În statuia insensibilă și nemiloasă, în inocentul și periculosul idol, erotismul, teroarea ființei umane își făcuse apariția; marele lotus dispăruse, zeița se volatilizase; un coșmar înfricoșător o sugruma acum (...) Și, pierdut în contemplație, scruta (des Esseintes - n.a.) originea marelui artist, a acestui păgân mistic, a acestui iluminat care putea face abstracție de lumea înconjurătoare, pentru a vedea, în centrul Parisului, strălucind crâncenele viziuni, fericele apoteoze ale altor veacuri. (...)
Acum ieșea din aceste visări, zdrobit, frânt, aproape pe moarte; aprinse repede lumânările și lămpile și, înecat în lumină, credea că în felul acesta va auzi mai puțin distinct decât în întuneric zgomotul surd, persistent, intolerabil al arterelor sale, care zvâcneau sub pielea gâtului, dublându-și pulsațiile.
(Joris-Karl Huysmans, În răspăr)
Conștiința: o oglindă în care îți vezi sufletul îmbătrânit de păcate. Și dacă această conștiință ar fi smulsă din ființă, dacă trupul nu ar mai purta cicatricile timpului, iar sufletul cicatricile păcatelor? Ce se întâmplă atunci? Atunci ia naștere personajul principal al romanului lui Oscar Wilde, Portretul lui Dorian Gray. Publicată în 1890, cartea zguduie societatea britanică victoriană, din paginile ei răsunând puternic ecoul unui conflict între moralitate si păcat, în care se împletesc principii de viață și sensuri pe cât de diferite, pe atât de profunde ale existenței ființei umane, ale artei, ale vieții și morții.
Prima pagină ne deschide ușa atelierului în care pictorul Basil Hallward și lordul Henry Wotton contemplă tabloul al cărui destin va fi să ducă povara nu doar a vârstei, ci și a experiențelor tânărului înfățișat. Aceste două personaje capătă valoarea unor principii ce vor polariza, prin influența lor, evoluția lui Dorian. Cel dintâi, Basil, apare în două ipostaze: Basil omul, de o moralitate convențională, adept al principiilor ce întrunesc bunătatea, bunul-simț și rațiunea, în detrimentul pasiunii și al impulsurilor capricioase ale naturii sălbatice a ființei umane, și, respectiv, Basil artistul, îndrăgostit de frumusețe, încredințat că aceasta există doar în legătură cu binele, îndrăgostit de artă și de muză deopotrivă, dar poate chiar mai mult de muză. Văzând în lume artă și în artă o lume, le contopește pe cele două, transformând obiectul lumesc al inspirației într-un zeu ce ar trebui să întruchipeze un ideal pe toate planurile, căci frumusețea lui Dorian este, în viziunea lui, o mărturie incontestabilă a valorii sale morale.
Atenție, eu nu cred aceste zvonuri. Cel puțin nu le pot crede când te văd. Păcatul se întipărește pe fața omului. Nu poate fi ascuns. Oamenii vorbesc uneori despre vicii secrete. Nu există asemenea lucruri. Dacă un nefericit are un viciu, acesta apare în linia gurii, în pleoapele căzute și chiar în forma mâinilor.
În antiteză cu Basil, Henry este un artist al seducerii, al coruperii, cucerindu-l încă de la început pe Dorian prin farmecul său învăluitor. Propovăduitor al cărții galbene (probabil romanul În răspăr de Joris Karl Huysmans), devenite pentru Dorian o evanghelie a pasiunii, îl introduce pe tânăr în dimensiunea senzorială, ispititoare a realității. Henry își închină și el existența frumuseții, dar dimensiunii ei aparente, în sensul în care idolatrizează doar esteticul, considerând profunzimea atribuită de gânditori frumuseții drept superficialitate, și plăcerile deșarte fără esență, farmecul momentului, drept adevărata profunzime a vieții. Găsește frumosul doar în efemeritate, iar geniul ce trece în eternitate este pentru Henry doar o complicație constrângătoare.
Pentru mine frumusețea este minunea minunilor. Este superficială doar pentru oamenii care nu judecă după aparențe. Adevăratul mister al lumii este vizibilul, nu invizibilul. Da, domnule Gray, zeii au fost buni cu dumneavoastră. Dar zeii își iau repede darurile înapoi. Ai doar câțiva ani în care să trăiești cu adevărat, perfect și deplin. Când se duce tinerețea, se duce și frumusețea, și atunci descoperi brusc că nu mai ai parte de triumfuri sau că trebuie să te mulțumești cu acele triumfuri meschine pe care amintirea propriului trecut le va face să apară mai amare decât înfrângerile.
