de dimineață și sfârâitul aragazului contribuie la crearea unei atmosfere care trezește o emoție aparte, o amintire plăcută pe care majoritatea o au încuiată în suflet.

Miruna Ursanu, 10 E

Gratiile de fier sunt înlocuite de crenguțe

Am asistat la nașterea unei stele. Am vizionat scurtmetrajul "Dorința bunicii Paula", regizat de Alexandru Palaghia, o creație menită să înglobeze recunoștința și dragostea nepotului față de bunica sa. Scurtmetrajul ilustrează impactul nepotului în momentul în care își vizitează bunica, prezentându-i filmele cu ea în tinerețe. Deși filmul în sine nu reprezintă decât o vizită scurtă a nepotului, detaliile minuțioase, precum și cadrele expresive îi conferă acea atmosferă familială, universală, întrucât, deși este povestea lui, spectatorul își poate găsi și el cu ușurință mici amintiri despre propriii bunici.

Primul cadru este cu bunica Paula, în care o observăm bându-și cafeaua, la masă, alături de cățelul său. Însă această scenă este filmată din spatele porții, precum o celulă, o lume dezolantă din care nu poate evada. Pregătirea casei pentru vizita nepotului, însuși regizorul, Alexandru Palaghia, ilustrează încercarea zadarnică a bunicii de a-și ascunde singurătatea. Singurătatea într-o casă plină de trecut, fără ieșiri spre prezent, nici spre viitor. Spațiul temporal este inexistent, dinamica fiind constituită doar de ea și cățelul ei.

Declanșatorul acțiunii este nepotul, care reușește să readucă verva bunicii, precum și a casei. Precum un însoțitor, nepotul ascultă relatările bunicii Paula: cum a primit o rață la balul bobocilor și cum era în tinerețea ei, urmând să-i prezinte filmele vechi pe care le-a făcut împreună cu ea. Deși scurtmetrajul păstrează tema trecutului, faptul că bunica Paula nu a mai fost nevoită să parcurgă singură acest drum, ci a fost însoțită, a redat filmului cursivitatea timpului. Readucând trecutul în prezent, Alexandru Palaghia i-a oferit bunicii sale darul vieții, creând puntea dintre trecut și prezent. Ultimul cadru o surprinde pe bunică în aceeași poziție, așezându-se la o masă alături de cățel, însă, de data aceasta, gratiile de fier sunt înlocuite de crenguțe, semnificând slăbirea singurătății prin speranța spre viitor, a întoarcerii nepotului.

Adela Vasile, 9 A

Nu sunt singura

Întâlnirea mi-a amintit de propriile visuri și aspirații de când eram mai micăa, mai exact de dorința mea de a urma o carieră în actorie. De asemenea, m-a făcut să-mi apreciez relația cu bunicii mei mult mai mult decât înainte.

În copilărie, am urmat cursuri de actorie și am început să fiu pasionată de latura artistică la modul general, îmi plăcea să desenez, să dansez, să joc teatru (când aveam ocazia), să scriu, să citesc și uneori chiar să cânt. De aceea, văzând că Alex și fostele sale colege își urmează pasiunile artistice, mă determină și pe mine să-mi "eliberez" latura aceasta, dacă nu total, măcar puțin, cât să pot spune că nu-mi ascund adevărata personalitate în speranța unui viitor asigurat.

Astfel, am observat și imensul suport primit de la bunica sa, ce l-a ajutat cu filme/scurt-metraje încă de la început. Legătura dintre ei este clar una specială de care, din păcate, nu toată lumea are parte. Replicile scurte pentru mine nu reprezentau dezinteres, dimpotrivă, ele subliniau cât de confortabil este Alex pe lângă bunica lui, fără să simtă nevoia să o impresioneze în vreun fel, deoarece știe deja cât de mândră este de el.

Deși eu îmi vizitez bunicii foarte des, mai ales în drum spre casă după școală, niciodată nu am observat cât de naturală mă simt pe lângă ei până când am văzut acest film.

Sentimentele mele în legătură cu această creație mă duc cu gândul la faptul că nu sunt singura care se simte astfel. De aceea, cred că dacă acest film ar ajunge să fie văzut și înțeles de mai multe persoane, ar putea reconecta mai mulți adolescenți cu bunicii lor și ar putea îndruma mai mulți elevi să-și urmeze pasiunile adevărate, cele care stau ascunse după o mie de straturi de "nu o să reușesc", "nu sunt destul de bun" sau "nu-mi pot construi o carieră din asta".

Prin urmare, pentru mine această întâlnire și vizionarea acestui film au avut un impact semnificativ, de care îmi voi aminti de fiecare dată când voi mai auzi că artele nu îmi asigură un viitor sau de fiecare dată când îmi voi vizita bunicii.