Dorian îi apare cititorului inițial doar ca un tânăr frumos, un Adonis, dar fără profunzime, sau cel puțin aceasta nu este dezvăluită, personajul fiind mai degrabă o carcasă promițătoare ce urmează a fi umplută de Henry, personajul considerat un model, sau mai bine zis un maestru. Basil spune că Dorian are o fire fermecătoare, deosebită, dar pictorul este un om bun într-o lume rea, vede bunătate în orice frumusețe, prin urmare este greu de apreciat adevărata fire a tânărului. Cert este că echilibrul spiritual în care părea să se afle este spulberat de filozofia lui Henry, care vede fericirea ca pe o consecință a frumuseții, frumusețea pură și evidentă, a cărei existență efemeră este condiționată de tinerețe, prin urmare îmbătrânirea îl condamnă chiar și pe cel mai frumos om la nefericire, avertizându-l pe Dorian că triumful său prezent va fi transformat de gelozia timpului într-o tortură a dorului de acea frumusețe muritoare din care zeii îi lasă pe oameni doar să guste.
Dar ce ar fi oamenii în stare să facă pentru a păstra această frumusețe? Răspunsul îl dă Dorian printr-o declarație retorică al cărei sens nu ni se descoperă de la început: Mi-aș da sufletul pentru asta. Și astfel tânărul face, fără să își dea seama, un pact prin care, în loc să își păstreze sufletul tânăr la adăpostul paznicului numit conștiință, timpul răpindu-i, firesc, tinerețea, rămâne cu frumusețea oferind în schimb conștiința unui chip zugrăvit pe pânză. Întreg romanul este înțesat cu experiențe a ceea ce lordul Henry numește singura cale de a vindeca sufletul, simțurile. Dar dacă sufletul este așternut pe pânză, Dorian vindecă ceva sau mai mult se îmbolnăvește de tăria unei lumi ce merită gustată doar prin filtrul conștiinței? Tânărul acesta iubește, iubește cât se poate de frumos, dar poate că ceea ce simte este de fapt senzație și nu sentiment sau poate că le confundă pe cele două. Pare că se îndrăgostește de o tânără actriță, însă e cu adevărat îndrăgostit de aceea, care, dezamăgindu-l prin prestația sa, spulberă ceea ce credea el că ar fi fost sentimentele pentru ființă, fiind de fapt pasiunea pentru o întrupare o unui ideal artistic. În fața mediocrității a ceea ce considera el un geniu, își respinge iubita prin veninul unor vorbe ce o vor arunca morții și dacă acestea ar putea fi considerate exprimarea impulsivă a unui tânăr pasional și disperat, reacția ce urmează veștii că tânăra s-a sinucis este evident consecința prețului plătit pentru tinerețea veșnică. Tânărul conștientizează că el a ucis-o de fapt, dar nu simte vinovăție, ci doar contemplă, nu fără emoție, destinul unei iubiri ce îi este acum mai rece decât o poveste citită. Prețul tinereții veșnice sunt sentimentele efemere.
Totuși, unde este frumusețea? Este pe chipul lui Dorian sau în paharele cu vin sângeriu sau pe buzele fetelor sărutate și apoi uitate sau s-a pierdut în vopselele pictorului? Cu siguranță nu e în portretul lui Dorian, acum reprezentând un monstru îmbătrânit de păcatele sale, un chip diform ce poartă cicatrici pe care timpul și conștiința obișnuiau să le lase pe chipurile oamenilor. Dorian a gustat lumea din plin, s-a îmbătat de plăcerile trecătoare pe care și le poate permite doar un trup nemuritor, a experimentat, a trăit, dar a rănit și a ucis. Poate dacă portretul l-ar fi urmat pretutindeni, să îi releve urâțenia a ceea ce devine interior, ar fi jucat rolul unei mustrări înțelepte, dar Dorian s-a temut de urâțenie mai mult decât de moarte, ascunzând tabloul. Însă conștiința este poate singura voce care nu poate fi redusă la tăcere.
Finalul, de o brutalitate la fel de intensă ca viața lui Dorian, pune capăt pactului, redând omului ce este al său și artei ce este al ei. Dorian, în disperarea de a distruge ultima mărturie a propriilor păcate, eliberează tabloul de sufletul întemnițat și de timpul lacom, ambele revărsându-se asupra celui ce a vrut să guste viața fără ca viața să guste din el. Omului îi este dat să își poarte păcatele în suflet și timpul pe chip, iar artei, să poarte frumusețea esenței ce se reflectă în aparență, în afara timpului. Ceea ce iese din acest firesc este un chip frumos, plin de nimicuri intense și un tablou grotesc, ros de un suflet destrămat.
Comments